Cum o fost mersul la școală pe vremuri, în satele din Maramureș? În ce condiții se țineau orele, cu ce se îmbrăcau copiii, ce rechizite aveau, le plăcea să învețe? V-am istorisit zilele trecute amintiri din anii 50. Azi continuăm cu o seamă de povești din deceniile următoare.

Anii 60
Vasile Oanea, din Breb, ne spune așa:
„Mie mi-o plăcut școala… deși eram cam neîndemânatic. Îmi amintesc că în clasa I, pe „1” îl făceam întors. Eram vreo 25-30 într-un an și încă vreo 2-3 rămași repetenți din alt an.
Îmi păstrez caietele pe care le-am avut încă din clasa a III-a. Cine le mai păstrează? De o juma’ de secol. Ghiozdan n-am avut niciodată. Numa cu traistă mergeam.
Tare mă bucuram când primeam câte o carte. Îmi aduc aminte că aveam un dud și îi lăsam pe colegii mei de școală să se urce în dud dacă îmi dădeau câte o carte. Primeau cărțile atunci când scoteau mălai de la cooperativă. Pe mine, părinții m-o lăsat la școală până am terminat a 8-a, pe urmă nu m-o mai încurajat să merg mai departe. Și când nu m-au primit la liceu, mama și tata s-o bucurat, că o să mă ocup de agricultură, că aveam pământ mult. Io, în schimb, tare am suferit. Pentru mine ăla o fost baraju vieții”.

Vasile n-o mers mai departe cu școala, deși și-ar fi dorit mult asta. O ascultat de sfatu’ părinților și o rămas în sat să muncească pământul. Și totuși, trăiește de ani înconjurat de cărți, citește, scrie, recită și publică versuri, are un mare respect pentru oamenii de cultură.

Cu lăcriță, trăistucă și… trening

Ileana Șandor, de loc din Călinești, dăscăliță (acum pensionată) tare apreciată în sat, a făcut ciclul primar din 64 până în 68. „Am avut norocu’ că am mers deja într-o școală… ca școala, nu într-o casă improvizată, cum merseseră cei mai mari decât mine. Era o clădire frumoasă, cu patru săli de clasă și se mergea în două schimburi, că erau copii mulți. Cât am fost eu în ciclu’ primar, se construia școala nouă și uneori ne duceau să ajutăm și să dăm cărămidă din mână-n mână. Într-a cincea, am trecut în școala nouă. Așa emoții aveam cu câteva zile înainte de a începe școala, când ne pregăteau părinții rechizitele, ne cumpărau caietele de la cooperativă! Imaginea din prima zi de școală care mi-o rămas și acuma în minte îi cu curtea școlii. Acolo, cum pe timpul verii, nu umblau copiii, creștea un anumit fel de iarbă, o buruiană cu o tulpină lungă și cu frunze lunguiețe. Era plin de ea în prima zi de școală, da deja, în a doua nu mai era, că alergam noi, copiii, pe acolo și o bătuceam cu picioarele.
De îmbrăcat, ne îmbrăcam în trening, luat tot de la cooperativă, ăla era baza, să îl ai în prima zi de școală. Probabil atunci o apărut treningurile. Apoi ne duceam îmbrăcate într-o sumniță și o cămeșucă, cum doream noi. Cu trăistucă mai întâi, apoi o apărut ghiozdanele. Aveam ghiozdane de 11 lei. Un ghiozdănel de carton, cu ceva lipit păstă el… toți aveam același ghiozdan. Ne mai cumpăram lăcrițe, niște penare de lemn, în care ne puneam creioanele, n-aveam multe. Aveam toc și peniță, călimara cu cerneală, cu care umblam în fiecare zi, apoi de câte ori s-o vărsat aceie, era durere… Un ritual important era să ne învelim caietele și cărțile cu coală albastră, așa, ca o hârtie de împachetat, cumpărată tot de la cooperativă.
Învățătoare tare bună am avut, pe Valeria Huban, era preoteasă-n sat. Îi ziceam „tovarășa” pe-atunci, da’ era o doamnă, care știa să te ajute orice problemă aveai. Ea ne-o luat și niște cărțulii mici la toată clasa, din colecția „Biblioteca școlarului”, cu câte o poveste în ele. Îmi amintesc că o poveste pe care am tot citit-o și răscitit-o și eu, și toată clasa, și surorile mele o fost „Doi feți cu stea în frunte.” Am cam luat premii, da’ dintr-a cincea, mai mult II și III, că n-am reușit nicicum să-l înving pe un băiat din clasă. Temele le făceam singuri, da’ ne mai ajuta și mama, chiar de avea numai două clase, ne dădea mereu impresia că ea știe cum trebe făcută o problemă sau mai știu eu ce. O pus preț pe școală mama şi uite că trei din patru fete am ajuns învățătoare. Bine, să nu vă-nchipuiți că dacă învățam, nu mai aveam treabă cu mieii, cu găinile, cu puii, vara nu era vacanță, că era fânu’ de făcut. Da’ oricum, cine o vrut pe atunci să-nvețe, o-nvățat…”

Cum veneam acasă, părinții ne ziceau „Duce-vi-ți la oi!”

Anii 70
Astea sunt amintirile din vremea școlii ale Elenei Opriș din Breb:
„În ’74 am mers în clasa I și în ’81 am terminat clasa a VIII-a. M-am înscris și la Ocna într-a noua, da’ numa un semestru m-am dus și în ’83 m-am măritat, când am avut 16 ani. Așa că multă școală n-am făcut. Noi ghiozdane n-am avut, numa trăistuță. Și când o umblat fata noastră la școală, tot cu trăistuță s-o dus și ea în primele clase. Abia după o vreme am avut rând să cumpărăm câte-un ghiozdan.
Caiete luam de la cooperativă. Mai cumpărau părinții și de la oraș, că mama se duce la ptiaț cu smântână, cu lapte, câte o dată pe săptămână. Noi n-am prea dat importanță școlii. Aveam și sfat de la părinți: să stăm acasă, să ne videm de treabă, să lucrăm pământu, nu era o bucurie pentru părinții care aveau copii ce învățau bine, că erau tare greu de susținut p-atunci prin școli. Și ai mei părinți, mai ales tata, o zis că cel mai bine îi să sii țăran, că n-ai niciun șef și-ți lucri lucru’ tău, așa că n-am prea pus preț pe școală. Am învățat și io de mijloc, corijentă n-am rămas, premiantă n-am fost, da’ o fost frumos, cu mulți coconi la școală. Cum veneam acasă, părinții ne ziceau „Duce-vi-ți la oi!” sau „Duce-vi-ți și aduceți apă din vale pentru vaci” sau frunze și pepini pentru porci sau câte trebuiau pe lângă casă de făcut, că era plin grajdu de animale, de-abia te așteptau părinții să vii de la școală să te trimeată pe oareunde.
Da’ poate că nici mie nu mi-ar fi plăcut să fiu doamnă, m-am învățat așa, cu munca, să am ce-mi trebe pe lângă casă… Io tare mă bucur când mă duc prin grădină și adun o poală de păstăi sau culeg o găleată de castraveți sau când adun cepele și văd că am 3-4 coșuri de cepe, când am de tăt felu… Nu-i rea nici școala, nici domnia, da’ nu tăt omu îi făcut pentru așa ceva…”

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Text: Rada Pavel

Fotografie: școlari din satul Breb, de acum peste 40 de ani. Nu se știe precis cine a făcut-o, de primit, am primit-o de la Vasile Oanea.

În urmă cu aproape șase ani (în septermbrie, 2013) Alex Robciuc se număra printre laureații unui concurs de fotografie organizat de Cluburile Rotary și Rotaract din Sighet, dedicat tinerilor pasionați de arta fotografică. Recompensa laureaților a constat în tipărirea fotografiilor câștigătoare (format vedere) de către Editura „Valea Verde”. Concursul din acel an a avut tema „Ţara Maramureşului – atracţii turistice naturale şi antropice” iar Alex Robciuc a propus două poze foarte interesante. A fost debutul lui Alex într-o competiție și primul premiu în arta fotografică.

Mi-am amintit de acel concurs în ultimele zile, când sigheteanul Alex Robciuc a devenit foarte vizibil pe plan național. Două cunoscute televiziuni (Digi 24 și Antena 3) l-au intervievat pe Alex, devenit, între timp, prin domiciliu… timișorean.

Prin muncă, perseverență și pasiune Alex (fotograf freelancer) se poate considera azi un “tânăr de succes”. Premiul recent câștigat l-a propulsat definitiv în rândul profesioniștilor fotografi. De fapt, în ultimii ani – după cum mi-a mărturisit Alex – a avut realizări importante, o motivație serioasă pentru el fiind și succesul fotografiilor care i-au fost publicate în National Geographic.

Evoluția lui Alex s-a concretizat în desemnarea de către juriul competiției Sony World Photography Awards în câștigătorul competiției din România, la categoria Open.

“Parte din Sony World Photography Awards, eveniment recunoscut la nivel mondial, National Awards confirmă angajamentul Sony de a susține talentul fotografic local, recunoscând lucrările fotografilor locali din 62 de țări și promovându-le la scară globală.

Fotografia lui Alex Robciuc intitulată „Vasile Oanea” (foto) a fost desemnată drept cea mai bună imagine individuală din totalitatea lucrărilor realizate de fotografi de naționalitate română, având domiciliul în România, participanți la competiția Open din cadrul Sony World Photography Awards. Lucrarea a fost de asemenea nominalizată la categoria Cultură din cadrul competiției Open.

Fotografia câștigătoare, „Vasile Oanea”, este un portret surprins de Alex Robciuc după ce a auzit povestea sa de viață: „Vasile a locuit aici toată viața sa. Într-o casă tradițională de lemn din Maramureș, România, în satul pitoresc Breb. El a ales o viață cu totul diferită față de ceilalți oameni din comunitatea lui. Vasile este puternic înrădăcinat în stilul de viață al strămoșilor săi din Maramureș, însă nu a renunțat la avantajele tehnologice pe care le oferă secolului 21 și astfel combină stilul de viață tradițional din Maramureș cu un stil de viață modern.” a declarat Alex Robciuc.

În calitate de câștigător National Award, Alex Robciuc va fi premiat cu cele mai noi echipamente Sony pentru fotografie. Lucrările câștigătoare vor fi prezentate la expoziția Sony World Photography Awards din Londra, desfășurată între 18 aprilie și 6 mai și publicate în catalogul anual dedicat câștigătorilor.” (extras din Comunicatul de presă Sony)

Sigheteanul Alex Robciuc și-a găsit drumul pe care va continua să-și desăvârșească pasiunea pentru fotografie.

Succes, Alex!

Ion MARIȘ

Unul dintre deținuții politici mai puțin cunoscuți din Maramureș a fost primarul din Breb – Pop Arvinte. Fără să facă parte dintr-un grup anticomunist organizat, Pop Arvinte a plătit cu ani de închisoare activitatea sa trecută în cadrul Partidului Național Țărănesc, din partea căruia a și deținut funcția de primar al Brebului în perioada 1931-1934.

Pop Arvinte provine dintr-o familie de militanți pentru Marea Unire, tatăl său, Pop Tănase și cumnatul său, Vișovan Alexandru, s-au numărat printre fruntașii români din Breb care s-au manifestat deschis pentru Unirea Transilvaniei cu România în decembrie 1918, participând la întrunirile locale care au desemnat delegații la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 72 și 75 ).

Arestat în 1952, Pop Arvinte va petrece doi ani în temnița de la Sighet. Eliberat în 1954, se va opri câteva zile la sora sa, Paraschiva Vișovan, care locuia în Sighet la Locul Târgului. Valentin Haidu, nepotul surorii sale, își amintește momentul: „În 1954 aveam 10 ani… unchiul Arvinte era frate cu bunica mea. Mi-amintesc ziua când a ieșit din pușcărie și a venit la noi acasă. Era atât de slab și schimbat la față, aproape de nerecunoscut… Se vedea că vine din iad…A stat la noi o zi sau două, s-a mai refăcut un pic, apoi au venit neamurile din Breb și l-au dus acasă.” Pop Arvinte a murit relativ tânăr, în 1962.

Fiul său, Ioan, elev la Liceul „Dragoș Vodă”, fusese deja arestat din 1949 pentru activitate anticomunistă făcând parte din cel de -al doilea grup de elevi, condus de Ștefan Minică. A executat detenția la Sighet, Cluj, Văcărești, Jilava, Târgșor, Canal, Constanța. După detenție, Ioan Pop a studiat medicina și s-a stabilit la Timișoara unde și-a desfășurat activitatea ca medic până la pensionare și unde locuiește și azi în vârstă de 88 de ani. El este unul dintre cei 33 de elevi sigheteni pentru care s-a dezvelit placa comemorativă la Liceul „Dragoș Vodă” în 2014.

preot prof. Marius VIȘOVAN

foto: Peter Lengyel

„Hoinărind prin tradiţii. Descoperă zestrea Brebului. Ghid turistic” este titlul primului ghid turistic al unui sat maramureşean (produsele similare anterioare s-au ocupat de oraşe sau comune, nu de simple sate), lansat azi, 15 iulie, în curtea vechii case parohiale a satului, în prezenţa întregii comunităţi care a sărbătorit acest lucru în haine tradiţionale, cu muzică, dans, meşteşugari, mâncare şi voie bună.

Cartea a fost editată de „Coconii din Breb”, grupul de copii şi adolescenţi din sat, iubitori ai vieţii tradiţionale, coordonaţi de către preotul ortodox al comunităţii, Marian Pop şi de soţia acestuia, Gabriela Pop, care totodată activează şi la Centrul Local de Informare Turistică Ocna Şugatag, de care aparţine Brebul.

Cele 20 de pagini ale lucrării, realizată deocamdată doar în limba română (dar va urma o variantă în engleză, ne-a asigurat preotul), sintetizează, în savurosul grai local, elemente de istorie, parte a atracţiilor satului, o mică prezentare a bisericii vechi de lemn, un calendar al obiceiurilor de peste an şi lista spaţiilor de cazare din sat.

De mare importanţă este excelenta hartă a satului, realizată de către Petru Daniel Măran pe baza informaţiilor obţinute în teren de către „Coconii din Breb”, cei care au măsurat până şi distanţele dintre obiective.  Pe hartă sunt marcate toate drumurile, spaţiile de cazare, magazinele, porţile de lemn şi, mai ales, creatorii populari ai satului, începând de la ţesătoare şi sculptori în lemn şi până la „ceteraşi” şi „socăciţe”.

Ghidul turistic al Brebului se alătură la loc de cinste, pe acelaşi raft cu celelalte cărţi despre pitoreasca aşezare: „Fonction de la croyance du mauvais oeil en Roumanie: étude dans le village de Breb (Maramures, Transylvanie)” (Sabine Hambarek, Strasbourg, 1994), „Learn to sing, my mother said. Songs of the women of Breb” (Sanda Golopenţia, Baia Mare, 2004), „Memoria unui loc. Satul Breb din Maramureş” (Ana Bârcă, Dan Dinescu, Bucureşti, 2008), „Along the enchanted way. A story of love and life in Romania” (William Blacker, London, 2010), „Odiseea bravului soldat Alexa. O cronică rimată a Primului Război Mondial” (Claude Karnoouh, Bucureşti, 2014), „In search of the village distilleries of Maramures : A Romanian Odyssey” (Ian Macilwain, Aberdeen, 2015), dar şi de articole precum cele scrise de Frank Alvarez-Pereyre, Danielle Masson, Janeta Ciocan, Pamfil Bilţiu sau de Mircea Antal.

Felicitări „Coconilor din Breb” şi celor care se ocupă de ei! Ştim că mai au multe planuri cu care să ne uimească şi să ne bucure. Le ţinem pumnii şi ne bucurăm că îi avem printre noi. Ce frumos ar fi dacă fiecare sat ar avea nişte „Coconi din Breb” ori „Călineşteni ai Ţării Maramureşului”!

Teofil IVANCIUC

Azi, 6 iunie, se împlinesc 70 de ani de la trecerea în veșnicie a lui Alexandru Vișovan (1891-1948), unul dintre românii maramureșeni care au militat activ pentru Unirea Transilvaniei cu România.

Născut la Breb, satul de sub Gutâi, la 30 martie 1891, unde absolvă școala primară, Alexandru Vișovan (Alexa lui Pătru Pintii, după cum era cunoscut în sat) va fi înrolat în armata austro – ungară (asemenea altor mii de tineri maramureșeni) pe toată perioada primului război mondial, participând la luptele din nordul Italiei și din alte sectoare ale frontului.

Menționat în documentele maramureșene ale Unirii, ca participant la adunarea electorală de la Giulești din 27 noiembrie 1918 și semnatar al credenționalului (împuternicirii) pentru delegații de Valea Marei și a Cosăului (cercul electoral Ocna Șugatag) la Adunarea Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 72 și 75).

S-a deplasat și el la Alba Iulia, dar nu ca delegat cu drept de vot, ci ca membru al gărzilor naționale care au însoțit delegația. Avea să relateze ulterior peripețiile călătoriei inclusiv o situație limită în care viața le-a fost în pericol fiind atacați de soldați unguri (nu e clar dacă erau trupe regulate sau bande dezorganizate) dar s-au apărat și au scăpat cu bine. În ianuarie 1919, în publicația sigheteană „Sfatul” (organul de presă al Consiliului Național Român din Maramureș) i-a apărut o poezie, ce reflecta atmosfera momentului de împlinire națională.

După Unire, a ocupat o scurtă perioadă funcția de primar în Breb, apoi – dată fiind experiența sa militară îndelungată – a fost încadrat în Jandarmenia Română cu grad de plutonier. S-a căsătorit cu consăteanca sa Paraschiva Pop, fiica lui Tănase Pop, și el implicat în lupta pentru Unire (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 147). Atât Pop Tănase (socrul său) cât și Pop Arvinte (cumnatul său) au ocupat funcția de primar în Breb în perioada interbelică.

Alexandru Vișovan a ocupat funcția de șef de post de jandarmi în mai multe comune din județele Satu Mare și Sălaj având rezultate deosebite în activitate, pentru care a fost de mai multe ori decorat sau evidențiat (documentele purtând semnătura Regelui Ferdinand I). La Tarna Mare (pe granița de nord) i s-a născut fiica Viorica, în 1922, iar la Sărmășag (lângă Zalău), fiul Aurel, în 1926. Botezul fiului a fost celebrat de 6 preoți greco-catolici (este verosimilă ipoteza că între ei s-a aflat și protopopul locului, Valentin Coposu, tatăl viitorului lider național – țărănist Corneliu Coposu). În această perioadă îl reîntâlnește personal pe Iuliu Maniu pe care-l cunoștea de pe front și ale cărui idei politice le împărtășea. În 1932 s-a pensionat și familia s-a întors în Maramureș cumpărând o casă în Sighet la Locul Târgului (str. Bogdan Vodă, nr.111, casa există și azi). O perioadă scurtă a deschis acasă un mic magazin care aproviziona cu alimente zona înconjurătoare.

La cedarea Ardealului de Nord în 1940, Alexandru Vișovan fiind concentrat la sectorul aprovizionare se retrage cu armata română, familia urmându-l în refugiu două săptămâni mai târziu (fiica Viorica este arestată de paramilitari unguri pentru câteva ore). Vor locui la Timișoara unde copiii vor termina liceul, iar fiica se va căsători cu studentul teolog ortodox Ioan Bărdaș numit apoi ca preot în sate din județele Bihor și Arad (va fi mai târziu arestat și va petrece mulți ani în temnițele comuniste). Alexandru Vișovan va apuca să-și vadă cei 3 nepoți din partea fiicei: Grațian, Valentin și Rodica.

În 1945, familia se întoarce din refugiu la Sighet și își recuperează casa pe care o găsește parțial distrusă. Încercând să obțină despăgubiri din partea activistului horthyst care o ocupase în anii de stăpânire maghiară, află că acesta devenise între timp activist comunist! Nori negri apar la orizont…. În perioada 1945-1948, fiul Aurel, student la drept, devine și profesor suplinitor de chimie, fizică și limba italiană la Liceul „Dragoș Vodă”.

Doborât de o boală cu evoluție galopantă, Alexandru Vișovan se stinge din viață la 6 iunie 1948, cu două luni înainte de arestarea fiului său, Aurel, care va petrece 16 ani în temnițele comuniste (și cumnatul Pop Arvinte și nepotul său, Pop Ioan, vor suferi detenție politică). Probabil, Providența a vrut să-l scutească de o nouă și grea cruce… Soția Paraschiva va mai trăi până în 1982 apucând să vadă strănepoții din partea fiicei și bucuria întoarcerii din temniță a fiului Aurel, și pe fiul acestuia – Marius.

A rămas în memoria familiei o cugetare a sa personală (ce denotă un patriotism realist): “E frumos să mori pentru țară, dar e și mai frumos să trăiești pentru țară!”

Autor, prof. Cristina Teleptean

Am cunoscut, nu cu mult timp în urmă, doi tineri din Bihor deosebit de simpatici, plini de energie și sociabili, care, fără rezerve, ne-au făcut părtași la povestea lor de succes. Cei doi tineri au părăsit Oradea și slujbele “domnești” ca să-și găsească fericirea și împlinirea într-un sat “înregistrat” pe harta turistică a lumii de însuși… prințul Charles. La un pahar de vorbă, devoalând idei și proiecte, am încercat să deslușim taina care a stat în spatele “strămutării” lor benevole.

Salut, Sighet!: Vorba maramureșeanului: de-a cui din Bihor, dragilor?
Irina & Radu: Un pic din Bihor, un pic din Arad, un pic din Cluj… însă Bihoru’ ne-a unit, acolo cunoscându-ne.

Salut, Sighet!: Ce v-a determinat să alegeți Maramureșul, Satu’ Nost’, ca să începeți o nouă viață?
Irina & Radu: Dorința de a avea un trai normal, de a avea un timp pentru de toate cu rânduiala și semnificația fiecărui lucru pe care-l faci… de la a planta în grădină până la a vorbi cu un vecin, lucruri care, încă, există vii în Maramureș și se întâmplă zi de zi.

Salut, Sighet!: Și de ce, totuși, Brebul?
Irina & Radu: Din întâmplare, pentru început ajungând ca turiști în zonă, apoi din dragoste pentru tot ce am găsit aici: natură, oameni, hrană, comunitate, tradiții.

Salut, Sighet!: Ce resurse minimale presupune acest gen de “migrație”?
Irina & Radu: Presupune să poți renunța la tot ce înseamnă viața anterioară de la oraș, să vinzi tot ce ai și să o iei de la capăt în acest loc minunat. Primul pas e mai greu, dar, după ce îl faci, lucrurile curg și tind să se îndrepte spre direcția care trebuie.

Salut, Sighet!: Care a fost primul pas în noua voastră întreprindere?
Irina & Radu: Căutarea unui teren, căutare care a durat cam 6 luni, timp în care am bătut la pas tot satul din poartă în poartă căutând locul nost’. A fost, însă, un timp util care ne-a permis să cunoaștem sătenii cu adevărat și să ne accepte treptat și natural.

Salut, Sighet!: Care au fost conexiunile voastre cu turismul rural, anterior acestei investiții?
Irina & Radu: Cu turismul rural nu putem zice că am avut conexiuni în trecut, ci doar cu viața rurală, cu agricultura, etc, noi experimentând cu un an înaintea mutării noastre, munca în agricultură cu o plantație de lavandă pe care o gospodăream.

Salut, Sighet!: Știm că și Bihorul are o zonă rurală deosebit de frumoasă. Care credeți că sunt punctele forte ale (Țării) Maramureșului comparativ cu Bihorul?
Irina & Radu: Da, într-adevăr, și Bihorul are zone minunate, dar, pășind pentru prima dată în Maramureș, a fost dragoste la prima vedere, o energie magică pe care nu o putem explica, energie completată mai apoi de tot traiul rural și de tradiții mult mai bine conservate decât în alte zone, cu pământuri pure și neinfestate, și oameni așișderea.

Salut, Sighet!: În ce stadiu vă aflați și până la ce nivel va crește investiția voastră?
Irina & Radu: Momentan, avem 4 case vechi aduse din diferite sate ale Maramureșului pe care le-am restaurat pentru a le reda circuitului turistic. De asemenea, avem o fermă de oi și capre, grădină, seră și livadă, scopul fiind acela ca în final să ajungem la o autosusținere alimentară, dar făcută în modul vechi și tradițional, fără a brusca natura lucrurilor.

Salut, Sighet!: Cum vă împărțiți sarcinile de muncă? Cine este… generalul… manager?
Irina & Radu: Sarcinile de muncă s-au împărțit în mod natural, în funcție de formația și pasiunile fiecăruia, prin urmare, Radu a preluat partea de logistica, șantier, hârțogăreală, iar eu partea mai mult artistică și emoțională, de a amenaja căsuțele, de a colecta mobila veche de la săteni și a o restaura, de a crea o legătură constantă și stabilă cu comunitatea și necesitățile ei.

Salut, Sighet!: Spuneți-ne câteva aspecte negative pe care le-ați observat în zona satului vost’.
Irina & Radu: Probabil infrastructura drumurilor, problemele alimentării cu apă sunt principalele probleme ale comunității brebene, lucruri de altfel foarte importante pentru un sat aflat în dezvoltare turistică.

Salut, Sighet!: Brebul are pensiuni deosebite, investitori internaționali, cu experiență în turism. Cum veți face față concurenței?
Irina & Radu: Părerea noastră este că, practic, există o concurență sănătoasă, care duce la creșterea turismului rural de calitate, în acest mod putând împărtăși tradițiile adevărate, românești, în întreaga lume, și un turism sustenabil de calitate.

Salut, Sighet!: Dați-ne câteva detalii despre oferta voastră cu… parfum tineresc.
Irina & Radu: Ceea ce dorim noi să oferim, nu sunt doar locuri de cazare și mâncare, ci o întreagă experiență a Maramureșului autentic, pentru ca turistul să resimtă adevăratele rădăcini atât prin tradiții și arhitectură, cât și conexiunea cu natura, cu rânduiala lucrurilor, ei putând să participe la activitățile din gospodărie, să facă fânu, să hrănească găinile, să planteze în grădină, să trăiască o zi la stâna noastră și să facă brânză împreună cu ciobanii, să învețe să țeasă la un război de țesut și să mănânce alimente simple pe care le fac sătenii, dar cu o puritate a materiei prime cum nu prea mai găsești altundeva. Să învețe să dea valoare lucrurilor de altădată mergând în vizite la săteni, să le cunoască traiul și să reînvețe să-și acorde timp pentru de toate.

Salut, Sighet!: Știm că cei mai buni bucătari sunt… bărbații. Cine va găti în casă la voi – evident, pentru turiști? Ce rețete veți oferi: bihorene și/sau maramureșene?
Irina & Radu: De bucătărit, va bucătări o socăciță din sat petru că ele fac asta de o viață cu o pricepere și un farmec greu de egalat. Plus că vrem să respectăm bucătăria locului și să readucem în atenție doar rețetele locale vechi, simple, curate, reprezentative acestui sat, cu o materie primă proaspătă și doar de sezon, pentru a valorifica cât mai bine resursele sătenilor și a susține corect producția locală.

Salut, Sighet!: Când veți inaugura Satu’ nost’/ vost’?
Irina & Radu: Satu’ Nost’ va fi deschis începând cu luna decembrie și cu aceste sărbători de iarnă, urmând ca, pe parcurs, să ne dezvoltăm treptat și natural, intenționând să mai ridicăm câteva căsuțe și o unitate separată de luat masa.

Salut, Sighet!: V-ați gândit la elemente – surpriză în oferta voastră turistică? Veți avea oaspeți/ turiști de sărbătorile din această iarnă?
Irina & Radu: Vom încerca să aducem în casele din Satu’ Nost’ tot ce este autentic și reprezentativ pentru acest sat, dar într-un mod blând și natural, bazat pe relațiile reale cu sătenii, nu doar de marketing sau de ochii turiștilor, cum se zice. Prin urmare, vom avea seri cu ceterașii noștri dragi din Breb, plimbări cu sania, vizită la stână, serate la foc afară cu horincă și vin fiert, așteptând vecinii și prietenii să ne colinde și să simțim cu toții că suntem o adevărată comunitate care poate duce adevăratele lucruri la lumină…. și, poate, dându-le o idee turiștilor că viața la sat nu e un lucru atât de rău precum am fost lăsați să credem atâția zeci de ani.

Salut, Sighet!: Conform „dicționarului” tradițional maramureșean – nu neapărat de Breb – este o vorbă: “greu îi puntea de trecut/ numa’- oleacă de-ai băut”. V-ați adaptat la/ cu… tăria noastră?
Irina & Radu: La început a fost mai greu, că doar nu-i frumos să refuzi, și aci îmbietura-i la tot pasu’, dar acum ne-am obișnuit și o luăm mai încetuț și responsabil.

Salut, Sighet!: Vă mulțumim și vă promitem că nu vom lipsi de la inaugurarea Satului Vost’ primitor! Mult noroc și… Doamne – ajută!
Irina & Radu: Vă mulțumim și noi, și ne bucurăm că v-am cumoscut! Aci suntem, vă așteptăm cu drag!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș

Vă mai aduceţi aminte de jucăriile copilăriei? Cei mai în vârstă îşi amintesc de păpuşile din cârpe şi bucăţi de lemn, în timp ce generaţiile anilor ’80 au avut parte de păpuşile Barbie şi Kent. Pentru cei mai tineri, jucăriile înseamnă doar aparate care produc zgomote, ce pot fi manevrate prin telecomandă sau diferite butoane. Până şi psihologii spun că jocul simbolic (cel prin care atribuim anumite funcţii obiectelor) s-a schimbat de-a lungul anilor. Copiii de demult îşi imaginau tot felul de jocuri folosindu-se de păpuşi, creau şi „scenarii”, însă copiii de astăzi nu vor să mai depună prea mult efort şi preferă jucăriile care „fac singure ceva”. Un rol important în acest fenomen îl au părinţii care nu stau să analizeze adevăratele nevoi ale copiilor şi le cumpără cele mai în vogă jucării.

În Breb însă, jucăriile de demult au fost readuse la viaţă. Ancuţa Popşe, învăţătoare la Liceul Tehnologic Ocna Șugatag, structura Breb, împreună cu celelalte cadre didactice, organizează Concursul „Jucăriile bunicilor”. Acest concurs se adresează copiilor de clasele I-IV şi vizează o mai mare apropiere între copii şi bunici.

”Păpuşile au fost realizate în vacanţa intersemestrială fiind o temă de vacanţă, oarecum, iar copiii au confecţionat jucăriile împreună cu părinţii şi bunicii. Mi-au spus ca a fost foarte distractiv, că le-a plăcut activitatea şi între timp au aflat foarte multe lucruri despre ce înseamnă copilăria părinţilor şi a bunicilor, fără tabletă şi telefoane, fără internet”, spune Ancuţa.

Până vineri, cadrele didactice ale şcolii din Breb vor vota din cele 17 păpuşi, pe cea mai frumoasă şi mai interesantă. Premiul va fi un joc special, adresat nevoilor copiilor de vârstă primară.

Diana Mariana Apopi