Consecințele europene ale războiului dintre România și Ungaria din primăvara–vara anului 1919

În prima parte a anului 1919, țara vecină Ungaria a cunoscut din experiență proprie pericolul bolșevizării. Un agent al Moscovei, Béla Kun, a încercat și a reușit pentru aproximativ o jumătate de an transformarea Ungariei în „Republică” Sovietică.

Acest Béla Kun, pe numele său de familie inițial Cohen, s-a născut în Ardeal, după cunoscutul istoric militar Aurel Vaida la Nimigea, jud. Bistrița–Năsăud (1), după alții la Cehu Silvaniei, pe 20 februarie 1886. A urmat Liceul la Gherla și mai apoi Dreptul la Cluj. Înainte de Primul Război Mondial a făcut în Cluj jurnalism și politică în cadrul Partidului Social-Democrat. Având probleme cu Justiția, la izbucnirea Primului Război Mondial se înrolează voluntar și pleacă pe front. Luptă pe frontul din Galiția și, în vara anului 1916, cade prizonier la ruși. În lagărul de la Tomsk este recrutat de către agenții bolșevici. Este adus la Moscova, unde este însărcinat cu extinderea revoluției bolșevice în Ungaria, în consecință Lenin personal îi pune la dispoziție importante sume de bani și îl trimite în Ungaria. Béla Kun sosește la Budapesta pe 3 noiembrie 1918, când are loc declararea independenței Ungariei față de Austria (2), cumpără cu banii aduși de la Moscova o mulțime de elemente declasate și își constituie o vastă rețea de colaboratori, cu care penetrează marile unități militare. Cadrele de comandă ale mai multor regimente trec de partea sa, umilite fiind de înfrângerile suferite pe front. Ajungând să dispună de cea mai mare parte a Armatei, Béla Kun își disimulează cu grijă intențiile comuniste internaționaliste și joacă cu succes cartea ultranaționalistă, promițând readucerea Ardealului la Ungaria pe calea armelor. Atrage de partea sa și „Divizia secuiască” din Transilvania, este acceptat de către unele cercuri conducătoare de la Budapesta și văzut ca un „salvator” al națiunii maghiare.

În perioada ianuarie – martie 1919, Armata Română din Transilvania era staționată pe o linie de demarcație provizorie, care trecea de la sud la nord prin localitățile Lugoj – Brad – Câmpeni – Ciucea – Zalău – Baia Mare – Sighet, în așteptarea hotărârilor Conferinței de Pace. Dar, pentru a-și dovedi intențiile de refacere a „Ungariei Mari”, Béla Kun ordonă formațiunilor sale paramilitare terorizarea și asasinarea a mii de români aflați la vestul aliniamentului de contact dintre trupele române și cele maghiare. Ulterior ocupă Budapesta, la 21 martie 1919, alungă de la putere guvernul lui Karoly Mihaly și instaurează o conducere administrativă de tip sovietic, bazată pe naționalizarea proprietăților industriale și agricole, inclusiv a fermelor mici, apoi reorganizează armata de sub comanda sa, de aproximativ 200.000 de oameni (3), după principiile Armatei Roșii. Un eșalon de 70.000 de soldați erau în dispozitiv între Tisa și Munții Apuseni, iar restul acestei armate se afla în rezervă, dispusă în adâncime la vest de Tisa. Iar pe Valea Tisei, de la Maramureș spre Vest, era staționată celebra „Divizie secuiască”, cu unitățile sale numite „cap de mort”.

Această Divizie, considerată ca fiind o mare unitate de elită a Armatei Austro-Ungare, gata în orice moment să atace Armata Română, era staționată pe Valea Tisei, între Câmpulung la Tisa și Hust, și avea în total aproximativ 6.000 de militari, dotată cu 26 guri de foc (tunuri şi obuziere), un tren blindat și cuprindea Reg. 1 Secui „Cap de mort” (1.700 oameni), Reg. 12 Honvezi şi o parte din Reg. 1 Secui (2.400 oameni) şi 2.000 de oameni în curs de mobilizare (4)­­. După ce Ungaria sovietică condusă de către bolșevicul Bela Kun declară război României, la data de 16 aprilie 1919, această divizie, despre care se spune până azi în fals de către propaganda maghiară, în special din secuime, cum că nu ar fi fost învinsă niciodată, este împinsă de către Armata Română pe aliniamente succesive spre interiorul Ungariei, până în zona Mateszalka – Nyiregyhaza, unde zece zile mai târziu, pe 27 aprilie este complet încercuită de către detașamentul colonelului Ioan și se predă necondiționat. Armata Română a făcut atunci capturi impresionante: 477 ofițeri și 4.500 de soldați făcuți prizonieri, 800 de cai, 23 de tunuri, 116 mitraliere, peste 4.500 de arme diferite, trenuri blindate, divers material de război (5).

Béla Kun s-a înțeles cu puterea sovietică de la Moscova să desfășoare o acțiune militară comună împotriva României și să realizeze joncțiunea între armata sa și Armata Roșie, purtând în acest sens o corespondență telegrafică cu Lenin personal. El cere României ca să-și retragă armata de pe linia de demarcație menționată mai sus, concomitent cu pregătirea unei ofensive de amploare dinspre vest împotriva României. Iar dinspre est, mari unități ale armatei bolșevice ruse și ucrainiene staționate lângă Kiev pregăteau o ofensivă împotriva României prin Galiția și Bucovina, pentru a realiza undeva pe teritoriul Ardealului de Nord joncțiunea cu armata bolșevică maghiară. Aceste condiții find întrunite, pe 16 aprilie 1919, Béla Kun declară în mod oficial război împotriva României (6) și declanșează ostilitățile dinspre vest pe toată lungimea frontului românesc, pe aliniamentul cunoscut: Brad – Câmpeni – Ciucea – Zalău – Baia Mare. Situația militară pe frontul din Est a evoluat însă într-un fel contrar planificării făcute de către bolșevicii maghiari și ruși. Înaintarea armatei bolșevice ruse din Ucraina Sovietică a fost oprită în nord de către Armata Cehă și în sud, pe Nistru, de către Armata Română. Apoi România a contra-atacat energic pe frontul din Vest, a determinat armatele lui Béla Kun să se retragă și, în mai puțin de două săptămâni, pe 29 aprilie 1919, a ajuns la râul Tisa.

Confruntat cu un dezastru militar, Béla Kun a încercat în mod viclean să câștige timp, a solicitat un armistițiu pe data de 2 mai 1919 și a declarat că dorește să poarte tratative cu Guvernul României, situația politico-militară trenând astfel mai bine de două luni, până pe la mijlocul lunii iulie. Văzând că nu poate să obțină pe cale diplomatică ceea ce dorea, Béla Kuhn și-a concentrat principalele forțe militare, aproximativ 70.000 de oameni și puternice unități de artilerie pe Tisa în zona Szolnoc și a atacat încă o dată România pe data de 20 iulie 1919, a trecut la ofensivă concentrată într-un singur punct al frontului pe direcția Szolnoc – Oradea, în speranța că va realiza aici o breșă care îi va deschide drumul spre inima Ardealului. Armata Română a trecut din nou la acțiune, a nimicit complet armatele bolșevice maghiare și, în mai puțin de zece zile, a ajuns de pe linia Tisei până la Budapesta. Aventurierul Béla Kun a părăsit puterea și a fugit mai întâi la Viena și apoi la Moscova. Acolo și-a sfârșit zilele într-un fel rușinos, a fost arestat și executat din ordinul lui Stalin, pe data de 29 august 1938, sub învinuirea că ar fi delapidat o sumă mare de bani din fondurile partidului comunist al URSS.
*
Intrarea Armatei Române în Budapesta, în zilele de 3 – 4 august 1919, a fost descrisă amănunțit și la modul cel mai viu posibil chiar în memoriile generalilor români care au condus atunci unitățile militare în cauză, Mărdărescu și Rusescu.

Primul care s-a apropiat de marginile orașului Budapesta în după-amiaza zile de 3 august 1919 a fost colonelul (încă nu era general) Gheorghe Rusescu, care comanda o mică avangardă de Cavalerie aparținînd de Brigada 4 Roșiori, având în total doar 400 de cavaleriști, două tunuri și zece mitraliere (7). Dinspre oraș l-a întâmpinat o delegație de trei persoane din partea guvernului maghiar, care a venit în goana automobilului și i-a cerut să oprească trupa ca să nu intre în oraș (8). Aceștia, care credeau că efectivele și puterea de foc ale detașamentului colonelului Rusescu erau mult mai mari, amenințau cu faptul că în Budapesta există în cazărmi trei regimente bolșevice înarmate (ei încă nu știau că regimentele bolșevice fugiseră deja din oraș) și că populația civilă este foarte agitată, că este gata să pună mâna pe arme, formând încă o armată de vreo 20.000 de oameni și că trupa lui Rusescu va fi măcelărită.
Dând dovadă de o îndrăzneală și de o abilitate ieșite din comun, colonelul Rusescu a spus din mers delegației că el a ordonat detașamentului său să meargă la trap și prin urmare nu îi poate opri imediat. A continuat să meargă la trap încă vreo trei kilometri, împreună cu automobilul maghiar care s-a întors și care gonea alături calul lui, până când a apreciat că tunurile sale pot lovi clădirile guvernamentale din capitală, apoi a oprit și a intrat în discuții cu delegația. Le-a spus că problema măcelului s-ar pune de fapt invers, că Budapesta este încercuită complet de către trupele române (fapt care nu era încă realizat), că îi sfătuiește să calmeze populația civilă și să ceară regimentelor din Budapesta să se predea, spre a se evita măcelărirea soldaților maghiari de către trupele române, că nu este altă cale de ieșire. Și, ca să fie mai convingător, Rusescu a ordonat celor două tunuri din apropierea sa (singurele pe care le avea de fapt, dar ungurii nu știau acest lucru) să se pună în baterie asupra orașului. Le-a mai spus că pentru tratative trebuie să se adreseze Comandamentului Superior al Armatei Române. Atunci delegația i-a cerut colonelului Rusescu să trimită și el la rândul lui un delegat, care să poarte tratative cu guvernul maghiar. Spre uimirea maghiarilor, colonelul Rusescu făcut dovada unui act de mare curaj și a luat hotărârea de a merge el în persoană la tratative. Era în ziua de 3 august 1919, la ora șase seara.
La ora 6.30 seara, colonelul Rusescu intră în clădirea în care guvernul maghiar se afla întrunit pentru ședință. Fără prea multe discuții, el pune guvernului maghiar o serie de condiții. Cazarma honvezilor din Budapesta să fie evacuată de îndată de către trupele ungare, care își vor lăsa armanentul și echipamentul acolo, spre a fi pusă la dispoziția detașamentului lui, fiind de acord ca să lase grosul trupelor sale (care de fapt nu existau încă) în afara orașului. Le-a mai spus că a dat armatei sale un ordin pe care el nu mai are cum să îl contramandeze, anume dacă până la ora 8.30 seara el nu se va fi întors la trupă, artileria să înceapă bombardarea orașului. Guvernul maghiar cedează și la ora 8.00 seara trimite un ofițer maghiar cu ordinul semnat de colonelul Rusescu ca detașamentul român să intre în oraș fără probleme și să se cazeze în cazarma „Arhiducele Josif”. În aceeași seară, colonelul Rusescu a primit defilarea trupei sale în cazarma sus-pomenită, iar el și cu ofițerii săi au fost cazați și au servit masa la un hotel luxos din apropiere.

Jocul la cacealma al colonelului Rusescu, care din fericire pentru noi a ținut, a luat sfârșit abia în după-amiaza zilei următoare, când generalul Mărdărescu a pătruns într-adevăr cu grosul Armatei în Budapesta, cu efective impunătoare, fără să mai întâmpine nici un fel de rezistență și, la ora 6.00 seara, a primit defilarea Diviziei 1 Vânători pe faleza Dunării din fața Parlamentul Maghiar. Pentru faptul de a fi intrat în Budapesta fără ordin, cu o zi mai devreme, de fapt pentru că a furat startul victoriei, colonelul Rusescu a fost mustrat de către superiorii săi invidioși, cum că „a depășit marginile admisibile ale îndrăznelei” (9).
*
Consecințele acțiunii Armatei Române din vara anului 1919 împotriva Ungariei bolșevice au fost imense și nu doar pentru Ungaria, ci și pentru întreaga Europă. De departe, cea mai importantă consecință a fost aceea a stăvilirii înaintării bolșevismului în inima Europei, izolarea internațională și compromiterea lui.

Potrivit ideologiei marxist-leniniste, revoluția comunistă nu trebuia să se mărginească la o singură țară sau la un grup mic de țări, ci trebuia să fie o revoluție cu adevărat mondială, adică să cuprindă tot globul pământesc, să fie o revoluție a proletariatului mondial împotriva capitalismului mondial (10). Așadar revoluția bolșevică, începută mai întâi în Imperiul Țarist, trebuia să se extindă în întreaga Europă. Din Rusia existau două culoare spre Vestul Europei. Unul prin Europa Centrală, prin Ungaria, unde bolșevicii ruși au fost găsit deja o coadă de topor în persoana lui Béla Kun, pentru a înainta pe direcția Budapesta – Viena – Berlin, pentru că în Austria și Germania s-a fost creat deja o „situație revoluționară” (după expresia lui Lenin), de fapt aici domnea dezorientarea, anarhia și haosul de după pierderea războiului și, deci, Germania putea deveni un teren propice pentru extinderea experimentului comunist. Al doilea culoar de expansiune a bolșevismului era prevăzut de către conducerea comunistă de la Moscova prin nordul Europei Centrale, prin Polonia, pe direcția Varșovia – Berlin – Paris, ceea ce s-a și încercat un an mai târziu. Pentru că în Polonia nu s-a găsit un trădător de speța lui Béla Kun, Polonia a fost atacată pe două fronturi de către „Armata Roșie” a bolșevicilor ruși. Într-un faimos Ordin de zi dat de către mareșalul sovietic Tuhacevski, comandantul suprem al armatelor care atacau Polonia, se arăta direcția în mod răspicat: „Peste cadavrul Poloniei, prin Minsk, Vilna și Varșovia spre Berlin, înainte!” (11).

Expansiunea bolșevică spre Vestul Europei a fost însă oprită prin două evenimente militare de mare anvergură, anume intrarea Armatei Române în Budapesta (pe culoarul central) și înfrângerea categorică a lui Tuhacevski de către Armata poloneză sub comanda mareșalului Pilsudski (pe culoarul nordic). Acest lucru este demonstrat între altele și de faptul că un teoretician marxisto-troțkist târziu, englezul Alan Woods, găsește de bine să deplângă retrospectiv înfrângerea lui Béla Kun de către Armata Română. Într-un articol publicat în 12 noiembrie 1979, la împlinirea a 60 de ani de la retragerea trupelor române din Budapesta, Alan Woods afirma următoarele: „La 21 martie 1919, a fost proclamată Republica Sovietică Ungară. Pe 3 august, 135 de zile mai târziu, acest capitol eroic din istoria clasei muncitoare maghiare a luat sfârşit prin intrarea Armatei Albe Române în Budapesta. Dacă proletariatul maghiar ar fi reuşit, Republica Muncitorilor din Rusia ar fi ieşit din izolarea internaţională […]. Înfrângerea Revoluţiei Ungare din 1919 a fost o lovitură grea pentru clasa muncitoare internaţională. Revoluţia proletariatului rămânea izolată într-o ţară înapoiată, iar acest fapt a determinat degenerarea ulterioară a primul stat comunist din lume” (12). Iată așadar că acest autor troțkist însuși, care etichetează riposta Armatei Române la atacarea României de către hoardele bolșevice ale lui Bela Kun drept o „intervenție imperialistă”, recunoaște indirect câteva adevăruri dureroase pentru comuniști. ”Revoluția proletariatului” a început într-o țară înapoiată, în Imperiul Țarist și, grație campaniei Armatei Române din vara anului 1919 în Ungaria, nu a putut ieși din „izolarea internațională”, adică nu s-a putut extinde spre Vestul Europei și, deci, nu a putut căpăta legitimitate și față umană europeană. În fine izolarea internațională, „sanitară” am adăuga noi, a bolșevismului a făcut ca primul stat comunist din lume să degenereze în cea mai brutală și criminală dictatură în anii stalinismului.

Armata Română a rămas în Budapesta ceva mai puțin de patru luni, spre deosebire de Armata Sovietică de după al Doilea Război Mondial, care a intrat în Budapesta în 1945 și a „uitat” să mai plece mai bine de patruzeci de ani. În intervalul august – noiembrie 1919, Armata Română a restabilit ordinea în Budapesta și în restul Ungariei, a asigurat reluarea vieții normale într-o țară devastată de război și amenințată de anarhie, a hrănit copiii și populația civilă maghiară înfometată de la cazanele proprii ale trupei și a pacificat țara, fapte pentru care Ungaria nu a mulțumit încă nici până azi României și Armatei Române, dar poate că nu ar fi prea târziu să o facă chiar în acest an, în întâmpinarea zilei de 1 Decembrie 2018.

Armata Română a evacuat Budapesta, la cererea Aliaților, pe data de 14 noiembrie 1919, pentru ca două zile mai târziu, pe 16 noiembrie 1919, în Budapesta să-și facă intrarea venind de la Szeged, în fruntea unei mici armate numită „Armata Națională”, amiralul Horthy Miklos, fost combatant în Armata Austro-Ungară, deci luptător împotriva Aliaților, și cu toate acestea a fost acceptat de către Aliați, care au închis ochii asupra acestui amănunt. La Budapesta, Horthy a fost pe rând comandantul armatei, ministru de război, iar la 1 martie 1920 a fost ales regent (locțiitor de rege) de către Parlamentul Ungariei. Același Parlament a modificat și Constituția Ungariei în toamna anului 1921, investindu-l pe Horthy cu puteri dictatoriale, acesta fiind astfel primul dictator european din secolul XX cu acte în regulă, cu un an mai-nainte de Mussolini, cu trei ani înaintea lui Stalin și cu doisprezece înaintea lui Hitler. Aliații au închis din nou ochii, admițând ideea că dictatura lui Horthy este o alternativă acceptabilă la comunism. Apoi, când Horthy a ajuns să patroneze un regim politic criminal, în timul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost prea târziu. În plan intern însă, Horthy se bucura în mod real de sprijinul mediilor catolice și antisemite, confruntate cu manifestările ateismului iudeo-comunist, precum și de sprijinul micilor proprietari rurali și al industriașilor, înspăimântați de confiscarea proprietăților pe care au comis-o anterior comuniștii lui Béla Kun. Așa se face că Ungaria, spre deosebire de celelalte state-națiuni care au rezultat din dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, nu a cunoscut un regim de democrație politică în perioada interbelică.

Așadar, Armata Română a eliberat Ungaria de pericolul bolșevic, a asigurat ordinea și un început de prosperitate în țară, după care a predat țara la cheie viitorului dictator Horthy Miklos, confirmând cumva ironia amară din proverbul românesc, care zice că acela pe care nu îl lași să moară, nu te lasă să trăiești.

Dar ca să nu își facă nimeni iluzii în privința intențiilor sale, Horthy a declarat public încă din toamna anului 1919 că „Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că față de această țară Ungaria are pretențiile teritoriale cele mai mari și pentru că aceasta este cea mai puternică dintre toate țările vecine, iar rezolvarea problemelor cu România nu se poate face numai pe calea armelor” (13). Și într-adevăr, Horthy și-a urmărit țelul cu obstinație, atâta doar că „rezolvarea problemelor cu România” nu s-a făcut pe calea armelor, printr-o confruntare militară între Armata Română și cea maghiară, ci printr-un dictat, prin apelul laș la ajutorul altor puteri fasciste ale Europei, și nu a fost chiar o „rezolvare definitivă”, ci una care a ținut tot atâta timp cât a ținut și Războiul al Doilea Mondial. Și, deși a venit la putere cu concursul indirect și involuntar al Armatei Române, Horthy, cu regimul politic odios și antisemit pe care l-a patronat, s-a dedat la atrocități și la crime de război împotriva populației civile românești, în scurta perioadă dintre 1941-1944, cunoscută în istoriografia românească sub denumirea de ocupație horthystă a Ardealului de Nord.

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA
Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad
Departamentul de Ştiinţe Socioumane
E-mail: nicolaeiuga@yahoo.com

sursă foto: jurnalmm.ro


(1) Aurel Vaida, Béla Kun, un aventurier sadic,  în: „Bibliotheca Septentrionalis”, nr. 2 (37) / 2011, p. 134-140
(2) Ibidem.
(3) Ibidem
(4) http://www.istoria.md/articol/829/R%C4%83zboiul_rom%C3%A2no_ungar_de_la_1919,_din_Apuseni_pe_Tisa
(5) http://www.istoria.md/articol/829/R%C4%83zboiul_rom%C3%A2no_ungar_de_la_1919,_din_Apuseni_pe_Tisa
(6) https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C3%A9la_Kun
(7) https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_M%C4%83rd%C4%83rescu
(8) http://www.teoriisecrete.ro/cucerirea-budapestei-de-catre-armata-romana-memoriile-generalului-rusescu /
(9) https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_M%C4%83rd%C4%83rescu
(10) Nicolae Iuga, Șovinismul de mare putere, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2014, p. 12.
(11) Richard M. Watt, Bitter Glory: Poland and Its Fate, 1918-1939, Simon&Schuster,  New York, 1979,  pag. 126.
(12) https://www.marxist.com/hungarian-soviet-republic-1919.htm
(13) Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. a IV-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2014




Concert la Sighet cu… Kodály Spicy Jazz, Budapesta! (autor, Ion Mariș)

Nu-i ușor de ajuns la Sighet! Suntem natural “ascunși” în Depresiunea Maramureșului și bine… izolați. Poate de aceea evenimentele cultural – artistice, cu oaspeți de valoare, sunt mai rare. Uneori, am impresia că nici sighetenii nu se deranjează pentru a participa la puținele evenimente ce se-ntâmplă pe la noi! De ce oare? Comoditate? Indiferență? Inadecvare?

Se va deplasa pentru un concert la Sighet o trupă budapestană de jazz, Kodály Spicy Jazz (formată din tineri muzicieni), ce va oferi publicului piese instrumentale cu inflexiuni clasice. Grupul de jazz abordează și teme cu specific tradițional, muzica lor fiind foarte plăcută și relaxantă.

Pentru a-i cunoaște un pic mai devreme, în așteptarea concertului din 24 martie 2018, stăm de vorbă cu Görögh Dániel, fondatorul și trompetistul trupei.

Ion Maris (IM): Când s-a format și din cine e compusă trupa?
Kodaly Spicy Jazz (KSJ): Trupa s-a format în noiembrie 2016, iar primul concert l-am susținut în 23 februarie 2017. Suntem patru în trupă: Cséry Zoltán – pian , Görögh Dániel – trompetă, Szentgallay György – bas, Köles Márk – tobă.

IM: Spicy în jazz este evident! De ce Kodály în numele trupei?
KSJ: Anul trecut s-au comemorat 50 de ani de la moartea lui Kodály Zoltán și cu această ocazie casa de discuri Music Fashion a înființat trupa. Scopul nostru este să-i atragem pe tineri spre folclor, spre cântecele tradiționale. Am prelucrat cântece populare culese de Kodály, așa că denumirea a venit de la sine.

IM: Ce gen de jazz abordează KSJ, ce repertoriu ne oferă?
KSJ: Trupa nu abordează un jazz în sensul lui tradițional. Deoarece toți patru cântăm în diferite formații cu stiluri distincte și repertoriul nostru este destul de variat. Cântăm funk, R&B, muzică latină, dar chiar și jazz impregnat cu rock. Poate fusion jazz caracterizează cel mai mult formația noastră.

IM: Cum a fost receptată muzica KSJ, și-a format un public propriu?
KSJ: Primul nostru concert l-am susținut în fața unui public numeros în clubul Muzicum din Budapesta și, spre norocul nostru, peste tot suntem primiți cu mare interes. Ne mândrim și cu câțiva „fani”, care, după cum pot, ne însoțesc la toate concertele.

IM: Unde a avut concerte în acest an KSJ?
KSJ: Formația are în spatele ei un an prolific. După concertul nostru de debut am primit multe invitații. În Ungaria am fost în mai multe orașe și am cântat la câteva festivaluri (Fonó, Campus, KaposFest, Noaptea muzeelor, Siófok, Gyula, Győr), dar am ajuns și peste hotare. Am susținut concerte în Linz, Stuttgart, Roma, Strasbourg, iar în septembrie l-am sărbătorit pe Kodály la Ambasada Ungariei la Rabat, Maroc.

IM: Cât de apreciată și agreată este muzica de jazz în Ungaria?
KSJ: Jazzul, ca și în majoritatea țărilor, și în Ungaria este preferată de un cerc restrâns. Cu toate că observăm un tot mai mare interes spre jazz și tot mai multă lume participă la concerte, jazzul rămâne încă totuși relaxarea… intelectualilor.

IM: Aveți colaborări/ parteneriate cu instrumentiști sau cu trupe din România?
KSJ: Încă n-am avut norocul, dar suntem deschiși spre orice parteneriat și colaborare.

IM: Cât de “specific” este jazz-ul în muzica zonei central și est europeană?
KSJ: Zona noastră se dezvoltă foarte dinamic din punct de vedere muzical iar jazzul este un exemplu elocvent. Fiecare ramură a genului prosperă, atât stilurile mai populare cât și cel avant-garde. Desigur există și o tentă specifică Europei Centrale și de Est, care se poate adapta nemaipomenit de bine în muzica aceasta fundamental americană. Partea esențială a jazzului a fost întotdeauna sintetizarea, așa că, începând de la folclorul maghiar până la funk și muzica pop putem să adăugăm la ea orice fel de influență. Și în Ungaria sunt tot felul de mișcări muzicale care combină folclorul maghiar cu mentalitatea improvizatoare a jazzului.

IM: Oare… muzica poate salva lumea?
KSJ: Dacă ceva poate să salveze lumea, atunci muzica cu siguranță poate s-o facă.

IM: Vă mulțumesc pentru interviu și vă așteptăm cu interes maxim la Sighet!
KSJ: Și noi vă mulțumim foarte frumos și așteptăm pe toată lumea cu mult drag la concertul nostru.

Ion Mariș

NR: Concertul se desfășoară sub auspiciile Asociației Culturale Hollósy Simon din Sighet si Clubului Rotary Sighet. Biletele se vor găsi la Sala George Enescu – Școala de Muzică Sighet, începând din 19 martie 2018 și cu o oră înainte de începerea concertului. Traducerea întrebărilor și răspunsurilor în/din limba maghiară a fost asigurată de Brigitta Zahoránszki.

Kodály Zoltán a fost un important compozitor, etnomuzicolog şi pedagog născut în Ungaria în 1882, un bun prieten și colaborator al lui Bartók Béla. UNESCO a consacrat anul 2017 drept An Kodály, pentru a aniversa 135 de ani de la nașterea, respectiv a comemora 50 de ani de la dispariția compozitorului. Metoda Kodály a fost inclusă pe lista UNESCO World Heritage. Aceasta reprezintă o modalitate de a-i învăţa pe toţi copiii să cânte expresiv, să înţeleagă muzica, să-şi descopere creativitatea prin muzică şi, nu în ultimul rând, s-o transmită şi altora. Kodály, mare iubitor şi căutător al valorilor folclorice (a cercetat împreună cu Béla Bartók și folclorul românesc), propune melodiile populare şi folclorul copiilor ca bază pentru educaţia muzicală, ce trebuie să înceapă încă de la vârste preşcolare.




Sighet-Reduta

A fost construită în anul 1889, pe baza planurilor a doi arhitecţi, Gerster Béla şi Kreiszel Géza, din Budapesta, la cererea Primăriei oraşului. „Reduta” a fost prima clădire publică realizată pe baza unui proiect unitar, înconjurată de străzi, obţinându-se astfel un aspect arhitectural impunător.

Stilul adoptat este unul eclectic clasicizant, clădirea fiind una din cele mai reprezentative construcţii ale oraşului.
Cei care pătrundeau prin poarta principală, se găseau într-un hol de marmură roşie, de unde se intra în sala festivă, bogat decorată cu stucatură aurită, în stil neorococo. Parterul era decorat cu oglinzi veneţiene în ancadramente aurite, în stil neorococo, care sclipeau în lumina splendidului candelabru.

Până în anul 1910 sala festivă a fost folosită pentru şedinţele Consiliului Local. Tot aici au fost organizate manifestările artistice ale oraşului. Printre numeroşii artişti care au urcat pe scena „Redutei” se numără renumita pianistă, de origine sigheteană, Hollósy Kornélia, precum şi alte nume sonore ale artei interpretative.
Partea de nord a clădirii găzduia Cazinoul ofiţerilor armatei austro-ungare, iar parterul găzduia berăria Dreher, magazinul de încălţăminte Silberstein Simon şi măcelăria Bottyán Gyula.

În faţa „Redutei”, la fel ca şi în cazul Prefecturii, personalităţile vremii au plantat copaci.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r. Reduta a devenit ulterior Cinematograful „Muncitoresc” (azi desființat). Găzduiește în continuare Secția de Etnografie a Muzeului Maramureșean.