Anul trecut pe vremea aceasta au apărut în spațiul public propuneri și reacții legate de data Paștilor în Biserica Ortodoxă Română și, un timp, ecourile acestei dezbateri au ținut prim-planul, diferite personalități pronunțându-se public.

Subiectul este însă cel puțin la fel de actual și în Biserica Greco-Catolică, desigur cu unele nuanțe specifice, preocuparea depășind sferele restrânse de teologi și intelectuali și manifestându-se (în proporții diferite) în categorii mai largi de credincioși. Deloc întâmplător, subiectul se aprinde în timpul Postului Mare când oamenii sunt puși anual să constate lipsa de unitate creștină (teoretic dorită de toată lumea!) strident vizibilă în lipsa de unitate a celebrării Pascale, pe lângă alte particularități identitare. Cu atât mai mult anul acesta când decalajul e de 5 săptămâni!

Biserica Greco-Catolică din România a avut și are și în prezent același calendar ca și Biserica Ortodoxă Română, adică pe stil nou Crăciunul și sărbătorile cu dată fixă și pe stil vechi Paștile și sărbătorile cu dată mobilă (formulă care – toată lumea recunoaște – nu e cea ideală, ci rezultatul unui compromis între calendarul gregorian și cel iulian, realizat în anii ‘20 ai secolului trecut). Faptul că greco-catolicii nu aveau Paștile deodată cu romano-catolicii nu deranja în trecut când se trăia în comunități compacte, omogene iar acolo unde cele 2 rituri catolice conviețuiau diferența era atribuită specificului etnic, vorbindu-se de  „Paștile românesc” și „Paștile unguresc“ (formulare evident greșită, fără sens teologic, dar care spunea totuși ceva despre realitatea ardeleană – românii greco-catolici și ortodocși țineau în același timp pe stil vechi iar maghiarii romano-catolici și reformați țineau deodată pe stil nou, deci etnia prevala și nu confesiunea).

Situația s-a schimbat mult după suprimarea Bisericii Greco-Catolice de către regimul comunist în 1948 ce a determinat pe mulți greco-catolici (în special la orașe) să frecventeze toată perioada comunistă bisericile romano-catolice și implicit să celebreze Paștile după stilul nou (în multe familii se sărbătoreau Paștile de 2 ori pentru a împăca diferitele sensibilități). Ascultarea clandestină a postului Radio Vatican sau a unor emisiuni de la Europa Liberă, au pus pe mulți greco-catolici români în legătură directă cu celebrările de la Roma, cu programul Păstorului spiritual suprem – Papa, ceea ce a schimbat treptat mentalitatea,  nemaivorbindu-se despre „Paștile unguresc” ci despre „Paștile catolic”, cel pe stil vechi fiind „Paștile ortodox” (expresii la rândul lor inexacte dar care acopereau destul bine realitatea din teren).

Situația s-a complicat și mai mult după redobândirea libertății de cult în 1989. Greco-catolicii și-au reluat exercitarea legală a cultului în public (cu toate inconvenientele inițiale cauzate de lipsa bisericilor în 99 % dintre parohii ), celebrând oficial Paștile conform propriei tradiții, familiile care au sărbătorit 40 de ani pe stil nou au revenit la calendarul pe stil vechi, comunitățile își reiau treptat viața (aproape) normală, dar… datorită televiziunii (care 40 de ani nu existase sau nu abordase subiecte religioase) acum omniprezente în casele oamenilor, aceștia văd în fiecare an cum la Roma și în restul lumii, Papa și imensa majoritate a catolicilor celebrează Paștile iar noi suntem în… duminica Floriilor sau uneori suntem cu 5 săptămâni decalaj! În fiecare an suntem întrebați de cei din jur și ne întrebăm și noi: „Dacă sunteți cu Papa de ce nu țineți Paștile deodată cu Papa?”

Explicații există, dar sunt complicate și nu conving… și în fiecare an frământarea se reia, aceleași întrebări, aceleași nedumeriri. În anii ‘90 a existat un curent de opinie promovat de un grup de intelectuali greco-catolici numit Mișcarea de Unificare Pascală care a strâns pe o petiție câteva zeci de mii de semnături, petiție care în mod cert s-a blocat pe undeva fiindcă în practică nimic nu s-a schimbat (ceea ce convenea categoric majorității credincioșilor de la țară proaspăt reveniți care nu trecuseră prin experiența romano – catolică dar și unei părți importante a preoților care păstorind acum comunități minoritare aveau unele temeri justificate față de consecințele unor schimbări bruște de acest gen).

Papa Ioan Paul al doilea (1920-2005)  a fost foarte preocupat de apropierea între Biserica Catolică și Bisericile Ortodoxe și a făcut mai multe gesturi simbolice de reconciliere. În cadrul acestui demers, el a inițiat un dialog și în vederea sărbătoririi comune a Paștilor – Învierea Domnului fiind cea mai importantă sărbătoare creștină – ca semn important de unitate, deosebit de benefic mai ales în efortul misionar de vestire a Evangheliei. Pentru a se depăși orice orgoliu identitar, Papa a propus o soluție neutră – prima duminică din luna aprilie a fiecărui an. Dacă ortodocșii ar fi fost de acord, cu siguranță greco-catolicii s-ar fi raliat automat, dar propunerea a fost respinsă din start de Biserica Ortodoxă Rusă și discuțiile au fost abandonate.

În ultimele decenii asistăm la formarea de parohii greco-catolice românești în diaspora, în țări cu majoritate catolică sau protestantă. În unele dintre aceste țări legea civilă prevede zile libere cu ocazia Paștilor pe stil nou (și evident, nicio facilitate la cel pe stil vechi) ceea ce a dus la decizia sărbătoririi Paștilor după calendarul gregorian majoritar în țara respectivă de către românii greco-catolici de acolo (la Paris și în alte părți). E posibil ca această decizie să se generalizeze în diaspora în anii următori. Această logică e confirmată și de practica altor Biserici Greco-Catolice de a sărbători împreună cu romano-catolicii unde aceștia sunt majoritari – Ungaria este un exemplu aproape de noi.

Războiul din Ucraina aflat în derulare sub ochii noștri are consecințe și pe plan  bisericesc, anumite inițiative latente fiind accelerate de radicalizarea unor atitudini identitare. Astfel greco-catolicii ucraineni (circa 5 milioane de suflete, cea mai mare Biserică Greco-Catolică din lume) au mutat Crăciunul pe stil nou la 25 decembrie, iar vecinii noștri de peste Tisa, Episcopia Greco-Catolică de Ujgorod (cu statut special, fiind în dependență directă de Roma)  a decis trecerea la calendarul gregorian și pentru data Paștilor. Dincolo de pod, la Slatina (Solotvino), cele două parohii greco-catolice (română și ucraineană) au sărbătorit duminică Învierea Domnului, deodată cu romano – catolicii.

Considerațiile de mai sus (departe de a fi exhaustive) arată, dacă mai era nevoie, cât de  complexă este problema și că abordarea ei continuă să evolueze în funcție de multe criterii, nu toate obiective. Cu siguranță nicio decizie, prezentă sau viitoare nu va mulțumi pe toată lumea. Și totuși avem dreptul să formulăm opinii, să căutăm soluții și autoritățile ecleziale competente să se pronunțe. Să cerem smeriți lumina Spiritului (Duhului) Sfânt peste noi toți!

Preot prof. Marius Vișovan

100 de ani de la naștere

Una dintre figurile marcante ale rezistenței greco-catolice din Maramureș în timpul prigoanei comuniste a fost părintele protopop Vasile Hotico, de la a cărui naștere se împlinesc azi 100 ani.

Născut la 23 noiembrie 1922 în comuna Ieud de pe valea Izei, din părinții Grigore și Ileana, a început Școala Normală de Învățători la Sighet și a absolvit la Gherla, apoi Academia Teologică din Oradea în 1946. S-a căsătorit în 1947 cu Iuliana, născută Dăncuș (tot din Ieud, nepoată a părintelui Grigore Dăncuș), având împreună 6 copii (Rodica, Vasile, Ioan, Grigore, Margareta și Claudia). Hirotonirea ca preot a avut loc în 1947 la Tăuții Măgherăuș prin punerea mâinilor Fericitului episcop Alexandru Rusu, ierarhul Maramureșului, fiind numit în parohia Borșa II.

După începerea prigoanei în 1948 a fost primul arestat dintre preoții din Maramureș, împreună cu sora Pelagia Iusco (tot din Ieud), deținut două săptămâni la închisoarea Sighet pentru „tulburări împotriva unificării religioase”. După eliberare, câteva luni a stat ascuns și a continuat oficierea de servicii religioase greco-catolice clandestine. Este arestat din nou în 1949 și condamnat pentru sprijinirea partizanilor din grupul Popșa, foarte activi în zona Ieud-Dragomirești (frații sigheteni Vasile și Ion Popșa, liderii celui mai important grup de rezistență armată anticomunistă din Maramureș, sprijiniți de un mare număr de țărani de pe Valea Izei și asistați spiritual de preoții și călugarițele din rezistența greco-catolică ). A fost anchetat la Sighet și torturat cu mare cruzime de către maiorul Samuel Retezaru, venit special de la Baia Mare, durerile mâinilor zdrobite resimțindu-le și după 40 ani… A petrecut 3 ani și 3 luni în închisorile comuniste Oradea, Cluj, Aiud și apoi munca forțată în regim de exterminare la Canalul Dunăre – Marea Neagră, în coloniile Poarta Albă și Capul Midia.

A doua perioadă de detenție a avut loc între 1959-1962 în urma unui proces total mincinos, în care au fost implicați mai mulți maramureșeni care executaseră deja o condamnare politică, fiind acuzați că după eliberare au înființat o nouă organizație anticomunistă cu sprijin din străinătate. Având deja 5 copii, familia Hotico a avut foarte mult de suferit, înfruntând mari greutăți materiale după arestarea părintelui. Cea mai mare parte a detenției părintele Hotico a petrecut-o în închisoarea Satu-Mare unde a avut ca și colegi de celulă pe profesorul Aurel Vișovan și elevii de la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet.  În lucrările lor memorialistice, aceștia dau mărturie despre înalta ținută spirituală a părintelui Vasile Hotico în condițiile dure ale detenției (Aurel Vișovan, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit, Ion Dunca Aur și noroi, Gheorghe Andreica, De la Cluj la Satu-Mare, etc).

După eliberare, a continuat activitatea greco-catolică clandestină oficiind în secret multe căsătorii, botezuri, parastase, servicii de înmormântare, liturghii la Ieud, Vișeu de Sus, Borșa, Bocicoel, Bogdan Vodă, Dragomirești, Botiza, Strâmtura, Bârsana, Breb, Hoteni, Hărnicești, Sat Șugatag, Berbești, Năsăud, Rodna Veche, în Țara Oașului la Târșolț, Aliceni, Trip-Bixad, și la domiciliu în Sighetu Marmației, unde a trăit ultimii 30 de ani din viață (în primii ani după detenție a supraviețuit în condiții materiale extrem de precare, cu soția și cei 6 copii ). A cutreierat neobosit satele Maramureșului pentru a menține aprinsă flacăra credinței catolice în sufletele românilor și speranța în redobândirea libertății de cult (ceea ce i-a atras o intensă supraveghere și mai multe chemări la Securitate). În câțiva ani, în lunile de vară  a celebrat servicii religioase în parohii romano – catolice din Moldova, înlocuind preoți aflați în concediu.

După legalizarea Bisericii Greco-Catolice în 1989 a avut o activitate intensă ca paroh și protopop de Sighet prin redeschiderea și consolidarea parohiilor greco-catolice din satele maramureșene dar și în satele românești din dreapta Tisei, recuperarea proprietăților Bisericii, etc. A reorganizat și condus comunitatea din orașul Sighet (în colaborare cu preoții profesori de fericită memorie Grigore Balea și Vasile Paul), a deschis capela de la Casa de Cultură (unde s-a celebrat până în 1999) și a demarat construcția noii biserici. A trecut la cele veșnice în ianuarie 1995, după câteva luni de suferință, fiind activ până aproape de final.

Am cunoscut personal îndeaproape activitatea părintelui protopop Vasile Hotico în anii 1990-1994, însoțindu-l la numeroase servicii și în multe deplasări. Dânsul a celebrat prima liturghie în parohia mea Șugău la 13 octombrie 1991, participând și ulterior la mai multe servicii religioase în perioada de organizare a parohiei. Din amintirile directe ale mamei mele și ale altor cunoscuți apropiați pot afirma că și doamna preoteasă Iuliana Hotico (decedată în 1968 în urma unui tragic accident) a fost un suflet nobil, de mare credință și dăruire.

Reîntâlnirea la Sighet după ieșirea din iadul închisorilor comuniste, a prilejuit lui Aurel Vișovan o evocare emoționantă, cu care încheiem această scurtă biografie:

„În ianuarie 1968, l-am invitat pe părintele Hotico să ne sfințească casa de Bobotează, cât mai discret posibil. A sosit după lăsarea serii, împreună cu soţia lui. Purta un palton pe cât de vechi, pe-atât de lung, sub care se puteau ascunde cele necesare. O cruce mică, o sticlă cu apă sfinţită şi câteva fire de busuioc.
Am stins lumina. Beculețele de pe pom erau suficiente. Secondat de soţia sa, care avea o voce foarte frumoasă, a cântat: În Iordan botezându-te, Tu Doamne… . Rostind rugăciunile cuvenite, a înmuiat busuiocul în apa sfinţită, ne-a dat crucea să o sărutăm şi apoi a sfinţit toată casa. Câteva picături au căzut şi pe micuţul nostru, care nu înceta să privească pomul de Crăciun. Aşa am avut parte în casă de o frântură de viață a Bisericii noastre prigonite.” (Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

Azi, 18 octombrie, se împlinește un secol de la nașterea unei personalități sighetene de primă mărime, preot profesor Grigore Balea – figură marcantă a Bisericii Greco-Catolice din Maramureșul ultimelor decenii.

Grigore Balea s-a născut la Ieud, la 18 octombrie 1920, fiind fiul lui Ștefan și al Mariei, tatăl fiind pentru o perioadă primarul localității. A studiat în satul natal apoi a urmat liceul, început la Sighet și continuat la Gherla, unde a absolvit cu diploma de învățător, continuă apoi cu facultatea de teologie la Oradea, absolvită în 1946. Două modele spirituale i-au marcat drumul spre preoție și desăvârșire spirituală: parohul Ieudului – părintele Ioan Dunca Joldea, înflăcărat apostol al lui Cristos și dârz luptător pentru demnitatea neamului românesc, în prima linie a opoziției față de ocupația maghiară (1940-1944) suferind două arestări, și față de proiectata anexare a Maramureșului la URSS în 1945, mărturisitor al credinței catolice în închisorile comuniste – și episcopul martir Ioan Suciu, pe atunci episcop la Oradea, una dintre cele mai nobile figuri ale creștinismului românesc din toate timpurile.

După căsătoria (în toamna anului 1948) cu tânăra profesoară Livia Zoicaș (descendentă a două familii preoțești din Maramureș cu o frumoasă tradiție și ea însăși profund implicată în viața Bisericii Greco – Catolice) urma hirotonirea ca preot fixată de episcopul Alexandru Rusu, dar arestarea episcopului la 28 octombrie 1948 a făcut imposibil acest lucru și a schimbat cursul vieții lui Grigore Balea și a familiei sale. Supravegheat și chemat de mai multe ori la Securitate, având probleme mari la încadrarea în muncă, reușește totuși să lucreze în învățământ, la început ca învățător apoi (după absolvirea facultății de Matematică) ca profesor la diverse școli din zona Sighetului. Cea mai mare parte a activității de dascăl și-o va desfășura însă la Liceul Pedagogic (azi Liceul „Regele Ferdinand”) fiind un model de competență profesională și de ținută morală pentru multe generații de elevi care au devenit (în cea mai mare parte) la rândul lor dascăli în satele și orașele Maramureșului. În afara muncii la catedră, prof. Grigore Balea a fost implicat și în numeroase activități culturale având ca scop păstrarea și valorificarea istoriei și tradițiilor maramureșene.

Implicarea directă în lupta clandestină a Bisericii Greco – Catolice va cunoaște o nouă fază prin hirotonirea ca preot în 1983 prin punerea mâinilor episcopului de fericită memorie Ioan Dragomir. Alături de ceilalți preoți clandestini (preoții de fericită memorie Vasile Hotico, Gavril Gorzo, Ioan Nemeș, Gavril Nap, Vasile Paul etc., plus cei ce veneau din Baia Mare) părintele Balea va menține vie flacăra credinței în comunitățile din Maramureșul istoric deplasându-se cu autobuzele locale (și mulți km pe jos unde era nevoie) pentru a celebra sfintele liturghii și celelalte sacramente credincioșilor din întreaga zonă, unde era solicitat. Eu și soția mea, Magdalena, am avut deosebita onoare să-i avem, pe părintele Grigore și pe doamna profesoară Livia, ca nași la cununia noastră în august, 1989, la biserica romano-catolică din Sighet.

După Revoluție, părintele Balea s-a implicat activ în reorganizarea parohiei Sighet (unde a și slujit cea mai mare parte a timpului), apoi în perioada de început a parohiei Șugău, dar și pe valea Izei unde a îndeplinit temporar funcția de protopop, păstorind un an parohia Strâmtura. În toate aparițiile sale publice, predicile părintelui Balea impresionau prin claritate și coerență logică, prin nivelul intelectual respectabil care sporea prestigiul Bisericii noastre în fața auditoriului.

Trecerea la cele veșnice la 25 octombrie 2006, lasă în sufletele noastre o caldă și duioasă amintire a bunătății și înțelepciunii sale dar și o bogată moștenire spirituală pe care alături de minunata sa familie (5 copii, 19 nepoți și mulți strănepoți!), noi, sighetenii care l-am cunoscut, iubit și admirat avem datoria să o ducem mai departe.

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

preot prof. Marius VIȘOVAN

Pe peretele exterior al bisericii greco-catolice din cartierul Șugău a fost amplasată o placă memorială în cinstea celor patru preoți greco-catolici din vechea generație (domiciliați în Sighet) care au slujit alternativ în parohia Șugău în primii ani de existență ai comunității (1991-1994), după reluarea activității legale a cultului greco-catolic, întreruptă în cele patru decenii de persecuție comunistă.

Părinții spirituali omagiați prin această placă memorială, personalități ale Bisericii dar și luptători ai cauzei naționale sunt: preot canonic Ilie Opriș (1915-2001), preot protopop Vasile Hotico (1922-1995), preot profesor Grigore Balea (1920-2006) și preot profesor Vasile Paul (1917-1994).

Sfințirea plăcii a avut loc duminică 1 decembrie 2019, la sfârșitul Sfintei Liturghii și a fost oficiată de părintele paroh Marius Vișovan împreună cu părintele Cornel Ardelean din parohia Sarasău, în prezența credincioșilor din parohia Șugău, a unor membri ai familiilor preoților omagiați și a altor invitați. În cuvântarile rostite preoții au evocat pe larg meritele deosebite ale celor patru iluștri înaintași.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Vineri, 27 septembrie 2019, a trecut la cele veșnice sora Pelagia Iusco, ultima călugăriță greco-catolică supraviețuitoare a temnițelor comuniste. Ultimul domiciliu l-a avut în localitatea Traian (jud. Neamț) într-o mănăstire a ordinului catolic Notre Dame de Sion, de care aparținea, având peste 75 de ani de viață consacrată.

Născută la Ieud (jud. Maramureș) în 1926, evenimentele tragice ale anului 1948 au găsit-o la București ca și călugăriță (din 1944) în Institutul patronat de ordinul Notre Dame de Sion. După închiderea forțată a Institutului de către autoritățile comuniste, sora Pelagia, împreună cu celelalte călugărițe din Ieud se întorc acasă și participă activ la rezistența maramureșeană împotriva suprimării Bisericii Greco – Catolice și la sprijinirea partizanilor anticomuniști din grupul fraților Popșa.

Arestată de Securitate în octombrie 1948, eliberată după două săptămâni, apoi din nou arestată în martie 1949 (și presată să divulge ascunzătorile preoților greco-catolici), eliberată și apoi din nou arestată la 4 mai 1949 (după lichidarea grupului Popșa), sora Pelagia Iusco va suferi detenția comunistă la Securitatea Sighet, apoi Oradea (unde a fost bătută de mai multe ori) și Mislea, jud. Prahova – închisoarea de femei, unde a pătimit alături de elita eroismului feminin românesc. Eliberată în 1952, este obligată la doi ani de domiciliu obligatoriu într-un sat din Moldova unde a lucrat la o fabrică de cherestea. După 1954 se va stabili la Dej, fiind urmărită constant de Securitate. În anii de după Revoluție va locui o perioadă de timp la Baia Mare și Satu Mare, contribuind activ, prin munca și mărturia ei la eforturile de refacere a Bisericii Greco – Catolice.

Ilustrativă pentru viața sorei Pelagia Iusco și pentru atmosfera istorică a epocii este acuzația care i se aduce în timpul procesului de la Cluj (unde a primit, la 11 ianuarie 1950, condamnarea de 3 ani închisoare). Arătând judecătorilor și asistenței Rozariul sorei Pelagia, procurorul a exclamat solemn: „Iată arma albă cu care a otrăvit sufletele tinerilor!”

Veșnică odihnă și memoria binecuvantată !

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Preotul profesor Marius Vișovan aniversează miercuri, 22 mai 2019, un sfert de secol (25 de ani) de preoție. La un asemenea moment, nu puteam evita curiozitățile lumești și ne premite(m) să-l interogăm… pe colegul nostru din echipa redacției „Salut, Sighet!”.

Salut, Sighet!: La mulți, mulți ani întru preoție, părinte Marius Vișovan! Spuneți-ne, vă rugăm, privind în urmă peste ani, cum și de ce ați luat decizia de-a abandona catedra de matematică pentru veșmântul preoțesc! Ce v-a determinat să… schimbați „auditoriul”?
Preot Marius Vișovan: Vă mulțumesc pentru urare… Când am luat decizia de a urma Matematica, în 1985, alternativele mele nu erau prea multe. Datorită statutului meu de fiu de deținut politic (tatăl meu a avut cea mai mare condamnare din județul Maramureș la ora aceea) nu puteam urma Istoria – ceea ce mi-ar fi plăcut foarte mult – nici Dreptul, Filosofia sau domeniile care presupuneau legături cu străinătatea. Iar pentru Politehnică sau Medicină n-aveam înclinație. Așa că m-am orientat din timp spre Matematică, la care eram destul de bun dar o făceam cu o pasiune (să-i zicem) medie… Cât despre Teologie, era imposibil, Biserica Greco-Catolică fiind interzisă în timpul regimului comunist. În fine, chiar dacă nu a fost vocația mea, mulțumesc matematicii pentru că mi-a structurat gândirea și mi-a deschis multe orizonturi.

Salut, Sighet!: Știm că ați fost un absolvent – cu rezultate foarte bune – al Liceului „Dragoș Vodă” și al Facultății de Matematică din Cluj – Universitatea „Babeș – Bolyai”. Dacă nu ați fi îmbrăcat haina preoțească, unde ați fi fost azi?
Preot Marius Vișovan: Greu de spus… poate în politică (pare o glumă, dar nu e…). Am candidat pentru Parlament pe listele Convenției Democratice în 1992, dar fiind doar al patrulea pe listă n-am intrat… am fost vicepreședintele PNȚCD Sighet între 1992 și 1994, când m-am retras complet înaintea hirotonirii. Preoții catolici nu pot fi membri ai unui partid politic. Am continuat însă lupta anticomunistă de pe pozițiile societății civile; voi saluta și voi susține orice inițiativă care aduce în România adevăr și dreptate, transparență și solidaritate, cinste și responsabilitate. A fi apolitic nu înseamnă a fi pasiv sau indiferent. Dar înainte ca aceste valori să se reflecte în societate trebuie ca ele să existe în sufletul omului. Aici intervine munca preotului…

Salut, Sighet!: Au trecut 25 de ani de „muncă” duhovnicească, în slujba credincioșilor greco – catolici, azi având parohia pe Șugău. De la început ați avut în grijă acest cartier din marginea… Sighetului?
Preot Marius Vișovan: Da, am fost hirotonit la Șugău la 22 mai 1994 și de atunci păstoresc neîntrerupt această comunitate. Am reînființat însă și parohia greco-catolică din Vadu Izei în 1996 și îmi desfășor în paralel activitatea și acolo. Pe șugăieni și vădeni însă îi desparte doar… buletinul, cu toții fiind rude și prieteni și locuind într-un spațiu comun din punct de vedere economic și cultural – doar administrativ sunt în localități diferite. Deci, practic, am o singură comunitate cu două locuri de celebrare liturgică.

Salut, Sighet!: Ce ați reușit să faceți pentru comunitatea greco – catolică de pe Șugău în acești ani?
Preot Marius Vișovan: La Șugău s-a construit biserica (sfințită în 1996) și casa parohială (data în folosință în 1999) iar la Vadu Izei biserica (începută în 2001) și aflată acum în faza finală. Realizări frumoase, fără îndoială, dar aici parohul a fost doar unul din instrumentele Domnului… au contat mult munca și sacrificiile creștinilor din parohie precum și ajutoarele primite de la catolicii din alte țări, fără de care presiunea financiară ne-ar fi sufocat.

Salut, Sighet!: Ați avut perioade când v-ați simțit discriminat, din punct de vedere religios, pe parcursul acestor ani?
Preot Marius Vișovan: Eu, ca persoană nu, dar Biserica Greco – Catolică continuă să fie nedreptățită la 3 decenii după Revoluție. Patrimonial a trebuit să luăm totul de la zero (cu rare excepții) iar moral… efectele minciunilor comuniste încă sunt prezente în mentalul colectiv și în mass-media. După 30 de ani de (așa- zisă) libertate a informației încă mulți maramureșeni nu știu că părinții sau bunicii lor au fost greco-catolici și cum au fost forțați să-și schimbe religia… Suntem departe de o adevărată libertate a conștiinței, chiar dacă nu mai suntem arestați pentru credința noastră, ca în 1948… La Șugău, nu am avut conflicte cu Biserica Ortodoxă, dar la Vadu Izei a existat tristul episod din 2001 cu demolarea bisericii vechi… dar ăsta e subiect pentru un alt interviu… Trebuie spus însă că atmosfera s-a detensionat mult în ultimii ani.

Salut, Sighet!: Cum vă privește/ percepe „lumea” Șugăului? Dar a capitalei Țării Maramureșului, Sighetul?
Preot Marius Vișovan: La prima întrebare pot să aproximez un răspuns… după atitudinea curentă a șugăienilor cu care mă întâlnesc (indiferent de confesiune), a vecinilor, a foștilor elevi, a persoanelor ce participă la diverse oficii religioase… cred că mă bucur de respect și chiar simpatie, pentru că la rândul meu asta am oferit… Nu există oameni perfecți, nici relații perfecte, dar, după 20 de ani de locuire efectivă pot să spun că mă simt bine aici, la Șugău. La a doua întrebare ar trebui să răspundeți dvs… Cum calculăm gradul de simpatie din Sighet? După numărul de vizualizări ale articolelor de pe “Salut, Sighet!” (ha, ha…)? Eu iubesc Sighetul cu ardoare și mă mândresc cu el oriunde mă duc. Cred într-un Spirit al Sighetului la care munca și jertfa părinților mei a contribuit. Sighetul meu este Unic și Tainic, Sacru și Veșnic…

Salut, Sighet!: Care credeți că sunt spaimele, angoasele omului modern și cum pot fi contracarate?
Preot Marius Vișovan: În principal, provin din iluzia că tehnologia și bunăstarea materială duc la fericire. Societatea de consum ne asurzește cu promisiunea acestei „fericiri” iar când omul obosește de acest zgomot continuu își dă seama că de fapt e foarte singur… Și unde creștinisimul se retrage, reapare păgânismul (ocultism, hedonism și alte forme de idolatrie) și umple spațiul. Natura are oroare de vid… Soluția? Intoacerea la izvorul Vieții – Isus Cristos!

Salut, Sighet!: De ce ar trebui – într-un secol „relativ” laic – să fim religioși?
Preot Marius Vișovan: Subiectul e mult prea complex. Să spunem doar atât, că orice om (din orice epocă) are nevoie să creadă în ceva, are nevoie de repere pentru a trăi, a gândi și acționa… Citiți Evanghelia și veți vedea o luptă permanentă între adevăratele și falsele repere. Doar adevărul ne face liberi (Ioan 8,32).

Salut, Sighet!: Cu ce argumente convingeți tinerii să abandoneze multitudinea ofertelor „lumești” – care pervertesc spiritul – și să se îndrepe spre… biserică?
Preot Marius Vișovan: Munca cu tinerii e mai grea azi decât în trecut – valorile nu se mai transmit automat prin familie ca în societatea tradițională. Deci Evanghelia trebuie prezentată fiecărei generații pe „limba” ei, dar asta e forța Spiritului Sfânt de a face Cuvântul Domnului mereu nou, mereu actual. Nu am rețete prefabricate, esențial este să fim sinceri, să fim autentici. Tinerii nu suportă falsitatea, fățărnicia… Și cred că e foarte sănătos ca și preoții și profesorii (și alți formatori de opinie) să recunoaștem din când în când că nu avem răspuns la toate întrebările… dar îi însoțim cu dragoste pe tineri pe drumul cunoașterii…

Salut, Sighet!: Ce vă doriți, părinte, pentru următorii ani? Ce… proiecte aveți?
Preot Marius Vișovan: Să-mi binecuvânteze Dumnezeu familia și parohia cu acele daruri pe care știe El că sunt mai urgente! Iar neamul românesc să trăiască autentic Evanghelia lui Cristos! Să crească Lumina în sufletele românilor!

Salut, Sighet!: Multă sănătate, părinte, și, mai ales, multă putere și forță pentru a vă putea îndeplini menirea spirituală pe care v-ați asumat-o!
Preot Marius Vișovan: Vă mulțumesc.

Salut, Sighet!

Azi, 11 martie, parohul greco-catolic al Sarasăului, părintele Cornel Ardelean, aniversează 30 de ani de la momentul sfințirii ca preot în condițiile dificile și riscante ale clandestinității, Biserica Greco-Catolică fiind oficial interzisă în timpul regimului comunist. (M.V.)

M.V.: Stimate părinte Cornel Ardelean, suntem azi într-un moment aniversar pentru dvs., un moment de profundă emoție, al împlinirii a 30 de ani de preoție. Hirotonirea dvs. a avut loc în perioada comunistă în condiții de clandestinitate. Cum v-ați pregătit, cum ați studiat în acele condiții?
C. A.: Biserica noastră greco – catolică fiind total interzisă din 1948 evident că nu aveam nici facultăți de teologie, seminarii sau alte instituții. Pregătirea pentru preoție nu se putea face decât în particular împrumutând cărți vechi de dogmatică, morală, istorie bisericească etc. de la preoții supraviețuitori ai temnițelor comuniste. Am învățat foarte mult și am fost verificat foarte riguros ca la veritabile examene. Această pregătire a durat ani de zile și țineți cont că în acest timp eu munceam la o întreprindere din Baia Mare, câștigându-mi existența (a mea personală apoi și a familiei pe care mi-am întemeiat-o)… timpul liber însă mi-l consacram în totalitate Bisericii ajutând atât cât puteam pe preoții clandestini. Am avut ca îndrumători direcți pe părintele Lucian Mureșan (actualul cardinal), pe părintele iezuit Ioan Lazăr (un monument de cultura teologică), dar am colaborat bine și cu ceilalți care activau pe vremea aceea în Baia Mare, precum și cu călugărițele greco-catolice (vreau s-o menționez în mod special pe sora Martina). Am participat însă de multe ori la Sf. Liturghie și în bisericile romano-catolice, unde cultul se desfășura legal dar preoții erau intens supravegheați.

M.V.: În ce condiții s-a desfășurat hirotonirea propriu-zisă ?
C. A.: Eu aș fi dorit să fie la 25 martie 1989 de sărbătoarea Bunei Vestiri față de care aveam o devoțiune specială. Dar ea cădea în acel an în Sâmbăta Mare de la romano-catolici și atunci s-a schimbat data pentru 11 martie. M-am deplasat la Reghin la locuința Mitropolitului Alexandru Todea (unul din episcopii noștri mărturisitori în prigoana comunistă și viitor cardinal) și acolo într-un cerc foarte restrâns a avut loc Liturghia în cadrul căreia am fost sfințit ca preot. Au fost prezente doar 7 persoane: episcopul consacrator, preoții Lucian Mureșan, Alexandru Mesaroș și Simion Mesaroș, soția mea Niculina, o persoană care-l ajuta pe mitropolit și eu, candidatul la preoție. Apoi, a doua zi la Baia Mare am celebrat prima Liturghie în apartamentul nostru, în camera mică, ce a devenit astfel capelă. Timp de vreo 6 luni am celebrat Liturghia în casa părintelui Felician Soran care decedase. După Revoluție am fost numit paroh la Sarasău unde-mi desfășor pastorația de aproape 29 de ani și mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am reușit să fac împreună cu comunitatea de aici.

M.V.: Nu era periculos ce făceați? Securitatea nu vă urmărea?
C. A.: Ba da, am avut de mai multe ori semnale că Securitatea se interesa de mine la locul de muncă, la rudenii… părea suspectă prezența mea foarte deasă la domiciliul preoților bătrâni. Au percheziționat o dată și la noi acasă la Recea dar n-au găsit nimic suspect. Mutasem din prudență cărțile de teologie la un vecin. Alte necazuri nu am avut, dar adevărul e că și noi am fost foarte discreți.

M.V.: Deși sunteți „de peste deal”, atât dvs. cât și soția, activați în Maramureșul istoric de aproape 3 decenii. Cum v-ați adaptat ?
C. A.: Acum 3 decenii nu știam nimic despre Sarasău și foarte puține despre Sighet, am venit cu reținere încoace, dar am făcut-o fiindcă misiunea de preot o impunea. Atmosfera însă m-a cucerit… sunt convins că Dumnezeu m-a vrut aici, îmi iubesc foarte mult credincioșii din Sarasău (cu care am trecut împreună prin lupte grele…) mă identific cu Maramureșul ca istorie și spiritualitate iar Sighetului îi doresc să-și recâștige valoarea și demnitatea de odinioară!

A consemnat Marius VIȘOVAN

În aceste zile de februarie se împlinesc 30 de ani de la prima liturghie greco-catolică clandestină la care am participat vreodată. Se întâmpla la Cluj, în apartamentul părintelui Vasile Ungureanu din cartierul Grigorescu…

…Era 26 februarie 1989, deci (am spune noi azi) cu mai puțin de un an înainte de Revoluție. Dar cine știa atunci că va fi Revoluție? E drept că regimul comunist părea eșuat pe toate planurile… totul mergea prost iar nivelul de trai scăzuse alarmant… chiar și categoriile de oameni simpli care nu aveau conștiința politică sau istorică de a se opune principial comunismului simțeau în mod direct dezastrul – alimentele de bază nu se găseau sau le obțineai după cozi interminabile (o parte din ele erau pe rație), produsele de import dispăruseră demult (banane n-am văzut vreo 10 ani în magazine…), mari probleme cu încălzirea locuințelor și instituțiilor (la Liceul „Dragoș Vodă” se făceau orele la +3 grade Celsius, mama a dus termometrul la școală), programul televiziunii române s-a redus la 2 ore pe zi…. dar propaganda omniprezentă ne asigura că trăiam minunat cum n-a fost niciodată de când exista România și că toate binefacerile le datoram iubitului nostru conducător, tovarășul Nicolae Ceaușescu…

Dar, cu toate acestea, regimul părea solid, milițienii și securiștii erau peste tot pentru a înăbuși orice încercare de revoltă (și erau atât de bine plătiți încât să merite să apere cu dinții regimul) iar racolarea de informatori ai Securității atinsese cote alarmante încât practic, orice român își putea bănui vecinii, colegii de muncă și chiar membri ai familiei… În această teroare generalizată, poporul părea paralizat… cu excepția momentului „Brașov -1987” rezistența se reducea la acte de dizidență individuală. În celelalte țări socialiste bătea un vânt al reformelor inițiate de liderul sovietic Gorbaciov dar (poate cu excepția Poloniei) aceste reforme nu păreau să pună în pericol sistemul comunist ci doar să slăbească un pic chingile… La noi însă, nimic din toate astea, totul părea înghețat pentru veșnicie… o pace falsă a minciunii (din partea lor) și a fricii și neputinței (din partea noastră)…În această atmosferă mi-am trăit eu anii studenției clujene, unde urmam matematica.

Dar, iată… în acea zi de 26 februarie, o suită de conexiuni conjuncturale (prietena unui prieten cunoștea pe cineva care, la rândul lui… etc) mă aduce într-o locuință din cartierul Grigorescu, str. Petuniei bloc 7, unde – mi se spune – îl voi cunoaște pe preotul greco-catolic Vasile Ungureanu… Într-o cameră care servea drept capelă am văzut mai multe tablouri religioase, iconițe cu Calea Crucii, o masă ce servea drept altar improvizat, dar ce m-a frapat cel mai mult era o fotografie de pe hol în care apărea părintele Ungureanu și papa Ioan Paul al doilea! Am participat la o liturghie scurtă, mai erau cam 10-12 persoane (unele stăteau pe scaune în capelă, altele pe holul dintre camere) apoi majoritatea au plecat iar eu am stat de vorbă cu părintele care, cu multă amabilitate (dar și cu reținere când discuția aluneca spre politică) mi-a explicat care e activitatea clandestină a Bisericii Greco – Catolice în Cluj precum și informații mai generale. În anul care a urmat am participat la multe zeci de liturghii la părintele Ungureanu, ale cărui predici mă fascinau. Dar am fost de multe ori și la alți preoți, unii din ei adevărate monumente de cultură teologică și generală: Tertulian Langa, Eugen Popa, Natanail Munteanu, Ioan – Vasile Botiza… Era o încântare să-i asculți… De unde au apărut acești preoți? Cu toții erau formați înainte de 1948 (anul când regimul comunist a interzis Biserica Greco – Catolică), au trecut prin pușcării iar după eliberare au căutat de lucru în marile orașe, angajându- se în muncă unde li s-a permis. Alături de ei erau însă și câțiva preoți mai tineri, formați și hirotoniți în clandestinitate.

În dezbaterile foarte interesante care urmau acestor liturghii clandestine, pe lângă subiecte dogmatice, morale, liturgice sau istorice se vorbea și de situația actuală din țară. Fraza care ni s-a repetat de mai multe ori a fost că Securitatea știe de existența acestor liturghii clandestine dar le tolerează (nu mai suntem arestați ca în anii ’50) atâta timp cât nu se face politică. Nu e exclus însă ca printre credincioșii participanți să fi fost și agenți ai Securității infiltrați, de aceea preoții erau foarte prudenți (unii din ei se limitau la a celebra doar în prezența familiei).

Revenind la ziua de 26 februarie 1989, surpriza mea era maximă. Știam că părinții mei au fost greco-catolici și că prezența noastră la romano -catolici se datora persecuției comuniste asupra Bisericii Greco – Catolice, știam că această Biserică a avut un rol enorm în dezvoltarea conștiinței naționale românești prin Școala Ardeleană și în lupta pentru Marea Unire din 1918. Știam că marii scriitori George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu au fost greco-catolici… dar toate acestea erau istorie… Biserica Greco – Catolică era un capitol încheiat, se putea vorbi de ea doar la timpul trecut… dar iată că nu era așa! Ea activa în catacombe, avea episcopi, avea preoți în mai toate orașele din Ardeal, avea călugări și călugărițe, avea intelectuali de valoare dar și tineri care căutau o mărturie creștină autentică. Entuziasmul meu era mare… pe lângă liturghiile din Cluj am mai participat la ceremonii greco-catolice clandestine și în Baia Mare și în alte părți.

La noi în Sighet activitatea greco-catolică clandestină era foarte veche și era susținută de părintele protopop Vasile Hotico (1922-1995), pătimitor timp de 8 ani în temnițele comuniste. Mai târziu au fost hirotoniți clandestin profesorii Grigore Balea și Vasile Paul, personalități foarte respectate din învățământul sighetean (studiaseră teologia înainte de 1948 dar nu apucaseră să fie hirotoniți atunci). Pe lângă liturghiile de la domiciliu, cei 3 preoți se deplasau și la țară unde celebrau în case particulare cu grupuri de maramureșeni care-și păstraseră convingerile greco-catolice în ciuda terorii comuniste.

preot prof. Marius VIȘOVAN

P.S. Poza în care părintele Ungureanu apare alături de Papa Ioan Paul al doilea a fost făcută în 1983 când unui grup de catolici români li s-a permis să participe la Roma la beatificarea fericitului Ieremia Valahul (călugăr român din sec. 17 care a trăit la Napoli în ultima parte a vieții).

Nu cred că este vreun român sincer care să nu știe, sau să nu fi auzit (mai ales în anul când serbăm Marea Unire) despre contribuția Bisericii Greco-Catolice la prefigurarea și pregătirea drumului spre Marea Unire de la 1918, prin formarea umană, spirituală și culturală a tinerelor generații de transilvăneni (indiferent de confesiune) în lumina valorilor creștine, autentice, a iubirii de Biserică;  au aprins flacăra conștiinței de neam și țară, a dezideratului unității naționale. Se pot scrie foarte multe despre rolul Bisericii Greco-Calolice în devenirea poporului român, dar și despe calvarul la care a fost supusă ea.

Sunt vremuri apuse, cred că, pentru totdeauna!

*

Dupa Revoluția Româna din 1989, unul dintre primele acte normative ale noii puteri, a fost Decretul-Lege nr. 9/1989, de abrogarea Decretului 358/1948, prin care Biserica Română Unită cu Roma a fost scoasă în afara legii. Decretul-Lege din 24.04.1990 prevedea că, bunurile aflate în proprietate statului, urmează să fie restituite vechiului proprietar, Biserica Greco-Catolică.

Ce bine ar fi fost dacă s-ar fi și pus în practică!

S-au format comisii bilaterale ale ambelor culte pentru dialog, dar aceste comisii n-au rezolvat situațiile conflictuale; au urmat procese, conflicte care nicicum nu trebuiau să existe între cele două BISERICI-SURORI!

NICICUM URA NU este creștinească, nu ARE CE CĂUTA ÎNTRE CREȘTINI!

Cu regret se afirmă (am citit undeva): „Cultul greco-catolic a fost cel mai persecutat cult din România înainte de 1989 și după aceea.”

Statul român nu a rezolvat nici pe departe problema bisericilor și a patrimoniului, revindecate de credincioșii greco-catolici.

*

Ar fi multe de spus în legătură cu cele de mai sus, DAR, SPER SĂ VINĂ ȘI VREMI MAI BUNE pentru greco-catoloici, iar dorința mea nu este să vă amintesc de lucruri triste, de răni nevindecate, ci, să vă spun despre gândurile mele despre și pentru „VISUL” greco-catolicilor din Săliștea de Sus.

V-am spus că donatorii nu au fost numai din Săliște, ci au fost și din Sighetul Marmației, Săcel, Dragomirești, Ieud, Vișeul de Sus, Moisei, Satu Mare, Baia Mare, Tg. Mureș, București, Brașov, Cluj -Napoca, chiar și din SUA, Franța, Italia și Anglia!

Mă gândesc că acum, când „Visul” începe să se realizeze, se vor găsi și alții care vor să ajute la realizarea lui, fie prin bani, materiale sau poate prin muncă fizică. Mă gandesc la cei ce au donat și poate ar dori să mai doneze, (sunt mulți care au donat de mai multe ori). Mă gândesc la cei ce au promis și nu au făcut-o (fie că n-au putut, n-au vrut, sau nu au crezut că se poate realiza). POATE CĂ ACUM ÎȘI SCHIMBĂ PĂREREA! Mă mai gândesc și la cei ce n-au știut de „VIS” și prin intermediul acestui articol o să afle și poate încearcă să se implice, fiecare după posibilități.

Dar, cel mai IMPORTANT și mai IMPORTANT gând al meu (plin de speranță) se îndreaptă spre cei ce au putere, se află la putere și care ne conduc, împart bugetul: primarul orașului Săliștea de Sus, dl. ec. Iuga Ștefan (care are foarte multe și frumoase realizări în orașul ce, cu onoare și competență îl administrează), împreună cu Consiliul Local, Consiliul Județean Maramureș, parlamentarii din Maramureș, Guvernul României, Parlamentul ar putea aloca o sumă din buget, astfel încât „VISUL” să devină REALITATE!

Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului în 25 noiembrie 2018, în aceeași zi cu sfințirea Capelei Greco-Catolice din Săliștea de Sus (peste care urmează să se înalțe Biserica-VISUL, așa cum e în proiect), sperăm să fie un semn de bun augur între cele două BISERICI-SURORI din Săliștea de Sus, dar nu numai!

Având în vedere cele scrise, cei ce doresc să facă donații, o pot face la orice Bancă pentru contul Parohiei Greco-Catolice din Săliștea de Sus, deschis la Agentia BRD, Dragomirești, Maramureș, contul fiind:

RO09BRDE250SV70226632500

La depunere, se face referința: banii s-au donat pentru construcția Bisericii Greco-Catolice din Săliștea de Sus, Maramureș, donatorul fiind… (se trece numele donatorului). De asemenea, se pot face donații și la Preotul Paroh al Bisericii Greco-Catolice din Săliștea de Sus, Preot Petreuș Ioan.

Îmi exprim speranța că cele scrise despre și pentru „VIS” vor găsi ecou în cât mai multe inimi și vor ajuta la realizarea acestuia.

Am speranța că doar așa se zice: „SPERANȚA MOARE ULTIMA”

… ” Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”. (Radu Gyr) .

Săliștenii greco-catolici nu renunță la VISUL lor!

DOAMNE AJUTĂ!

prof. Maria BĂRCAN

Duminică, 16 decembrie 2018, de la orele 19.00, Corul „Cristos Rege”, dirijat de doamna profesor Rodica Gheorghiu, susține tradiționalul concert de colinde la Biserica Greco-Catolică din Sighet.

Suntem așteptați cu drag pentru a ne apropia sufletește de marele moment al NAȘTERII MÂNTUITORULUI!