Amintiri din vremea școlii (partea a II-a)

Cum o fost mersul la școală pe vremuri, în satele din Maramureș? În ce condiții se țineau orele, cu ce se îmbrăcau copiii, ce rechizite aveau, le plăcea să învețe? V-am istorisit zilele trecute amintiri din anii 50. Azi continuăm cu o seamă de povești din deceniile următoare.

Anii 60
Vasile Oanea, din Breb, ne spune așa:
„Mie mi-o plăcut școala… deși eram cam neîndemânatic. Îmi amintesc că în clasa I, pe „1” îl făceam întors. Eram vreo 25-30 într-un an și încă vreo 2-3 rămași repetenți din alt an.
Îmi păstrez caietele pe care le-am avut încă din clasa a III-a. Cine le mai păstrează? De o juma’ de secol. Ghiozdan n-am avut niciodată. Numa cu traistă mergeam.
Tare mă bucuram când primeam câte o carte. Îmi aduc aminte că aveam un dud și îi lăsam pe colegii mei de școală să se urce în dud dacă îmi dădeau câte o carte. Primeau cărțile atunci când scoteau mălai de la cooperativă. Pe mine, părinții m-o lăsat la școală până am terminat a 8-a, pe urmă nu m-o mai încurajat să merg mai departe. Și când nu m-au primit la liceu, mama și tata s-o bucurat, că o să mă ocup de agricultură, că aveam pământ mult. Io, în schimb, tare am suferit. Pentru mine ăla o fost baraju vieții”.

Vasile n-o mers mai departe cu școala, deși și-ar fi dorit mult asta. O ascultat de sfatu’ părinților și o rămas în sat să muncească pământul. Și totuși, trăiește de ani înconjurat de cărți, citește, scrie, recită și publică versuri, are un mare respect pentru oamenii de cultură.

Cu lăcriță, trăistucă și… trening

Ileana Șandor, de loc din Călinești, dăscăliță (acum pensionată) tare apreciată în sat, a făcut ciclul primar din 64 până în 68. „Am avut norocu’ că am mers deja într-o școală… ca școala, nu într-o casă improvizată, cum merseseră cei mai mari decât mine. Era o clădire frumoasă, cu patru săli de clasă și se mergea în două schimburi, că erau copii mulți. Cât am fost eu în ciclu’ primar, se construia școala nouă și uneori ne duceau să ajutăm și să dăm cărămidă din mână-n mână. Într-a cincea, am trecut în școala nouă. Așa emoții aveam cu câteva zile înainte de a începe școala, când ne pregăteau părinții rechizitele, ne cumpărau caietele de la cooperativă! Imaginea din prima zi de școală care mi-o rămas și acuma în minte îi cu curtea școlii. Acolo, cum pe timpul verii, nu umblau copiii, creștea un anumit fel de iarbă, o buruiană cu o tulpină lungă și cu frunze lunguiețe. Era plin de ea în prima zi de școală, da deja, în a doua nu mai era, că alergam noi, copiii, pe acolo și o bătuceam cu picioarele.
De îmbrăcat, ne îmbrăcam în trening, luat tot de la cooperativă, ăla era baza, să îl ai în prima zi de școală. Probabil atunci o apărut treningurile. Apoi ne duceam îmbrăcate într-o sumniță și o cămeșucă, cum doream noi. Cu trăistucă mai întâi, apoi o apărut ghiozdanele. Aveam ghiozdane de 11 lei. Un ghiozdănel de carton, cu ceva lipit păstă el… toți aveam același ghiozdan. Ne mai cumpăram lăcrițe, niște penare de lemn, în care ne puneam creioanele, n-aveam multe. Aveam toc și peniță, călimara cu cerneală, cu care umblam în fiecare zi, apoi de câte ori s-o vărsat aceie, era durere… Un ritual important era să ne învelim caietele și cărțile cu coală albastră, așa, ca o hârtie de împachetat, cumpărată tot de la cooperativă.
Învățătoare tare bună am avut, pe Valeria Huban, era preoteasă-n sat. Îi ziceam „tovarășa” pe-atunci, da’ era o doamnă, care știa să te ajute orice problemă aveai. Ea ne-o luat și niște cărțulii mici la toată clasa, din colecția „Biblioteca școlarului”, cu câte o poveste în ele. Îmi amintesc că o poveste pe care am tot citit-o și răscitit-o și eu, și toată clasa, și surorile mele o fost „Doi feți cu stea în frunte.” Am cam luat premii, da’ dintr-a cincea, mai mult II și III, că n-am reușit nicicum să-l înving pe un băiat din clasă. Temele le făceam singuri, da’ ne mai ajuta și mama, chiar de avea numai două clase, ne dădea mereu impresia că ea știe cum trebe făcută o problemă sau mai știu eu ce. O pus preț pe școală mama şi uite că trei din patru fete am ajuns învățătoare. Bine, să nu vă-nchipuiți că dacă învățam, nu mai aveam treabă cu mieii, cu găinile, cu puii, vara nu era vacanță, că era fânu’ de făcut. Da’ oricum, cine o vrut pe atunci să-nvețe, o-nvățat…”

Cum veneam acasă, părinții ne ziceau „Duce-vi-ți la oi!”

Anii 70
Astea sunt amintirile din vremea școlii ale Elenei Opriș din Breb:
„În ’74 am mers în clasa I și în ’81 am terminat clasa a VIII-a. M-am înscris și la Ocna într-a noua, da’ numa un semestru m-am dus și în ’83 m-am măritat, când am avut 16 ani. Așa că multă școală n-am făcut. Noi ghiozdane n-am avut, numa trăistuță. Și când o umblat fata noastră la școală, tot cu trăistuță s-o dus și ea în primele clase. Abia după o vreme am avut rând să cumpărăm câte-un ghiozdan.
Caiete luam de la cooperativă. Mai cumpărau părinții și de la oraș, că mama se duce la ptiaț cu smântână, cu lapte, câte o dată pe săptămână. Noi n-am prea dat importanță școlii. Aveam și sfat de la părinți: să stăm acasă, să ne videm de treabă, să lucrăm pământu, nu era o bucurie pentru părinții care aveau copii ce învățau bine, că erau tare greu de susținut p-atunci prin școli. Și ai mei părinți, mai ales tata, o zis că cel mai bine îi să sii țăran, că n-ai niciun șef și-ți lucri lucru’ tău, așa că n-am prea pus preț pe școală. Am învățat și io de mijloc, corijentă n-am rămas, premiantă n-am fost, da’ o fost frumos, cu mulți coconi la școală. Cum veneam acasă, părinții ne ziceau „Duce-vi-ți la oi!” sau „Duce-vi-ți și aduceți apă din vale pentru vaci” sau frunze și pepini pentru porci sau câte trebuiau pe lângă casă de făcut, că era plin grajdu de animale, de-abia te așteptau părinții să vii de la școală să te trimeată pe oareunde.
Da’ poate că nici mie nu mi-ar fi plăcut să fiu doamnă, m-am învățat așa, cu munca, să am ce-mi trebe pe lângă casă… Io tare mă bucur când mă duc prin grădină și adun o poală de păstăi sau culeg o găleată de castraveți sau când adun cepele și văd că am 3-4 coșuri de cepe, când am de tăt felu… Nu-i rea nici școala, nici domnia, da’ nu tăt omu îi făcut pentru așa ceva…”

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Text: Rada Pavel

Fotografie: școlari din satul Breb, de acum peste 40 de ani. Nu se știe precis cine a făcut-o, de primit, am primit-o de la Vasile Oanea.




Povestea cămășii de sărbători continuă…

Începută cu un an în urmă, povestea cămășii de sărbători continuă să fie în atenția Găzdoilor călineștence, grup care activează în cadrul Asociaţiei Culturale Călineştenii Ţării Maramureşului. De această dată atenţia lor s-a îndreptat spre Cămaşa bărbătească.

Pentru o documentare aprofundată am făcut cercetări în zona Mara – Cosău, luînd în considerare faptul că această piesă de port, deşi are aceeaşi utilitate prezintă unele caracteristici proprii de la sat la sat. Diferenţe vizibile se întâlnesc la croi, la ornamente, la coloristică, dar şi la terminologia locală. Deşi aceste caracteristici erau puternic nuanţate pe la mijlocul secolului al XX-lea, azi se constată o adoptare a unor elemente de la o zonă la alta, de la un sat la altul.

Ornamentele adunate, tipurile de cusături au fost reproduse pe hârtie ori pe pânză, ele stau la baza activităţii Cercului de cusături din cadrul Şcolii Rădăcinilor Străbune care își desfășoară activitatea la Călinești sub atenta îndrumare a învățătoarei Ileana Șandor.

Nu doar motivele ornamentale și tipurile de cusături au făcut obiectul cercetării, ci și chiar tipul de cămașă purtată de bărbați pe la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul celui următor. O astfel de piesă de port a fost reconstituită după informaţiile primite de la câteva femei mai în vârstă care îşi aminteau de cămaşa purtată de bunicii lor. Această cămaşă confecţionată din pânză de cânepă de fuior, ori de trăsuri purta denumirea de cămaşă de gheme.

Informaţii utile ne-au fost oferite de femei care încă mai practică vechiul meşteşug al confecţionării pânzei, dar şi pe cel al cusutului. Unele găzdoi s-au perfecţionat şi azi lucrează cămăşi nu numai pe seama casei, dar şi în sat, devenind adevărate specialiste în domeniul cusutului. Aşa am cunoscut-o pe Tiran Ileana a Budeanului de 67 de ani din satul Breb, pe Oanţa Maria, 68 de ani din Călineşti, pe Petran Claudia de 37 ani din Breb, pe Pop Năstafa, 62 de ani din satul Văleni. La Târgul Iei organizat de Consiliul Judeţean Baia Mare în anul 2015, Năstafa Pop a obţinut Locul I cu o cămaşă care a fost apreciată ca fiind cea mai frumoasă dintre cele prezentate.

Activitatea noastră de cercetare a fost impulsionată de cuvintele de apreciere transmise de profesorul Ion H. Ciubotaru, aprecieri făcute primei cărţi pe care am publicat-o (“Cămeșa de sărbători”, Editura Valea Verde, 2016). Distinsul profesor constată că autoarele „…au adus un frumos omagiu celor ce întreţin flacăra vie a tradiţiei în această binecuvântată vatră folclorică”. (Ion H.Ciubotaru, Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei, XVI, Iaşi-2016).

Cu informaţiile culese şi prezentate în lucrarea de faţă, cu motivele ornamentale reproduse după cele originale găsite în teren, sperăm să oferim un sprijin tinerelor cusătoare pentru a se iniţia în acest frumos meşteşug, acela al cusutului.

Autoarele: Maria Șerba, Ileana Șandor, Măriuca Verdeș
(Introducere, “Cămeșa de gheme”)

Nota redacției: Volumul “Cămeșa de gheme” a apărut la Editura Valea Verde – Sighetu Marmației, august 2018, publicarea acestuia fiind sprijinită financiar de către Editura VALEA VERDE, SC STICAL Co – ATC SRL (manager ing. Adrian Coman) și Tipografia ASKA GRAFIKA.




Sărbătoarea Rădăcinilor Străbune, ediția a IV-a

Cea de a IV-a ediție a Sărbătorii Rădăcinilor Străbune s-a desfășurat, în perioada 30 iunie – 01 iulie 2018, în comuna Călinești, Maramureș, ediție care a cuprins ateliere de pictură pe sticlă, vopsit vegetal, confecţionare de opinci, cusut de cămeşi tradiţionale, ţesut. Ca o notă inedită, anul acesta a fost inclus în program un concert de muzică clasică, un spectacol folcloric şi lansarea albumului artistei Măriuca Verdeş, “Hori din Maramureş”.

Sărbătoarea Rădăcinilor Străbune este organizată (din 2015) de Asociația „Călineștenii Țării Maramureșului” (președinte Măriuca Verdeș) și Centrul de Informare Turistică, Călinești – Căeni.

Măriuca Verdeș: Pentru acest eveniment s-a lucrat ca la o nuntă și, doar prin implicarea „găzdoilor” din sat ne-am putut bucura și în acest an de reușite. Faptul că ele m-au ajutat, voluntar, unește și mai mult satul Călinești pentru că, lucrând în „clăci” oamenii au putut să se cunoască și mai bine, dar și să lege prietenii de suflet.

Chiar dacă am venit în acest sat de noră – chiar pe 1 iulie s-au împlinit șase ani de-atunci – s-a clădit o relație frumoasă în special cu găzdoile Călineștiului. Ele sunt „artistele” din spatele cortinei, dacă pot să le numesc  așa, au fost la fel de importante ca grupurile sau interpreții de muzică populară veniți de departe sau de aproape. Cu permisiunea dumneavoastră aș vrea să le enumăr, în semn de mulțumire pentru timpul alocat pentru această sărbătoare: Ileana Șugătanului, Măria lu’ Gheorghiță, Anuța Pleșului, Ileana Vârvarii, Ileana Nănașului, Măria lu’ Florea, Măria lui Ilcaci, Măria lu’ Piroș, Ioana lu’ Nicoară, Irina lui Găvrilă.

La diferitele ateliere din cadrul Școlii Rădăcinilor Străbune, care au avut loc în Gospodăria lui Victor Știrbuțiului, au participat meșterii populari: Maria Șerba ne-a împărtășit tainele vopsitului vegetal, Ileana Șandor le-a învățat pe doritoare regulile de bază ale cusutului cămeșilor, Ileana Nănașului a pus o theară (război de țesut) și a dat posibilitatea doritotilor să țeasă. Trebuie spus că făcutul opincilor, este un meșteșug care trebuie păstrat, deoarece, noi încă mai purtăm opinci, iar meșterul din satul Sârbi, uncheșul Opriș, i-a învățat pe coconii doritori acest meșteșug. Pictura pe sticlă a fost condusă de Asociația „Călineștenii Țării Maramureșului”. Am avut parte și de preparate tradiționale în această primă zi (30 iunie) de Sărbătoare a Rădăcinilor Străbune:  pită-n cuptor, cornulețe, două oale pline-vârf cu sarmale.

Apoi, a doua zi, în 1 iulie, concertul de muzică clasică de la Biserica Greco Catolică, ne-a dat posibilitatea, prin intermediul Fundației Culturale „Dana Ardelea” (București), să aducem mai aproape muzica cultă susținută de tinerii Tudor Ioana Daniela (vioară), Iliescu Teodora (flaut), Marius Groza (pian) – toți masteranzi în anul I la Universitatea Națională de Muzică din București, iar din Maramureș, soprana Paula Coteț, elevă în clasa a X-a la Liceul de Artă din Baia Mare.

De acolo, în alai, ne-am îndreptat spre Casa Iurca, cu toți invitații noștri: Rafila Bărbos, Ana Hosu, Uivarosi Ionuț, Voichița Nemeș, Andreica, Onișor Pop, soții Maria și Petre Botiș, Ionuța Denisa Bud, horitoarele din Lăpuș, Alexandru Ilea, Gheorghe Pop, Vasile Boiciuc, Ion și Ionuc Ivanciuc, Ivanciuc Andreea, Mirela Voicu din Ploiești, Mărioara Pop, Ilinca și Julia Mărcan din București, Mitroi Rianna. Grupurie din localitățile: Breb, Șieu, Sârbi, Bogdan Vodă, Suciu de Sus, Călinești, Văleni, Fundația Culturală Dana Ardelea din București. Am avut și invitați speciali: Mihaela Zana Bârsan din Suceava, dl. prof. universitar Ilie Gherheș, frații gemeni Bența din Bârsana, Grupul lui Văsâi din Vadu Izei.

Le mulțumesc tuturor celor care au fost alături de noi și site-ului „Salut, Sighet!” pentru promovare!

Brîndușa Oanță

 




Cu Măriuca, într-o poveste muzicală

Măriucă Verdeș

Îndrăgita cântăreață de muzică populară, Măriuca Verdeș (foto), născută în comuna Desești, județul Maramureș, mare iubitoare de folclor autentic, președinte al Asociației „Călineștenii Țării Maramureșului” (asociație care a inițiat și „Școala Rădăcinilor Străbune”), își lansează duminică, 01 iulie 2018, noul album intitulat „Hori din Maramureș”. 

Detalii despre acest proaspăt material discografic, ne oferă Măriuca Verdeș, într-un scurt interviu.

Sebastiana Joicaliuc: Dă-ne, te rog, câteva detalii despre evenimentul din 01 iulie.
Măriuca Verdeș:  Voi lansa albumul „Hori din Maramureș” duminică, 01 iulie, în cadrul evenimentului „Sărbătoarea Rădăcinilor Străbune” (foto) ce va avea loc în Călinești, eveniment ajuns la cea de-a IV-a ediție, și care va debuta sâmbătă, 30 iunie, de la ora 14.00, în Gospodăria lui Victor Știrbuțiului și Gospodăria lui Iurca.  Așa cum am zis, „Horile din Maramureș” le voi lansa duminică, de la ora 13.00, în Gospodăria lui Iurca. Vă aștept cu drag!

Sebastiana Joicaliuc: Cine te-a sprijinit, și financiar, la apariția acestui nou album?
Măriuca Verdeș: Nimeni nu m-a sprijinit financiar. Sau, mai degrabă, pot spune că mi-am autofinanțat acest nou album. Nu mi-a plăcut niciodată să cer de la nimeni, nimic. Alina Bondrea, căreia îi mulțumesc, m-a ajutat, din prietenie, total dezinteresat,  cu design-ul coperții. Și, ca de fiecare dată, părinții îmi sunt alături, mă sprijină necondiționat.

Sebastiana Joicaliuc: De ce albumul se numește „Hori din Maramureș” și care este izvorul de inspirație al pieselor?
Măriuca Verdeș: Noi nu cântăm, ci, horim. Parcă o aud pe mama cum îmi spunea, copilă fiind: „zîi, draga mamii, o Hore!”, așa că, mama e primul meu izvor de inspirație. Apoi, sunt femeile din sat care mi-au spus hori, și numele lor se regăsesc pe coperta acestui album, și care mi-au zis așa: „Hai să-ți zîc o hore, că m-oi duce cu tot cu ele în cealaltă lume. Tu du-o mai departe, că, prin glasul tău, oi trăi și eu…”. Așa că noi, cei care culegem Horea, avem menirea de a duce mai departe glasul tuturor celor care au horit.

Sebastiana Joicaliuc: Lansarea se face punctual, sau va urma un turneu mai amplu?
Măriuca Verdeș:  Lansarea va avea loc atât în țară, cât și în străinătate pentru că, prieteni dragi, voiesc ca acest album de hori să nu rămână uitat într-un sertar, așa cum s-a întâmplat, nu cu mult timp în urmă, și cu „Doinele din Maramureș”…

Sebastiana Joicaliuc: Ce ne pregătește Măriuca Verdeș împreună cu „Călineștenii Țării Maramureșului”?
Măriuca Verdeș: Asociația „Călineșteniii Țării Maramureșului” își continuă activitățile sale, modeste în aparență, activități care înseamnă perpetuarea obiceiurilor, a  jocului satului, înseamnă cursuri de învățare, a celor mai tineri, a tradițiiilor și a meșteșugurilor locale.

Sebastiana Joicaliuc: De ce nu ești mult mai vizibilă prin concerte mai ample la Sighet sau în spațiul public?
Măriuca Verdeș: Explicația este simplă. Nu sunt mai vizibilă în concerte, deoarece horea pe care o horesc nu este, poate, pe placul tuturor. Dar, mai mult de-atât, nu particip la multe spectacole, deoarece nu mă interesează aspectul financiar, nu-mi doresc promovare pentru ca apoi să am ceva de câștigat din asta. Eu voiesc doar să duc mai departe horea sacră a moșilor și acest grai sfânt românesc. Mai mult, când îți lasă moșii cu limbă de moarte să duci mai departe rânduiala de demult, nu te mai gândești la tine, ci doar la ceea ce te-ai legat să faci. Horea mé și a moșilor mei nu o pot nici târgui, dar nici a o vinde. Ci doar să o horesc, așa cum o făceau și ei, pentru sufletul meu, dar și a celor care voiesc să o asculte, fiind un izvor nesecat și limpede din care te poți stâmpăra de sete.

Mi-e dragă horea, mi-e drag portul, ele sunt pentru mine ca cerul și pământul, iar aerul este sufletul nostru care trebuie să le țină vii și să le respecte!

Sebastiana Joicaliuc,
studentă anul I, Jurnalism, UBB Cluj-Napoca




In Memoriam: prof. univ. dr. ION (Jean) BĂLIN (1947-2006)

Filosoful Ion Bălin, Jean pentru prieteni, s-a născut la 1 ianuarie 1947 în Călineşti (Maramureş). Urmează Liceul Pedagogic din Sighetu Marmaţiei, pe care îl absolvă în 1966. Între 1966-1971 este student la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, remarcat ca un vârf al generaţiei sale. La absolvirea facultăţii lucrează, pentru scurtă vreme (1971 – 1972), la un ziar în Bucureşti, după care va fi profesor de filosofie la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, între 1972–1978. În anul 1978 este admis, prin concurs, asistent universitar la Catedra de Logică a Institutului Politehnic din Bucureşti, unde va rămâne până în anul 2001, când pleacă la Universitatea „Titu Maiorescu” şi funcţionează aici ca profesor universitar până la sfârşitul prematur al vieţii sale. Doctoratul în Filosofie îl susţine la Universitatea din Bucureşti, în 1984, cu o teză referitoare la semiotica discursului artistic. După 1990, este fondatorul şi mentorul celebrului săptămânal de satiră politică, „Academia Caţavencu”, majoritatea redactorilor de aici fiind foşti studenţi ai profesorului Bălin. Între anii  1997 – 2001 a fost ambasador al României în Regatul Marocului, unde a avut o prestaţie diplomatică excepţională, fiind decorat de către Regele Marocului cu Ordinul de Mare Comandor al Casei Regale. În ultimii trei – patru ani ai vieţii, şi-a petrecut o mare parte a timpului la Baia Mare, unde a fondat săptămânalul regional „Jurnalul de Vineri”. A fost îndrumător de doctorat în Filosofie la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj, fiind adus aici de către congenerul său Andrei Marga, de care l-a legat o strânsă şi îndelungată prietenie.

Filosoful Ion Bălin avea o inteligenţă strălucită şi o erudiţie vie, inegalabilă. Ironia sa era caustică, în maniera lui Voltaire. Când contrazicea pe cineva, prelua afirmaţiile preopinentului şi le dezvolta, cu  voluptate şi  persuasiune irezistibilă,  până la cel mai desăvârşit absurd. Când se deda la astfel de exerciţii, ludice în fond, în jurul lui se crea o atmosferă de balamuc. Era ca un spectacol al puterii spiritului asupra lumii obiectuale, al spiritului  care este capabil să dizolve totul. Cunoştea miraculos limba română, de la profunzimile ei arhaice, până la performarea ei savantă şi neologistică la extrem. Felul său de a vorbi avea câte ceva din profunzimea lui Noica, din măreţia lui Ţuţea şi din versatilitatea lui Călinescu.

Moare, din cauza unor afecţiuni renale, la 3 aprilie 2006, la Bucureşti, în etate de 59 de ani.

Cărţile  pe care le-a lăsat în urma sa sunt:  Reflecţii de semiologia literaturii, Pan Publishing House, 1995; Silogistica tradiţională şi modernă. Contribuţii româneşti, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996 (Premiul Academiei Române, 1997);  Forme şi operaţii logice,  Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998; Sociologia noologică, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003.

 

 Prof. drNicolae IUGA

N.r.: Fotografia surprinde momentul acordării lui Jean Bălin a gradului de Mare Comandor (Commandeur du Wissam al Alaoui) de către  regele Mohamed al Marocului.

 




EXCLUSIVITATE – Dave Myers de la Hairy Bikers (BBC) IUBEȘTE Sighetul!

Eu și Sighetu Marmației

Să scriu despre Sighet și despre modul în care acest oraș mi-a schimbat viața este o mare și imensă bucurie. Dar înainte de toate dați-mi voie să mă prezint: mă numesc Dave Myers și sunt co – prezentator în cadrul emisiunii Hairy Bikers (alături de Simon James “Si” King – n.a.), un show TV la BBC cu și despre gătit, care are o tradiție de 12 ani în Marea Britanie.

Am venit în România în anul 2005, filmând pentru emisiunea noastră sub un nou format în care doi prieteni călătoresc prin lume și prezintă telespectatorilor descoperirile lor. Am călătorit din București la Sighet cu scopul de a vizita Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și de a filma câteva cadre la Cimitirul Vesel din Săpânța.

Am ajuns aici în 7 iulie 2005, o zi frumoasă și însorită, pe care o țin bine minte întrucât în aceeași zi Londra a căzut pradă unui trist atentat terorist. A fost o ușurare când am aflat că în Londra colegii noștri erau teferi.

Încă din momentul în care am sosit pe aceste meleaguri, am simțit că atât Sighetu Marmației cât și Maramureșul au o încărcatură aparte. Ne-am cazat la pensiunea Casa Iurca de Călinești și am fost întâmpinați de o doamnă care câțiva ani mai târziu a devenit soția mea.

Era o zi însorită și am mers la bancomat unde m-am întâlnit cu un domn care pretindea că este Antonio Banderas și m-a întrebat la rândul lui cine sunt, iar eu i-am răspuns: Phill Collins, acesta lovindu-mă în joacă cu o sacoșă plină cu varză… în sinea mea, știam că acest loc trebuie să fie unul special.

În acea seară am stat pe terasa restaurantului și am băut bere Ursus, am mâncat mititei, multă mămăligă și tocană din vânat. Era ceva diferit față de restul României și m-am îndrăgostit de acest colț de țară. În tot acest timp am planificat scenariul pentru filmări și am decis să revenim în câteva luni și cu restul echipei, așa că am rezervat toate camerele disponibile pe care le deținea pensiunea și așteptam cu nerăbdare să ne întoarcem.

Am revenit la Sighet și experiența a fost cu totul și cu totul specială. Am filmat la Memorial și la Cimitirul Vesel iar la sugestia doamnei care mai târziu avea să fie soția mea, am mers în Călinești la mătușa Maria să încercăm niște balmoș și apoi am mers în Ieud. Totul a fost minunat iar filmările s-au derulat cu multă voie bună, la final fiind premiat cu un mândru clop maramureșen, pe care l-am purtat pe-o parte. Momentul despărțirii de prietenii și colegii din Sighet a fost foarte trist.

Anii au trecut și am păstrat legătura cu prietenii de aici; iar când m-am întors, am fost deja de-al casei, deoarece m-am însurat cu doamna de la pensiune, iar rudele din România pe care mi le-am făcut au devenit familia mea, pe care o iubesc și o prețuiesc cu drag. Niciodată nu am întâlnit așa oameni minunați, plini de bunătate și căldură, care m-au primit în inimile lor cu atâta drag, iar cu aceeași deschidere i-am primit și eu în inima mea.

Socrul meu mi-a făcut cunoștință cu pălinca, dar și cu efectul ei puternic de mahmureală, în timp ce ce soacra mi-a făcut cunoștință cu leacul mahmurelii… juma’ de litru de lapte acru. Soacra mea îmi gătește micul meu dejun preferat: pâine cu ou și boia alături de cafea tare, ouăle sunt cele mai delicioase fiindcă sunt de casă, de la gâinile pe care le ține în curte. Ultima dată când am fost în vizită la ei, am luat o cutie de ouă iar când am ajuns în UK, mi-am făcut o omletă cu totul și cu totul specială.

Odată cu trecerea anilor și legătura mea cu acest oraș și locuitorii lui a devenit mai puternică, mai adâncă, întrucât pe zi ce trecea întâlneam tot mai mulți membri ai familiei soției mele, care ne vizitau în Anglia. Cred că este o ocazie deosebită, ca ambele culturi să aibă posibilitatea de a se îmbogăți reciproc prin această întâlnire a ideilor, care oferă prilejul de a crește și de a învăța unii de la alții, iar în acest mod de a ne bucura împreună.

Dacă vrei să te distrezi, trebuie musai să mergi la o nuntă în Maramureș. No, aia-i distracție! Am avut noroc cu caru’ să fiu naș la nunta lui Radu (nepotul din partea soției). Am pornit de la casa mirelui din Șugău și de acolo am colindat întreg satul pentru a ne întâlni cu familia miresei, era o vreme minunată, soarele strălucea și toată lumea zâmbea. Cununia religioasă a avut loc în Vadul Izei și a fost de o frumusețe impreionantă, iar apoi a urmat petrecerea. Am dansat toată noaptea, am „furat” mireasa și a doua zi am luat-o de la capăt. Să nu mai vorbesc de sarmale, deliciul serii la care, mărturiesc, am ajutat în calitate de bucătar. Până la urmă nu lucrurile în sine, ci oamenii din acest oraș sfințesc locul, adică Sighetul. Nici măcar o dată nu m-am simțit ca fiind un străin, eram mai mult decât un oaspete, eram parte din familie.

Am reușit să ne întoarcem de două ori cu filmările în Maramureș, un moment de bucurie nu doar pentru noi, ci și pentru acest oraș, o oportunitate de a arăta întregii lumi, cum arată România și oamenii pe care îi cunosc și îi iubesc. Emisiunea noastră apare în peste 40 de țări din lume. Câteodată sunt furios, așa cum, sunt sigur, că și alți români sunt, de modul în care țara lor este prezentată în afară. România pe care o vedem la știri și în presa din străinătate, nu este România pe care o știu. Chiar dacă nu am avut o contribuție majoră în a schimba percepția asupra acestei țări, sunt mândru că împreună cu familia mea, am devenit o voce în favoarea frumuseții și a adevărului care există în acest ținut.

Am avut câteva filmări, cunoscute sub titlul „Bakeation”, care au însemnat mai mult decât mâncare și gătit. Suntem în televiziunea britanică de aproape un deceniu și am venit la Sighet împreună cu familia să filmăm și, Doamne, ce experiență grozavă a fost! Familia soacrei mele a încins o petrecere de zile mari celebrând astfel revenirea mea la Sighet. Au pregătit cârnați de casă, pâine coaptă și prăjituri în cuptor. Copiii dansau și muzicanții cântau. Trebuie văzută adevărata forță și dragostea unei familii de români simpli! Nu este vorba de avere sau de bani, ci despre o bogăție a valorilor care gravitează în jurul familiei, a culturii, este ceea ce britanicii denumesc a avea clasă. Cunosc mulți englezi care au ales să-și petreacă vacanțele în România și de asemenea mulți români care trăiesc și lucrează în UK, oameni care au reușit să ofere o altă vizune asupra a ceea ce este România cu adevărat.

Sunt norocos fiindcă în numeroasele mele vizite în Maramureș, am prins numeroase sărbători specifice zonei, am stat până noaptea târziu cu coșul la sfințit în fața bisericii și cu lumânarea aprinsă așteptând preotul să binecuvânteze bucatele pregătite pentru Paște. Am fost la colindat de Crăciun și am ajutat și la “stropit”. Am fost impresionat de tinerii sigheneni care, cu toate că sunt forțați de împrejuări să plece să studieze sau să lucreze departe de casa pe care o iubesc, totuși, nu și-au uitat tradițiile și nici rădăcinile. Aici am găsit multă căldură și respect pentru obiceiurile și tradițiile din Maramureș și am încredere că acestea vor dăinui peste generații.

În ultimul deceniu, am văzut Maramureșul în schimbare, drumurile spre Cluj și spre sud au devenit mai bune, Sighetul pare mai prosper deoarece mulți români trimit bani acasă din străinătate. Este trist că oamenii sunt nevoiți să lucreze în străinătate, uneori familii întregi sunt dezrădăcinate sau separate, mamele și tații lucrând în țări diferite să poată oferi copiilor lor un trai decent, de vreme ce aceștia fie locuiesc cu bunicii, fie studiază în alte orașe din România sau din afară.

Iubesc acest loc, vă iubesc cultura și fiți siguri că sunteți o țară membră de valoare a Uniunii Europene. Cei doi copii vitregi ai mei, acum în vârstă de 21 respectiv 27 de ani, au puternice legături cu Sighetu Marmației, orașul în care s-au născut, chiar dacă unul studiază la Universitatea Manchester iar celălalt va absolvi Universitatea Oxford în acest an. Sunt deosebit de mândru de realizările lor și sunt sigur că amândoi vor avea mult succes, știind că orice cale vor alege, ei niciodată nu-și vor uita rădăcinile, care sunt aici, în Sighetu Marmației, Maramureș.

Dave Myers

Traducere din engleză, Antonia Luiza Dubovici – Zavalic




Calendarul zilei

ion-barlea3Bârlea, Ion (Berbeşti, 11 ianuarie 1883 – Bucureşti, 12 mai 1969), preot, profesor, folclorist. Autorul celei mai bogate culegeri folclorice din Maramureş, preotul Ion Bârlea s-a născut la 11 ianuarie 1883 în satul Berbeşti, într-o familie de preoţi (tatăl Petru a fost protopop iar mama, Elena Man, provenea şi ea dintr-o familie de preoţi). Ion Bârlea face şcoala primară în satul natal apoi clasele gimnaziale la Sighet, „la şcoala ungurilor romano-catolici, condusă de ordinul piariştilor”. După terminarea lieului confesional reformat calvin, îşi continuă studiile la Academia Teologică din Gherla pe care o absolvă în anul 1905. Între anii 1905 şi 909, colindă satele şi culege „însemnările de pe cărţile rituale biserceşti, de pe icoane, de pe iconostase, de pe clopote”, însemnări care – prin intermediul lui Nicolae Iorga, vor fi publicate în anul 1909 în volumul „Însemnări din bisericile Maramureşului”. În acelaşi an se căsătoreşte cu fiica preotului din Botiza şi este hirotonit de episcopul dr. Ioan Sabou din Gherla. Între anii 1909-1913 este preot paroh la Ieud, între 1913-1920 la Călineşti apoi profesor de religie din 1920 la Sighet. Este preşedinte al Ligii Culturale din Maramureş, membru corespondent al secţiilor de istorie şi folclor ale „Astrei”, conduce „Gazeta de Maramureş” şi colaborează la numeroase reviste. Cariera de pedagog o continuă la Cluj şi Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti. S-a stabilit la Orţişoara apoi din 1958 la Bucureşti unde moare la 12 mai 1969.

Dintre lucrări: „Contribuţii la Istoria Maramureşului” (1929), „Bartok Bela şi legăturile lui cu Maramureşul” (1957), „Balade, colinde şi bocete din Maramureş” (124), „Cântece poporane din Maramureş. Descântece, vrăji, farmece şi desfaceri” (1924).

Autor, Ioan J. Popescu