Evenimentul emoționant a avut loc miercuri, 18 martie 2026, în Biserica din Budești, numită și „Catedrala Cosăului”, la Sfânta liturghie a Darurilor mai înainte sfințite.

Preasfințitul Părinte IUSTIN, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, i-a conferit Înaltul Ordin pentru Laici „Crucea IUSTINIAN ARHIEPISCOPUL” Poetului-țăran IOAN DUNCA „pentru dăruirea și noblețea sufletească ce l-au însoțit în cei 100 ani de viață, timp în care a rămas un reper luminos de moralitate și înțelepciune îmbogățită prin Opera sa de poet țăran, izvorâtă din suflet curat și grai străbun, Patrimoniul spiritual al Maramureșului și păstrând vie frumusețea lumii țărănești.”

Ioan Dunca este autorul a cinci cărți de poezie religioasă, filosofică și patriotică, dintre care amintesc: „Semeția mirării”, „Cununa anului”și o monografie: „O Poveste frumoasă despre Construcția Bisericii din Budești”.

Este prezent în antologii de referință („Starea de dor”), reviste și cotidiene, dar mai ales în rețelele de socializare, adunând zeci de mii de vizualizări.

Între anii 1991-2006, în calitate de curator al Parohiei Budești, a organizat activitățile de construcție a noii biserici și de strângere de fonduri, fapt relatat în Cartea scrisă de el, despre construcția Bisericii „Sfânta Treime”.

Sfințirea a avut loc în a doua zi de Rusalii, în 2006 când P.S. Iustin, i-a conferit în semn de recunoștință „ÎNALTA DISTINCȚIE DE EPITROP”.

Recent i-a fost acordată Diploma de Cetățean de Onoare al localității Budești, de către primarul Simion Pop.

De-a lungul anilor, în semn de prețuire, a mai primit și alte Diplome printre care cele acordate de către Consiliul Județean Maramureș, Diploma de „Ambasador onorific al Maramureșului” și de către Ministerul de Interne „Diploma de recunoștință”, pentru activitatea deosebită la cei 80 ani și pentru poezia patriotică.

În prezent este în pregătire o frumoasă Carte de poezie cu tematică istorică și patriotică ce va purta un titlu semnificativ: „Cămașa de zale”.

Să-i dea Dumnezeu sănătate și viață lungă, Tatălui meu!

Prof. univ. dr. emerit Petru DUNCA

Nota redacției: La mulți ani cu sănătate venerabilului poet centenar Ioan DUNCA!

Am cunoscut personal pe 5 din cei 6 membri ai celui de-al doilea lot de elevi, deținuți politici anticomuniști, de la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet, arestați în 1949, și am reușit să adun mai multe informații din mărturii directe și indirecte care să restituie biografia aproximativă a acestora (prezentarea mai largă a acestui grup a apărut recent în publicația online „Salut, Sighet!” sub titlul „Atacăm închisoarea ?” și poate fi citită AICI).

Singurul despre care nu am nicio informație direct și foarte puține din mărturiile celorlalți este Victor MARIȘ, fiul preotului greco-catolic din Budești. Acest text se dorește a fi un început în reconstituirea biografiei sale pentru a-l salva de la uitare (alături desigur de menționarea sa pe placa memorială de la Liceul „Dragoș-Vodă”, de unde nu putea lipsi).

Victor Mariș a fost arestat la 4 mai 1949 simultan cu ceilalți membri ai grupului și cu alți maramureșeni implicați (direct sau indirect) în sprijinirea grupului de partizani al fraților Popșa (lichidat în ziua precedentă în urma ciocnirii de la Ieud) și dus la Securitate la Sighet. A trecut apoi prin închisorile Oradea, Jilava, Târgșor, Canalul Dunăre – Marea Neagră. A fost eliberat în 1952 și după câțiva ani s-a stabilit la Turnu Măgurele unde a locuit până la sfârșitul vieții în 2019.

Veșnica odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

Zicem des că s-au schimbat vremurile, că nu mai sunt oamenii cum o fost… că nici copiii nu-s ca odinioară. Pe vremuri, coconii se bucurau de nuci și mere când colindau, acum numai cu bani îi mulțumești. Își făceau păpuși din cârpe și săgeți din șindrile, acum se bucură doar de jucării șmechere și stau pe tablete și telefoane până „căptiază” cu totu.

Da parcă totuși, într-o privință lucrurile nu stau chiar așa. Măcar într-o privință.
Și ne referim la bucuria de a merge la săniuș. Aia o rămas.
Parcă se-ntâmplă ceva după prima ninsoare zdravănă. Se bucură și ăi mari, și ăi mici, ninge peste toate prăpastiile dintre generații și… hai afară, la săniuș!
Nu te mai poți da pe derdelușu’ de-altădată? Că-s mașini și uite, au pus și sare? Nu-i bai, un derdeluș tot se află. Și chiar dacă ești anti-sezon-hibernal, un Scrooge al zăpezii, parcă tot te bucuri când treci pe lângă copii care-s cu gura până la urechi pe săniuță. Și-ți fac poftă, așa-i?

Am întrebat câțiva maramureșeni mai puțin tinerei cum era săniușul copilăriei. Pe unde mergeau, cine le făcea săniuța, prin ce isprăvi au trecut. Și ne-au zis. Vi le povestim și vouă:

Cum ne-am aflat motiv să mergem la săniuță

„Am venit aicea de noră amu-s 38 de ani și aveam 16 ani numa și aveam cumnată, cu mine în casă, ea avea 17 ani. Și ne-am fi dusă la săniuță. Lu soțu nu i-o tare plăcut, de soră-sa nu l-o interesat, că era fată, dar io eram căsătorită și lui nu i-o plăcut nicării să să ducă, o fost om de casă, nu om de haimana. Io am fost așa, ca și cățelu, tăt dezlegat și apoi, măritându-mă, m-am simțit legată. Așa că, ne-am aflat motiv să mergem la săniuță și am zis că mergem la adăpat marhăle. Odată eram îmbrăcate amândouă și eram duse. Merem cu două zideri repede și dădeam apă la marhă, nu le întrebam: or be, n-or be, dă-i acolo repide și du-te vo câteva ture la sanie. Când vineam în casă, eram cu doi bujori, se vedea că nu am fost la adăpat marhăle. Da într-o sară, o fost un cui ieșit la săniuță și mi-am rupt stanu. „Da unde ți-ai rupt stanu?” zice bărbatu-mio, „prin grajd?” O știut el bugăt de bine că noi am fost la săniuță, da’ n-o vrut să să arete că știe”. (de la Elena Opriș, Breb)

Aveam săniuță de lemn mai lată, să încăpem tri pă ie

„Când eram noi micuțe, o fo tot de-un omăt, din octombrie, tătă iarna, până-n martie. Urnea și casele omătu, așa greu era. Noi meream la săniuș cu opinci și obdiele, nu ca acuma. Atunci n-ai avut televizor, asta ți-o fost distrarea. Aveam săniuță de lemn, apăi o făcut-o așa, mai lată, să încăpem tri pă ie. Api ne duceam, unu n-o vrut a o trage, celălalt zicea: api nu-i mai urca pă ie dacă nu o tragi și gata era scârba. Mergeam pe mocira șui Raitos, așa îi zicea și apăi era tăt un dâmb acolo, de săream așe, păstă tăte hacurile. Ne mai și loveam. Apăi meream pe ulița lui Duma și până-n râu săream cu sania. Câte unu mai pica în gheață și apoi aveai ce-ntinde de el. Când am putut scăpa de la părinți, fugeam la săniuță și stăteam vreo două ceasuri. „Numa un ptic lasă-mă”, le ziceam. No, demult am avut lucru-n casă. Fetele am avut de tors, n-ai stat un pic. Băieții umblau mai mult, da noi, fetile, n-am putut umbla. Amu n-am mai putea merge, n-avem picioare. Ni-i urât și-n mașină a mere”. (de la Ileana lu Baciu și Ileana Dunca, Budești)

Dacă v-aș arăta pe unde am sărit, ați zice că nu se poate

„Meream la săniuș pe dincolo de Ionu’ lui Pojar, pă moinele cele, până-n vale. Da’ n-aveam săniucă de-asta mică, avea tata o săniucă de adus lemne din pădure, cu aia mergeam, cu soră-mea, Anuță. De-acolo de la Hrușca, mai veneau Ileana și Ioană. Puneam o scândură și încăpeam patru inși pe săniucă. Și-apoi veneam și pe sus săream, da ajungeam bine în vale. Dacă v-aș arăta pe unde am sărit, ați zice că nu se poate”. (de la Gavrilă Brândău a lu’ Porceanu, Ieud)

Supremația DÂMBULUI

„Unde-am copilărit acasă, aveam un dâmb, se cheamă Dâmbu Chițăscului. Acolo ne-adunam toți copiii din zona aia, da mai veneau și de prin sat, că acolo era DÂMBU. Că pă locu drept, nu merea sania. Mai era și ulița lui Barus, adică ulița care iese din sat în câmp. Și meream de pe uliță până-n râu cu săniile.” (de la Ileana Andreica a Nănașului, Călinești)

Cine făcea săniuțele?

„Erau couacii care le făceau, da mai mult, le făceau părinții”, ne zice Elena Opriș din Breb. „Tata, fie iertat, și el ne-o făcut o săniuță frumoasă, de lemn, iar pă talpă se punea un fier de făcut potcoave, se zicea șparing. Acela trebuia bătut și încălzit și pus pe talpa de la săniuță. Se făcea și cu vargă de coasă. Noi, când eram coconi, ziceam că o făcut tată-său „târloagă”, era micuță, încăpe numai un copil. Erau și săniuțe din magazin, făcute foarte frumos, da cred că numa doi copii din sat din 400 și ceva o avut bani să-și ia din acelea. Părinții le făceau. Și apoi depinde și părinții ce fel de gospodari erau. Dac-o fost bun gospodar, o făcut o săniuță frumoasă pentru copiii lui. Dac-o fost mai trăncălău, o făcut câte-o târloagă”.

Amintiri mai sunt. Nu-s astea toate. S-au strâns, că iernile erau lungi, iar coconii nu oboseau să se joace, erau neosteniți. Vorba Lenuței lui Opriș, „Io n-am văzut de-acela om care să zâcă că copilăria și tinerețea o fost urâte. Oricâtă sărăcie o fost în lume, și foamete, tinerețile-s frumoase. Nu ne interesa pe noi că nu-i curechi în cadă sau că nu este fărină, se interesau părinții de-astea și-atunci, cum tu nu ai avut nicio grijă, e clar că te-ai bucurat de tot ce-o mișcat”.

Tare-ar fi bine să ne bucurăm de tot ce mișcă și după ce creștem mai mărișori…

Centrul Județean pentru Conservarea
și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș

Cercetare & text: Rada Pavel
Foto: Mihai Ian Nedelcu