Cu mare cutremur am primit vestea că a plecat dintre noi cel mai prolific meșter de biserici de lemn pe care l-a dat Maramureșul, Țara Românească, Globul acesta pământesc.

Căci, nicăieri nu a mai existat, în vremurile noastre (în afară de fiul său, Vasile), cineva care să fi construit, cu mâinile sale, de la zero, nu mai puțin de 22 de biserici de lemn!

Marele meșter Grigore Hotico Hodâș din Ieud (Plopșor), a viețuit între 9 iunie 1948 – 25 octombrie 2021.

A fost un om simplu, demn și drept, un bărbat dintr-o bucată, un maramureșean coborât parcă din vremurile nemeșești. Dar și un meșter care nu se încurca în planuri, proiecte și schițe, ci avea un simț aparte, lucrând direct, înălțând lăcașul din mers!

Astfel, a construit următoarele biserici de lemn: trei la Rozavlea (cea de pe Sâlţa şi ambele biserici de la Şesu Mănăstirii-cea ridicată în 2002 și arsă în anul 2016, respectiv cea de acum), biserica mănăstirii Ieud-Crucişoare, una din bisericile parohiale din Ieud-Plopșor, Sighetu Marmaţiei (bis. „Sf. Ștefan cel Mare și Sfânt” de la Poliţia de Frontieră), Strâmtura („Sf. Prooroc Ilie” de pe Valea Satului), Dragomireşti („Sfinții Români” de pe str. Baicului), Şieu („Cuvioasa Paraschiva”), Borşa („Sf. Mare Mucenic Gheorghe” de la Spital) şi patru la Vişeu de Sus („Sf. Cosma și Damian” de la la Spital, bis. „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, bis. „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” şi biserica greco-catolică „Maica Domnului”). Ei au clădit biserici şi în alte părţi ale ţării: două la Bucureşti (una la Spitalul „Sf. Ioan” şi alta la Academia Forţelor Terestre), apoi la Arad, Turceni (jud. Gorj), Costeşti (jud. Argeş) şi Cluj-Napoca (parcul „Victor Babeş”), dar şi în străinătate: în Suedia (la parohia ortodoxă română din Sölvesborg) şi în Franţa (biserica Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale de la Limours)!

Printre acestea se află a doua respectiv a treia cele mai înalte biserici de lemn din lume (care sunt surclasate doar de către biserica mănăstirii Săpânța Peri), adică:
– Biserica mănăstirii ortodoxe de maici „Sf. Trei Ierarhi” de la Ieud-Crucișoare, Țara Maramureșului, 60 m înălțime, construită între anii 1994-2003.
– Biserica parohiei ortodoxe „Sf. Gheorghe” de la Rozavlea-Șesu Mânăstirii, 58 m înălțime, ridicată între anii 2017-2018.

Marele meșter Grigore Hotico Hodâș a participat și la restaurarea mai multor biserici vechi de lemn, printre care, recent, cea de la Ieud-Deal (monument UNESCO), a construit case de lemn (precum Casa Chira din Vișeu de Sus), a realizat o parte a lemnăriei Catedralei Mântuirii Neamului, dar și porți măiestru sculptate, troițe, acareturi etc. A fost nu numai dulgher, sculptor, designer și arhitect, ci și butnar și drănicer și tâmplar…

Acesta a fost ajutat permanent de fiul său, Vasile Hotico, care-i continuă, cu înaltă măiestrie, opera (vedeți numai ce casă și-a făcut acesta!).

Dacă Găvrilă Hotico Herenta rămâne, cu cele 100 de biserici vechi cărora le-a prelungit viața, cel mai mare restaurator în lemn pe care l-a dat Maramureșul și Țara, Grigore Hotico Hodâș va rămâne în istorie precum cel mai prolific constructor de biserici de lemn, pentru aceasta depunând mărturie cele 22 de turle de lemn pe care le-a ridicat!

Am avut onoarea să îl cunosc și să obțin de la dânsul informații extrem de prețioase.

A fost un mare om.

Nu îl vom uita niciodată! Condoleanțe familiei îndoliate! Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Teofil IVANCIUC

Când spui Maramureş, te gândeşti în primul rând la bisericile de lemn, cel mai cunoscut brand şi atracţie turistică a regiunii, biserici care au răspândit faima şi frumuseţea locului, dar şi a întregii Românii, până la marginile Pământului. Aceste biserici sunt adevărate muzee de arhitectură şi artă, adăpostind fresce, icoane, cărţi, mobilier şi piese textile din secolele 15-19, fiind atât de preţioase (dar insuficient valorificate), încât unele au devenit Patrimoniu Mondial UNESCO.

În acest context, în urmă cu câteva luni a fost recepţionat proiectul „Circuitul Bisericilor de Lemn din Transilvania de Nord”, finanţat prin POR 2007-2013, Măsura 5.1, implementat între anii 2012-2016, cu o valoare totală de 19.851.274,44 lei (cca 4,5 milioane euro) – cea mai mare investiţie în turism din istoria Maramureşului.

Proiectul a avut ca scop chiar „punerea în valoare” a 16 biserici vechi de lemn din cele 90 aflate pe cuprinsul judeţului Maramureş, şapte dintre ele Patrimoniu Mondial UNESCO: Bârsana-Jbâr, Budeşti-Josani, Deseşti, Ieud-Deal, Plopiş, Poienile Izei şi Şurdeşti, respectiv nouă monumente istorice de interes naţional: Bogdan Vodă, Botiza, Călineşti-Căeni, Cărpiniş, Ieud-Vale, Remetea Chioarului, Rozavlea, Sat Şugatag şi Săcălăşeni. Aşadar, au fost selectate doar şapte biserici UNESCO din cele opt, fabuloasa biserică de la Rogoz fiind lăsată pe din afară, pentru că, vezi Doamne, ar fi atât de bine pusă în valoare încât nu mai are nevoie de nimic[1]!

Printre obiectivele specifice ale proiectului s-au aflat: reabilitarea drumurilor de acces (binevenită), realizarea de împrejmuiri (aşa a fost distrus cel mai frumos gard cu pietre de mormânt încastrate, cel de la Ieud-Deal), parcări şi alei de acces (cu pietre mişcătoare puse direct peste nisip sau cu exces de beton)‚ construirea unor puncte de informare turistică (cu aer tradiţional, dar supradimensionate şi uneori amplasate prost – la bisericile Sat Şugatag sau Ieud-Vale) sau „realizarea iluminatului stradal, arhitectural şi de punere în valoare a obiectivelor”.

Numai că, această realizare a lăsat tot fără curent electric bisericile de la Bârsana-Jbâr şi Ieud-Deal (ambele monumente UNESCO), Călineşti-Căeni şi Bogdan Vodă, deci un sfert dintre bisericile prinse în proiect, respectiv tot un sfert din cele opt biserici de lemn patrimoniu UNESCO! Totodată, numitele biserici maramureşene au rămas singurele monumente UNESCO din România aflate în picioare (excludem aici ruinele dacice), neelectrificate, dar şi singurele biserici de Patrimoniu Mondial din lume fără curent electric!!!

Mai concret, la bisericile respective s-au realizat drumuri de acces, parcări, puncte de informare turistică, instalaţii de apă-canal şi iluminatul exterior – cu diferite modele de reflectoare chinezeşti, dar nimeni nu s-a gândit că ar trebui lumină electrică şi în interior! Aceasta, în condiţiile în care cablurile electrice au fost îngropate de jur-împrejurul bisericilor, la distanţe de nici 2-3 m! Toate acele biserici vechi au uşile şi ferestrele foarte mici, lumina naturală fiind insuficientă mai ales în perioada iernii ori în zilele noroase.

Apoi, nu au fost prevăzute paratrăznete la nici una din cele 16 biserici, cele montate pe turnuri în anii 1960-1970 fiind, aproape toate, defecte sau ineficiente.

Cele două biserici UNESCO rămase fără curent au fost restaurate ultima dată în anii 1990. În 1997, atunci când s-a depus dosarul de nominalizare către cel mai înalt for cultural al lumii[2], a fost întocmit proiectul de electrificare a interiorului bisericii Bârsana-Jbâr, preconizat a fi pus în practică în anul următor, lucru prevăzut şi pentru biserica Ieud-Deal (electrificată iniţial într-un mod improvizat şi lăsată fără curent la ultima restaurare în vederea refacerii instalaţiei, ceea ce nu s-a mai realizat).

Numai că, în 1999, bisericile respective au fost introduse de către UNESCO pe lista Patrimoniului Mondial, fără ca românii să le mai racordeze la reţeaua de electricitate… Iar celelalte două biserici-monument, Călineşti-Căeni şi Bogdan Vodă, deşi au cunoscut la rândul lor mai multe restaurări, nu au fost electrificate în interior niciodată…

Această situaţie absurdă îi pune pe turişti în imposibilitatea de a se bucura de comorile din interioarele semiobscure, după ce fac atâta drum şi plătesc biletul de intrare. Ei pot folosi lanterna telefoanelor (!) pentru că alte modalităţi de iluminat în bisericile întunecate nu există (doar ghidul de la Ieud-Deal pune la dispoziţia tuturor o lanternă electrică portabilă…)!

Apoi, fără electricitate, nu pot fi instalate sisteme antiefracţie şi nici detectoare pentru fum, deşi, proiectul a prevăzut 16 sisteme antifurt, câte unul pentru fiecare biserică[3]! Aş vrea să văd şi eu „sistemele antiefracţie” de la cele patru biserici neelectrificate…

Cum s-a ajuns la această aberaţie strigătoare la cer (incompetenţă? indiferenţă?)?! Din cauza proiectantului (Aedilis Proiect SRL) şi a beneficiarului (Consiliul Judeţean Maramureş), care ar fi putut facil include în proiect, dar nu au făcut-o, dotarea completă a tuturor bisericilor.

Conform Ghidului Măsurii accesate (5.1), între cheltuielile eligibile sunt acceptate tot ceea ce înseamnă „restaurarea, consolidarea, protecţia şi conservarea monumentelor”, inclusiv: „cheltuieli pentru alimentare cu apă, canalizare, alimentare cu gaze naturale, agent termic, energie electrică, ventilare, climatizare, PSI, siguranţă la foc, antiefracţie, telecomunicaţii şi alte tipuri de instalaţii impuse de destinaţia obiectivului de patrimoniu”, cu precizarea că „lista activităţilor eligibile este orientativă, alte activităţi decât cele de mai sus putând fi considerate eligibile dacă solicitantul justifică necesitatea derulării lor”[4]!

Şi atunci, cum de i-a lăsat inima să rateze asemenea ocazie, refuzând să electrifice bisericile şi să le lase la mâna hazardului, fără sisteme de securitate şi paratrăznete?!

Direcţia de Cultură (DJCCPCN Maramureş) a criticat lipsa paratrăznetelor eficiente[5], mai ales că, din lista de mai sus, bisericile UNESCO din Şurdeşti, Deseşti şi Ieud-Deal au avut deja turnurile afectate de descărcări electrice în anii 1919, 1920 şi 1973, alte biserici fiind distruse complet de fulgere (ultima în 1996, în satul Valea Stejarului). O parte a presei a subliniat excesul de beton, calitatea pavajelor sau montarea unui gard peste morminte (!), o singură publicaţie remarcând lipsa electrificării interioare[6].

Rezultatul a fost doar un „drept la replică” halucinant al managerului de proiect de la C.J., Claudia Maria Breban[7]… Conform acesteia, vina este a ziaristului, nu a C.J., a proiectantului şi a executanţilor, „abaterea de la proiect” nici nu poate fi pusă în discuţie (de ce?!), iar „realizarea branşamentelor la reţeaua de energie electrică … reprezintă o altă categorie de lucrări care exced proiectului realizat”… Dar, cine i-a împiedicat să facă un proiect complet?!

Din nefericire, atât pe parcursul derulării proiectului, cât şi la momentul recepţiei acestuia, gravitatea situaţiei a fost estompată de cvasi-majoritatea presei, care a exultat cu laudele la adresa unuia „dintre cele mai reprezentative proiecte implementate de Consiliul Judeţean Maramureş”.

Apoi, „Circuitul Bisericilor de lemn din Transilvania de Nord” a primit „Premiul de Excelență” la Gala Turismului Românesc „pentru realizările remarcabile ce contribuie la dezvoltarea și promovarea turismului”!

Nici nu mai are vreun rost să pomenim că personalul angajat să deservească cele 16 centre de informare a fost selectat deseori pe baza legăturilor cu parohul locului, fiind angajaţi chiar şi clopotari cu şapte clase, care nu cunosc o boabă în vreo limbă străină! E drept, la unele biserici există însă şi ghizi foarte buni.

Mai trebuie ştiut că preoţii bisericilor UNESCO Bârsana-Jbâr, Poienile Izei şi Ieud-Deal continuă să interzică total şi inexplicabil, fotografiatul în interiorul lăcaşurilor, cu sau fără bliţ!

Până la urmă se putea încă şi mai rău, dar proiectul de 4,5 mil. euro a fost încheiat fără ca bisericile să mai fie supuse la „restaurările” de ultimă modă… Ne referim la genul de „restaurări” cu termopane de la Sighişoara, la rezidirile fanteziste şi butaforiile de beton armat de la Deva, Rupea, Suceava, Feldioara etc., la fluviile de beton de la alte biserici de lemn precum cele din Baica, Racâş ori Ciumărna din Sălaj[8] ş.a…

Ce este acum de făcut în cazul singurelor biserici UNESCO din lume rămase fără curent electric, adică cele două din Maramureş – România: Ieud-Deal şi Bârsana-Jbâr, pentru că celelalte 6 biserici româneşti, respectiv 44 de biserici de lemn ale Patrimoniului Mondial din Polonia, Slovacia, Ucraina, Finlanda, Norvegia, Rusia şi Chile (de toate sunt doar 51!) sunt electrificate – unele din lăcaşurile străine având chiar sisteme automate de stingere a incendiilor, de care pe la noi nici măcar nu s-a auzit?!

Gravitatea situaţiei impune intervenţia grabnică a Guvernului, prin Institutul Naţional al Patrimoniului (de ce, oare, n-a intervenit până acum?!), pentru că C.J. Maramureş pare depăşit, neînţelegând practic despre ce este vorba… La alţii n-are rost să se apeleze, Comisia Naţională a României pentru UNESCO fiind condusă, începând din 2011, de către Ani Matei[9].

Soluţia este clară: se impune echiparea urgentă – prin „sărirea” etapelor cronofage, cu instalaţii electrice interioare, sisteme antiefracţie şi alarme pentru fum (sau, de ce nu, direct cu sisteme de stingere automate!), precum şi montarea de paratrăznete funcţionale la toate bisericile monument de lemn!

Teofil Ivanciuc

NOTE ___________________

[1] http://patrimoniu.gov.ro/ro/component/content/article/9-monumente-istorice/37-raport-de-monitorizare-al-bisericilor-din-lemn-din-jud-maramures-inscrise-pe-lista-patrimoniului-mondial-2011.
[2] http://whc.unesco.org/uploads/nominations/904.pdf

[3] Vezi nota 1.

[4] http://regio-adrcentru.ro/wp-content/uploads/2016/06/Ghid-5.1.pdf

[5] http://www.graiul.ro/2015/12/28/monumentele-istorice-din-maramures-in-pericol/

[6] https://ziarmm.ro/jenant-doua-biserici-monument-unesco-din-maramures-fara-curent-electric-in-2016/

[7] http://www.cjmaramures.ro/comunicate/drept-la-replica-proiectul-circuitul-bisericilor-de-lemn-din-transilvania-de-nord-nu-presupune-racordarea-la-reteaua-electrica-a-bisericilor-monument-unesco

[8] http://www.salajulpursisimplu.ro/marele-kitsch-biserici-vechi-de-lemn-din-salaj-batjocorite-in-numele-turismului/

[9]http://www.cotidianul.ro/ani-matei-de-la-uascr-la-unesco-132011/

Articol preluat de pe platforma www.contributors.ro

Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului – Radu Lazăr (foto), Teofil Ivanciuc (text)

Aproape de kilometrul 0 al Europei se întinde Țara Maramureșului, cu ceea ce a mai rămas din tradiții, din cultura ancestrală, din obiceiuri, din „oamenii fără pereche”… Prin aceste locuri, în care se amestecă necontenit lumea veche cu cea nouă, tradiția cu kitsch-ul ne poartă pașii Radu Lazăr prin fotografiile realizate și Teofil Ivanciuc prin rândurile sale. Cartea e asemeni unei invitații în gospodăria maramureșeanului de rând, e o însuflețire a caselor și satelor maramureșene, amplasate în diverse Muzee ale Satului din țară. E o lume ce vine din trecut și, care, din păcate, se pierde, încet, în prezent.

Albumul „Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” cuprinde referiri la ocupațiile și meșteșugurile practicate din moși strămoși de oamenii locului, ai căror păstrători mai sunt azi meșterii populari, atâți câți au mai rămas.

„Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” începe – cum se putea altfel ? – cu un capitol destinat prelucrării lemnului, care ne întoarce în timp, într-un loc unde lemnul era stăpân, unde mai exista din belșug această materie primă, care a permis ca aproape tot ce aparținea de o gospodărie să fie făcut din lemn – casa, anexele gospodărești, vasele și tacâmurile, războiul de țesut, sigiliile de lemn care marcau prescura de Paști, grapele pentru arat, lăzile de zestre… Puține din aceste lucruri mai sunt făcute în gospodărie. Tot aici pătrundem în interiorul casei maramureșene, unde găsim camera de gătit și locuit și o alta „de sărbători” care adăpostește haine, țoluri și alimente, pentru ca apoi să ne fie prezentată curtea cu acareturi și alte anexe, cu garduri împletite ori din scândură, unde azi locul obiectelor tradiționale este luat de lucruri la modă. Emblema Maramureșului, poarta de lemn sculptată, încărcată de simboluri ancestrale, încă nedescifrate se piede și ea în negura modernismului . Din prezentarea dedicată prelucrării lemnului nu puteau lipsi bisericile de lemn, acele bijuterii arhitecturale , unele dintre ele recunoscute ca făcând parte din patrimoniul UNESCO, unde muritorii sunt mai aproape de Dumnezeu, de credință.

După ce am făcut cunoștință cu gospodăria maramureșeană autorii ne prezintă Îmbrăcămintea și textilele de interior. Ne sunt prezentate portul femeiesc, cu năframă, cămașa albă, de bumbac, cu zadiile, pieptarele și nelipsitele zgărdane; dar și cel bărbătesc, cu pălărie, cămașa albă, curea de piele, pieptarul de pănură ori cojocul de piele, pantalonii și opincile. Îmbrăcămintea este adaptată atât sezonului cald, cât și celui de iarnă, având culori specifice văilor de pe care vin locuitorii satelor maramureșene – alb, verde, albastru, gri, negru. Chiar dacă este iar la modă, costumul tradițional maramureșean este tot mai des îmbinat cu elemente moderne – tocuri, ii, astfel încât, arareori mai vedem tineri îmbrăcați integral autentic. Cergile, covoarele, țolurile, ștergarele sunt și ele prezente în această parte a cărții, la fel cum de sute de ani ,”stau” pe ruda din camera tradițională maramureșeană, pe paturi, pe podele, ori împodobind icoanele. Traistele duc cu ele povestea culorilor văii de pe care vin.

Un capitol distinct este dedicat crucilor funerare, unde simbolul Maramureșului este reprezentat de Cimitirul Vesel din Săpânța și de imaginea celui ce l-a creat – Stan Ioan Pătraș. Cimitirul este un loc al reculegerii, al jalei, al tristeții, pe când cimitirul din Săpânța, prin epitafurile de pe cruci, face legătura între bocetul femeilor, priveghiul și celelate tradiții legate de înmormântare. Moartea este singurul lucru cert din viața omului”: nu se știe când sau cum vine. Dacă citim epitafurile de pe crucile de lemn din Săpânța vedem că vine oriunde, oricând, indiferent de funcția, de rolul ori rangul pe care îl are omul. Un lucru este cert, această prezentare a morții, a făcut ca Cimitirul Vesel să- și găsescă loc în topul cimitirelor lumii, cu toate că în el își dorm somnul de veci oameni simpli, obișnuiți. Lucrarea lui Stan Ioan Pătraș este azi continuată de către o parte din ucenicii lui. Din acest capitol nu sunt omise însă nici crucile funerare din piatră, îmbinările dintre lemn și metal folosite la Ieud.

Întâmplător sau nu, după capitolul dedicat crucilor funerare, urmează cel rezervat Olăritului. Această succesiune m-a dus cu gândul la versurile Iulianei Iosipescu: „Ca mâine – om putrezi-n morminte / Uitați nepomeniți de nimeni/ Căci mâine vor venii olarii/ Să fure lut din țintirime” ( Ulciorul). În Maramureș olăritul se mai practică azi de către o singură familie din Săcel. Acest meșteșug a dispărut după ce, la începutul veacului trecut existau, așa cum ne spun autorii, numai în Săcel, 30 de meșteri, și cel puțin 18 locuri de producție în Maramureșul istoric.

Deopotrivă loc al credinței, al misterului dar și al descântecelor, al ielelor și vâlvelor, Maramureșul este reprezentat și de măști. În capitolul dedicat Măștilor ritualice, aflăm că acestea sunt nu doar cele pe care le vedem cu prilejul sărbătorilor de iarnă, ci și mascoidele caricaturale, mascaroanele de pe porțile tradiționale, măștile costum  „rituale, teatrale și funerare”. O parte dintre acestea au mai rămas doar în poveștile spuse la gura sobei, la fel cum, probabil, va rămâne și acest meșteșug al făuririi măștilor, dacă ținem cont că, azi , mai există un singur „meșter specializat”.

Cândva nelipsite din satele maramureșene, azi devenite obiecte de sărbătoare, ori doar de decor, opincile își găsesc loc în capitolul Confecționarea opincilor, unde este descris modul în care acestea luau naștere, dar și cum se purtau.

„Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” are capitole în care se regăsesc Cojocăritul, Coșuri și alte împletituri, Fierăritul, Cununi de mireasă și podoabe, Dogăritul, Confecționarea draniței, Prelucrarea cânepii, Producerea spetelor, Alte ocupații și meșteșuguri.

Textul cărții scris de Teofil Ivanciuc este însoțit de fotografiile realizate de Radu Lazăr ale produselor realizate de meșteri populari, dar mai ales de chipurile celor care încă mai practică activitățile tradiționale.

Această carte stă mărturie că în secolul XXI satul tradițional din Maramureș trăiește, încă. Avem în față o carte – tribut dedicată „meșteșugarilor locului” care, în plină epocă tehnologică, au curajul să își practice ocupațiile tradiționale, dar, e și un semnal de alarmă că o parte dintre acestea vor dispărea odată cu practicanții lor. „Personajele” din fotografii sunt oameni în vârstă, ceea ce înseamnă că, probabili, mulți dintre meșteri nu mai au, din păcate, cui transmite tainele practicării meșteșugurilor tradiționale.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Lucian Bogdan