Echime, 75 de ani de viață este fără îndoială unul dintre „momentele” cele mai serioase pentru un bilanț, pe care e bine să ți-l faci singur, fără menajamente și fără să cauți neaparat să ieși pe plus. Așadar, de data aceasta, nu-ți voi mai aminti nici de câți ani ne cunoaștem, nici cum s-a întâmplat, nici ce-am făcut laolaltă în acest timp și cu ce folos pentru lumea asta și mă voi limita la să-ți urez atâta sănătate – și deci atâția ani! – cât să mai poți pune „o slovă peste alta” în cărțile de poezie care așteaptă să le dai glas. Dar și să nu-ți uiți bunul obicei – cu care m-ai onorat mereu – de-a mi le trimite și mie. De altfel, sunt sigur că așa vei face, drept pentru care îți mulțumesc de pe acum! Și fii răbdător cu anii care vin, că nu vor fi mai buni. Eu ți-i doresc, din suflet, așa cum vor fi, să fie cât mai mulți și cu folos!
Dintr-un Octombrie cum nu se poate mai potrivit cu vârsta poetului Echim Vancea de Nănești vin și gândurile bune și urările de sănătate întru Mulți Ani de la…                                                                                                                                                               Ioan Ardeleanu-Pruncu

* * *

Echim Vancea: prietenia ca destin

Prima mea amintire cu Echim Vancea? Era în anul 1980. Octombrie. Am plecat din Piatra Neamț și din Târgu Neamț în echipaj cu Daniel Corbu și cu Nicolae Sava, ca să ajungem la Sighetul Marmației, acolo unde Laurențiu Ulici ne vorbea despre cel mai important festival de poezie din România. Care ar fi trebuit să ajungă cel mai important din Europa de Est, după cum spunea Laurențiu Ulici, căruia îi plăceau mizele mari! Am ajuns la Suceava, cu un autobuz, de acolo am luat un tren, până la Vișeu. Vișeul de Sus? De J      os? Greu de spus acum. De acolo, am luat alt tren/ autobuz, până la Sighetul Marmației, unde am ajuns destul de târziu, în noapte. La Casa de Cultură, ne aștepta Echim Vancea, în numele organizatorilor. Ne‑a spus că e prea târziu ca să ne ofere ceva de mâncare, dar ne‑a pus paharele în mână și le‑a umplut cu palincă. Era prima oară când încercam „substanța”. Și pentru mine era prima oară, dar și pentru amicii mei. A fost de pomină. În jumătate de oră, fiecare vorbea în legea lui, încerca să se înțeleagă pe sine. A doua zi, a fost un colocviu despre poezia tânără, implicată politic, era o temă obligatorie ca să se poată desfășura festivalul în epocă. Pe masă erau nenumărate ispite locale, care făceau bule în momentul în care le turnai în pahar. Din picătură în picătură, se cam ducea pe apa sâmbetei ideologia obligatorie, iar poeții deveniseră foarte guralivi, foarte liberi. Ca să stăpânească verbiajul și opiniile, Ulici a trecut la varianta recitalului de poezie. Fiecare își spunea „pro­ducta” poetică, numai că palinca împletise multe limbi. Mulți dintre poeți ajunseseră la varianta extrem de avangardistă a murmurului, a geamătului, a bâlbâielii inspirate. Îmi amintesc că eu am citit un poem, Vitrina cu sălcii, care i‑a plăcut foarte mult lui Laurențiu Ulici, m‑a pus să îl repet, ca să fie receptat de lumea ascultătoare. Cred că poemul a fost argumentul decisiv ca să îmi fie acordat mie marele premiu al festivalului. Că asta s‑a întâmplat, la final. Poemul a apărut și în România literară, după festival, ca ilustrare a evenimentului. Premierea a fost făcută la Desești, o comună din preajma Sighetului Marmației, acolo unde breșa fusese făcută de Nichita Stănescu, care înnobilase locul, cu un an mai devreme. În sala Căminului Cultural, a fost adunată suflarea satului. Am urcat pe scenă, pe rând, și am spus câte o poezie. Nu a cerut nimeni să fie spuse poezii patriotice, ideologice. Numai că, la un moment dat, la sfârșit, un poet local tot insista pe lângă Ulici să spună și el o poezie. Laurențiu Ulici l‑a tot ocolit, dar, la un moment dat, i‑a dat voie să recite ce avea de spus. Ajuns pe scenă, poetul a spus foarte rar, explicit: „Decât să scriu despre Partid/ Mai bine mă sinucid”. S‑a făcut liniște în sală. Ulici are însă prezență de spirit și îi spune: „Cam puține două versuri, te rog să te concentrezi și, până anul viitor, să mai scrii două. Promiți?” Și individul a promis. Momentul, unul care putea deturna sensul festivalului, nu a avut urmări. Da, premiile aveau și o oarecare valoare financiară, cred că am primit vreo cinci mii de lei, în condi­țiile în care un salariu al unui profesor debutant era de două mii. De obicei, acești bani erau folosiți pentru „udarea” premiului, se trans­formau în vodcă și bere pentru toată lumea, ca să stingă invidia con­fraților nepremiați. Am luat multe premii, la acea vreme, dar nu cred că mi‑am cumpărat măcar o pereche de mănuși din ele.
Din acele momente, Echim a rămas mai mult decât prietenul, a rămas fratele. Pe care îl caut și atunci când nu pare să îl caut, în lista mea scrisă cu colțul inimii (pe frunze, pe cer, pe apă) este parte din alfabetul veșniciei personale. An de an Sighetul a devenit Mecca personală, la capătul căreia ne așteaptau prietenii Echim, Ghiță Pârja, Ghiță Bârlea, Vasile Muste (Dumnezeu să îl primească!) …!
Dragă Echim, ai adunat 75 de ani?
Dacă timpul ne va cere socoteală pentru anii risipiți, să-i spunem că nu am risipit nimic: am transformat anii în prietenie, iar prietenia în ceva ce nu se măsoară în ani.
La mulți ani, Echim! Să ne țină Dumnezeu în aceeași poveste, până când nici măcar veșnicia nu va mai avea nevoie de calendar.

Adrian Alui Gheorghe
Piatra Neamț, 18 octombrie, 2026

* * *

„Prin poezie mi-a fost dat dreptul să trăiesc”

Când scriu despre prieteni intervine, psihologic, o anumită inhibiție emoțională, din dorința de a nu rata repere semnificative în relația mutuală. Contează empatia reciprocă, parcursul educațional și profesional, coincidențele cu valoare de liant ce înnobilează o prietenie.

Despre Echim Vancea, în multiple circumstanțe am vorbit, am scris, rememorând „povestea” noastră, începută din fragedă pruncie în satul Nănești, la șocala primară, anii adolescenței de la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighetul Marmației, mereu colegi de clasă. La maturitate, prietenia noastră s-a consolidat în mediul cultural al Sighetului, eu la Biblioteca Municipală, el la Casa de Cultură. Din 1997, în cariera mea au intervenit provocări și responsabilități în viața publică, la fostul Inspectorat pentru Cultură al județului, prefect al județului până în anul 2000, senator, cariera universitară în cadrul Universității de Nord din Baia Mare. Destinele Bibliotecii Municipale au fost preluate de Echim Vancea, ca director, funcție onorată prestigios în respect pentru importanța socială a acestei instituții și pentru tradițiile culturale ale Sighetului. A fost un transfer reușit și inspirat de responsabilități profesionale și instituționale. Din tinerețe, Echim și-a afirmat vocația de poet, a confirmat-o spectaculos prin cele peste 30 de volume publicate la edituri prestigioase, prin traduceri în câteva limbi europene.

Acestea sunt doar câteva detalii și coincidențe în parcusul nostru existențial, refugiate în tezaurul nostru de memorie, reevaluate din când în când din nevoia de a trezi ludicul din noi, inspirați de versurile spiritului tutelar al culturii române, Mihai Eminescu: „Când amintirile în trecut/ Încearcă să se cheme/ Pe drumul lung și cunoscut/ Mai trec din vreme în vreme…”. Pentru a evita banalizarea prin repetiție nu insist cu „divulgarea” altor întâmplări comune. Mă fixez pe teritoriul liric al poetului Echim Vancea, nu printr-un comentariu personal, pentru a nu fi suspectat de un subiectivism de conjunctură, într-un moment aniversar al poetului și prietenului, ci printr-un decupaj selectiv din comentariile unor critici literari cu notorietate la unele dintre volumele de poezie. Sunt implicit argumente convingătoare privind identitatea stilistică a poetului, discursul său, fixându-i o poziție de referință în spațiul poeziei actuale din România:
Laurențiu Ulici
„Poetul Echim Vancea – maramureșean în literă și în spirit – izbutește să-și găsească locul propriu în interpretarea partiruii optezeciste,  relevându-se ca un poet al locului prin atașamentul față de natura dramatic – lirică a poeziei moderne maramureșene”.
Daniel Corbu
„Echim Vancea își construiește fiecare volum, cu fiecare poem un univers poetic original, de o responsabilitate stilistică și un cuceritor spectacol imagistic, din care nu lipsesc liniile transcendenței”.
Ioan (Jean) Pop
„Sub un titlul jucăuș și ironic (Mâța pe spini), Echim Vancea scrie de fapt, versuri grave și foarte concentrate în expersia lor metaforică, împinse uneori spre un fel de ermetism. E și inspirat și (mai ales) meșteșugar, construindu-și imaginile într-un echilibru ce se dorește cât mai strict, al asociației spontane (nestrăine de unele cutezanțe avangardiste) și al calcului combinatoriu ingenios, de tradiție manieristă, prin care expresia directă, ca notație și confesiune e ocolită, cel mai adesea inteligent și fin”.
Ion Vădan
„Echim Vancea își pune poezia acestui volum sub semnul sărbătorii, a unei sărbători unice, încărcată de comuniune sufletească și sacralitate”.
Ion Holban
„La Echim Vancea, sentimentul eminescian al trecerii vremii se personalizează în ceea ce aș numi o poezie a vecerniei (un cuvânt cu frecvențe remarcabilă), a unui Octombrie care constituie realitatea și ficțiunea lirică, sursa unei inepuizabile tristeți dar și a speranței pentru că e semnul unui anotimp muribund dar și al amorului…”.
Casian Maria Spiridon
„Livresc, cu tăieturi severe în marmura cuvintelor, ascetic și agnostic, de un lirism eliberat de inutile butaforii, Echim Vancea știe că: în întunericul din spatele cărților / poetul așteaptă cântecul bufniței, iar ce a mai rămas din întuneric / s-a strecurat în poem”.
Gheorghe Gricurcu
„În calitate de înger căzut Echim Vancea compune un psalm eretic, în care dă glas firii sale impetuoase, unei exuberanțe goliardice… De asemenea, obișnuiește a deforma, nu fără voluptate, miturile, transcriindu-le pe fila actualității derizorii… În postura umană strecoară notele unei acute solitudini, cu cât încearcă a o înăbuși, cu atât rezonează cu un mai puternic efect fabulos”.
Adrian Alui Gheorghe
„O carte de poezie rară, care își face dulce amarul de pe cerul sufletului. Citești poezia din volumul Mai Târziu și te miunezi de această stranie alcătuire de cuvinte a sufletului pe care ne-o propune Echim Vancea. Din drojdia de viață izbucnește luxuriantă realitatea imaginată, fiecare cuvânt e o hologramă care-și relevă înțelesurile doar celor care își risipesc viața cu voluptate.
În această carte Echim Vancea scrie așa cum au scris capodoperele lor toți adevărații inspirați ai lumii: ca și cum în afară de poezie nu ar avea nimic de pierdut…”.
Sunt evaluări ce onorează poetul ajuns la o vârstă a sintezelor, care refuză cu încăpățânare spectacolul public, prin lansări de cărți, alegându-și cu precauție prezențe la evenimente, exceptând pe cele desfășurate în cadrul Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet, la a cărui „profesionalizare” a contribuit substanțial, unde ne-am regăsit împreună timp de peste o jumătate de veac, avându-i alături pe Gheorghe Pârja, Ion Ardeleanu Pruncu, Marin Slujeru, Rândunica Petrulescu, managerii Centrului Cultural în succesiunea lor. Am avut aceeași mentori, în primul rând Laurențiu Ulici, azi președintele din cer al festivalului, Gheorghe Chivu, Ion Ardeleanu Mecena.
Sper că nu e de prisos să reținem ce spune Echim Vancea despre poezie, rostul în societate a poeziei și poetului. În acest sens fac trimitere la singurul său volum mai puțin poetic dar care este și despre poezie, prin unele cronici de critică literară, interviuri acordate unor jurnaliști, poeți, editori de reviste, intitulat „Lecturi filantopice și alte strânsuri”. La întrebarea poetului Lucian Vasilescu „La ce bun astăzi și mâine poezia?” Echim precizează: „Parafrazând expresia unui interbelic, aș spune că poeții sunt niște ipocriți. Totuși mi se pare exagerat și nedrpet. E nevoie de poezie pentru că aceasta este o întoarcere către sine. Poezia te instalează, cred, în pretutindeni, întotdeauna. Poezia are puterea de a primi și a dărui fiindcă trăiește în armonie…”.
Regretatul poet, critic și eseist Ion Vădan, în dialogul cu Echim, face referiri la unul dintre volumele de referință din creația sa „Hramuri”: „insistând pe ideea dacă poetul este și duhul spațiului în care s-a născut”. I se răspunde: „Eu cred că poetul este mult mai mult decât atât. Este ușa de ieșire a unui spațiu locuit în mod legitim… Este mânia care liniștește, care aduce un strop de contemplare acestui loc și care propune, în final, căutarea în fiecare dintre noi împăcarea ca element de stabilizare”. Întrebat „Cât de mult crede în poezie?” Echim Vancea surprinde: „Nu cred în poezie, cred în CUVÂNTUL poetic. Acel cuvânt al pustiei, a rugului care arde acolo și nu se mistuie, ci ne mântuie. Cred în cuvântul indispensabil pentru mântuire”. Poetul Adrian Alui Gheorghe îl evocă pe Laurențiu Ulici ca „un artizan al definirii literare a kilometrului zero la Sighet”, despre care poetul E.V. spune: „Laurențiu Ulici a fost și rămâne, în ciuda unor minimalizări, o personalitate de prim rang a literaturii române, precum și un personaj al ei. Laurențiu Ulici a făcut din Sighetu Marmației una dintre cele mai curate și mai ferme conștiințe ale poeziei/ literaturii române”. Nu întâmplător Echim Vancea, în calitate de manager al Bibliotecii Municipale, în respect pentru memoria magistrului nostru, i-a dat numele Laurențiu Ulici.
Fără pretenția de a trage concluzii, spun că Echim Vancea, la această aniversare, poate privi cu onoare opera sa de poet, pe care a știut să o construiască cu ingeniozitate și știință, printr-un imaginar liric adesea șocant prin forță și inedit. Un discurs despre temele acute ale existenței, despre iubire și moarte, despre dezamăgiri, toate interiorizate într-o conștiință proprie poeților care s-au dedicat prin excelență actului de creație. Unii critici îl plasează printre optzeciști, alții la post optzeciști, la manieriști sau expresioniști. Dar, dincolo de clasificările formale, importantă rămâne opera sa inconfundabilă în registrul ei stilistic și imaginarul extrem de original. Adesea radical și revoltat, la un moment dat a ales exilul într-o altă locație și adresă socială. În esență, el rămâne durul cu inimă blândă, parafrazând o caracterizare pentru un celebru actor francez.
Când e vorba de vârstă, Echim, șturlubatic, cum e, se ține după mine ca scaiul cu aniversările, eu în Februarie, el în Octombrie.
Îți urez, dragă Echime, sănătate, inspirație, ani mulți nepetrecuți încă!

Gheorghe Mihai Bârlea

* * *

Echim Vancea este cel mai bun prieten al românilor din Transcarpatia (Ucraina). Pe parcursul anilor am solicitat și m-am adresat multor scritorii și oameni de cultură din România pentru sprijin, dar doar Echim a răspuns pozitiv și a fost mereu aproape de noi. El este redactorul șef al publicației „Apșa” de ani de zile și face totul doar prin voluntariat, fără niciun beneficiu.
Îi spun cu drag… La mulți ani! Să-i dea Domnul sănătate, sănătate și mai o dată sănătate!

Ion Botoș (Ucraina)

* * *

Cred că poezia lui Echim Vancea nu va îmbătrâni curând. Scrisă pe mai multe „strune”, ecourile versurilor sale pot atinge varii sensibilități. Dacă este să ne luăm (și de ce n-am face-o?) după rutinatele spuneri potrivit cărora literatura mai poate salva câte ceva din viețuirea terestră a semenilor, eu aș pune rămășag pe creația lui poetică: da, va fi o izbândă! Indiferent cui îi va reveni mărunta victorie a pariului. Nu a fost în zadar! La mulți ani, prietene Echim!
                                                                                                                                                                                                                         Gavril Ciuban

* * *

Echim Vancea este, pentru mine, mai mult decât Poetul Maramureșului; este o parte vie din geografia sufletului familiei mele. Dincolo de prestigiul său literar și de activitatea neobosită de la Nord Literar, unde a primit-o cu atâta generozitate și căldură pe fiica mea, oferindu-i un debut de neuitat, Echim reprezintă puntea de aur către trecutul meu. Prietenia lui strânsă și curată cu tatăl meu a fost una dintre acele legături rare, clădite pe respect, afinități elective și o loialitate care sfidează timpul.
Să-l sărbătoresc astăzi înseamnă să celebrez nu doar un scriitor de o sensibilitate rară, ci și un om-reper, care a știut mereu să sprijine și să cultive frumosul din jur.
La mulți ani, dragă Echim, să-ți păstrezi mereu spiritul tânăr, iar condeiul să-ți rămână la fel de binecuvântat!

Brîndușa Oanță

* * *

O părere, câteva amintiri și firești uitări

La un moment aniversar pentru un scriitor, socotim că merită să ne gândim ce loc ar putea ocupa într-o „Istorie a Literaturii de la origini până în prezent” a zonei geografice căreia îi aparține, dar mai ales într-o „Istorie a literaturii române” după ce a izbutit să treacă borna semicentenară a activității sale literare.
Prin tot ce a realizat ca poet, publicist și editor, Echim Vancea acoperă o perioadă de peste o jumătate de veac dintr-o posibilă „Istorie a Literaturii Române din Țara Maramureșului”, de la origini până în prezent care, dacă se va scrie, trebuie să îi sublinieze acestui maramureșean energic contribuția de om al condeiului, cu o operă recunoscută de criticii de frunte ai literaturii române actuale care, prin textele lor despre cărțile acestui creator harnic l-au îndreptățit să fie primit în Uniunea Scriitorilor din România, cu alte cuvinte, să primească un certificat de profesionist al cuvântului scris.
Fiind elev al Liceului „Mihai Eminescu” din Satu Mare, nu am avut întâlniri în adolescență cu cei din generația mea care urmau liceele maramureșene, dar am aflat despre cei atrași de „slova făurită” (cum ar zice Tudor Arghezi) de la rubrica „Poșta redacției” a revistelor literare din acele vremuri.
După câțiva ani, când am ajuns profesor în satul meu natal, Petrova, am aflat că la Sighetu Marmației activează Cenaclul literar „George Coșbuc”, în Vișeu de Sus Cenaclul literar „Andrei Mureșanu”, iar la Baia Mare Cenaclul literar „Nord”. Având deja o experiență de cenaclist la Cenaclul „Afirmarea” din Satu Mare, condus de maramureșeanul Petre Got, am cutezat a merge la toate cenaclurile maramureșene, unele constituite mai târziu, precum Cenaclul literar „Metamorfoze” din Borșa, până când am ctitorit Cenaclul de Cultură și Artă „Mihai Eminescu” din Petrova. Acesta activează și astăzi, depășind o jumătate de veac de activitate în care a propovăduit binele, adevărul și frumosul în împrejurimile așezării noastre, în Maramureș și în România.
La Cenaclul literar „George Coșbuc” din Sighetu Marmației am făcut cunoștință cu seniorii scrisului din Marmația, dar și cu tinerii împătimiți de literatură, precum Gheorghe Pârja, Gheorghe Mihai Bârlea, Marin Slujeru și mulți alții, între care se număra și Echim Vancea. Cenacliștii tineri nu s-au simțit în largul lor la cenaclul dominat de seniorii scrisului din Maramureșul Voievodal și fascinați de dezinvoltura tânărului profesor de filozofie Ion Jean Bălan, au înființat Cenaclul literar „Alexandru Ivasiuc”, omagiindu-l astfel pe ilustrul maramureșean răpus de cutremurul de la București.
Impunându-se „Festivalul de Poezie” de la Sighetu Marmației cenaclurile din Sighetu Marmației s-au stins dar tinerii dornici de a deveni scriitori au frecventat alte cenacluri din județ și din țară, au scos cărți la edituri zonale și naționale, dovedind până în prezent că se poate vorbi despre o „Istorie a Literaturii Țării Maramureșului (pe care noi am schițat-o într-o teză de doctorat).
Nu rețin împrejurările exacte în care l-am cunoscut pe Echim Vancea, dar știu că, încet și sigur, am ajuns camarazi în ale scrisului, iar el s-a pronunțat întotdeauna cu obiectivitate despre scrisul meu. Amintirile sunt multe, dar le lăsăm pentru alte ocazii și ne întoarcem la momentul aniversar pentru scriitorul Echim Vancea, care și-a câștigat prin scrisul său un loc în „Istoria Literaturii Române”, până la vârsta patriarhilor pe care o poartă cu demnitate, scriind și publicând carte după carte.
La sărbătoarea la care ne facem și noi părtași, îi urăm sărbătoritului tot ceea ce ne dorim ca truditori pe ogorul literaturii neamului românesc, rostindu-i un limpede „La mulți ani”!

Ion Petrovai de Petrova
Petrova Maramureșului, 17 octombrie 2026

* * *

Nu știu încă niciun poet din țară cu barbă de patriarh, care să fi devenit cetățean de onoare al județului în care trăiește. Dacă cetățeanul de onoare respectiv este de talia lui Echim Vancea, atunci lucrurile se complică în măsura în care se și simplifică.
Timp de șaptezeci și cinci de ani, Echim Vancea a fost și rămâne un poet român de graniță, de o parte a Tisei, lângă alți poeți români de graniță, de cealaltă parte a Tisei.
Cum vine asta, numai Dumnezeu și istoria știu.
Eu mă minunez de toate acestea și cu drag din suflet spun: La mulți ani, maestre! A venit vremea memoriilor napoleoniene!

Nicolae Scheianu

* * *

Echim Vancea ‘75
În dreptul zilei de 19 Octombrie apare în calendarele Maramureșului mențiunea: Echim Vancea, poet, născut la Nănești, 1951. Se adaugă: membru al Uniunii Scriitorilor Români. De aceea nu-mi pot permite, tocmai azi, să nu îmi reafirm explicit prietenia, admirația și respectul ce i le port – ca de alfel în fiecare zi din ultimii zeci de ani, tacit.
De la Iza în jos pe Iza și apoi spre Tisa, oricâte încercări a întâmpinat pe cale, poetul  și-a purtat și își poartă înainte textele lirico-dramatice, în mixaje absolut personale (marcă înregistrată) – cca 30 de apariții editoriale, poezie. Cu dârzenie și mistică dedicare. Un adevărat literat.
Aș dori să avem un loc în Sighet cu volumele/ cărțile autorilor locului, cu „producția”  lirică semnată Echim Vancea la loc de cinste. Un vis interzis, ca de altfel și un recital sau o lansare de carte a poetului?…
La Mulți Ani mai buni, Echime!
                                                                                                                                                                                                                       Marin Slujeru

* * *

Onorabile prieten,
La împlinirea celor 75 de ani, îți urez – cu tot entuziasmul „bunei vecinătăți”! – să păstrezi Poezia în suflet, să te „complaci” în aceeași sensibilitate cu care (re)descoperi singurătatea și tristețea lumii, să ai puterea – încă mulți, mulți ani! – de-a transforma „nopțile” în versuri. Mă bucur că viața mi-a oferit bucuria de a te cunoaște și de a-ți fi prieten. Să tot fie vreo 15 – 20 de ani?!… ne întâlneam la Palatul Cultural și analizam „dosarul” unei retrocedări care crea dispute legislative. Timpul a trecut… s-a transformat în Poezie.
Dincolo de Poetul care dăruiește frumusețe prin pre_facerea cuvintelor, prețuiesc omul „răzvrătit” dar valoros care ești. Să-ți fie anii ce vin tihniți și să ai (doar) oameni dragi aproape. Iar poezia să-ți rămână mereu o bucurie și un „camarad” de nădejde.

La mulți ani fără stres(uri), Cetățeanule de Onoare al Poeziei! Să-ți fie mereu sufletul „liniștit” și inima… în parametri durabili!

Ion Mariș

Elevii și profesorii Colegiului Național „Dragoș-Vodă” din Sighet au participat, sâmbătă, 19 septembrie 2026, la campania „Let’s Do It, România”, implicându-se într-o acțiune de ecologizare desfășurată pe un traseu din zona orașului.
Acțiunea a reunit elevi din clasele 9 A, 9 B, 9 E, 9 F, 10 E, 11 F, precum și membri ai Cercului de Istorie Gemina (coordonați de profesorul Marius Voinaghi).
Participanții au ecologizat traseul Izvorul Cetății, Serpentine, Hegeduș, Pușkapor, Grădina Morii, contribuind la curățarea și îngrijirea acestei zone.
Elevii au fost însoțiți de profesorii Marian Herbil, Marius Voinaghi, Simona Nodiș, Emilia Pop, Husar Vasile și Brîndușa Oanța.
Prin participarea la această acțiune, elevii Colegiului Național „Dragoș-Vodă” au contribuit concret la protejarea mediului și au transmis un mesaj despre responsabilitatea fiecăruia față de spațiul în care trăiește.

Salut, Sighet!

Astăzi, „Salut, Sighet!” împlinește 9 ani. Nouă ani de cuvinte, imagini, povești și oameni. Nouă ani în care orașul a respirat printr-un spațiu care a vrut, de la început, să fie mai mult decât o platformă: să fie o voce, o familie, un loc de reîntâlnire.

Nu pare mult, dacă ne gândim la ritmul lumii de azi. Dar în viața unui proiect născut din pasiune, nouă ani înseamnă maturitate. Au fost ani cu entuziasm, cu nopți nedormite, cu bucurii mici și mari, cu provocări care au modelat direcția și cu oameni care au făcut ca totul să merite.

„Salut, Sighet!” a crescut odată cu orașul – sau poate orașul s-a lăsat uneori ghidat de noi. Am surprins momente, am fost martori la schimbări, am deschis discuții, am promovat poezia, am făcut loc tinerilor să se exprime și celor mai în vârstă să-și amintească. Am scris despre reușite, dar și despre greutăți, păstrând mereu aceeași intenție: să rămânem aproape de oameni.

În spatele fiecărui articol a fost un om cu un „pix”, un telefon sau o cameră, dar mai ales cu un puls care bătea la aceeași frecvență cu a orașului. Oameni care au înțeles că presa locală nu e doar despre informație, ci despre comunitate. Despre ceea ce ne leagă și ceea ce ne inspiră!

Astăzi nu sărbătorim doar anii trecuți, ci și drumul înainte. „Salut, Sighet!” are în față aceeași responsabilitate pe care și-a asumat-o din prima zi: să fie un spațiu onest, cald, apropiat, în care Sighetul să se regăsească așa cum este – frumos, complicat, viu.

La mulți ani, „Salut, Sighet!”! La mulți ani tuturor celor care citesc, contribuie, critică, împărtășesc și (ne) țin aproape. Fără voi, niciun cuvânt n-ar avea ecou.

Brîndușa OANȚĂ

Două lansări de carte vor marca ziua Colegiului Național „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmației, vineri, 10 octombrie 2025, în sala festivă a instituției. De la ora 12 va fi prezentată cartea „Libelula” (Editura Paralela 45, București, colecția Prima dragoste), semnată de Doina Gecse Borgovan (redactor cultural la Radio România Cluj). Evenimentul, organizat de Colegiul Național „Dragoș-Vodă” și Centrul Județean de Excelență Maramureș, îi va aduce împreună pe elevi, profesori și cititori pasionați de literatură. Publicul va putea asculta autoarea vorbind despre procesul de creație, va participa la dialog și va putea obține autografe.

De la ora 13, Editura Valea Verde din Sighet va lansa volumul „Generații față-n față”, semnat de Brîndușa Oanța. Cartea îl are ca editor pe Ion Mariș, lector de carte pe Sebastiana Joicaliuc, iar designul copertei și tiparul au fost realizate de Aska Grafika.

Momentul muzical va fi susținut de trupa CNDV-istă Anturaj.

Cele două lansări vor aduce în prim-plan creativitatea, colaborarea și pasiunea pentru literatură care definesc comunitatea Colegiului Național „Dragoș-Vodă”.

Activitatea este coordonată de profesorii Brîndușa Oanța, Crina Marilena Voinaghi, Gheorghe Andrașciuc, Gabriela Ilieș, Luminița Colopelnic, Andrea Burcuș, Liliana Cheșa, Valeria Rus și Daniela Andrașciuc.

Partenerii evenimentului sunt Editura Paralela 45, Centrul Județean de Excelență Maramureș, Colegiul Național „Dragoș-Vodă”, publicația online www.salutsighet.ro și Revista AxA.

Salut, Sighe!

Nu doresc a stârni multe întrebări din partea celor care nu o cunosc. Nici nu am a mă învrednici de gânduri ceremonioase.
Numele său este cel mai primăvăratec, cel mai atrăgător, cel mai fascinant pseudonim pentru Primăvară, pentru iubire, pentru prietenie. Este chiar delicat, dacă nu dificil, să afli cele mai potrivite cuvinte care să acopere o tulburătoare realitate a prietenei! Prof. Brîndușa Oanță – căci despre d.ei este vorba – cuvine-i-se a-i spune: La mulți ani! Prețuiesc până la capăt acest pseudonim al Primăverii și al Prieteniei, al  celei care-l poartă! (Echim VANCEA, membru al Uniunii Scriitorilor din România)

* * *

Profesoară de latină și română la CNDV Sighet, Brîndușa Oanța își onorează familia cu aspirații culturale din care provine. Este  o deschizătoare de drumuri  a elevilor spre performanță, lectură, creație literară și o promotoare sistematică a  celor merituoși. Se dedică generos  e-revistei „Salut Sighet!”, la care activează non-stop și absolut pro bono, precum și la îndrumarea colectivului revistei „AxA” a liceului.
Brîndușa dragă! Văzându-ți împlinirile, acum, la ceas aniversar și rotund, declar: sunt onorat că ți-am fost profesor („un an, atâta doar, un singur an”) și recunoscător că îmi  „manageriezi” textele cu atâta atenție și gentilețe.
La multe bucurii și strălucite realizări! La Mulți Ani! (Marin SLUJERU, poet)

* * *
La mulți ani, Brîndușa, să ai parte doar de zile senine, bucurii și împliniri și să ne revedem sănătoși și optimiști! (Radu ȚUCULESCU, membru al Uniuni Scriitorilor din România)

***

pentru că mirosea a flori, a mere crude și a bomboane
cuibărită în brațele mele cu lentoarea unei pisici adormite
și portocalii

pentru că îmi amintea de valurile mării
și de orice privire stingheră
capabilă să îmi scrie poezia
pe care nu am putut să o trăiesc

și pentru că o iubeam în fiecare duminică
mai mult
mai înăbușit
mai puțin limitativ  (Mira ORZA, redactor șef al revistei AxA, CNDV Sighet)

* * *

Redactorul coordonator al publicației „Salut, Sighet!”, prof. Brîndușa Oanță, este pre_destinată Cuvântului pre_dat, respectat, înnobilat de muncă și pasiune. Se dedică continuu proiectelor educațional – cultural – mediatice din dorința de-a „favoriza” performanța și de-a modela caractere. Orice aș spune este mai puțin și prea puțin față de ceea ce ar merita.
50 de brîndușe într-o singură primăvară înseamnă frumosul atemporal… dincolo de clișeele lumii. La mulți ani luminați de… iubire și generozitate. (Ion MARIȘ, coordonator Editura Valea Verde)

* * *

Prof. Brîndușa OANȚĂ s-a născut la Sighet, în 24 martie 1974.
A absolvit Liceul „Dragoș – Vodă” (1992) și Facultatea de Litere – specializarea Limbi Clasice (Latina – Greaca veche), Universitatea „Babeș – Bolyai”, Cluj-Napoca (1996). Are un masterat în Politici Publice și Administrație Publică la Universitatea din București – Consiliere și Orientare profesională (promoția 2002).
Este profesor titular la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” Sighet (începând cu anul absolvirii facultății, 1996), a fost profesor la Liceul Pedagogic Sighet (1996 – 2012). În prezent, predă doar la CNDV Sighet. Este profesor gradul I. A fost redactor (2005 – 2014) și redactor coordonator (2014 – 2016) la Radio România Sighet.
Este co-autor (împreună cu Ion Mariș) al volumului „#CNDV 100 – Convorbiri mărturisiri” (Editura Valea Verde, 2019).
Din anul 2016 până în prezent este redactor coordonator al publicației online „Salut, Sighet!” (www.salutsighet.ro).

Salut, Sighet!

Nota redacției: În imaginea reprezentativă (de la stânga la dreapta), Brîndușa Oanță împreună cu Ducu Bertzi – cantautor, Toma Enache – regizor și Radu Țuculescu – scriitor.

SEMN DE CARTE: Marin Slujeru – „Capturi de Maramureș”
(Ed. Valea Verde, Sighetu Marmației; editor: Ion Mariș, lector de carte: Brândușa Oanță, prefața: Echim Vancea)

*  * *

Pariez că peste ani, capturile lui Marin Slujeru vor face parte din tezaurul/ comoara expresivității lingvistice uzuale între maramureșeni, o formă de conservare și de rezistență la agresivitatea neologistică provenită din limbile de mare circulație și din tehnicizarea limbajelor. Maramureșenii se vor delecta cu dulceața și umorul acestor capturi în amintirea strămoșilor. Eu mă las cuprins de vrajă în prezent. (Gheorghe Mihai Bârlea)

* * *

„Capturile” lui Marin Slujeru – poet de rafinată expresie lirică, un poet al notațiilor poetice durabile și memorabile – „trezesc”, în lectorul orășenizat, un timp al său (al nostru) „prins” în diferite locații și situații.
Volumul este un „jurnal” al cărui personaj, fără excepție, este cuvântul, expresia – măsuri ale unei existențe rememorate prin scris în „atingere față-n față” cu citadinul. Volumul este o trezire la viață, o confirmare a existenței. „Acțiunea” cărții lui Marin Slujeru se întîmplă, se desfășoară în prezența unui „necunoscut, de regulă a unei necunoscute“, cu un comportament considerat misterios, într-o primă instanță. Cartea este povestea cuvintelor, expresiilor copilăriei care cândva le foloseam, le știam dar, odată cu studiile, cu educația, cu înaintarea în vârstă, odată cu orășenizarea, acestea au stat ascunse, involuntar, în uitare, în memorie. „Umblând” prin lume Marin Slujeru, a fost cucerit de vorbele, expresiile, de umorul involuntar al unora din aceste expresii sau cuvinte și nu le-a lăsat să treacă pe lângă el. Astfel că „personajul” Marin Slujeru aflându-se mai mereu printre oameni (mai bătrâni sau mai tineri, „orășeni și orășence”) a strâns, cu propria-i sensibilitate, în această carte („Capturi de Maramureș”) o lume în care, câteodată, mă caut pentru a mă regăsi eu însumi. (Echim Vancea)

Salut, Sighet!

N.R.:  „Capturi de Maramureș” a fost tipărit cu sprijinul financiar al prof. Ștefan Loga și Editura Valea Verde.

Foto: Ion Mariș

Vineri, 13 Septembrie 2019, la Sighet, la Detașamentul de Pompieri din localitatea fost… ziua porților deschise . De fapt, la data de 13 septembrie – în fiecare an – se sărbătorește Ziua Pompierilor din România.

Pentru a marca această zi importantă, un grup de copii de la Școala Gimnazială din Sarasău a poposit la pompierii sigheteni unde au fost invitați să admire tehnica specifică pentru intervenții în situații de urgență

Descinderea copiilor la unitatea din Sighet a inclus și o ședință foto organizată ad hoc de către cadrele didactice însoțitoare împreună cu numeroșii părinți prezenți.

Salut, Sighet!

În Sighetul nostrum, la Galeria de Artă Vassiliev, a avut loc în seara învăpăiată de 12 August 2019 lansarea volumului trilingv de poezie al Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic, căsătorită în S:U.A.) – „Templul de adamant”. Moderatorul întâlnirii a fost prof. Brîndușa Oanță.

Cartea a apărut la Editura „Valea Verde” din Sighet, în limbile română, engleză, ucrainiană, tipărită la Aska Grafika. Au salutat apariţia ei: Ion Mariş – mesaj, Echim Vancea – mesaj, Ion Dubovici (prof. univ, traducătorul cărţii în ucrainiană), subsemnatul, Lavinia Grijac (designerul și ilustratoarea cărţii), Gheorghe Mihai Bârlea, Doina R. Anton. Au cântat: Ileana Matus (o priceasnă închinată Sf. Marii) şi Gh. Şteţca, însoţit de eleva Narcisa Negrea – folk.

Momentul culminant al serii a fost, de asemenea, un „triptic”: cuvântul lui Ivan Dubovici, soţul Antoniei (cum a realizat că poezia este o menire pentru doamna lui); autoprezentarea cărţii de către autoare (despre poezie ca un templu de adamant, loc geometric al sufletului nostru, al liniştii în credinţă şi speranţă); un recitativ în română, ucrainiană şi engleză susţinut de Antonia şi minunaţii ei verişori americani….

Să scrii înainte, Antonia, wherever you are!…

Marin Slujeru

***

2019 este ”Anul Cărții” în România și face parte din proiectul ”Pactul pentru carte”. Pentru a fi citite cărțile trebuie scrise, trebuie publicate, trebuie făcute cunoscute publicului. Astăzi, ne aflăm aici pentru a vizita ”Templul de adamant” al Antoniei Luiza Dubovici, conduși prin lumea de nestemate chiar de autoare. Iată că, la Sighet, nu doar se citește, ci se și scrie carte, și, mai ales, avem plăcerea să vă facem scrierea cunoscută, vouă, cititorilor.

Brîndușa Oanță

 ***

Antonia a revenit acasă pentru a „răspândi”, a disemina în lumea largă poezia, de aici, de la obîrșie. Antonia a vorbit în dulcea limbă română dar, ecuația globalizată a poeziei  include azi Ucraina și SUA. Lumea poate fi bună, frumoasă, sustenabilă dacă, folosind „device-uri” adecvate – așa cum face Antonia – ne vom apropia și integra toți în… cultură, în artă.

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic) ne propune să „zăbovim” într-un Templu de Adamant, să parcurgem un pod, o autostradă virtuală, artistică, pentru a fi mai… umani.

Acest proiect poetic trilingv, gândit alături de Editura “Valea Verde” este “demonstrația” Antoniei pentru sceptici, pentru cei care n-au descoperit – încă! – sensul acestui mileniu.

Succes Antonia și… la cât mai multe proiecte și alături de sigheteni! Știu, cred, Antonia, că vei cuceri Lumea Nouă și vei învinge toate obstacolele cu și prin Poezie!

Ion Mariș

***

Poemele volumului Templul de adamant (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2019) redau un zbucium interior al unui suflet sensibil în căutarea adevărurilor esenţiale ale existenţei, pendulând între real şi visare, cu trăiri „mistice” şi momente de extaz. Versurile au dimensiune metafizică chiar dacă, sau poate chiar de aceea, în plan liric se confruntă cu o… „captivitate” temporară a prezentului, o îmbinare fericită între cerebral şi emoţional, ceea ce din punct de vedere estetic dă bine, având o doză de inedit.

Dăruită cu o autentică sensibilitate poeta Antonia Luiza Zavalic-Dubovici scrie o poezie intelectuală, în consens cu generaţia sa. Respectând „regulile” versificaţiei moderne, poetă de elevată vigoare expresivă, ne propune în acest volum o lirică care stă sub „pecetea” modernităţii, cu un verb intens metaforizat, rostit fără ostentaţie, cu mare putere de seducţie.

Fiind „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, Antonia Luiza Zavalic-Dubovici ”zidește” o carte, „Templul de Adamant”,  „concepută” sub  semnul  hotărârii, a neclintirii ferme spre a ne arăta cum se „vede” pe sine și lumea în care trăiește. O asumare a vieții între constrângeri și frumusețe, între limitare și libertatea pe care ți-o dau spiritul, credința, voința de a trece peste faptul că  „Afară lumina pălește și păsările se prăbușesc peste/ sufletul meu/ ca o mână caldă dezvelind stele.” Dar cititorul trebuie să aștepte un timp în afara zidurilor „templului” până la apusul soarelui, ca să vină noaptea să poată „intra”. Poeta îl va lăsa să intre doar pe cel plecat cândva și care acum se întoarce „să ne aducă aminte că tot ceea ce iubim/ ne vindecă de moarte ca o tandrețe/ sfântă”. Dintre „toți călătorii pe pământul uitării” numai unu este așteptat în templu, și că odată intrat acestuia i se vor spăla picioarele de colbul drumului și trupul de lacrimi „până nu mai rămâne nimic de plâns” pentru că „s-a plătit totul/ și lumea își învață moartea pe de rost.” Dar și acesta este sfătuit: „nu te lipi de inimi/ s-ar putea să cazi în lacrima/ visului tău”și că și acesta abia în dimineața următoare va avea acces la regăsirea de sine, la pacea pe care ți-o dă „o mână caldă dezvelind stele” iar noi, ceilalți, trebuie să înțelegem că „suntem ușori și mici/ viața ne intră în vene ca o foame stranie” și că „dacă ai iubit cândva ai știut că există singurătate/ și în tine însuți/ și între tine și celălalt”.

Dacă există o poezie pentru critici și o alta pentru cititori Antonia Luiza Zavalic-Dubovici reușește să le situeze pe același raft, punerea de acord realizându-se fără sincope, aidoma unei rugăciuni așezată în coordonatele liricii moderne, devenite indicii ale modernității poeziei sale.

Și totuși poeta este, în acest volum, departe de a fi „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, discursul său liric este departe, chiar foarte departe, de a fi „vorbăreț”, poemele volumului fiind popasuri contemplative care ”obligă” cititorul, căruia i s-a permis intrarea în templu, la o smerită și gravă meditație în multe momente.

Poeta își „supravează” foarte atentă poemele, în așa fel încât sub unele familiarități ale adresării se ascunde de fapt un spectacol liric de un deloc ușor proces de natură himerică. Este în aceste poeme și o stare elegiacă, dar și o revoltă căreia poeta i-a pus surdină în unele momente de discretă „religiozitate”

 Echim Vancea

***

Premiile literare obţinute, publicarea ei la editura “Grinta” şI “Valea Verde”, cu trei volume de poezie (“Fluturi şi praf”, “Despre Înfrângerea Definitivă a Întunericului”, “Templul de adamant”), prezenţa în publicaţii şi antologii literare, comentariile de întâmpinare şi interpretările critice pe care le suscită, statutul privilegiat pe care i-l acordă site-ul de poezie agonia.net, încă de la primele colaborări, blogul personal – toate dovedesc faptul că avem în persoana Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic) o poetesă aleasă.

Poemele Antoniei au gravitate, altitudine, demnitate. Ea reuşeşte cultivarea limbii române literare fără greş, în toată claritatea ei, “îngreunând” cuvintele de înţeles nu prin atât prin modelarea lor, cât prin frazarea şi configuraţia textului poetic, întotdeauna perfect rotunjit. Îndrăzneşte, asemenea marilor poete, abordarea şi asumarea fără rest a unor teritorii sufleteşti extreme, intime, năzuind să întocmească “o hartă pentru constelația lăuntricului”, convertind dramatismul şi tragismul „lăuntriciilor” în temeiuri ale iubirii.

Antonia este parte a generaţiei ei poetice – absolutistă, cvasimistică, sofisticată. Altminteri, analitică, pătrunzătoare, empatică.

Ea spune că acest templu poetic se vrea un loc al liniştii, reculegerii şi credinţei, în vălmăşagul zilelor ce le trăim. Mie mi se pare că miezul incandescent al acestui al treilea volum de poezie dăruit nouă de Antonia Luiza este format din poemele de dragoste: poeme mistice şi de anatomie a misticii iubirii; poeme de autodivulgare, mărturisire şi predare necondiţionată, smerită (marca marii poezii feminine); poeme grele de confesiune fierbinte, cuvânt cu cuvânt; poeme de dragoste în zbor; poeme de comuniune cu cosmosul şi cu neantul; poeme cvasisentenţioase, de dragoste şi filosofare; premonitorii; de dragoste-psalm; de studiu demonic, necruţător al vietăţii îndrăgostite; poeme ale tensiunii între intensitatea iubirii şi aceea a pierderii, despărţirii, morţii…

Marin Slujeru

***

În după-amiaza zilei de 12.08.2019, am participat la un act de cultură puțin atipic.

Locația unde a avut loc evenimentul a oferit o atmosferă plăcută, este vorba de salonul de la Galeria Vassiliev.

Despre ce act de cultură este vorba? Tânăra poetă Antonia Luiza Zavalic-Dubovici și-a lansat ultimul volum de versuri, intitulat ”Templul de Adamant”. Interesant este că volumul este trilingv – română, ucraineană și engleză. Deliciul evenimentului l-au făcut verișorii “americani” ai poetei care au citit poezii în ucraineană și engleză, în română citind autoarea.

O rețin pe Antonia de când și-a lansat la Sala Radio primul volum de versuri. Timidă, cu mult bun simț, arăta ca un fir de trestie – acum are același bun simț, dar este mai curajoasă și mai expresivă, mai împlinită.

Au fost niște momente de reală plăcere artistică, moderatoarea evenimentului asigurând o fluență adecvată…. poeziei .

Bravo, Antonia, te așteptăm cu un nou volum, după ce vei deveni mămică!

Eva Oanță

***

Am început “Templul de Adamant”, în urmă cu mai bine de patru ani și la fel ca în cazul primelor două volume de poezie pe care le-am publicat (“Despre fluturi și praf” și „Despre înfrângerea definitivă a întunericului”) n-a fost un proiect despre ambiție sau despre a ieși în față, ci despre smerenie și răbdare, în urma cărora mi s-au alăturat oameni deosebiți, oameni dragi sufletului meu, cărora le mulțumesc mai sus de stele, este vorba despre: editorul Ion Mariș, poetul Marin Slujeru, poetul Echim Vancea, traducătorii și lectorii de carte: Ion Dubovici, Olena Luțisin, Smaranda Cioban, Victor Cioban, Ian Macilwain, Brîndușa Oanță, graficianul de carte: Lavinia Grijac, doamna Ileana Vassiliev; un grup de oameni minunați, înzestrați și iubitori de frumos, tot aici ar fi făcut parte și regretatul nostru Johnny Popescu, cel care s-a oferit voluntar în traducerea cărții în lb. Engleză, cred că ar fi fericit să vadă acest volum și cred că undeva de sus ne-a ajutat să cucerim fiecare obstacol.

Vedeți, a scrie o carte, nu se termină o dată ce dai save și print, sau când iese proaspăt din tipar, ci se continuă cu mult după această etapă, întâi ajunge în mâna cititorului, apoi în mintea lui, apoi în inima lui, și mai departe este un mister, unde ajung cuvintele. Ele sunt ca semințele purtate de vânt și lăsate să rodească în ținuturi nebănuite de autor.

Drumul lor rămâne o călătorie și o destinație care anticipează un destin pe care noi scriitorii nu-l putem întrezări, fiindcă noi nu suntem decât vasul cuvintelor, noi suntem pământul și cerul lor deopotrivă iar asumarea harului înseamnă a-L primi pe Dumnezeu, în mod absolut și complet. Iar cu cât Dumnezeu luminează mai puternic în inima noastră cu atât mai luminoase ne vor fi și cuvintele.

Sper ca acest volum să fie pentru cititorii mei, o călăuză, o hartă pentru constelația lăuntricului în momente când ți-ai dori un loc al tău, nu din făcut din ziduri, ci din liniște, unde să poți veni de câte ori obosești, de câte ori ai vrea să-ți tragi răsuflarea, înainte de a o lua de la capăt. Un loc mai aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu.

Dacă aș avea nevoie de o biserică lăuntrică aceasta ar fi ‘Templul meu de Adamant’, un templu al sufletului, o casă indistructibilă, clădită din cuvinte și cărămizi stelare.

TEMPULUL de Adamant este metafora poeziei, a refugiului. Un loc exclusiv non-fizic, care există mai presus de orice nuanțe tactile. Un loc al credinței, un loc de întâlnire, de rugăciune, de meditație. Un loc unde gândurile pot fi atinse întru misterul lucidității și al visării. Un loc de smerenie, de căutare, de reculegere, de rămas bun, de intuire a vieții. Un loc tainic, adânc, misterios, unde inimile sunt dezvelite stelelor.

Cred că dacă ne-am da timp să ascultăm glasul cerului dinlăuntru, nu doar că vom găsi limbajul poetic din care am fost creați ci ne vom întoarce în punctul 0, călătorind în noi înșine, netulburați de griji și frământări inutile.

Poezia începe prin ascultare. La fel și rugăciunea. În poezie la fel ca și-n rugăciune, simți preaînaltul. Găsești tărie în slăbiciune, chiar și-n cele mai comune trăiri și-n acest fel te depășești.

Asculți și devii. Te îndepărtezi de impurități, căci sufletul tănjește după hrană vie. Și ce poate fi mai viu decât cuvântul? Substanța din care s-a creat totul.

Această carte este mai mult decât se vede, mai mult decât coperta, paginile, literele așezate într-un algoritm descifrabil în nuanțe și trăiri unice și irepetabile, dincolo de mesaj, este o prelungire a sufletului, o extensie a sa, o parte din cel ce s-a scris, atât de viu și nesupus morții pământești.

Când omul ajunge pe culmile sufletului său atingându-și Everestul lăuntric, a câștigat totul. Aceasta este în vizunea mea, miza vieții noastre, iar poezia este un exercițiu de alpinism interior, alături de meditație și de rugăciune.

Poezia, cuvintele devin hrana omului pe timp de criză: în detenție, lagăre și închisori, oamenii au supraviețuit celor mai crunte și nedrepte pedepse, descoperindu-și resursele interioare infinite. Astăzi, omul suferă de o criză de profunzime, adesea nediagnosticată și neconștientizată, trupul este pus pe piedestal, supraalimentat,  supraîngrijit, iar între timp nevăzutul din noi se revoltă. Poezia vine să înlăture praful, mizeria, zgomotul care ne înconjoară, ea este puntea pe care pășind putem să ajungem la cea mai bună versiune a noastră, cea reală, cea sinceră.

Prin poezie poți măsura magnitudinea vieții interioare, ea este ca un instrument fidel al invizibilului care ne locuiește.

Din păcate lumii de astăzi nu-i mai este foame și sete de adâncime, nu mai caută împliniri care să îi ofere hrana lăuntrică, majoritatea oamenilor se opresc la nevoi de bază, superficiale care împlinesc doar ființa de suprafață, aceasta este drama lumii contemporane, să uiți cum e să fii viu în mod deplin, unii se mulțumesc să fie vii pe sfert, pe jumătate; dar a fi om înseamnă a-ți explora nu doar vârfurile ci mai ales rădăcinile.

Nu cred că aș fi putut găsi vreodată ceva mai prețios și mai luminos pe această lume, decât oaza liniștii netulburate, o ascensiune lăuntrică văzută ca o reflexie a luminii. Suntem o fărâmă a timpului infinit, a unui Dumnezeu infinit, și dacă percepem această infinitate care ne locuiește, am făcut deja primul pas pe drumul autodepărșirii.

Eu cred că Poezia înseamnă dragoste plus cuvânt și sper să vă fi transmis și vouă tuturor iubitorilor de frumos, acest neprețuit dar al cuvintelor – diamante extrase din cerul nostru lăuntric. 

Antonia Dubovici
(12.8.2019)

Zilele trecute, m-am întâlnit prin centrul orașului nostru cu…. două simpatice tinere: Evelin și Alexandra. Evelin radia de fericire! Părea un personaj SF prin toate caracteristicile exterioare: plutea într-un halou de fericire. Și avea de ce să fie fericită! Ducea în două plase ieftine, comoara ei: tocmai ridicase de la tipografie, cele zece exemplare din romanul ”Făuritorii”. Am înregistrat primele informații despre cartea ei, într-o avalanșă fermecătoare de cuvinte. Am avut privilegiul să fiu primul cumpărător al cărții Evelinei (sper să menționeze acest lucru în viitoarea biografie de super-cunoscut romancier! 🙂 ). Am promis că voi citi romanul, fiind incitat și de dimensiunea astrală a ”eroilor”, și mi-am propus (fără să-i spun), să fiu primul editor al viitorului roman al domnișoarei Batizi. Cred că Evelin, prin această apariție unicat (tiraj 10 exemplare) și-a adus omagiul Colegiului Național ”Dragoș Vodă”, cu ocazia celor 100 de ani de existență. Succes, Evelin! Succes generației F! (Ion Mariș, coordonator Editura ”Valea Verde”, Sighet)

*

Se spune că legendele trăiesc în cărți și povești de mult uitate, însă mulți nu știu că, de fapt, ele trăiesc printre noi și sunt ”ascunse” în oameni simpli și totuși fenomenali. De aceea, am decis să scriu ”Făuritorii” și să le atribui rolurile principale celor șase profesori ”legendari” care îmi predau. Vreau ca lumea să ajungă să îi cunoască pentru a lua exemplul lor. (Evelin Batizi, autorul romanului ”Făuritorii”)

*

Mulți dintre noi spunem despre cărți că sunt doar un ansamblu de foi împletite într-un cotor. Noi greșim, cartea este ceva magic, un mod de a trăi, un mod de a te exprima. Dacă cineva îți spune ,,Citește!… nu îți subestima valoarea și inteligența, nu spune ,,Nu pot! sau ,,Nu înțeleg!’’ Cu fiecare zi dezvoltă-te drag cititor și crește-ți imaginația! Aceste calități le-am observat cu mare băgare de seama la Evelin, o persoană deosebită prin modul său de a gândi. Imaginația lui Evelin trece granițele posibilului, ducându-ne pe culmile celei mai adânci magii.Această persoană răspunde prompt oricărei provocări, este o pată de lumină în acest sumbru joc al vieții .

Viața mereu va fi o provocare iar Evelin mereu va trece orice test prin unealta ei secretă, imaginația. După cum bine v-ați dat seama Evelin este mirifica autoare a cărții ,,Făuritorii’’, punând în joc sufletul ei și visul ei de a deveni profesoară. De aici vine și ideea personajelor, modul în care ea a ales personajele este inedit și nemaiîntâlnit, inspirându-se din viața de zi cu zi a anilor de liceu și admirând fiecare gest sau replică a profesorilor și a colegilor, creionând astfel fiecare personaj în parte. După cum vedeți, imaginația ne poate salva din această ruletă a vieții, făcându-ne pe fiecare să uităm de grijile din afara cotorului fermecat. În această operă a lui Evelin veți putea observa nu numai imaginația acută de care dă dovadă, ci informația pe care aceasta o deține, îmbinând mai multe domenii științifice.

Mereu binele trebuie să învingă răul, însă nimic nu se poate realiza fără muncă. Ceea ce dorește Evelin să sublinieze în acest roman este abilitatea de comunicare și de colaborare care lipsește cu desăvârșire în zilele noastre, dar care dacă este pusă în practică poate aduce o schimbare pe care noi ne dorim să o vedem în lume. Schimbarea a început cu Evelin și inventarea inteligenței artificiale care aduce atât beneficii cât și necazuri.

,,Făuritorii’’ mă duce cu gândul la o lume inimaginabilă, o lume în care prietenia domnește peste tot în lume, în care egalitatea nu e doar în acte, o lume perfectă. Fără formarea de care, putem spune că profităm la școală nu am fi ajuns unde suntem acum, această formare o dobândim de la dragii noștri profesori, liderii clasei făuritoare, cei care ne conduc prin înțelepciune și prin blândețe și mai ales prin umanitate, prin sentimente bine clădite.

Umanitatea și sentimentele ne leagă pe toți indiferent de etnie, limbă sau religie, cu toții suntem, practic, sigheteni și maramureșeni. Armurile pe care noi trebuie să le folosim sunt dragostea și inteligența pentru a înfrânge răutatea.

,,De ce a ales Evelin să introducă în cartea ei profesorii?’’. Cu toții vă gândiți la asta, tocmai de aceea avem și o explicație, Evelin a ales ca personaje profesorii de la clasă deoarece îi consideră niște modele demne de urmat în viață, dând dovadă de compasiune, atașament, iubire față de noi toți, indiferent dacă i-am supărat sau nu. În ei nu există răutate, există doar corectitudine, inteligență, independență și un tact didactic deosebit. Au trecut de mult granițele psihopedagogiei, ei ne-au devenit prieteni, confidenți și putem spune că ne-au devenit chiar și părinți.

Fiecare calitate principală a persoanelor din jurul ei are un personaj-reflector în carte, însă cine sunt personajele nu vă vom dezvălui, ci vă vom lăsa să meditați asupra acestui mister. Misterul lui Evelin este mai mult decât veți putea gândi vreodată deoarece la sute de întrebări nu putem găsi răspuns. Această întrebare este una dintre cele câteva sute ,,Știe cineva la ce se gândește Evelin?’’.

Iar pentru sfârșit vă propun o provocare, două cărți pe săptămână! Nu e deloc ușor să scrii, dar e ușor să citești, haideți să citim cu toții, să descoperim adevărata umanitate și adevăratele mistere ale vitorului, împreună! Mai mult de atât, haideți să descoperim ,,Făuritorii’’ acestei lumi și câștigătorii jocului. Tuturor ne place să (ne) jucăm și evident să câștigăm. Să încercăm să câștigăm și câteva cuvinte în plus în vocabularul nostru! (Georgiana Nistor, XII F)

*

Evelin este o elevă cum puține mai sunt în ziua de astăzi: super determinată! O fată modestă, cu mult bun simț, comunicativă și de o veselie molipsitoare, Evelin a fost mereu eleva care avea un plan, avea ceva de realizat, avea un vis. Și nu s-a dat bătută până nu și-a văzut visul cu ochii. În general e o fată care luptă pentru scopurile ei, muncește și perseverează până la capăt. Are atâta energie pozitivă încât reușește să mobilizeze și pe alții. Evelin e o scumpete și sunt foarte mândră de ea! (prof. Andrea Burcuș, diriginta clasei a XII-a F)

*

Evelin e eleva care mă așteaptă mereu pe scări și mă conduce până în sala de clasă. N-am întrebat-o niciodată de ce face acest lucru. Îmi place să îmi imaginez că vrea să fie prima care îmi spune ,,Bonjour, madame!” și care îmi transmite pofta ei de viață, de ora respectivă. De câte ori are ocazia, îmi împărtășește ideile ei trăznite, imaginația debordantă cu un haz și o naturalețe de parcă ne cunoaștem de când e lumea. Dacă așa e și cartea pe care a scris-o, de-abia aștept să o citesc! (prof. Luminița Colopelnic)

*

Evelin este o elevă cu totul deosebită. O ambiție extraordinară și perseverență în tot ceea ce face au fost factorii esențiali ai acestei deveniri. Eleva timidă din primul an de liceu, s-a descoperit pe sine și forța ei interioară. Elementele cotidianului au fost rescrise într-o manieră vizionară neobișnuită. Felicitări, Evelin! (prof. Gabriela Ilieș)

*

Pe Evelin am remarcat-o din primele ore la clasă. Este genul de elevă exuberantă, atentă la detalii, simpatică. Fiindcă era pe fază imediat, îți comenta o idee pe care o predai la lecție. De acolo se pornea o discuție interesantă de unde reieșea imaginația debordantă. Ideea cărții am concretizat-o în ore întregi de dialoguri la clasă. Sper, așa, pe undeva că am fost și eu un factor încurajator pentru apariția acestei cărți. Și, bineînțeles, că mă simt mândră să fiu unul din eroii din poveste. (prof. Simona Nodiș)

*

Evelin m-a făcut personaj de roman! Habar n-aveam ce născocește în mintea ei! Dar, ”produsul” final, deși SF, ne lămurește asupra calităților unor eroi. Mi-am dat seama că nu (neapărat) de science-fiction avem nevoie noi, profesorii, pentru a-i determina pe inteligenții noștri elevi să iubească și cuvântul scris! Sunt mândră de voi, elevii mei, aparent de neînțeles, dar, wow, ce frumoase sunt rezultatele când se creează o prietenie având un ”fals” substrat romanesc! Baftă în viața reală, dragii mei elevi! Valete, carissimi et carissimae! (prof. Brîndușa Oanță)

N.r. Pentru a vă stârni interesul, vă prezentăm personajele principale din roman (în ordine alfabetică): Andrea Burcuș (Jane Peterson), Luminița Colopelnic (Elizabeth Hamilton), Gabriela Ilieș (Allice Birmingham), Simona Nodiș (Katherine Keith), Brîndușa Oanță (Bridget Morgan), Marius Voinaghi (Michael Winston). ”Făuritorul” coperții romanului: Mihai Bodnariuc, XII F.

Salut, Sighet!

În urma unui atent și riguros proces de evaluare, Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) a selectat cea de-a doua generație de profesori SMART, care se va implica în programul strategic ”Predau educație media! – Laboratorul de educație și cultură media”, un proiect realizat în parteneriat cu Romanian-American Foundation.

Din cei 113 profesori care au aplicat pentru “Laboratorul de educație și cultură media”, 57 de dascăli din toată țara, care predau descipline umaniste (limba română, limba engleză, limba franceză, istorie, științe sociale), au devenit membri ai acestuia.

Din Maramureș, doar de la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, Sighet, vor face parte din echipa profesorilor SMART, Claudia Hotea (prof. engleză), Brîndușa Oanță (prof. latină-română), Crina Voinaghi (prof. franceză), Marius Voinaghi (prof. istorie). Ei vor participa, timp de trei ani, la activități de training și, ulterior, de implementare în procesul educațional a cunoștințelor dobândite.

Proiectul va demara în luna iulie a.c., cu o Școală de vară organizată la București, urmată de activități în teritoriu, la care vor participa experți CJI, organizarea de întâlniri de informare, workshop-uri pentru elevii de la CNDV etc.

Prin intermediul profesorilor SMART, se vor implementa, în fiecare unitate școlară din care aceștia provin, elemente de educație media în programele educaționale de liceu pentru disciplinele umaniste, pentru ca tinerii să înțeleagă și să respecte rolul media într-o societate democratică, să distingă informația de propagandă și să folosească responsabil rețelele sociale. 

Salut, Sighet!

Foto (în ordine): Claudia Hotea, Brîndușa Oanță, Crina Voinaghi, Marius Voinaghi