Ați auzit de comuna Dolhasca? Acum e oraș. Da, ați ghicit! E în județul Suceava, poate ați și trecut pe acolo, acceleratul Timișoara – Iași oprește acolo, înainte de Pașcani. Am înțeles că acum are un centru civic frumos și alte realizări, dar experiența mea acolo a fost mult diferită, acum 66 de ani….

Era în 1953…. La terminarea facultății, prin repartiție ministerială mă prezint la post pe data de 15 august, ca profesoară de matematică la Dolhasca, drumul din Sighet până acolo cu trenul (cel puțin avea gară!… e ceva…), prima impresie dezolantă, casele nu aveau garduri, purceii și găinile se plimbau dintr-o curte în alta… nu fusesem niciodată în Moldova până atunci (a nu se confunda cu Bucovina, care începea cu vreo 3 sate mai la nord, acolo gospodăriile erau mult mai aranjate).

M-am prezentat la școală, am vorbit cu directoarea, mi s-a spus că școala începe la 1 septembrie, am primit o primă de instalare de 500 de lei, am căutat chirie, am găsit o cameră frumoasă, curată, proprietara se numea Madam Crăciun (am aflat apoi că în sat toate erau Madam) când am pus problema mâncării mi-a spus că ei pleacă la lucru de dimineața până seara și nu se pot ocupa. O singură dată mi-a dat din mâncarea ei -mămăligă cu prune! – când am vrut să-mi fac un ceai a spus că nu se poate doar dacă fac foc în curte. De citit, citeam seara la lampa cu petrol.

Ca să nu mor de foame m-am deplasat la Pașcani și mi-am cumpărat alimente, dar n-aveam unde găti, am mâncat hrană rece timp de o lună. O singură dată m-a invitat o învățătoare să mănânc la ea, avea un frate deținut politic de aceea părinții păreau foarte triști. Neavând apă curentă, m-am dus la Fălticeni la coafor să mă spăl pe cap dar când am văzut că nu aveau uscător și că femeile plecau acasă cu părul ud, am renunțat…

Nu am mai rezistat și m-am dus la București să cer transferul dar nu mi s-a acordat și am venit acasă la Sighet pur și simplu. S-a dus tata la Suceava și a stat o săptămână la ușa inspectorului Riemer, care, după ce l-a tot dus cu vorba în mod exasperant (vai, dar noi aveam planuri mari cu tovarășa profesoară, de ce să plece de la noi?), i-a dat în cele din urmă transferul, dar nu i-au mai ajuns banii de tren, a luat bilet doar până la Vișeu.

Pe când s-a rezolvat cu transferul, anul școlar era deja început și nu am mai putut ocupa post de profesor de matematică, așa că mi s-a dat să predau… limba rusă(!) la școala de la Cămara. Nu era o idee chiar absurdă, eu având 10 la rusă și în liceu și în facultate. Inspectorul a vrut sa-mi dea o șansă de a nu fi șomeră anul acela… și n-a fost rău. Mi -am făcut datoria și ca profesoară (improvizată) de rusă.

Iar în anul următor – 1954- am venit la Liceul „Dragoș Vodă” căruia i-am închinat toată competența și dăruirea mea pentru mai bine de 3 decenii…

Prof. Aurelia VIȘOVAN

Foto: www.catchy.ro

M-am născut acum o sută de ani, din părinți români, naș având un rege neamț, rege care m-a iubit ca pe propriul copil. Adevărul este că eram și tare frumoasă și ”DODOLOAȚĂ”.

Nu bine am început ”a umbla copăcel”, că s-a născut un partid monstru, numit comunist și care milita pentru dispariția mea de pe fața pământului, pe motiv că sunt imperialistă. Noroc că, aceia în grija cărora mă aflam, l-au scos în afara legii. Totuși, nu s-au liniștit și s-au dus la rude la Moscova, unde și-au ținut congresle, la cel de-al V-lea, au dat o declarație semnată printre alții de tovarășul Alexandru Iliescu, scumpul tătic al liber-cugetătorului nostru. Iată ce se spunea printre altele despre mine: ”România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine”.

Nori negri se abat asupra Europei. Partide extremiste, de dreapta și de stânga, împânzesc Europa. Eram amenințată din toate părțile și nu numai eu, ci și altele ca mine.

Se produce ireversibilul. Războiul bate la ușă. Mi se smulge unul din brațe, iar la scurt timp, mi se smulge și o jumătate din inimă.

Se termină și războiul cu ale sale devastatoare consecințe. Pe lângă milioanele de morți, răniți, boli și sărăcie, un alt monstru amenință lumea: comunismul sovietic.

Pentru mine, urmările au fost inimaginabile. Mi-au alungat regele, mi-au aruncat părinții în temnițe sau i-au asasinat. Un regim criminal m-a luat în primire. După instalarea la putere, comuniștii mi-au terfelit actul de naștere, aproape toate simbolurile naționale mi-au fost pângărite. Mulți ani nu am avut voie să-mi arborez drapelul, nu a fost voie ca la 24 ianuarie, fiii mei să cânte sau să danseze ”Hora Unirii”.

Ce să vă spun de 1 Decembrie, ziua în care m-am născut. NU sărbătorirea, dar nici măcar amintirea acestei zile nu a fost posibilă. Abia în 1968, la 50 de ani de la nașterea mea, această zi, de 1 Decembrie a fost inclusă în rândul sărbătorilor naționale. Sigur, numai pentru unirea cu Transilvania, fără a pomeni de Basarabia și Bucovina.

Am devenit republică populară, apoi socialistă.

Jumătate de secol mi-au trăit fiii în întuneric și teroare. Abia în 1989, un regim barbar avea să-și dea obștescul sfârșit. Emanatul emanaților, pe nume Ion Iliescu, fiul aceluia care, în declarația semnată și de el, cerea ca eu să dispar de pe hartă. A reușit prin metode specifice să-i elimine pe reprezentanții partidelor istorice pe motiv că ”i-au băgat sula-n coaste”. Brațul său puternic, minerii! Prin vizitele lor la București l-au ajutat pe liber-cugetător să instaureze a sa democrație originală. După două mandate, s-a retras la Ninuța lui, nu înainte de a pregăti și infiltra în toate partidele oameni devotați dumnealui.

Iată-mă-s la o sută de ani, urâțită, sluțită, prădată, plânsă, stoarsă de orice vlagă, siluită, umilită. Dar fiii mei unde-or fi? De ce m-ați părăsit, fiii mei? Întoarceți-vă acasă, scumpii mei! Nu-i lăsați pe alții să-mi pângărească sufletul, să-mi otrăvească izvoarele, să-mi taie falnicile păduri! Întoarceți-vă ACASĂ, fiii mei iubiți! Nimeni nu va putea să vă iubească, cum vă iubesc eu! Prea mulți sunteți aceia care m-ați părăsit! ÎNTOARCEȚI-VĂ ACASĂ, ACASĂ, ACASĂ…

PS. VĂ MULȚUMESC TUTUROR ACELORA CARE DE 1 DECEMBRIE, DEȘI A FOST GER, AȚI IEȘIT ÎN STRADĂ SĂ-MI CÂNTAȚI, SĂ VĂ BUCURAȚI, SĂ-MI ARĂTAȚI DRAGOSTEA VOASTRĂ.

prof. Vasile POP

De multă vreme mă gândeam să scriu despre eroii uitați, anonimi, căzuți sub greutatea timpului și a tăcerii.

În Sighet avem doar două cimitire dedicate eroilor: primul, cimitirul eroilor sovietici necunoscuți, ale căror morminte sunt păstrate în țărâna părăsirii, gândindu-te că în urmă cu câțiva zeci de ani, cineva îi aștepta cu inima stinsă-n lacrimi să se întoarcă acasă, majoritatea pierzându-și viața în momentul lor de glorie, dar acum sunt morții nimănui.

Un alt cimitir pe care Sighetul îl deține, locul cel mai bogat de suflete care s-au jertfit în Sighet, paradoxal cunoscut sub denumirea de Cimitirul Săracilor, un loc unde sunt îngropate nu doar trupuri, ci și idei, valori pe care România de ieri le-a pus în lanțuri și le-a zdrobit.

Zilele trecute am citit un articol despre decoperirea unui cimitir al soldaților români căzuți la datorie pe frontul de Est în Al Doilea Război Mondial, eroi îngropați în cutii de carton, lipite cu scoci.

Mi-au dat lacrimile, mi-au dat lacrimile pentru că țara asta a pierit de atâtea ori cu tot ceea ce avea mai bun, iar lecția n-a fost învățată.

Mă gândeam că acolo poate fi și străbunicul meu îngropat, în una dintre acele cutii anonime, şi, măcar acum, toate căutările mele s-ar opri în sfârșit pentru a-l readuce acasă, în memoria celor al căror sacrificiu pentru posteritate va rămâne o flacără de-a pururi vie. Străbunicul meu mi-a lăsat o singură moștenire, o fotografie pe care o păstrez cu sfințenie (când a fost încorporat în armata română sub conducerea Mareșalului Ion Antonescu).

Am aflat de povestea tragică a străbunicului meu (Serg. Zavaliche V. Vasile, căzut pe front la Odessa, în 31.12.1942, la 26 de ani), din cartea „Război Blestemat”, o lucrare de 357 de pagini scrisă sub egida Asociației Naționale „Cultul Eroilor”, Filiala Neamț, pe care am găsit-o printr-o minune, porind singură pe acest drum al căutării și al întrebărilor fără răspuns, pentru că atunci când dorești cu toată inima să găsești ceva, afli.

În acele pagini era și povestea a trei frați plecați la război pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța, printre care și străbunicul meu, Zavaliche Vasile, contingent 37, concentrat la Regimul 16 Infanterie, Fălticeni. În marile bătălii de la Dalnic, Odessa și Tătarca unde armata română a pierdut numeroși soldați, acesta și-a pierdut viața, lăsând acasă în comuna Oglinzi, județul Neamț, o soție și un copil de un an, orfan și refugiat de război, acela avea să fie bunicul meu.

Conform mărturiilor de război, frații străbunicului meu (Dumitru și Costache Zavaliche) au fost luați prizioneri și duși în lagărele din Uniunea Sovietică unde au lucrat în minele de extracție a minereului de fier, dintre cei doi, doar Costache a supraviețuit, pentru ca mai târziu să moară trist și uitat de statul român.

Caporalul Costache Zavaliche a mărturisit în cartea „Războiul Blestemat” că: “condiţiile de muncă în mină erau extrem de grele, iar alimentaţia, echipamentul de lucru şi mizeria din barăci, unde stăteam, erau de nesuportat. La data de 15 septembrie 1945 am fost eliberaţi din lagăre 118 prizonieri şi trimişi în ţară. După război, statul român nu ne-a acordat calitatea de veteran de război pe motiv că am luptat pe Frontul de Est împotriva Uniunii Sovietice. Cei care am luptat pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord am primit doar umilinţă şi nedreptăţi”. Abia, post mortem, după Revoluţia din 1989 a fost decorat cu medalia „Bărbăţie şi Credinţă” şi „Crucea Comemorativă de Război”.

Recent, am citit povestea lui Gheorghe Lăcătușu, ultimul supraviețuitor român, care a luptat în Primul Război Mondial, care, de asemenea, a murit uitat, în anonimat, la vârsta de 109 ani. În urma eroului Gheorghe a rămas doar sacrificiul pentru țara care l-a dat la o parte și o poezie:

„Priveşte, copile, cum trec veteranii
În şiruri tăcute, bătrâni luptători
Se duc! Se topesc! Şi-odată cu anii
Dispar în neant, anonimi călători.   

Se sting veteranii, lăsaţi în uitare,
Încet, în tăcere şi-n lacrimi se sting.
Şi nimeni nu-i plânge! Pe nimeni nu doare
Că mor veteranii! Nici ei nu mai plâng!“.

Astăzi, avem o Românie zidită între răni și lacrimi, o Românie care se descompune pe zi ce trece, și, din păcate, toate eforturile, toate sacrificiile celor care s-au jertfit pentru viitorul acestei țări, au devenit monumente acoperite de praf, și nu vorbesc de statui, eroii adevărați nu cerșesc să li se facă statui, ci vor ca noi, locuitorii prezentului să ne amintim că lupta lor a fost asumată, onestă și purtată-n spiritul unui ideal măreț.

Fiecare tânăr este responsabil în parte să-și cunoască trecutul pentru a ști încotro se îndreaptă. Nu putem vorbi de prezent și viitor dacă nu avem trecut. Istoria nu este o disciplină cu caracter obiectiv, o colecție de date, nume și atât. Dincolo de cifre, fapte, evenimente, sunt povești de viață, ale părinților, bunicilor, străbunicilor care au creat ceea ce noi vedem ca fiind România de astăzi. Istoria este o știință vie iar dovada suntem noi. Noi suntem aici datorită celor care au fost acolo și atunci.

Ei au purtat un război pe care nu și l-au dorit, un război la care n-au vrut să ne facă părtași, sacrificându-și viețile, familiile, tot ceea ce aveau mai de preț, iar noi măcar atât le datorăm, un loc în inima noastră.

Autor, Antonia Dubovici (Zavalic)

Sâmbătă, 4 aprilie 1953, AIUD

Distinsului meu PROFESOR,
Gheorghe Brătianu

Rândurile care-mi vin acum în minte și pe care le voi așterne pe hârtie, sunt mai mult o revelare a adevărurilor, nu atât pentru domnia ta, cât pentru mine… sunt, dacă vrei, o spovedanie… Mâine sunt Sfintele Paști, ar fi trebuit să ne bucurăm de lumina Învierii… aici, în locul în care mă aflu, în ultimele zile mi-au revenit obsesiv în minte versurile lui Iorga „a fost tăiat un brad bătrân/fiindcă făcea prea multă umbră /și-acuma din pădurea sumbră/ se auzea un glas plângând”.

Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord, Cadrilaterul – știam din prelegerile domniei tale că ne-au fost răpite „fără luptă”, prin dreptul forței, printr-un dictat, într-o vară a suferinței.

Pentru Bucovina ai luptat, voluntar, în primul război mondial și acum, eu, profesorul dorit de noile vremi, trebuie să neg tot acest trecut românesc al meleagurilor pe care le iubeai atât, trebuie să învăț copiii acestei țări un neadevăr, doar pentru a face dovada reeducării mele, a atașamentului meu față de o cauză în care nu cred, în care nu mă regăsesc și pe care nu o văd ca pe o soluție pentru țara mea… Să renunț la calitatea actului educațional, la principiile desăvârșite în anii studenției, la gândurile libere… E prețul pe care ar trebui să-l plătesc pentru o libertate a trupului, pentru ca acesta să se miște, să doarmă, să se trezească, să privească peste umăr dacă nu cumva e urmărit… E o libertate ce se conturează, dar pe care sufletul și mintea mea nu o acceptă.

Să-ți spun ceva Profesore, nu pentru mine îmi pare rău… Eu am apucat să trăiesc niște clipe minunate, niște vremi care, deși tragice, își au farmecul lor… Îmi pare rău pentru copiii care au crezut în mine și care mi-au împărtășit ideile, dar de care ei nu au avut milă… Închipuie-ți că, alături de mine, au ridicat din clasă vreo 20 de elevi, niciunul mai mare de 16 ani… Sunt copii, dar se războiesc până și cu ei, îi enervează maturitatea vârstei lor, faptul că văd dincolo de ceea ce le este permis să vadă, de ceea ce li se impune… Trebuie reeducați, când ei sunt foarte bine educați…

Știi la fel de bine ca mine cât a trudit și suferit țăranul român pentru a avea un petic de pământ al lui, pe care să-l lucreze și apoi să-l lase moștenire copiilor lui… Uite, acum, acel țăran, care a clădit o țară cu palma lui, este numit chiabur și pământul i se ia… Acel țăran ce se află la temelia neamului nostru nu mai corespunde noilor vremi, trebuie schimbat, trebuie colectivizat, pământul trebuie să dea rod conform planurilor…

Nu știu de ce, tocmai acum, în aceste momente de cumpănă pentru mine, îmi revin în minte prezentările legate de „Chestiunea Mării Negre”, de spațiul de securitate, spațiul etnic și spațiul vital… Sunt convinsă că ultimul, spațiul vital este negat de aceste forțe asa zis noi; pe care le simt cum se întind tenebroase, încercând să pătrundă în întreaga noastră ființă.

Caut în acest loc spațiul de securitate și nu îl găsesc. Acum, mai mult decât oricând înțeleg de ce te-ai opus cu atâta vehemență alăturării României – Rusiei. Îți înțeleg acum, în întunecimea temniței de la Aiud, marea admirație pe care ai purtat-o „Uriașului” tău mentor, a cărui moarte nu ai iertat-o și nu ai acceptat-o, la fel cum înțeleg, de ce ai primit în 1942 titlul de Membru al Academiei Române.

Nu înțeleg de ce noi, cei care am scăpat de la Stalingrad suntem obligați acum, să construim drumuri fără pulbere pentru alții, să ne mințim propria conștiință, să spunem negrului alb… și roșului bine… Să negăm orice altă credință… să ne ascundem pentru a ne ruga… să evadăm din propriul timp…

Nu știu dacă sentința care îmi va fi aplicată e cea corectă. Nici nu vreau să știu acum… Atât cât mai pot să-mi păstrez conștiința curată, nealterată, știu că am făcut ceea ce trebuie.

Nu văd un viitor în crearea omului nou, nu cred în delațiune, nu e o soluție reeducarea… Acum, dragostea de țară se cheamă trădare și uneltire împotriva intereselor poporului.

Într-adevăr, sunt tânără, dar îmi accept sentința nu pentru a deveni martir, ci pentru că pur și simplu, asta am învățat, asta simt… Sentința aceasta este oricum mai ușoară decât cea a istoriei înseși.

Nu-mi voi cunoaște niciodată copilul, dar sper ca el să nu fie unul din acei oameni noi, dorit a fi creat, sper să înțeleagă… să nu uite… să poată ieși la lumina adevărului…

Interesant că-ți scriu aceste rânduri când, de fapt, eu nu mai știu nimic de soarta domniei tale, la fel cum ai mei nu vor afla nimic despre a mea… mă voi volatiliza, dar o voi face fără a nega ceea ce am învățat din prelegerile domniei tale.

Într-un fel sau altul, se pare că soarta ne va face să ne întâlnim, simt că, pentru mine, sentința a fost dată… curând va fi îndeplinită… nu am voit a mă lepăda de învățăturile domniei tale… E întuneric, dar uite, în sufletul meu e, parcă, mai multă lumină… Hristos a înviat din morți!… Bătăile nu mă mai sperie… Puteam fi moartă ori reeducată de mult, era decizia mea…

În celula neagră mă întăresc cuvintele pe care le-ai spus dușmanului atunci când încerca să te convingă să te dezici de convingerile tale, promițându-ți un tratament și un comportament mai uman: „Și d-voastră o să pieriți într-o zi, dar nu-i tot una să pieri cu demnitate sau cu lașitate.”… Decât să trăiești în genunchi, mai bine mori în picioare!

Mă voi supune sorții, decât noii ideologii, decât să accept plânsul tăcut al Basarabiei și-al Bucovinei, decât să accept că acolo, neamul românesc este ucis, decât să închid seară de seară ochii având în față imaginea familiilor obligate să plece spre nicăieri, în pribegie, doar pentru a li se pierde urma, doar pentru ca ideea de român să dispară.

Scriu această scrisoare fiind convinsă că, înaintea domniei tale, ea va fi citită de alții, că niciodată nu voi ști dacă ți-a parvenit, dacă ai reușit să o citești, nu voi avea confirmarea acestui fapt… nu voi primi niciodată răspuns… pot să mai sper doar, că cei care vor desface primii plicul, nu vor uita că bradul cel bătrân „folos aduse cât fu viu/și mort acuma, când se duce/ce alta poate a vă aduce/ decât doar încă un sicriu”, căci, nu- i așa, maestre, „adevărul ramâne, indiferent de soarta celor care l-au servit .”

Cu adâncă prețuire,
fosta dumitale studentă, Sebastiana Joicaliuc

N.R. Articol publicat în numărul din septembrie 2016 al Revistei „Gemina” (Revista Cercului de Istorie al C.N. „Dragoș Vodă”, Sighet)