Unii sunt morți mai devreme decât atunci când mor (!) și unii niciodată, funcție de raportul lor cu viața, față de viață, în «petrecerea ei», iar alții «la termen». Torționarii, criminalii, erau morți înainte de a se stinge, sentința ce o vor primi la dreapta Judecată; erau însă morți și în percepție umană, în viețuirea lor ticăloasă. Cei uciși pe la Canal sau în alte închisori și locuri de caznă, se află într-o «vietate nestinsă» într-un mare și extins mormânt, multe mii de oameni, într-o «groapă comună», uriașă, distribuită pe întrega suprafață a țării, pe lângă acele locații de chin și suferință, cu tratament, muncă și înfometare ucigătoare. În ținuturile dobrogene se află cele mai multe zăcăminte, la saturație de rămășițe umane, cea mai bogată zonă din țară în aceste «relicve», fără semne de prezența lor sub glie, de multe ori fiind evidențiate doar prin denivelări de teren, în ascundere și necunoaștere totală; «respectul» morților! Ei sunt martirii, eroii neamului nostru, care s-au stins pentru apărarea credinței, a sentimentului național și a demnității umane, dar rămân în veșnica pomenire, deci «nu sunt morți». Parcă s-ar fi produs în acele zone epidemii de holeră, de ciumă; poate pentru aceea apar azi și lozincile cu «ciuma roșie», prin compararea realităților de atunci și de mai apoi, cu diferențele și asemănările lor! Pe oricine l-ar prinde fiori trecând pe acolo, ziua sau noaptea, prin pustiul fostelor lagăre de pe Canal, fiind cunoscute și știute «măcelurile» ce s-au produs în cei 5 ani de teroare, de munci forțate, de schingiuiri, ca și în multe alte locuri. S-ar putea să se «audă», să se «simtă geamătul» celor uciși, distribuiți la grămadă prin malurile gropilor, pe fundul ecluzelor încă neterminate, sau pe sub betoane, ori prin cine știe ce alte locații în care s-au practicat schingiuirile, uciderile, să se audă strigătele de îmfometare și sete, vaierul și poate ultimul suflu de viață al condamnaților care condamnă. Semnificative pentru acestea sunt versurile poetului basarabean, Andrei Ciurunga, fost deținut politic, numit și poet al Canalului:

«Aici am ars și-am sângerat cu anii,/ aici am rupt cu dinții din țărână/ și-aici ne-am cununat cu bolovanii,/ câte-un picior uitat sau câte-o mână». .. «Aprinși sub biciul vântului fierbinte,/ bolnavi și goi în ger și pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte,/ meleagul dintre Dunăre și Mare».

Se spune că au fost 72 de lagăre de muncă de exterminare pentru foștii deținuti politici, dintre care 14 pe traseul Canalului, între Cernavodă și Capul Midia (Cap Terminus), multe altele pe de lături, în rezervă și peste 500 de alte locații de detenție pe tot cuprinsul țării. Dacă tot suntem criticați azi pentru lipsa infrastructurii, în acest domeniu al terorii, «infrastructura» de atunci ne situa pe un loc fruntaș.

Dovadă că relatările memorialstice, prezentate de cei ce le-au trăit, reprezintă chiar viața de cruzime și teroare, de ucideri din acele detenții și că nu sunt doar descrieri ale unor imaginare persecuții politice, de blamare a «comunismului benefic», este dată chiar de exemplu cu comandantul de lagăr, slt. Arcuș, de la «Castelu», redată de mine într-un alt material, ca și cea despre «Moș Dumitrache» de la Târgșor, dată de Dunca Nelu, în cartea lui: «Aur și Noroi» și poate au mai fost și alte rarități. Răul groaznic, cumplit și imens produs atunci, ca și binele atât de rar intâlnit în acele spații de detenții, în atât de rare excepții, trebuie puse la locul lor, cu hidoșenia și măreția cuvenită fiecăruia.

Din ideologia comunistă. Se mai poate naște o întrebare: oare cum au apărut pe acest pământ românesc asemenea monștri, cum a putut fi îmbrăcată o fizionomie omenească, pământeană, pe asemenea specimene ucigașe?! Voi face o mică incursiune într-o publicație a lui A. Pleșu, din «Dilema», nr. 572-I 2015, cu privire la cugetările unor personaje care au fundamentat bazele doctrinei și ideologiei comuniste.

Lenin: «Teroarea înnoiește țara.»

Marx despre tortură: «Tortura a dat naștere celor mai ingenioase inovații, găsindu-se astfel pentru numeroși meseriași cinstiți locuri de muncă în producerea instrumentelor nesecare» (!) Cât cinism! De aici și confecționarea bâtelor pentru mineriadele criminale din anii tristelor amintiri, cu vinovății grave, fără vinovați!

Louis Aragon, mai apropiat în timp de noi: «Ochii albaștri (de ce nu roșii?) ai revoluției strălucesc cu o necesară cruzime!».

Jean-Paul Sartre, într-un articol publicat în «Actuel», din 1973, afirma: «Cei ce se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării pot să iasă. Trebuie împușcați!» Scurt, practic și concis! Iar acesta era un om cult, despre care am citit pe internet că iubea comunismul, pe Stalin și că i s-ar fi acordat (sau a fost propus pentru?) Premiul Nobel, în nu știu ce domeniu, pe care însă l-ar fi refuzat. Probabil, dacă i se propunea acesta pentru contribuții la dezvoltarea ideoliogiei comuniste, ar fi acceptat!

Ideologia comunista are o singură țintă: «Iadul!». Aceasta o exprimă cu claritate Bakunin, prieten cu Marx și coleg cu el în Internaționala I: «În această revoluție va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să ațâțăm patimile cele mai josnice!»

Eu nu cunoșteam atunci monstrozitățile ideologiei comuniste, astfel «turnată» de fondatorii ei, dar le-am trăit pe viu în gulagul lor, ca atâția alții. Să ne mai întrebăm atunci de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat?! Cu toate aceste ideologii și filozofii demente au fost instruiți, au fost înzestrați torționarii, li s-a injectat în sângele, în ființa și inma lor, i-au imunizat cu ele și ei le-au aplicat, iar noi am fost cobaii lor!

Au fost poate cel mai eficient aplicate de I. V. Stalin, care a produs în Imperiul Sovietic și în Statele date lui «în stăpânire și administrație», peste 100 de milioane de victime, mai mult ca în cele două războaie mondiale! (Florin Matrescu, în «Holocaustul Roșu»). Este cunoscut faimosul lui aforism: «Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane de oameni este o cifră statistică»; i-a încadrat statistic pe cei atât de mulți uciși!

Din cele relatate despre spusele celor ce au fundamentat ideologia comunistă, se vede utopia acelui strigăt disperat, până la răgușire, din timpul evenimentelor petrecute în timpul Revoluției Române (sau ce a fost ea?): «Ceaușescu a murdărit comunismul, a întinat socialismul științific». Dar comunismul nu se poate curăța, nu i se poate da jos o haină murdară ce ar fi purtat-o, ar fi avut-o, apoi alta și alta, pentru că rămâne mereu murdar, ideologia lui având «măduva infestată», murdară, după cum s-a văzut și s-a trăit cu el. Oare suferințele atât de grele, ce le-a produs la atâta lume, mai înainte și le mai îndură și acuma, nu au fost de ajuns de lămuritoare? Nu te puteai debarasa de el, nici atunci, și nu poți nici acuma s-o faci, decât prin înlăturaea măduvei acestuia, a ideologiei lui și nu doar schimbându-i învelitorile ce-l maschează. Acestea însă trebuiau să se faca nu prin «iadul și patimile cele mai josnice», prin «cruzimi și teroare», prin «împușcare», ucideri, așa cum îndemnau corifeii acestuia să se facă cu opozanții comunismului și care, în fapt, s-a și executat, au și aplicat atât de masiv aceste metode diabolice, josnice, ci cu totul altfel! Era necesară aplicația punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, Legea Lustrației, cel puțin, așa cum oarecum s-a aplicat doar în Germania, care a deconspirat de îndată ororile, ticăloșiile și crimele regimului comunist, punând la dispoziție 189 de km de dosare ale organele represive! La noi doar cu țârâita, deși depășeam mult RDG ca suprafață, ca populație și ca teroare.

Din nou Canalul. Lucrările la Canal s-au reluat în 1975, după ce s-a curățat traseul de mizeriile părăsirii lui; de data aceasta probabil cu scop economic. S-au încheiat lucrările și s-a inaugurat «Magistrala Albastră» în 1984, considerată a treia ca mărime din lume, după Suez și Panama. N-ar fi oare mai bine să i se spună «Magistrala Roșie»?! S-au folosit în a doua etapă angajați civili și nu știu dacă și militari, din cei încorpoarați pentru muncă, cei cu origjne socială «nesănătoasă». În prima etapă a lucrărilor au fost și câteva unități de militari din aceștia și câteva formații civile, care munceau cu «norme civile». Dar se evaluează că cca 80% din lucrări a fost executată de deținuții politici, nu știu daca doar din primul volum al acestora, sau pe total. Oricum, cuantumul muncii deținuților politici a fost enorm, ei fiind obligați la norme triple de muncă, cu cheltuieli minime de întreținere, de exterminare.

Inaugurarea făcută acestei lucrări, executate în «doi timpi», cu totul diferit unul de celălalt, sub toate aspectele, s-a făcut cu mult fast de către dictatorul Ceaușescu și mai târziu, la o aniversare, a ținut o alocuțiune și președintele ce i-a «urmat». În amândouă s-a remarcat avântul patriotic, destoinicia, hărnicia și abnegația muncitorească, dar în nici unul dintre ele nu s-a amintit criminalitatea masivă ce a stat la baza construcției acestuia, că albia lui, pe toată întinderea ei, este peste trupuri umane, care vor rămâne mereu acolo, pe poziție și când ele nu vor mai fi!

Amortizarea. S-a facut o evaluare contabilă, de cost, financiară, pe baza căreia s-a stabilit ca amortizarea acestor lucrări, în ansamblul lor, se va face în 600 de ani (câteva date metrice, evaluări, denumiri le-am luat de pe Internet). Aș aminti că două erori mari s-au comis în această evaluare:

1. În mod sigur a fost inclusă în cheltuieli și valoarea muncii deținuților politici, enormă ca volum și cost, pentru care nu li s-a facut remunerația cuvenită acestora, conform unui articol din CP al vremii. Deci aceste cheltuieli masive nu trebuiau incluse pentru rambursare, Statul a fost «premiat» cu aceste sume de către deținuții polici; de fapt și le-a făcut singur cadou. Perioada de rambursare este astfel exgerată.
2. În timpul acetor lucrări, făcute cu munca silnică, cu munci de exterminare, în condiții de mare criminalitate, și-au pierdut viața, fiind uciși pe acolo mulțime de oameni, multe mii, poate sute de mii și aceste vieți nu se pot evalua în bani, nu se pot plăti, vinde sau cumpăra, nu se poate face o rambursare contabilă a lor. O viață stinsă nu se mai poate pune la loc, nu se poate în nici un fel rambursa și, la fel, dacă ea este întreruptă înainte de sorocul ei, acesteia nu i se mai poate da continuitate, e tot nerambursabilă.

În acest fel, rambursarea este nefirească, imposibil de realizat, cu totul formală, ca să fie. Și denumirea lui prin «Magistrala Albastră» este improrie. Pe întiderea lui nu are ce căuta, nu trebuie văzută culoarea albastră, care are cu totul o altă simbolistică, semnificație; această culoare este respinsă de însăși prezența lui, de modul criminal în care s-a construit. Oricât de mult vor curge apele pe traseul acestuia, el nu va putea fi niciodată curățat, spălat de atâtea nenorociri, suferință și crime, cât timp el va exista. Aceste vieți ucise aparțin Pământului, locurilor unde s-au produs ele și se vor sfârși doar odată cu el! Acel loc de suplicii, pentru care politrucii, criminalii vremii, au produs atâta suferință umană și atâtea ucideri, pentru ideologia lor, pentru conservarea ei, pentru josnicia lor, este foarte bine caracterizat și conturat prin versurile aceluiaș poet, Andrei Ciurunga: ”…Istoria, ce curge-acum întoarsă,/ va ține minte și-ntre foi va strânge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apa și pe-a patra sânge.”

Acest Canal va rămâne în veci «CANALUL MORȚII»!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă” din Sighet

Sursă foto: www.info sud-est.ro

Mă numesc Bărcan Gheorghe, am vârsta de aproape 87 de ani și am fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, din septembrie 1944 și până la data de 01 aprilie 1949, unde am urmat cursurile gimnaziale și cele liceale, până în clasa a IX-a. La această dată, fatidică pentru mine, am fost obligat să părăsesc Liceul și Sighetul și nu am mai putut reveni prin aceste locuri decât după foarte mult timp.

Doar la vârsta de 17 ani, a trebuit să suport calea pribegiilor, a ilegalităților și persecuțiilor de neimaginat ale regimului ce se dezvolta și se consolida în acele vremi. Urmărirea, anchetele de mare cruzime ale securității m-au însoțit și apoi am fost trimis în lagărele muncilor de exterminare de la Canal, „Canalul Morții” (sub prevedere de „sancțiune administrativă”!?). În acest scop s-a și deschis acest uriaș „șantier”: „Măreață lucrare, va fi și mormântul reacționarilor” ( Gh. Gh. Dej, în publicațiile vremii). De pe acolo ducerile mele erau să fie fără întoarcere; la un moment dat, aveam greutatea de 37 de kg, în „uniformă”, la 21 de ani! Eu nu am aparținut nici unuia din cele două grupuri de elevi arestați din acest liceu, în anii 1948 și 1949, reținerea mea fiind între cele două serii de arestări; am avut o situație aparte, încadrată sub învinuirea de „omisiune de denunț” și „favorizarea infractorului”.

Atunci (poate și acuma), ziua de întâi aprilie se considera „ziua păcălelilor” și acestea se practicau în toata ingeniozitatea, nevinovăția și frumusețea lor. Pentru mine a fost o „păcăleală” grea, efectivă, în nevinovăție, total lipsită de frumusețe (doar într-un fel), pe o foarte lungă perioadă de timp. Toate la un loc: urmărirea, anchetele și lagărele de încarcerare, ca și sancțiunile „administrative” din „închisoarea de afară”, cum au fost domiciliile obligatorii, exmatricularea din facultate, urmată de o strămutare, le-am parcurs 11 ani și 7 luni, cu lipsire de libertate, schingiuiri de o deosebită cruzime și lipsire ilegală de atâtea drepturi civice cuvenite, doar sub „sancțiuni administrative”, fără nici o intervenție a vreunei Instanțe de Judecată! Doar Securitatea!

Toate acestea sunt relatate în volumul editat, sub titlul „Adolescență și Tinerețe Frânte”, publicat în 2008, din care am lăsat un volum la Biblioteca „Memorialului Sighet”, ca și în partea a doua a acestuia, încheiată, dar needitată încă. Am să redau doar câteva aspecte, constatări, din această suferință îndurată sub așa grea prigoană, în sfidarea brutală a legilor formal scrise, care arată toată bizareria, ilegalitatea și brutalitatea torționarilor, cu încălcarea celor mai elementare drepturi ale ființei umane, față de demnitatea acesteia, față de viața însăși, cu care „s-au jucat”, „s-au distrat” în mod sinistru, până la ucideri, manifestându-se în toată monstruozitatea lor.

Pe „Biletul de Liberare” al meu, la rubricile „Mandat de arestare nr…. ” și „Motivul arestării”… sunt trase linii; dar lipsindu-mi această „legitimație” (obligatorie!) și lipsind și motivul arestării, mă întreb: în prevederile cărei Legi am fost „favorizat”, cu atâtea „cazări” în așa „locații speciale”, așa multă vreme? Era situația când Legea se interpreta prin Fărădelege și invers, aceste substituiri aflându-se la discreția arbitrară a torționarilor, în „lupta lor de clasă” oarbă, aberantă și criminală, în care legitimitatea minimă era cu totul exclusă! Mai mult, în Constituția vremii (cea din 1948, sub prevederile căreia mă aflam (următoarea ediție fiind în septembrie 1952, dar care le prevede și ea), se spune, în Art. 28:

-„Libertatea individuală a cetățenilor este garantată „.

-„Nimeni nu poate fi arestat și deținut mai mult de 48 de ore, fără un mandat al parchetului, al organelor de instrucție, stabilite de lege sau cu autorizația instituțiilor judiciare” și, în Art. 30:

-„Nimeni nu poate fi ținut a executa o pedeapsă decât în baza unei hotărâri judecătorești pronunțate în conformitate cu legea”.

Dar eu am fost numai în anchete 10 luni, apoi s-a decis de către DGSS- București (adresa nr. 856/52368/28.o6.52) trimiterea mea pentru 24 de luni la Canal, la Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc, renumit lagăr de exterminare prin muncă ș.a., administrat de renumitul criminal L. Borcea.

Eram grav bolnav, un TBC pulmonar determinat de frig, de foame și de alte multe mizerii celulare, diagnosticat de medicul agreat de MAI (Adeverința medicală nr. 4912 și raportul DGSS-Reg. Rodna, nr.81/3982, Dosar CNSAS) și am rămas pe acolo 29 de luni și nu 48 de ore, cât prevede legea! (17.10.1951-04.03.1954). Mai mult, eu nu am compărut în fața nici unei Instanțe de judecată, civile sau militare, iar în Cazierul Judiciar (nr.52392/25.09.2007) se menționează: „nu este înscris în cazierul judiciar”.

Nu a fost aceasta o deținere, o întemnițare crudă, în condiții de exterminare și nu era ea făcută în disprețul total al legilor, al Constituției, printr-un comportament abuziv și criminal ?

Sfruntând cu multă dezinvoltură realitatea, în Raportele Securității se menționează o reținere a mea la 24 de luni de detenție în U. M. (ilegală), o altă condamnare la 1 an închisoare (Adresa nr. 362/104112/27.12.1957) și încă una de 4 ani! (în Dosarul tatălui meu, fila 38). Prima am petrecut-o în anchetele și muncile de exterminare amintite, a doua, o minciună folosită ca presiune pentru exmatricularea mea din facultate, iar a treia, o prostie aruncată într-un dosar, fără nici o noimă. Toate trei fixează, însă, „emblema” de minciună pe care o purta abuziv și arbitrar această Instituție represivă a Statului, care a produs atât de multă suferință, la atâția oameni.

Amintesc că, după eliberarea din o4.03.1954, am promovat în 2-3 luni cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, prin două sesiuni integrale la fără frecvență, că am reușit și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică-Fizică din Cluj, după o perioadă de întrerupere de 5 ani, cu uitările și neuitările ei; în același an eram student la cursuri de zi ale acestei facultăți. Libertate, credeam eu! Am promovat primii trei ani și chiar prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii, dar în data de o8.o2.1958 am fost exmatriculat din toate instituțiile de învățământ superior din țară, abuziv și ilegal, folosind acea minciună abjectă. Eram unul din cei mai buni studenți din an, cu o medie în jur de 9.50, majoritatera examenelor promovându-le cu nota 10, nici o notă sub 8, toate examanele de matematici fiind promovate numai cu zece.

În 27.12.1957 am fost dus pentru un „interviu” la Securitate, unde, între orele 9 ale zilei și orele 9 ale zilei următoare, am rămas la aceeași masă, cu insulte și jigniri în serie ale securiștilor, de zi și de noapte, care se tot schimbau, cu declarații și amenințări. Eu trebuia să fiu mereu atent pentru a nu intra în contradicții cu alte declarații, mult mai înainte scrise, știind că atunci am protejat „vinovății nevinovate”. La urmă apare un securist în civil și, „împăciuitor”, îmi spune: „ești un student foarte bun, dar singura șansă să-ți închei studiile este să „colaborezi” cu noi”.

Refuzul a fost ferm și agresiv, în recidivă, acuzându-i de șantaj, după care a urmat zbieratul : „banditule” și a urmat o bătaie brutală ce era să mă lase fără vedere; m-au depus în același loc de unde m-au ridicat și la coborâre m-au avertizat: „ai să zbori din facultate!”

Și am zburat după doar câteva zile, urmând 5 ani de alte „persecuții administrative”, domiciliu obligatoriu, strămutări. Mi-am încheiat această perioadă ca muncitor necalificat pe șantierul „Brazi-Ploiești”, reluându-mi studiile după 5 ani, oarecum tot prin Instanță și pe care le-am încheiat după 10 ani de la începerea lor (1954-1964)! Am renunțat la urmarea studiilor de la Institutul Politehnic București, unde eram student cu examen în anul I, din august 1962.

Aceasta s-a întâmplat pentru că în acele vremuri Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, producând multă suferință, multe victime, abuzurile și brutalitățile fiind peste orice înțelegere umană.

prof. Gheorghe Bărcan
24.02.2018
Minneapolis, S.U.A.

Azi, 17 aprilie, suntem în Săptămâna Mare și mai sunt 3 zile până la Paști. Mai am exact o lună până îmi ispășesc pedeapsa. Tot ce vreau acum e să pot ajunge la preotul de la etajul doi să mă spovedească și, dacă reușesc, să mă împărtășească. Mi-e foarte dor de soția și de fiul meu. De când sunt închis nu am mai primit niciun semn de viață de la ei și nici răspunsuri la scrisorile mele. Sper că sunt bine și că nu m-au uitat.

Zăpada tocmai s-a topit și nu putem lucra la canal căci e prea mare apa. Sunt singur de câteva săptamâni în celula asta mizerabilă, am slăbit foarte tare, mi se văd toate oasele și mi-e frig. Sper să nu începem prea curând lucrul la canal. Când mă gândesc la canal îmi vin fiori pe șirea spinării. Am fost repartizat la Capul Midia, kilometrul 31. Din câte am auzit de la paznici, suntem aproximativ 1.500 de deținuți. Acest perimetru este încercuit, iar în interiorul său sunt cam 10 bărci care nu pot duce foarte mulți oameni. Protecția este asigurată de santinelele care au ordinul de a împușca pe oricine încearcă să evadeze. Norma noastră e de 4 metri cubi de pământ per deținut. Trebuie să lucrăm cu târnăcopul și să ducem pământul într-o movilă mare de pământ. În prima zi de lucru aici nu aveam bătături în palme, ci răni deschise. Am văzut cum, cei care muriseră erau duși și îngopați, uneori individual, uneori în gropi comune. Avem un gardian care ne bate cu nuiaua de la cai, când vrea el și pe cine vrea el. Nu am fost niciodată bătut de el, ci din contră, am fost lăudat pentru buna mea purtare. Fac tot posibilul să fiu un deținut mai bun și mă supun tuturor regulilor lor. Mai bine le sunt supus, iar după aceea știu că pot merge înapoi la scumpa mea soție și la fiul meu.

Încep să am halucinații, în somn parcă aud strigătele deținuților când nu mai aveau forță de muncă, cum erau bătuți fără milă, iar mai apoi, uciși. Regret că am încercat să trec granița, dar nu mă pot adapta noului sistem politic și nedreptății. Și acum îmi e atât de frig și îmi e foarte foame. La început am fost la Kilometrul 31, dar acum sunt la capul Midia. În luna februarie am auzit de la niște paznici din jurul celulei mele, că avem un nou comandant de Colonie, Liviu Borcea. Nici acum nu știu exact cine este acest comandant, dar am auzit într-o seară cum, văzând un cadavru tras pe jos de către un paznic i-a spus că nu crede că acel deținut este mort așa că i-a înfipt un țăruș în spate până i-a rupt coloana. Strigătul lui parcă era din altă lume, iar după aceea a fost împușcat.

Se aud pași, în sfârșit a venit un paznic și mi-a adus de mâncare. Am primit un colț de pâine și un fel de tocăniță de fasole, miroase oribil. Nu am de ales, trebuie să mânănc. Nu-mi pot lua gândul de la soția mea. Oare de ce nu îmi răspunde la scrisori? Oare are pe altcineva? A pățit ceva când încercam să trecem frontiera? Îmi amintesc și acum acea noapte, eram în Jimbolia, încercând să mă urc în trenul „Sârbul”, care mergea în Serbia. Eram eu soția și copilul. Aveam la mine 13 lei și reușisem să fac rost de un binoclu. Îmi amintesc și acum cum, cei care erau prinși, „Frontieriștii” cum erau numiți, erau legați cu sârmă, iar pe piept aveau o foaie pe care scria: : „Cine face ca ei, va păți ca ei „. Soția era foarte speriată și încerca să mă convingă să nu o facem și să încercăm să ne adaptăm noului sistem. Eu nu puteam face asta. Nici acum nu pot accepta că s-a ajuns la acest sistem de conducere. Mă prefac că sunt de partea comuniștilor, dar îi urăsc.

După ce am fost prins de către grăniceri am fost dus și condamnat la Cluj, după care m-au trimis la Kilometrul 31, iar mai apoi aici. Am fost condamnat pentru 3 ani și nu cunosc pe nimeni de aici. Părinții mei nu cred că îmi simt lipsa. Mai am 11 frați acasă. Dar acum îmi este dor și de ei, chiar dacă nu îi prea suportam, acum chiar aș vrea să fiu din nou alături de ei.

Ce se aude? Se pare că iar au început gardienii să bată bieții deținuți. Nu pot asculta cum aceștia urlă de durere. Nu am de ales. Nu am cu ce să îmi acopăr urechile. Aud niște voci. Tocmai am auzit niște soldați spunând că nu vom mai lucra la canal până la sfârșitul lunii Mai. E perfect. Măcar știu că nu va mai trebui să îndur acele condiții mizere de pe teren, să mai văd bieții oameni cum mor de oboseală, bătuți sau de la diferitele boli pe care le-au dezvoltat în aceste celule mizerabile. Nu pot să îi privesc pe cei care au grijă de noi. Nici măcar pe băiatul care îmi aduce de mâncare. Cum pot fi acești oameni atât de răi? Cum au reușit să ajungă la putere? Sunt niște oameni care nu au Dumnezeu, nu au credință. Ei se gândesc doar la binele lor nu și la al nostru.

Nu am reușit să ajung la preotul de la etajul doi, dar a trecut și această lună iar acum sunt liber. Azi, sâmbătă, 1952, mai, odată cu ieșirea mea din acest calvar simt că am renăscut. Simt că sunt o nouă persoană. M-am întors înapoi în orașul meu, dar nu mi-am mai găsit soția și băiatul, iar părinții și frații mei nu știu nimic despre ei. Va tebui să mă obișnuiesc cu ideea că nu îi mai am, cu toate că simt că mi se rupe sufletul. Am reușit să gasesc o altă fată frumoasă și care mă iubește foarte tare. Intenționez să o cer de soție.

NOTĂ: Eu nu am trecut prin toate aceste întâmplări, dar bunicul meu a trecut prin toate acestea și a reușit să își refacă viața.

Almași Anton, 1949 august 23, Nr. Matricol: 851

Autor, Adrian Almași
clasa a X-a G, Colegiul Național „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

P.S. Îi mulțumesc pentru culegerea informațiilor despre bunicul meu, doamnei Andreea Dobeș, muzeograf la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet.