Duminică și Luni, în 28 și 29 IUNIE 2026, la Călinești – Maramureș, se va desfășura Sărbătoarea Rădăcinilor Străbune, ediția a XI-a.

Duminică, 28 iunie 2026, la Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” din Călinești – Căieni:
Ora 15:00 –  Lansare de carte „Abecedarul Școlii Rădăcinilor Străbune pentru Elevi” (Editura Valea Verde, 2025), autori, Măriuca Verdeș-Nemeș și Lavinia Pojar-Chiș.
Prezentarea icoanelor restaurate din biserică.
Concert de pricesne și cântece religioase.

Luni, 29 iunie 2026, Gospodăria Lui Iurca:
Ora 13:00 – Sărbătoare cu invitați importanți.

Organizatori: Asociația Rădăcinilor Străbune, Școala Rădăcinilor Străbune, Maramures Wood.

Salut, Sighet!

A doua arestare

O parte dintre membrii  „lotului Vișovan” (primul lot de deținuți politici maramureșeni, majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmaţiei), după executarea  primei condamnări au fost din nou arestaţi în 1958, de această dată pe baza unor acuzaţii complet inventate. În toată ţara aveau loc arestări, sub pretexte care de care mai fanteziste. Toţi opozanţii reali, potenţiali sau imaginari ai regimului comunist trebuiau anihilaţi; Securitatea  încerca să împiedice o evoluţie asemănătoare celei din Ungaria din 1956.

Dintre tinerii maramureşeni, o parte reuşiseră, în cei câţiva ani de libertate, să-şi întemeieze o familie. Arestarea şi condamnarea soţilor a  însemnat  pentru  tinerele soţii şi pentru micuţii copilaşi un calvar greu de imaginat. Pe lânga şocul psihologic şi durerea sufletească, au urmat percheziţiile şi şicanele Securităţii, necazuri la locul de muncă, marginalizarea socială, greutăţile materiale duse la limită, batjocură şi umiliri la tot pasul. Alături de sângele soţilor, lacrimile soţiilor şi copiilor  au curs pe altarul de jertfă al neamului românesc… O pagină de eroism ce nu trebuie uitată.

Situația dramatică a familiei Rad

Unul dintre ei avea însă o situație cu totul deosebită – este vorba de Constantin Rad din Călinești (în total 11 ani de închisoare). O lăsăm pe doamna Rad să relateze la persoana I:

„În luna iunie 1958 eram căsătoriţi doar de câteva luni… Soţul meu, Constantin Rad, era funcţionar la Sighet, unde şi locuiam, iar eu eram învăţătoare la Săpânţa, satul meu natal. În luna iulie lui i s-a desfăcut contractul de muncă – am simţit că urmează să se întâmple ceva. Pe 25 august a plecat la Călineşti la părinţi şi acolo l-au arestat în noaptea aceea. Eu nu ştiam nimic, doar m-am trezit la 12 noaptea  cu 2 securişti, Lehoczy şi Manole care  au făcut percheziţie răsturnând toată casa. Şocul şi spaima au fost foarte mari… eu eram însărcinată  şi ştiam că urma să am gemeni…

Necazurile familiei mele s-au ţinut lanţ, în anul următor fiind arestat şi tatăl meu. Despre  soţul meu timp de multă vreme n-am ştiut nimic. De mai multe ori m-am dus şi am întrebat la Baia Mare la procuratură dar de fiecare dată mi s-a spus că nu se ştie nimic. Aveam să-l văd numai în noiembrie 1959 la proces la Baia Mare, când un ofiţer a acceptat să-i arate poza copiilor, Cornel şi Mariana, pe care nu apucase să-i cunoască. Soţul meu – Costică îi spuneam în familie –  a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică. La câteva zile mi s-a desfăcut contractul de muncă; nu mi s-a permis să mai lucrez în învăţământ. Cu mari eforturi am reuşit să mă  angajez ca muncitoare la o fabrică de confecţii.”

Am dreptul să-mi văd copiii!

„La recursul din 1961 de la Satu Mare condamnarea a fost redusă la 15 ani. De data asta am fost prezentă împreună cu copiii, în vârstă acum de aproape 3 ani. Sora mea se cunoştea cu un gardian şi astfel ni s-a permis să stăm pe coridorul pe care urmau să treacă acuzaţii şi aşa am reuşit să mă apropii de el şi să-i arăt copiii. Când am ajuns în sala de tribunal, cu copiii în braţe, lumea mi-a făcut loc şi am ajuns în faţă şi atunci fetiţa a strigat: „Tăticule, vino acasă!”… Lumea în sală a început să plângă în hohote… Soţul meu s-a ridicat în picioare şi s-a uitat spre copii. Preşedintele  tribunalului i-a strigat: „Stai  jos!” la care el a răspuns: „Puteţi să mă împuşcaţi, dar dreptul a-mi vedea copiii nu mi-l puteţi lua!” şi s-a întors şi s-a uitat spre copii… După un timp, pe care nu pot să-l precizez – în care şi călăii noştri păreau impresionaţi – preşedintele mi-a cerut să părăsesc sala.

Am trăit foarte greu, dar Dumnezeu ne-a ajutat şi în 1964 soţul meu s-a întors acasă. Am mai fost şi după aceea urmăriţi de Securitate şi la locul de muncă şi acasă, dar eram împreună şi asta era cel  mai important lucru. Vă închipuiţi bucuria copiilor noştri… Îmi amintesc  cu câtă mândrie băieţaşul nostru şi-a prezentat tatăl colegilor de joacă: „Uitaţi-vă, ăsta-i tăticul meu!”  (mărturia doamnei Ileana Rad, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Familia s-a stabilit ulterior la Cluj. Constantin Rad a trecut la Domnul în 1998, iar soția sa în 2018. Veșnică odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

Zicem des că s-au schimbat vremurile, că nu mai sunt oamenii cum o fost… că nici copiii nu-s ca odinioară. Pe vremuri, coconii se bucurau de nuci și mere când colindau, acum numai cu bani îi mulțumești. Își făceau păpuși din cârpe și săgeți din șindrile, acum se bucură doar de jucării șmechere și stau pe tablete și telefoane până „căptiază” cu totu.

Da parcă totuși, într-o privință lucrurile nu stau chiar așa. Măcar într-o privință.
Și ne referim la bucuria de a merge la săniuș. Aia o rămas.
Parcă se-ntâmplă ceva după prima ninsoare zdravănă. Se bucură și ăi mari, și ăi mici, ninge peste toate prăpastiile dintre generații și… hai afară, la săniuș!
Nu te mai poți da pe derdelușu’ de-altădată? Că-s mașini și uite, au pus și sare? Nu-i bai, un derdeluș tot se află. Și chiar dacă ești anti-sezon-hibernal, un Scrooge al zăpezii, parcă tot te bucuri când treci pe lângă copii care-s cu gura până la urechi pe săniuță. Și-ți fac poftă, așa-i?

Am întrebat câțiva maramureșeni mai puțin tinerei cum era săniușul copilăriei. Pe unde mergeau, cine le făcea săniuța, prin ce isprăvi au trecut. Și ne-au zis. Vi le povestim și vouă:

Cum ne-am aflat motiv să mergem la săniuță

„Am venit aicea de noră amu-s 38 de ani și aveam 16 ani numa și aveam cumnată, cu mine în casă, ea avea 17 ani. Și ne-am fi dusă la săniuță. Lu soțu nu i-o tare plăcut, de soră-sa nu l-o interesat, că era fată, dar io eram căsătorită și lui nu i-o plăcut nicării să să ducă, o fost om de casă, nu om de haimana. Io am fost așa, ca și cățelu, tăt dezlegat și apoi, măritându-mă, m-am simțit legată. Așa că, ne-am aflat motiv să mergem la săniuță și am zis că mergem la adăpat marhăle. Odată eram îmbrăcate amândouă și eram duse. Merem cu două zideri repede și dădeam apă la marhă, nu le întrebam: or be, n-or be, dă-i acolo repide și du-te vo câteva ture la sanie. Când vineam în casă, eram cu doi bujori, se vedea că nu am fost la adăpat marhăle. Da într-o sară, o fost un cui ieșit la săniuță și mi-am rupt stanu. „Da unde ți-ai rupt stanu?” zice bărbatu-mio, „prin grajd?” O știut el bugăt de bine că noi am fost la săniuță, da’ n-o vrut să să arete că știe”. (de la Elena Opriș, Breb)

Aveam săniuță de lemn mai lată, să încăpem tri pă ie

„Când eram noi micuțe, o fo tot de-un omăt, din octombrie, tătă iarna, până-n martie. Urnea și casele omătu, așa greu era. Noi meream la săniuș cu opinci și obdiele, nu ca acuma. Atunci n-ai avut televizor, asta ți-o fost distrarea. Aveam săniuță de lemn, apăi o făcut-o așa, mai lată, să încăpem tri pă ie. Api ne duceam, unu n-o vrut a o trage, celălalt zicea: api nu-i mai urca pă ie dacă nu o tragi și gata era scârba. Mergeam pe mocira șui Raitos, așa îi zicea și apăi era tăt un dâmb acolo, de săream așe, păstă tăte hacurile. Ne mai și loveam. Apăi meream pe ulița lui Duma și până-n râu săream cu sania. Câte unu mai pica în gheață și apoi aveai ce-ntinde de el. Când am putut scăpa de la părinți, fugeam la săniuță și stăteam vreo două ceasuri. „Numa un ptic lasă-mă”, le ziceam. No, demult am avut lucru-n casă. Fetele am avut de tors, n-ai stat un pic. Băieții umblau mai mult, da noi, fetile, n-am putut umbla. Amu n-am mai putea merge, n-avem picioare. Ni-i urât și-n mașină a mere”. (de la Ileana lu Baciu și Ileana Dunca, Budești)

Dacă v-aș arăta pe unde am sărit, ați zice că nu se poate

„Meream la săniuș pe dincolo de Ionu’ lui Pojar, pă moinele cele, până-n vale. Da’ n-aveam săniucă de-asta mică, avea tata o săniucă de adus lemne din pădure, cu aia mergeam, cu soră-mea, Anuță. De-acolo de la Hrușca, mai veneau Ileana și Ioană. Puneam o scândură și încăpeam patru inși pe săniucă. Și-apoi veneam și pe sus săream, da ajungeam bine în vale. Dacă v-aș arăta pe unde am sărit, ați zice că nu se poate”. (de la Gavrilă Brândău a lu’ Porceanu, Ieud)

Supremația DÂMBULUI

„Unde-am copilărit acasă, aveam un dâmb, se cheamă Dâmbu Chițăscului. Acolo ne-adunam toți copiii din zona aia, da mai veneau și de prin sat, că acolo era DÂMBU. Că pă locu drept, nu merea sania. Mai era și ulița lui Barus, adică ulița care iese din sat în câmp. Și meream de pe uliță până-n râu cu săniile.” (de la Ileana Andreica a Nănașului, Călinești)

Cine făcea săniuțele?

„Erau couacii care le făceau, da mai mult, le făceau părinții”, ne zice Elena Opriș din Breb. „Tata, fie iertat, și el ne-o făcut o săniuță frumoasă, de lemn, iar pă talpă se punea un fier de făcut potcoave, se zicea șparing. Acela trebuia bătut și încălzit și pus pe talpa de la săniuță. Se făcea și cu vargă de coasă. Noi, când eram coconi, ziceam că o făcut tată-său „târloagă”, era micuță, încăpe numai un copil. Erau și săniuțe din magazin, făcute foarte frumos, da cred că numa doi copii din sat din 400 și ceva o avut bani să-și ia din acelea. Părinții le făceau. Și apoi depinde și părinții ce fel de gospodari erau. Dac-o fost bun gospodar, o făcut o săniuță frumoasă pentru copiii lui. Dac-o fost mai trăncălău, o făcut câte-o târloagă”.

Amintiri mai sunt. Nu-s astea toate. S-au strâns, că iernile erau lungi, iar coconii nu oboseau să se joace, erau neosteniți. Vorba Lenuței lui Opriș, „Io n-am văzut de-acela om care să zâcă că copilăria și tinerețea o fost urâte. Oricâtă sărăcie o fost în lume, și foamete, tinerețile-s frumoase. Nu ne interesa pe noi că nu-i curechi în cadă sau că nu este fărină, se interesau părinții de-astea și-atunci, cum tu nu ai avut nicio grijă, e clar că te-ai bucurat de tot ce-o mișcat”.

Tare-ar fi bine să ne bucurăm de tot ce mișcă și după ce creștem mai mărișori…

Centrul Județean pentru Conservarea
și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș

Cercetare & text: Rada Pavel
Foto: Mihai Ian Nedelcu

În 08 septembrie 2020, zi de importantă sărbătoare creștină, un simpozion a încheiat seria de ateliere începute în 03 august a.c. la Călineștiul Maramureșului. Atelierele, păstorite de Asociația Rădăcinilor Străbune și Centrul de Informare Turistică al Bisericii din Călinești Căieni, s-au derulat în cadrul „Școlii rădăcinilor străbune” (școală inițiată în urmă cu șase ani de inimoasa Măriuca Verdeș). În plină pandemie, atelierele au fost destinate copiilor, care au fost conectați astfel la vacanța de vară reală, tradițională.

„Învață și du mai departe” (ediția a II – a) a fost îndemnul generic pentru participarea copiilor la atelierele care s-au desfășurat la Biserica „Nașterii Maicii Domnului”. La ateliere au fost prezenți meșteri populari, specialiști în creația populară, buni povestitori și înțelepții „consacrați” din mediul rural.

În cadrul simpozionului din 08 septembrie a fost vernisată și o expoziție de fotografie cu imagini de arhivă din Călinești, fotografii dăruite de către Muzeul Județean Satu Mare (colecția de fotografii Ioniță G. Andron) și Muzeul Maramureșean din Sighetu Marmației. O mână de ajutor (la materializarea expoziției) a dat și Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș.

Salut, Sighet!

Călineștenii Țării Maramureșului premiați cu locul I la Festivalul Primăverii din Dragomirești

Ediția din acest an a Festivalului Primăverii din Dragomirești, ce a avut loc la sfârșitul săptămânii trecute, a reunit șase sate, fiecare prezentând obiceiuri și tradiții specifice Maramureșului.

Participarea grupului Călineștenii Țării Maramureșului la acest eveniment, a fost un bun plilej de a prezenta atât juriului cât și publicului, jocurile și obiceiurile care sunt pe cale de dispariție: cele tradiționale de nuntă, de la băulașuri (petreceri), Jocu la șură, la lăsare etc. Noi am ales Jocul la șură deoarece acesta este unul dintre obiceiurile pe care încercăm să-l ducem mai departe, în fiecare duminică. O frumusețe a acestor jocuri constă în faptul că fiecare poate fi recunoscut după strigăturile din timpul lui; de exemplu Sârba – Hai la sârbă măi băieți, care vreți care puteți, care nu mai rămâneți, un alt joc Ardeleanca – Pe la noi, pe la Șomcuta, Ardeleanca și bătuta, Coasa – M-o trimăs mama la coasă, meserie urâcioasă, etc.

De mai bine de trei ani ceterașul Vasile Rus vine săptămână de săptămână la gospodăria lui Victoru Știrbuțului, în cadrul Școlii rădăcinilor străbune din Călinești, pentru a învăța jocurile, strigăturile, și ne bucurăm că munca noastră nu este în zadar. În prezent, sunt tineri din 5 sate care învață aceste jocuri, iar Festivalul Primăverii din Dragomirești i-a ajutat și pe ei să constate că munca lor neîntreruptă de duminica de la ora 14.00 nu este în zadar.
Asfel noi, Călineștenii Țării Maramureșului, credem că Jocul la șură merită să fie dus mai departe de generațiile care vin.

Mulțumim juriului care a apreciat munca noastră, mulțumim părinților care încurajează copiii, tinerii să vină la activitățile noastre! Mulțumim tuturor care ne sunt alături!

Măriuca Verdeș,
președintele Asociației Călineștenii Țării Maramureșului

sursă foto: Voichița Costin

Școala rădăcinilor străbune – Călinești, Maramureș

Când lucrurile se așează de la sine, noi credem că vin de la Dumnezeu. Această idee de școală a pornit de la dorința de a învăța tot mai multe lucruri din cultura tradițională. Gândindu-mă și la faptul că peste nu mult timp, meșterii din sate ar putea dispărea și trebuie încurajată generația actuală de a învăța aceste meșteșuguri și de a le duce mai departe rânduiala sănătoasă, a omului din sat, asfel perpetuîndu-se portul, obiceiurile.

Asociația s-a înființat după participarea la evenimentul Paști în Maramureș, unde am prezentat obiceiul Carâmbitul; văzând fenomenul actual din satul tradițional, femeile și bărbații pleacă în altă țară pentru a avea de muncă, lăsându-și acasă tot ce au mai bun, cu inimile frânte de greu și dor, a izvorât în mine un izvor de a căuta soluții pentru a ajuta satele maramureșene să trăiască frumos, ca până nu de mult. Noi avem ce să facem acasă, dar avem nevoie de cei din exterior să creadă în noi, să creadă în ceea ce am moștenit și să primim susținerea de a învăța și a duce mai departe tradițiile. Dacă o să subliniem că nu merită să ne purtăm portul, nu se va purta, dacă nu merită să ne jucăm jocurile, nu se vor juca. Dacă nu merită se ne păstrăm gospodăriile tradiționale din lemn, nu or mai fi, și ne vom raporta mereu la trecut și nu la prezent și viitor. Noi cei de astăzi, spre surprinderea mea, iubim tot mai mult trecutul, frumos și valoros.

Copiilor sau coconilor, cum li se spune, din satele noastre le plac tot mai mult instrumentele tradiționale, spre exemplu fluierul, tilinca, le plac strigăturile, jocurile, nu se împotrivesc în a purta portul cel de strat vechi. Dar noi trebuie să-i învățăm corect, ca adevărul să prindă rădăcină și să nu le tăiem aripile ca să renunțe la ele. Să nu renunțe cu ușurință la valoare în favoarea non-vlorii ci să prindă rădăcini adânci de continuitate și perseverență.

Cred că fiecare dintre noi poate face ceva pentru cei din jurul lui, negândindu-se numai la partea financiară, pot fi luate ca și hobby – uri. În timpul liber fac și eu câte puțin pentru satul în care trăiesc, pentru cei cu care mă înconjor.
Poate o să vă întrebați: satul mai are nevoie de o școală prin care să reeduce locuitorii în acest spirit tradițional? Concluziile noastre sunt afirmative. Până nu demult, școala era familia. Ea asigura cea mai mare parte de informație. La fete, spre exemplu, de la facerea straielor tradiționale, până la secerat și făcutul pâinii pe vatră. Astăzi nu ne înconjurăm cu seceratul la lună atât de des ca odinioară, multe secrete se vor pierde pentru că obiceiul nu mai este de actualitate. Fenomenul, din păcate, este întâlnit tot mai des, multe lucruri valoroase se pierd deoarece „nu mai sunt de actualitate”. Cred că trebuie să facem unele obiceiuri să redevină actualitate pentru binele nostru interior și exterior. Așa se explică de ce m-am întors după terminarea studiilor în sat. Munca este grea în a-ți procura tu hrana în totalitate, din roadele pământului pe care îl ai și să nu-l lași de haram, dar și roadele sunt gustoase și sănătoase.

Așa se face că, în prezent, pe lângă cursurile care se țin în cele 4 școli, avem și trei ateliere săptămânale. Marțea de la ora 18.00 – inițiere în cusutul pe pânză. Joia avem șezători (prelucrăm lâna și vopsim vegetal) tot de la ora 18.00, duminica – inițiere în jocurile tradiționale și Jocu’ la șură de la ora 14.00 – toate se desfășoară la Victorul Știrbuțului din Călinești. Astăzi avem înscriși la „Școala rădăcinilor străbune” tineri din peste șase sate, care se bucură de aceste cursuri de inițiere.

Ne bucurăm că părinții au conștientizat faptul că neînvățarea jocurilor, spre exemplu, face ca nunțile să-și piardă din frumusețe și feciorul pierde foarte mult stând pe scaun, neîncadrându-se la feciorul mândru, care iese în evidență și prin prestația lui în mijlocul satului. Vrem să aprofundăm și mai mult aceste cursuri, ajutându-i ca din mâinile lor să iasă obiecte valoroase și folositoare.

Măriuca Verdeș