Sighet – Album retro (XXXIV)

Centrul Sighetului pe la anul… 1900. Imaginea este luată din fața Bisericii Romano-Catolice. Se pot observa ”stâlpișorii” cu lanțuri din fața bisericii, care au ”supraviețuit” până astăzi.

 

 

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Fotocopie din colecția Ernest Villand.

 

Salut, Sighet!




Sighet – 105 ani de la naștere – Părintele prim-protopop Dobos Janos (autor, Marius Vișovan)

105 ani de la naștere

Părintele prim-protopop Dobos Janos
– amintiri personale –

Păstorul comunității romano-catolice din Sighetu Marmației și coordonatorul activității din Maramureșul istoric, de-a lungul aproape întregii perioade comuniste a fost părintele Dobos Janos (1913-1990) în calitatea sa de prim-protopop de Sighet (1953-1989).

Născut în Valea Jiului la Lupeni, membru al ordinului Piarist, cu doctoratul în teologie luat în Germania în anii ’30, părintele Dobos a fost un intransigent apărător al credinței catolice în fața autorităților comuniste, cu care nu a făcut niciun compromis, fapt relevat de rapoartele Securității și documentele comitetului local de partid. La fiecare interogatoriu răspundea constant : „Atât timp cât episcopul meu este în închisoare, eu nu sunt autorizat să negociez nimic în numele Bisericii Catolice.” La liturghiile romano-catolice, celebrate încă în limba latină la ora aceea, „se concentra toata reacțiunea din Sighet” (după cum afirma un raport al organelor comuniste locale), un element de atracție fiind și predicile părintelui Dobos, de înaltă ținută oratorică, precum și disciplina exactă pe care a impus-o în toate activitățile parohiei și protopopiatului.

Un aspect deosebit al muncii sale pastorale a fost primirea și încadrarea românilor greco-catolici, deposedați de biserici și preoți în 1948, activitate ilegală din perspectiva autorităților comuniste, românii fiind oficial trecuți „de bună voie” la ortodocși. Numărul românilor care au frecventat biserica romano-catolică din Sighet e dificil de estimat dar se poate presupune că în întreaga perioadă, el a fost cel puțin de ordinul sutelor. Nu exista o liturghie în limba română (latina a fost înlocuită cu maghiara după Conciliul Vatican II), dar credincioșii puteau folosi româna la spovadă și în relațiile personale cu preoții. Botezurile oficiate acasă se celebrau în latină și română. Când se sfințeau casele la Bobotează se folosea mai mult latina, secundar maghiara, iar în casele de români se spunea sau cânta ceva și românește. Nu se puteau însă celebra înmormântări pentru români, preoții ortodocși reclamând autorităților că li s-au „furat” credincioșii. A fost și cazul bunicului meu, decedat în 1958 și care a avut parte doar de un prohod privat acasă, în cerc restrâns, fiind condus la groapă fără preot.

Eu am fost botezat acasă de părintele Dobos în 1967, dar n-am fost înregistrat în registrul oficial al parohiei, ci într-un registru secret. Cu ocazia cununiei în 1989 (înainte de Revoluție cu 4 luni), următorul paroh a completat lipsa afirmând că s-au mai schimbat vremurile.

Prima împărtășanie a avut loc în 1977, după doi ani de pregătire (în limba română) la biserică, cu întâlniri săptămânale, ținute de părintele Dobos personal, ajutat de călugărițele greco-catolice clandestine. În 1979 am primit sacramentul Mirului în capela de la Cămara (cartier al Sighetului) din partea episcopului de Satu Mare (recunoscut de autorități doar ca vicar) după ce am fost pregătiți tot de părintele Dobos. În 1988 m-am prezentat la dânsul împreună cu viitoarea soție anunțând intenția de a ne căsători în vara următoare. În august 1989 însă, dânsul era deja pensionat, cununia noastră fiind celebrată de noul protopop, părintele Pal Reizer (viitorul episcop de Satu Mare). Starea sănătății părintelui Dobos se agravase.

În ianuarie 1990, la câteva săptămâni după Revoluție, fiind încă student la Cluj, la matematică, aflu de la tatăl meu că părintele Dobos e internat în spital la Cluj (avea cancer la gât). L-am găsit ușor și s-a bucurat de vizita mea. Nu putea vorbi dar scria pe hârtie răspunsurile la întrebările mele; am vorbit despre Sighet și noua atmosferă politică din țară. Mi se părea destul de vioi.

Trei zile mai târziu, telefonând părinților la Sighet aflu că părintele Dobos a fost înmormântat. Am rămas surprins, trecuse la Domnul la doar câteva ore după vizita mea… Am fost, probabil, ultimul suflet botezat și păstorit de dânsul pe care l-a văzut în această viață.

Veșnică odihnă și memorie binecuvântată !

Preot prof. Marius Vișovan,
Sighetu Marmației

Imagine grafică (Biserica romano-catolică): Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012




Sighet – Biserica Romano-Catolică (I)

Apariţia calvinismului în oraş a dus la dispariţia, aproape completă, a romano-catolicismului. Revenirea lui are loc în anul 1717 odată cu sosirea din Baia Mare a călugărilor aparţinând Ordinului Minorit. Aceştia s-au stabillit temporar în oraş pentru a pune bazele unei noi comunităţi catolice şi pentru a organiza viaţa religioasă.

Ordinul din Sighet a fost înfiinţat de către regele Carol al III-lea, sprijinindu-l financiar prin intermediul trezoreriei imperiale.

Piatra de temelie a bisericii romano-catolice a fost pusă la 28 mai 1736, biserica primind hramul Sfântului Carol de Borrromeo.

La origini, biserica era amplasată în centrul pieţei centrale a oraşului dar, odată construit Palatul Finanţelor (partea dinspre parcul central al clădirii Curtea Veche), biserica a ajuns în colţul pieţei.

Stilul bisericii aparţine barocului târziu. Iniţial, turnul, în stil baroc transilvănean, a fost acoperit cu tablă de cupru, iar nava cu şindrilă. Din mobilierul original au rămas doar amvonul, bancile şi cele patru picturi ale altarelor laterale. Peretele opus amvonului păstrează epitaful comitelui Kvassay Josef, care marchează anul 1774. Altarul principal a fost realizat în anul 1862, fiind pictat de artistul Mezey József în stil neobaroc.

Un detaliu deosebit de interesant este reprezentat de aşa-numitul „altar armean”, realizat în stilul rococoului austriac, care prezintă scene din viaţa episcopului martir, Sfântul Gregorie. Pictura altarului a fost adusă la Sighet de către armenii stabiliţi în oraş. Originea altarului a rămas până astăzi necunoscută.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, candelabrul, inițial pentru lumânări, a fost adaptat utilizării curentului electric.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)