Ne învîrtim într-o lume asemeni unui vîrtej după inundație, în care, se știe că sunt antrenate toate aluviunile (gunoaiele), care după o vreme se așează… La început se ridică deasupra luciului apei, formînd o pătură dizgrațioasă, care în timp emană niște miasme greu de respirat. Fenomenul pare că face parte din cotidian „inundațiile” sunt tot mai dese, gunoaiele nu se mai termină. E ca un carusel care, scăpat de sub control, se învîrte haotic pînă la dezintegrare.

Tot așteptăm potolirea apelor, controlul mecanicului asupra caruselului, dar se pare că inerția în care am fost prinși e ca o gheară, care în loc să ne scape, se afundă tot mai adînc în carne și, din păcate, s-a ajuns la sîngerare. Oriunde ai încerca să-ți arunci ancora, sunt furtuni și plutim în derivă, cu imaginea curcubeului salvator în minte, exact ca după potopul lui Noe. Fiecare înoată în „bulionul” din jur atît cît îi permit înotătoarele și, de multe ori, țărmul salvator este mai mult o himeră, o Fata-Morgana în deșert. Așteptăm să treacă pandemii, experimentăm vaccinuri, crize de tot felul; alimentare, sanitare, politice, energetice etc. În loc să treacă, ni se „coc” altele, nebănuite; războaie, conflicte inter-etnice, religioase etc. E o adevărată frenezie în a ne autodistruge, parcă e o ură generalizată care a cuprins Pămîntul! Pînă și sărbătorile sfinte au devenit ceva desuet, comercial. Același carambol, an de an pe Valea Prahovei, alergătură după un petec de zăpadă fie ea și artificială, magazine și Molluri sufocate de cărucioare care dau pe dinafară!

Unde-i pacea de sărbători, cînd le petreci în trafic înjurînd autoritățile care iar nu au făcut nimic, la casele de marcat, la vămi dus-întors, la aeroporturi? Doar acele puține momente cînd în sfîrșit ți-e plin stomacul și butonezi canalele Tv., în căutarea unui post cît de cît mai rezonabil!? Cu atît de puțin să rămînem după atîta alergătură și osteneală Scopul final să fie doar Burta? Exact cum dogmele se știe că omoară credința, așa și excesele omoară tradiția. Prea multe exagerări și exacerbări de la adevăratele valori creștine ale sărbătorilor, nu doar că alunecă în banal dar riscă să deturneze semnificația cu adevărat a acestora. Vor rămîne doar două referințe: că de Crăciun se taie porcul și se colindă, iar de Paște că se taie mielul și se vopsesc ouă roșii.

Păcat, mare păcat, dar asta ne-am dorit! Să fim în rîndul lumii… Care lume? O lume a falsului în toate și a înlocuitorilor în toate spectrele ei? O lume în alienare, nemulțumită de nimeni și de nimic! Mîncarea cu gust de hîrtie și plastic, haine din înlocuitori din te miri ce, care le dau de lucru dermatologilor, nedîndu-le de cap alergiilor, băuturi compuse din formule chimice otrăvitoare. Pînă și banala apă nu mai poți fi sigur de ea, plină fiind cu nitrați și nitriți! Cum să-ți păstrezi corpul sănătos, cînd la fiecare răspîntie te pîndește un pericol? Și atunci, cum să hălăduiască într-un asemenea corp, o minte sănătoasă? Și ea e bombardată non-stop cu „otrăvuri” informative , care mai de care mai break- news! Trebuie să fii dotat cu o mare tărie de caracter, să găsești o cale de scăpare din acest „tir” de săgeți otrăvite și să te salvezi. Sunt însă mulți care caută și găsesc subterfugii în situații de alienare: băutură, țigări, jocuri de noroc, droguri etc. Se scufundă conștienți (la început), într-o lume pe care n-o pot găsi în realitate. Trăim deci într-o lume a surogatelor de tot felul…

Dar cu sufletul, cu sufletul, ce facem? Se știe că trupul e templul sufletului. Dacă pîngărim trupul spiritul zboară! Atunci ne transformăm în niște zombi, fără țel, dorințe, doar bîntuim pe pămînt ca niște morți vii… Cuvîntul „depresie” este tot mai mult uzitat. Ce înseamnă el oare? E o boală a conștiinței, zic eu, o ceață care se transformă într-o pîclă densă din care mulți nu mai pot găsi calea. Rătăcesc de multe ori neobservați, ducîndu-și întunericul cu ei. Alunecă într-o rîpă abruptă fără o piatră mai ieșită din mal pe care să-și sprijine piciorul. Acele „pietre” reprezintă oameni, care ar trebui să fie în preajma lor, de care să se agațe și să se salveze. Dar cine să se aplece deasupra „hăului” altuia, nu-i așa!?

Ileana PISUC

Se apropie sărbătorile… E o perioadă când, pentru fiecare dintre noi, vine momentul bilanțului în prag de an nou. Bilanțuri de tot felul, dar, mai ales, cel al câștigului, cel al profitului, cum i se mai zice.

De cele mai multe ori însă, în goana nebună a acestor vremuri, partea materială este primordială. Statistici aduse la zi, procentaje, reglări, compensări, rectificări, măriri, scăderi, toate împreună dând o plusvaloare a muncii fiecăruia dintre noi.

Bilanțul pe care eu vreau să-l fac acum, la final de an, nu se referă la nicio situație din cele enumerate mai sus. Bilanțul meu este unul care nu e consemnat în nici o statistică de până acum. Este un bilanț al pierderilor de suflet, al prietenilor, al celor dragi…

Oricât am încerca să ne eschivăm de la acest ”bilanț”, eu cred că fiecare, atunci când afară se aude zvon de colinde, când albul zăpezii acoperă urâtul din jur, are o mică străfulgerare la gândul că în anul care a trecut, a mai pierdut pe cineva drag.

Îmi persistă în minte o amintire care nu mi se va șterge niciodată, aceea a mamei care – în seara de Crăciun, când toată lumea era veselă, colindătorii pe la ferestre – nu se putea opri din plâns.

De ce plângi, mamă?
Plâng, pentru că, cu fiecare an care trece, mă simt tot mai singură, pentru că cei plecați sunt mai mulți decât cei rămași… De aceea nu pot să mă bucur…

Acum, încep s-o înțeleg. Parcă, acum pleacă tot mai mulți dintre noi. Câte un anunț scurt și nu se mai știe nimic de el. Poate, și de aceea nu-mi place să stau mult departe de țară, de cei care contează.

Sugestia mea ar fi ca, atunci când vă faceți bilanțul pe anul acesta, pierderile de suflet, pe care fiecare dintre noi le are, să nu le treceți la ”cantități neglijabile” și, să nu vă speriați dacă veți ieși cu minus. Golurile lăsate de cei plecați, nu se vor umple niciodată, cu fiecare an ele vor deveni tot mai adânci și sunt singurele pierderi care nu se pot ajusta din pix.

Asta am simțit să fac pentru cei care au plecat sau care sunt pe drum…

Ne mor prietenii

Ne mor prietenii sub ochii noștri
Răpuși de-o boală crudă și nătângă,
Pe care toți savanții de pe lume,
Nu sunt în stare, încă, s-o înfrângă.

Ne mor prietenii, iar noi,
Îi ogoim atâta cât putem
Și îi mințim frumos c-o să le treacă,
Iar ei se-ncred în noi și gem…

Ne mor prietenii și doare
Că nu e timp să ne mai facem alții,
Iar unii dintre ei s-au dovedit a fi
Mai buni și mai onești ca frații!

––––––––––––––

Se cheltuie pe arme, pe lucruri inutile
Se bagă mâna-n sac până la fund,
Dar sunt neputincioși s-aduc-un zâmbet,
Pe fața trist-a unui muribund!

Ileana PISUC

Mai trece un an, mai adăugăm bilanțului bunele, relele și amintirile lui 2016.

Ultimii ani m-au învățat că în acest bilanț cei mai importanți sunt oamenii. Cei de lângă tine, familia, prietenii, mulți, puțini, așa cum sunt, mai serioși, mai puși pe șotii, important e, până la urmă, că îi ai alături de tine. Nu știi ce aduce clipa. Orice pierdere materială sau financiară se acoperă, într-un fel sau altul, dar oamenii pierduți nu mai pot fi înlocuiți, doar așezați în cutia sufletului pentru neuitare.

În rest, aproape nu mai contează nimic! Nici că sistemul electronic al cardului de sănătate cade exact atunci când pacientul are mai multă nevoie, nici că sistemul de eliberare a tichetelor de călătorie al CFR este inoperabil exact când e cererea mai mare, dar nu e nici o problemă se poate cumpăra locul din tren la un alt preț, că de, toată lumea trebuie să trăiască.

Nu contează nici măcar faptul că, din patru în patru ani avem promisiuni, multe, care în cea mai mare parte rămân doar la acest stadiu, de momeală electorală, de vânătoare de votanți. Nu contează nici măcar faptul că, pentru a-și satisface propriile orgolii, unii sunt în stare să treacă peste orice. Ne-am obișnuit, am acceptat, mergem mai departe.

Ne croim vise, speranțe pentru 2017. Nu ne costă nimic. Nu ni le poate lua nimeni, nici visele, nici speranțele. E un alt început. E o altă unitate de măsurare a trecerii noastre pe Pământ. E un an nou ce bate la ușa noastră. Să încercăm să-l primim cum se cuvine, să încercăm să facem din el un an bun sau noi să devenim mai buni în anul ce vine. Să ne pese mai mult de ceea ce se întâmplă cu noi și cu cei de lângă noi, să conștientizăm că timpul ne este dat pentru a-l folosi, nu pentru a-l risipi, nu pentru a-l arunca de colo-colo timp de 364 sau 365 de zile, pentru ca în a 365 sau a 366 zi să ne întrebăm unde a zburat încă un an și să începem să-l căutăm febril. Să știm că anii vin și trec oricum, dar timpul se așterne peste noi.

Să credem în primul rând în noi, pentru a putea realiza măcar o parte din visele și speranțele cu care ne pregătim să întâmpinăm Anul Nou. Să fim conștienți că timpul trece, dar important e ce facem și ce lăsăm în urma noastră.

Anul Nou să vă fie așa cum vi-l doriți. Cu sănătate. Cu lumină. Cu împliniri. Înconjurați de oameni buni și frumoși.

La mulți ani!

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Peter Lengyel