În urmă cu câteva zile a trecut la cele veșnice încă unul dintre deținuții politici din Maramureș, foști elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă”.

S-a născut în mai 1932, la Ieud, într-o familie de țărani. Dovedindu-se elev eminent în ciclul primar (și pentru că, la vârsta de patru ani a rămas orfan de tată), Fundația „Dr. Ilie Mariș” i-a acordat o bursă de studii, care i-a permis să continue școala la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet. În clasa a șasea de liceu a rămas fără bursă. Regimul comunist nou instalat a desființat fundația și tânărul Ioan Bizău, pus în situația de a renunța la școală, a acceptat să difuzeze „Scânteia”, ziarul central al partidului comunist, care trebuia să ajungă cât mai repede în rândul maselor largi de oameni ai muncii.

„Dormeam îmbrăcat pe o masă, în sediul orășenesc al partidului, mă trezeam cu noaptea-n cap și alergam la gară, la tren, să iau ziarul și porneam să-l difuzez, unde trebuia, cât mai repede, ca să nu întârzii prea mult nici la școală. Dar eram din ce în ce mai obosit, mai nespălat, mai flămând, rezultatele la școală erau tot mai slabe și banii, promiși la început, erau tot mai puțini și obținuți tot mai greu și mai târziu. Când mi s-a spus că ar trebui să fac treba „voluntar și cu mândrie pentru partidul comunist”, le-am răspuns revoltat, că pe mine nu mă interesează politica și vreau banii pentru munca mea. Am fost alungat din sediu și, ca să mă răzbun, am scris pe câteva foi de hârtie că partidul comunist este o mare minciună și că a ajuns pe mâna evreilor și a ungurilor, cum de altfel și era atunci la Sighet, și le-am lipit pe câteva porți”.

Bătăile și anchetele începute la Securitatea din Sighet au continuat cu cele de la Cluj, cu închisoarea de la Gherla și s-au „diversificat” cu târnăcopul, roaba și lopata la Canalul Dunării. Fiindcă, în 24. 11. 1949, Tribunalul Cluj l-a condamnat la 5 ani de închisoare, pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Așa și-a petrecut tânărul Ioan Bizău cei mai frumoși ani de dinainte și de după vârsta de 20 de ani. Și cu toate acestea, după ce s-a întors acasă, la Sighet, la familia Țiplea, care i-a fost ca a doua familie, a găsit resurse sufletești să-și refacă viața. Până când și-a completat, la seral, studiile liceale, a lucrat la C.F.R. A început cu târnăcopul și lopata, la întreținere, apoi a fost frânar, scriitor de vagoane, magazioner, a reușit să urmeze o școală de impiegați de mișcare și o vreme a făcut asta la Halta Leordina. Aici s-a căsătorit cu o învățătoare din zona Blajului și, pentru că, în 1959, tocmai luase ființă Combinatul de prelucrare a lemnului de la Blaj, s-a angajat acolo. A urmat (la fără frecvență) Facultatea de Științe Economice de la Cluj și a urcat, treaptă cu treaptă, până la funcția de director economic al combinatului. Și-a făcut, cu mâinile lui, o casă lângă Câmpia Libertății, a crescut doi copii, care l-au răsplătit cu nepoți și la sorocul dat s-a pensionat. Dar rândurile de mai sus nu sunt nici pe departe suficiente și cuprinzătoare pentru portretul acestui om deosebit, pe care multele greutăți ale vieții nu l-au doborât și nu l-au schimbat. (În timp ce-și construia casa, primul fiu, Radu, de 6 ani, a căzut de pe o grindă și a murit în brațele sale.)

Combinatul de la Blaj, construit într-o zonă săracă în păduri, aducea materia primă în mare măsură din import. Având în vedere valoarea furnirului de nuc atât de necesar combinatului, Ioan Bizău a înființat în incinta acestuia o pepinieră cu mii de puieți, obținuți din nucile cumpărate de el, și a încercat să convingă autoritățile locale, să planteze nuci pe toate dealurile goale din zonă și pe marginea șoselelor. A atras în această activitate școli și instituții, ajutându-i să-și facă pepiniere și a încercat, ani de-a rândul, cu nenumărate memorii și referate pe la ministere și alte autorități administrative, să o extindă la scară națională, insistând de fiecare dată pe valoarea deosebită a fructelor și a lemnului acestuia.

După 1989, s-a implicat într-o serie de activități sociale și culturale și a publicat o serie de articole, cele mai multe în ziarul „Unirea” de Alba Iulia. A fost printre fondatorii reînființatului despărțământ al Astrei din Blaj, al Ligii pentru reînființarea județelor abuziv desființate și al Asociației culturale „Țara Târnavelor”, al cărei președinte a fost până de curând. N-a fost membru al Partidului Comunist, dar s-a înscris în Partidul Social Democrat – Sergiu Cunescu. A publicat câteva cărți importante pentru zona în care a trăit, dintre care menționăm: „Amintiri despre industrializarea orașului Blaj”- de fapt o monografie a marelui combinat blăjean, pe care l-a cunoscut ca nimeni altul și l-a slujit cu devotament timp de patru decenii; „Institutul Recunoștinței în devenirea orașului Blaj”, o interesantă monografie a celebrei instituții de învățământ ridicată acum un veac și ai cărei fondatori au fost absolvenții primelor promoții de după Unire, ca semn de recunoștință pentru orașul în care au învățat carte și au învățat să fie oameni. Într-o altă carte, întitulată „Cugetări și întâmplări din Țara Târnavelor” Ioan Bizău și-a adunat articolele publicate în Unirea și Gazeta Târnavelor din Alba Iulia, Telegraful român de la Sibiu, Magazin istoric, dar și o parte din numeroasele memorii și scrisori, o carte-oglindă a vieții sale, o oglindă care-ți pune în față chipul unui om obișnuit, angajat cu toată puterea și cu toată sinceritatea (uneori naivă și pripită) de partea binelui și a dreptății, un om care greșește uneori prin exces de sinceritate în dauna argumentului bine și corect documentat, un om care nu știe să pună condiții bunelor intenții, nici ale lui, nici ale altora.

„Încă de mic copil am nutrit o simpatie deosebită față de orașul Blaj. Și dacă în copilărie admiram turnul Catedralei numai de pe coperta calendarului greco-catolic, iar astăzi îl admir din fereastra casei mele, entuziasmul meu este pe deplin justificat”, mărturisește Ioan Bizău într-una din cărțile sale și mărturisirea lui s-a justificat, de-a lungul celor 60 de ani trăiți acolo, cu fapte omenești. Și, în tot acest timp, Maramureșul n-a lipsit din sufletul său nici o clipă. Până de curând, venea acasă, la Sighet și la Ieud, de câteva ori pe an, era la curent cu tot ce se întâmpla aici, își procura toate cărțile legate de (mai ales) istoria Maramureșului, pe care a cunoscut-o cu patimă și cu mândrie rar întâlnite și reacționa (adeseori în presă) la afirmațiile sau judecățile pe care le considera nedrepte. I-a căutat, pornind de la cartea de telefon, pe toți maramureșenii din Blaj și din județul Alba și le-a comunicat date despre originea, vechimea și nobilitatea familiilor lor, „ca să fie mândri de originea lor”, a căutat cu osârdie documente despre legăturile culturale ale Maramureșului cu Blajul de-a lungul vremii și a scris în presa locală despre maramureșenii care au făcut istorie, și încă multe altele, încât te și miri, cum au încăput toate acestea într-o simplă viață de om!

L-am cunoscut și înainte, dar mai ales după ce s-a întors de la Canal. Era îmbrăcat cu niște haine verzui, care aduceau a uniformă militară. Era un tânăr de o frumusețe rară. El mi-a recitat pentru prima dată din poeziile lui Eminescu. Așadar, pot să depun mărturie despre bunătatea și curățenia lui sufletească și despre dragostea lui fierbinte pentru neam și țară.

În ultima noastră convorbire telefonică mi-a mărtirisit cu tristețe că „în manualele de istorie nu se află o lecție aparte despre Câmpia Libertății de la Blaj și ce-a însemnat ea pentru poporul nostru” și că, „din cei aproape o mie de puieți de nuc, cu care am împrejmuit-o ca într-o îmbrățișare și pe care i-am sădit cu mâna mea, au mai rămas doar câțiva nuci bătrâni și neîngrijiți… ca mine”.

Drum lin, prieten drag, de-acum înainte, te-or „troieni cu drag, aduceri aminte”!

Din Sighetul Marmației, Ioan ARDELEANU-PRUNCU

Există oameni și există cărți care-ți marchează pur și simplu existența, devenirea… Despre oameni las pe altă dată, despre cărți spun acum, fiindcă o astfel de carte a fost, pentru mine, „Istoria Maramureșului”, de Alexandru Filipașcu. Da, cărțile, ca și autorii acestora, au destinul lor, viața lor, liniștită, adică obscură, sau agitată și plină de evenimente de tot felul, precum cea despre care vorbim.

După o muncă titanică de cercetare („vreo opt ani și… vagoane de documente”) în arhivele județului, la sfârșitul lunii August 1940 profesorul sighetean Alexandru Filipașcu a trebuit să-și ia în mare grabă manuscrisul ultimei sale lucrări („bătută de el la mașină pe ambele fețe”) și să plece la București („Du-te, Alexandre, că altfel o pățești!”). Aici, în redacția ziarului „Universul”, al cărui corespondent era, face, mai mult din memorie, ultimele completări, recitește, corectează și, spre sfârșitul anului, reușește să-și vadă cartea ieșită de sub teascurile tipografice ale „Universului”. Se întâmpla exact acum 80 de ani! Este evident că marele ziarist Stelian Popescu, directorul ziarului și fondatorul „Ligii Antirevizioniste” își prețuia cu adevărat corespondentul, care era și unul dintre membrii cei mai activi ai filialei maramureșene a Ligii și publicase de curând, sub egida acesteia lucrarea – manifest „Revizionismul maghiar și drepturile noastre asupra Daciei”.

România Mare, ciuntită, schilodită în 30 August 1940 de Nordul Ardealului, sângerândă mai cu seamă prin partea sfârtecată și înstrăinată, a primit cartea ca pe o mult prea amară consolare. La ce bun să mai citești despre vitejii descălecători din Maramureșul de altădată, dacă Maramureșul de-acum era iarăși înstrăinat… Nu mulți vor fi fost acei care au avut atunci răgazul și mai ales liniștea să o citească și să o înțeleagă, iar difuzarea ei „Acasă”, unde ar fi fost un adevărat balsam, era absolut imposibilă, noua stăpânire ar fi ars-o pe rug în piața centrală a Sighetului. Așa se și explică puținătatea exemplarelor aflate în Maramureș. Dar și anii de după, mulți, foarte mulți la număr, au fost nedrepți cu cartea și neîndurători cu autorul ei. Deși în 1941 a fost premiată de Academie, în 1947 a fost interzisă, epurată și, câțiva ani mai târziu, autorul ei avea să sfârșească la Canal. Cărți și cărturari de care noua orânduire nu avea nevoie. Deci, trebuiau să dispară.

*******
Cu foarte mulți ani în urmă, ca să o am, a trebuit pur și simplu să o fur de la cineva care refuza să o restitue proprietarului, un prieten al meu, de la care urma să o primesc. Aventura s-a terminat cu bine și animozitățile s-au estompat cu timpul. Apoi, ani la rând, de la mine cartea a circulat, incognito, pe la mulți prieteni. Unii dintre ei și-au notat, alții au copiat-o, pagină cu pagină, la mașina de scris. La un moment dat a ajuns la Blaj, la un bun și vechi prieten, stabilit acolo dar cu sufletul rămas în Maramureșul natal. Mi-a restituit-o după aproape un an (și oarecari insistențe) legată frumos.

Bucuros de recuperare, nu i-am cerut explicații. Mi le-a dat el, recent, într-una din lungile noastre convorbiri telefonice, deci după aproape 50 de ani! Și aflu că, ne prea având timp să citească acasă, o lua cu el le serviciu și mai citea pe apucate, dar citea și în microbusul care ducea și aducea funcționarii la combinat, și uneori le citea celor de lângă el fragmente care-i dădeau dreptul să fie mândru de originea sa maramureșeană. Numai că, într-un moment ca acesta s-a așezat lângă el un ins pe care nu-l cunoștea și nu știa de unde răsărise, s-a arătat interesat de carte și de „ce scrie acolo” și, după câteva minute de discuții – în care s-a dovedit a fi bine informat cu privire la interlocutorul său – s-a recomandat – inclusiv gradul de ofițer – și a cerut cartea pentru câteva zile, să „o răsfoiască”, lăsându-i amicului meu un număr de telefon.

„După câteva săptămâni, mi-am luat inima-n dinți și l-am sunat la numărul lăsat. Mi-a răspuns amabil dar scurt, că mai are nevoie de carte. Amintindu-mi că-i spusesem că am împrumutat cartea de la Muzeul din Sighet, după alte câteva săptămâni am sunat iar și i-am spus că cei de la muzeu mă somează să le trimit cartea. După o altă îndelungată așteptare, m-a căutat la combinat, mi-a adus cartea, frumos împachetată, și mi-a spus: Cartea aceasta a fost trimisă la București, a fost studiată de istoricii noștri și s-au făcut după ea trei copii. Te sfătuiesc, să o trimiți cât mai repede la muzeu și să nu mai faci lecturi publice, dacă vrei să nu ai, iarăși!, probleme (*). Am desfăcut grăbit și îngrijorat pachetul rămas pe biroul meu. Cartea era întreagă dar desfăcută în fascicole. În zilele următoare, a trebuit să caut un legător de cărți serios și demn de încredere și am avut norocul să-l găsesc”.

********
După întârzierea de la Blaj, parcă simțind că ceva, totuși, s-a întâmplat, n-am mai împrumutat-o decât în condiții de maximă siguranță, mai cu seamă că, la scurt timp după aceea valoarea ei, pentru mine, a crescut mult, în urma unei alte întâmplări.
Profesorul (și bunul meu prieten) Alexandru Țiplea era în 1977 președintele Comitetului de cultură. De la el am aflat că Alexandru Filipașcu are urmași direcți și trăiesc la Cluj, și că pe fiul său, tot Alexandru (pentru cei apropiați Ducu), îl cunoaște foarte bine.

Absolvent al Facultății de biologie din Cluj, tânărul Alex. Filipașcu era, într-adevăr, o minte strălucită, mobilată cu o cultură bogată, extrasă selectiv din varii domenii, mai cu seamă dintre cele de factură umanistă. A făcut un doctorat strălucit, a lucrat o perioadă la filiala clujeană a Academiei, avea deja publicate la Editura „Dacia” câteva cărți, în care biologul se exprima beletristic, într-un stil original, îndrăzneț și captivant. Era pescar și vânător de elită și cunoștea, la pas, România Verde (nu cea a aglomerărilor urbane), cum puțini alții în vremea aceea. L-am rugat să-l invite la Sighet și, după o expunere în cadrul Universității populare, am petrecut împreună o seară, pentru mine memorabilă, într-un separeu de la restaurantul de la Grădina Morii, cu discuții în jurul Istoriei Maramureșului și a autorului ei. A fost plăcut surprins, că aveam cartea tatălui său și că-mi era atât de prețioasă, și mi-a scris pe ultima filă („forțat”) următoarele câteva rânduri:

„La o masă voevodală, fiind rugat să scriu rânduri care nu-mi sunt de drept și de faptă, scriu, totuși, un îndemn pentru plaiurile maramureșene; îndemn fără folos pentru că fiecare dintre noi le slujim pe măsura puterilor noastre. Este numai un gînd pentru fapte viitoare de care toți avem și vom avea (**) nevoie mîine.
Cu dragoste, azi, în Sighetul natal, 17. X. 1977.”

Ne-am mai întâlnit apoi de câteva ori prin Cluj și mi-a dat câteva din cărțile sale: „Expediții la noi acasă”, apărută în 1981 și micul roman autobiografic „Salonul”, o mică bijuterie. Da, Alexandru Filipașcu-junior putea să fie un prozator de forță, pe linia lui Alex. Ivasiuc (din „Corn de vânătoare”). Ar fi putut…
Prin anii 90 a inițiat realizarea unui film documentar despre frumusețile Maramureșului. Apoi, la un moment dat ceva s-a rupt și… încet, (și trist) a dispărut. Întâi din lume și-apoi din viață.

În 1997, Editura „Gutinul” din Baia Mare, cu acordul urmașilor legali ai autorului (Prof. dr. Alexandru Filipașcu, fiul, și artist plastic Livia Piso, fiica) a tipărit o nouă ediție a Istoriei, în 2.000 de exemplare, dar în condiții foarte, foarte modeste, din toate punctele de vedere, deși sponsorii au fost și mulți și generoși (Ministerul Culturii, Prefectura și Consiliul județean Maramureș etc.) și cartea ar fi meritat o ediție mai deosebită, mai cu seamă că se împlineau 95 de ani de la naștere și 45 de la moartea autorului.
Cunoscând destul de bine pe șeful editurii respective, dar cunoscând și mai bine cât de necesară este scoaterea la lumină și cunoașterea ei, în vara anului următor am distribuit în zona Maramureșului Istoric peste 500 de exemplare (cu 25.000 lei/buc.). Și cred că bine am făcut. Și cărții și celor cărora le-am dat-o. Dar și memoriei profesorului Alexandru Filipașcu, orgolioasa odraslă de Boier de Dolha și de Petrova, cel care a izvodit-o din colbul arhivelor și ne-a lăsat-o moștenire și datorie, o datorie de care nu avem dreptul să uităm. Fiindcă așa cum este, cu toate tarele ei (arătate cu degetul de unii specialiști), Istoria lui Alexandru Filipașcu este, pentru noi, maramureșenii, o mare istorie.

Am scris aceste rânduri și dintr-o sinceră și acută nevoie de a mărturisi, că pentru mine, Istoria lui Filipașcu a fost cartea care m-a marcat și m-a îndreptat în mod decisiv spre studiul Istoriei Maramureșului.

Note:

* Se impune o scurtă explicație despre „problemele” amicului meu: Născut la Ieud, în 1932, și susținut cu o bursă a Fundației Ilie Mariș, a ajuns elev la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, dar în clasa a X-a a fost arestat, anchetat, bătut și închis, și, după anii de temniță și de Canal, a avut tăria să-și croiască o viață normală. Și-a întemeiat o familie, a terminat liceul și Facultatea de științe economice din Cluj și a ajuns, treptat și pe merit, economistul-șef al Combinatului de industrializarea lemnului de la Blaj. Iar în ultimii 20 de ani, și-a legat numele de câteva cărți, care-i aureolează pe merit cei în curând 90 de ani de viață. Numele lui este Ioan Bizău și este cunoscut în oraș ca maramureșeanul care a plantat cu mâna lui sute de puieți de nuc în jurul Câmpiei Libertății.
** Cuvântul „avea” l-a îngroșat și l-a subliniat de două ori, ca pe o premoniție pentru cuvântul „mâine” de la finalul textului.

I. Ardeleanu-Pruncu

În urmă cu puțin timp, în 21 iunie a.c., TVR 3 a transmis de la Catedrala Arhiepiscopală Majoră „Sfânta Treime” din Blaj ceremonia religioasă de sfințire a doi episcopi, un eveniment deosebit, încărcat de emoție și de sobrietate, care se întâmplă arareori. În condiții normale ar fi fost acolo mii de credincioși și clerici din toată țara, acum Catedrala lui Inochentie Micu-Klain a fost plină mai ales cu… amintiri din trei secole de istorie… câțiva înalți prelați și amintirile… dulci și amare.

Mulți dintre cei care au urmărit transmisia, au remarcat, așternut în fața iconostasului, un covor deosebit de frumos (foto), de dimensiuni impresionante. Puțini însă știu „povestea” acestei valoroase opere de artă.

În anul 1900, românii greco-catolici din Ardeal au sărbătorit 200 de ani de la Unirea cu Biserica Romei. Pentru cei din Marmația – cum frumos se spunea pe-atunci! – sărbătoarea a avut o dublă semnificație: Mitropolitul de la Blaj, Victor Mihalyi de Apșa, împlinea 25 de ani de episcopat și multele sale neamuri de-acasă au ținut să marcheze evenimentul într-un mod original și inspirat: la Sarasău, la casa fratelui Petru Mihalyi, Domnișoara Sofia, fiica acestuia, ajutată de 12 țărănci îndemânatice din sat, au confecționat un covor „persian” de 7/5,30 m.*, având ca model central un desen trimis de renumitul pictor religios Octavian Smigelschi, fratele profesorului canonic Victor Szmigeszky de la Blaj. În mijloc se află o Acvila cu aripile deschise, protejând o cetate înconjurată de trei ape curgătoare, iar chenarul, care încadrează desenul, este o inspirată sinteză de motive și culori specifice covoarelor maramureșene, punând minunat în valoare întreaga lucrare.

„Am aflat că vulturul țesut pe acest covor este simbolul pietății și al înțelepciunii arhiereului (episcopului n.n. I.A.P.), dar și înălțimea demnității sale (…) iar cetatea reprezintă eparhia care i-a fost încredințată spre păstorire. (…) Precum vulturul se înalță în zbor mai sus decât toate zburătoarele, tot așa și viața pilduitoare a arhiereului trebuie să se ridice deasupra celor pe care îi păstorește, la înălțimea de la care trebuie să vadă, ca vulturul, tot ceea ce se petrece jos, să aibă sub observare atentă tot cuprinsul eparhiei sale, spre a cultiva binele și a înfrâna răul, urmându-l pe Cristos.”** Iată de ce, acest covor este unul de ritual, și se așterne în biserică doar la sfințiri de episcopi, în restul timpului fiind păstrat și protejat cu mare grijă.

În 1921, covorul a fost adus totuși la marea expoziție organizată cu ocazia Congresului ASTREI – 60 de ani de activitate – ținut la Sighet, a fost văzut și apreciat de delegații sosiți din toate județele și de marile personalități din proaspăta România Mare. Și tot atunci, l-au putut vedea și miile de maramureșeni, care au participat la grandioasa manifestare; adunările generale ale ASTREI, organizate de fiecare dată într-o altă filială, se constituiau în grandioase serbări naționale.

Demn de menționat este și faptul că, la acea expoziție a fost prezentat și „Zbornicul de la Ieud”, celebrul manuscris în limba română cu litere chirilice, despre care s-au scris o serie de studii și care a iscat multe controverse, unii cercetători afirmând că este din anul 1391, deci cel mai vechi de la noi. Găsit de preotul Arthur Anderco în podul Bisericii din Ieud – Deal și adus la expoziție, manuscrisul a fost remarcat de folcloristul Andrei Bârseanu – atunci președintele ASTREI – dus la Academie și arătat lui Ioan Bianu, care l-a introdus numaidecât în fondul de aur al manuscriselor de la Biblioteca Academiei, unde se găsește și în prezent.

Dar covorul de la Sarasău nu este singurul mesaj maramureșan din Catedrala Blajului. În 14 mai 1948, când s-a sărbătorit Centenarul Marii Adunări de pe Câmpia Libertății, pictorul Traian Bilțiu-Dăncuș (născut în Ieudul Maramureșului, într-o veche familie greco-catolică) a donat Catedralei o frumoasă icoană, reprezentând-o pe „Maica Sfântă cu Pruncul Isus”. Culorile vii și plăcute privirii, frumusețea celor două chipuri, dimensiunile impunătoare ale lucrării, dar și faima de care se bucura deja pictorul, au determinat pe donatari să o așeze în zona centrală a bisericii, pe o masă special confecționată. Demn de remarcat este faptul că, și după preluarea catedralei de către Biserica Ortodoxă, icoana a rămas acolo, la locul ei.

În 1925, când Biserica Greco-Catolică din România a organizat primul pelerinaj la Roma, grupul de pelerini din Maramureș a dus și un covor – facsimilul celui de la Blaj – și l-a dăruit Papei Pius al XI-lea. Exemplarul acesta a fost realizat de Doamna preoteasă Elena Bîrlea, soția cunoscutului folclorist și ziarist, preot și profesor Ion Bîrlea, în atelierul de țesut din Palatul Culturii, ajutată de ucenicele sale, pe care Doamna le iniția gratuit în meșteșugul țesutului și al vopsitului cu culori vegetale.
După unele informații, covorul se află și acum, la mare cinste, în sala de primiri de la Vatican.

Printre pelerini (vezi imaginea reprezentativă) pot fi identificați: Vicarul Ilariu Boroș, preoții Simion Balea de la Săpânța și Artur Anderco de la Ieud, profesorii Mihail Șerban de la Liceul „Dragoș Vodă” , Ion Bilțiu-Dăncuș, Ion Bîrlea de la Școala Normală, Irina Berinde de la Liceul de fete „Domnița Ileana”, coriști de la AGRU, o serie de juriști și funcționari și, la cel mai înalt nivel, avocatul lIie Lazăr, care, la liturghia oficiată de prelații români, a cântat o priceasnă, de-a răsunat biserica.
Și nici covorul de la Vatican nu este singur. Împătimitul cercetător în arhivele Vaticanului, Ion Dumitriu-Snagov a descoperit acolo și a prezentat în expoziția „Monumenta Romaniae Vaticana” o serie de documente de mare valoare pentru istoria noastră, printre care și o stampă veche, deosebit de frumoasă, reprezentând o Maică Sfântă cu Pruncul, îmbrăcată ca o maramureșancă.
Așadar, Catedrala de jertfă și locul de binemeritată odihnă veșnică a lui Inochentie Micu-Klein – dar și Tribuna de luptă de la care Simion Bărnuțiu a rostit în 14 mai 1848 înflăcăratul său discurs de Deșteptare – păstrează cu sfințenie, din anul 1900, un covor din Maramureș, pe care îl așterne la ocazii de aleasă sărbătoare și mare bucurie spirituală. Iar un „frate” al acestuia este, din anul 1925, la loc de cinste în Cetatea Vaticană.

Și iată cum, cîteva file de istorie se pot lega, peste ani, într-o adevărată poveste, sau, de ce nu, într-o poveste adevărată.

NOTE: *- Alexandru Filipașcu, preot și profesor în Sighet, care a văzut ambele exemplare ale covorului, indică aceste dimensiuni în lucrarea sa „Istoria Maramureșului”, Editura „Gutinul”, Baia Mare, 1997, p. 177.
**- Nicoleta Idita – Tomuța – „Detalii” care fac diferența: covorul cu vulturul deasupra cetății Sionului din Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” din Blaj, în ziarul „Unirea”, din Alba Iulia, 24 iunie, 2020.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

Nu am fost niciodată un pelerin înfocat și nici un căutător de vedete; nu am fotografii cu personalități și nu am ținut să se știe pe unde merg și ce fac prin lume; nu am vrut să îmi pun pe tavă experiențele mele sau trăirile sufletești. Este și motivul pentru care nici azi nu am făcut-o. Însă acum simt nevoia să împărtășesc din bucuria trăită și din senzațiile avute. Sper și cred că, în felul acesta, cei care ați dorit să fiți acolo, la Blaj, într-un puternic centru al credinței noastre, veți avea o fărîmă din cele trăite de mine.

Duminică a fost pentru mine o zi în care am trecut prin toate cele 4 anotimpuri; simbolic, am trecut printr-un ciclu al vieții, prin viața însăși: dimineață, cînd m-am trezit, am avut impresia că afară e iarnă. Era un aer puternic de ianuarie și ceața deasă dublată de un frig anormal de iunie care mi-a creat un disconfort greu de explicat. Apoi, de la Alba Iulia spre Blaj, am avut senzația de toamnă tîrzie și parcă totul pe drum prevestea ruginiul unei naturi ostile. Ajunși la Blaj, un frig de februarie m-a făcut să îmi iau și o bluză mai călduroasă, dar și o jachetă cu fermoar care se încheie pînă la gît. Drumul spre Cîmpia Libertății (unde nu am mai fost niciodată, deși am trecut de cîteva ori prin zonă) a fost unul în tăcere, fiind aliniați în șuvoaiele de oameni care se îndreptau din toate cele patru zări spre mare. Spre o mare bucurie, ce avea să vină. Și pe care cu toții o așteptam, o speram, o tînjeam. Într-o primăvară a speranței, care încet-încet prindea contur în natura ce se trezea la viață.

Din momentul în care am ajuns la locul destinat nouă, am căutat un petec de iarbă și o bucată de cer unde să putem mirosi parfumul unui loc istoric, dar și esența unui timp prezent ce urma să se concentreze în secunde care să ne țină cît pentru toată viața. Am găsit acest loc și am săpat puțin prin memorie după cîntecele generației Flacăra, cu celebrul “Cîmpia Libertății spune/ că Avram Iancu sîntem toți”. Am încercat să îmi imaginez ce au simțit făuritorii României atunci cînd, pe aceste locuri, vedeau peisajul pe care îl vedeam și noi acum și să simt înfiorarea mulțimii dornică de ceea ce ne leagă sau ne robește, ne motivează sau ne mîntuiește: libertatea! Am fost, am simțit, am ascultat, am plîns, m-am rugat, am fost binecuvîntat, am trăit. Eram, pe undeva, convins că venirea Omului lui Dumnezeu pe pămînt ne va lumina și cerul și ne va însenina și privirile, ne va bucura și ne va “trăi”. Și așa s-a și întîmplat, de vreme ce exact la momentul venirii lui, nu numai ceața, dar și norii s-au risipit și totul a făcut loc unei veri dulci și prietenoase.

Nu mi-am propus să fac o analiză a acestor momente – și nici a stărilor mele, ci doar vreau să redau cîteva din trăirile avute, să vă fac să fiți, pe voi ca cititori, cu mine, acolo. Le voi sintetiza în 3 mari idei, pe care le-am simțit din plin duminică la Blaj:

1. Unii oameni trăiesc viața ca și cum totul ar fi un miracol, alții trăiesc ca și cum nimic nu ar fi miracol pe lumea aceasta. Extrapolînd, gîndul pe care l-am avut este că starea alături de unii oameni este un miracol – și existența unor oameni dragi din jurul nostru echivalează cu un miracol! Trăirea prin și pentru Celălalt, cu Celălalt care ne bucură și ne umple clipa de frumos este echivalentă cu un miracol! Și e bine cînd îl putem citi și interpreta la adevărata lui valoare!

2. Întîlnirea cu Trimisul lui Dumnezeu pe pămînt nu este altceva decît un drum inițiatic spre noi înșine; bucuria pe care o simțim atunci cînd îl vedem pe cel mai mediatizat om al planetei, cînd percepem expresia lui bonomă sau gesturile lui calme și calde echivalează cu scoaterea la suprafață a dumnezeirii din noi, a frumosului din creatura divină pe care cu toții o reprezentăm. Întîlnirea cu Papa este, în fapt, dezbrăcarea noastră de hainele prejudecăților, de platoșa mîndriei și de accesoriile de care avem nevoie în teatrul vieții zilnice și deschiderea spre ceea ce însemnăm noi, cu adevărat, în intimitatea trăirilor noastre. Papa nu e decît modalitatea prin care Dumnezeu ne îndeamnă să fim mai apoape de ceilalți, de noi înșine, de El.

3. Simplitatea este starea de a fi, cel mai greu de obținut pentru că ea provine din paradoxul de a fi umil pentru a te putea înălța. Nu tratatele de filosofie sînt cele mai apreciate la nivelul unei gîndiri superioare, ci simplitatea; nu cuvintele pompoase sînt cele care dau măsura unui discurs înălțător, ci esența cuprinsă în cuvinte sau expresii simple, uzuale, la îndemîna tuturor, dar cu nivele diferite de interpretare. Adîncimea cuvintelor simple este mult mai mare decît distanța măsurată între expresii academice.

A propos de starea de simplitate, aici îmi aduc aminte de celebrele cuvinte ale lui Fernando Pessoa: „A gîndi la Dumnezeu înseamnă a nu-i da ascultare, pentru că Dumnezeu a vrut să nu îl cunoaștem, de aceea nu ni s-a vădit. Să fim simpli și calmi și Dumnezeu ne va iubi făcîndu-ne frumoși ca pomii și pîraiele și ne va da Verdeață-n Primăvară și-un rîu unde să curgem cînd ne vom sfîrși”.

Eu, duminică, mergînd împreună, am fost, am simțit, am ascultat, am plîns, m-am rugat, am fost binecuvîntat și am trăit din plin bucuria de a fi lîngă simplitatea și măreția lui Dumnezeu! Și am vrut, într-o oarecare măsură, să le dau și sighetenilor salutul meu de acolo și de aici, cuprins de bucuria de a fi mers pe un drum cu speranța! Împreună!

Mihai PĂTRAȘCU
2 iunie 2019

Un geniu rămâne geniu chiar și la 16 ani, iar un bichir nu rămâne nici măcar bichirel la 50 de ani .

După moartea lui Aron Pumnul, în 1866, Eminescu se lasă de școală și pornește, pe jos, de la Cernăuți, pe drumul cel mare, împărătesc, spre capitala românismului, Blajul, cu gândul de a-și da examenele restante de clasa a III-a. În romanul autobiografic „Geniu pustiu”, relatează despre călătoria spre BLAJ, din vara lui 1866: „Într-o zi frumoasă de vară, îmi făcui o legăturică, o pusei în vârful bățului și o luai la picior pe drumul cel mare, împărătesc”.

Ajuns la marginea Blajului, pe dealul Hula, face un popas sub un tei pentru a admira panorama orașului. Entuziasmat, Eminescu exclamă: „TE SALUT DIN INIMĂ, ROMĂ MICĂ, ÎȚI MULȚUMESC, DUMNEZEULE, CĂ M-AI AJUTAT S-O POT VEDEA”.

Auzi, bichirelule, ce cuvinte ieșeau din gura unui adolescennt de 16 ani? Atunci tu, un „epigon”, de ce încerci să duci în derizoriu numele unui oraș pe care numai un geniu, ca Eminescu, îl putea numi „ROMĂ MICĂ” ?

Voi încerca, foarte pe scurt, să argumentez cum și de ce Blajul mai era numit MICA ROMĂ.

În anul 1855, Sfântul Scaun recunoaște Mitropolia de Alba Iulia și Făgăraș, cu sediul la Blaj și întemeierea episcopiilor de Lugoj și Cluj-Gherla, prin 3 bule pontificale. Aceste documente creionează frontiera teritoriilor locuite de români, deja la 26 noiembrie 1853. În documentul pontifical de întemeiere a eparhiei Cluj-Gherla, se vorbește explicit despre „națiunea românilor transilvăneni”. Cu alte cuvinte, la 1853, Roma intuiește frontierele ce vor fi recunoscute prin actul de la 1 Decembrie 1918 și menționează printr-un document oficial existența credincioșilor de naționalitate română din Transilvania.

Începând cu anul 1853, în Anuarele pontificale din întreaga lume vor figura în rândul diecezelor catolice și cele 4 eparhii greco-catolice pentru credincioșii NAȚIUNII ROMÂNE DIN TRANSILVANIA.

Și acum, bichirei și bichirici, să-l ascultăm pe Mircea Eliade, care sintetiza poetic rolul esențial al ȘCOLILOR BLAJULUI pentru națiunea română: „Făclia aprinsă acum 200 de ani la Blaj, nu a mai putut fi stinsă de atunci și nici nu se va stinge vreodată. Această făclie, Inochenție Micu-Klein, Petru-Pavel Aron au încredințat-o sutelor și miilor de tineri ardeleni care au învățat atunci în „Școalele Blajului”. Odată trezită conștiința latinității noastre, nimeni și nimic n-au mai putut-o nimici. Limba, literatura, cultura modernă, poartă pecetea făurită la Blaj – cu câte lacrimi, cu cât sânge, cu cât geniu, o știe numai istoricul care și-a închinat toată viața cercetând această epocă eroică. Asemenea creații spirituale n-au moarte, căci ele s-au identificat cu însuși geniul care le-a dat naștere”.

SFÂRȘITUL PĂRȚII A DOUA

prof. Vasile POP