Am intrat în sală cu gândul că voi asista la încă o activitate anti-drog protocolară, care nu întrece limitele conformității. M-am așezat lângă colegi și am așteptat un discurs tipic „drogurile nu sunt bune”. Luminile s-au stins și odată cu ele și ideea unei simple activități. În momentul în care actorul a urcat pe scenă, orice noțiune a timpului s-a îndepărtat din mintea mea.

Să spun că această piesă de teatru mi-a depășit așteptările ar fi prea puțin. M-am simțit ca și cum vorbeam cu un prieten mai mare despre viața lui, într-o seară în oraș. Modul în care povestea a fost expusă fără filtru, fără propagandă anti sau pro, pur și simplu prin adevăr și experiență, a făcut publicul să se simtă că aparține piesei și lumii pe care o ilustrează. Vulnerabilitatea și autenticitatea monologului chiar și-a îndeplinit rolul de a deschide ochii privitorilor.

Oportunitatea pe care am avut-o să asistăm la povestea de viață a acestui om mi-a confirmat că orice poate fi depășit și că suntem cu toții capabili să ne ridicăm singuri de jos și să ne facem mai bine.

 Carolina Burcuș
clasa a XI-a E
CNDV Sighet

N. r. : Teatrul care deschide ochii face parte dintr-un proiect al Inspectoratului Școlar Județean Maramureș. Reprezentația de la Sighet a avut loc marți, 7 martie 2023.

Fluieram o piesă în timp ce încercam din greu să-mi curăț păcatele cu săpunul ieftin de la supermarket, pe care l-am cumpărat doar pentru că era negru. Apa roșiatică se scurgea încet, asemenea adrenalinei care încă-mi pulsa prin vene. Nu pot spune că simt mare lucru, în afară de furia obișnuită pe tot – pe mine însumi că sunt mereu în urmă, pe restul că se mișcă prea repede. Ce am făcut nu are scuză, dar nu are nici sens. Nici nu știu de unde să încep să vă povestesc, sau… Sau mai bine, ce anume să vă povestesc și cât sunteți dispuși să ascultați.

E un lucru neobișnuit, să te vezi pe tine însuți. Nu mi-am dat nici eu seama, decât când era prea târziu. S-a întâmplat așa repede că nici acum nu-mi amintesc mare lucru. Stăteam în fața geamului și mă uitam la străduța prost luminată. Îmi făceam tot felul de scenarii. În general, trăiesc mai mult la mine în cap decât în viața reală. Poate de aia mă simt așa bătrână, pentru că în mintea mea deja am trecut prin toate situațiile posibile. În fine, încercam de fapt să nu mă mai gândesc la un anume cineva și speram doar să apară orice să mă distragă. Mă rodea deja un dor din acela periculos, care parcă te îmbată și te face să vrei chestii despre care nu ai vorbi în mod normal. Mă mâncau palmele și strigau gândurile la mine „scrie-i! scrie-i!”, dar știam că nu voiam cu adevărat să o fac. Mă simțeam așa singură, așa uitată, dar îmi era frică să spun cuiva. Și atunci, am auzit un scârțâit familiar de bocanci. Am văzut o figură în întuneric. Interesul mi-a fost stârnit. Mergea încet, ba chiar își târa picioarele pe asfalt. Brusc, parcă și gândurile mi s-au calmat. Avea un palton asemănător cu cel de pe cuierul meu. Era frumoasă, bănuiesc. N-am reușit să-i văd fața prea bine, dar tot nu-mi puteam lua ochii de la ea. Avea o atitudine ce se spirala de jur împrejuru-i și te hipnotiza. Parcă se mișca universul după ea, nu invers. Vorbea la telefon, mi-am dat seama pentru că a început să râdă. Da, vorbea la telefon… Cu, cu cineva… care avea o voce ciudat de cunoscută. Nu, era doar la mine în cap. Dar, totuși, cine? Cred că unul dintre multele mele defecte fatale este curiozitatea asta, care apare doar din cauză că îmi doresc să am dreptate, ca să mă rănesc singură. Nu mi-a trebuit decât să-mi treacă o dată prin cap veninosul nume că eram convinsă deja.

Am sprintat afară din casă și am strigat după ea. S-a întors să se uite la mine și am văzut cum toată expresia-i relaxată se prefăcuse într-una îngrozită. N-am înțeles de ce, decât prea târziu. Auzeam acum vocea lui curgând din receptor „ce vrei să spui cu asta? alo? mai ești acolo? alo?”. Mereu l-am urât un pic pentru că m-a făcut să simt chestii de care îmi băteam joc înainte, dar sentimentul ăsta oribil ce m-a pătruns nu se compara cu niciunul altul. Eram nervoasă și totuși mă gândeam doar la vocea lui, la firul acela de bucurie sădit în mine ce a răsărit odată ce l-am auzit. Însă nu era destul să mă oprească din a face ce am făcut. Mă bântuie încă imaginea feței sale strigând după ajutor după ce am sărit pe ea. Făcea așa de multă gălăgie, nu mai puteam să respir ca tot aerul era plin de urlete. Nu am vrut decât s-o fac să tacă, s-o văd din nou calmă, râzând, așa că am tot lovit până când s-a oprit… din strigat și din mișcat.

Trebuie să-mi înțelegeți motivația. El e neobișnuit. Mă face să cred că aș face lucruri pe care în mod normal nici nu le-aș concepe. Are așa un fel frumos de a fi pur și simplu el însuși. Nu e nevoie să spună ceva sau să fie mai mult decât e. E ușor să fi persoana potrivită la momentul potrivit pentru restul căci știi că nu vei fi niciodată pentru tine, dar e remarcabil și neobișnuit să fi doar tu însuți. Poate de aceea cred că ne potrivim: o mincinoasă și un om sincer care fug amândoi de cine sunt cu adevărat. Eu îi pot da realitatea pe care o vrea, și el mie cea în care nu mă vedeam vreodată, și totuși suntem cumva în altă lume în care nu trebuie să fii fericit ca să fii fericit, ești doar ce ești. Cred că iubirea e ușoară în privat, când ești doar tu cu tine însuți, dar odată ce recunoști că o simți se complică. Pentru unii merită să încerci să-i dai de cap. Ca un strop de cerneală într-un pahar cu apă, simpla prezență a numelui său îmi inundă capul și nu-l mai pot scoate de acolo.

Mi-am dat seama în timp ce-i căram trupul înăuntru că ceva nu e în regulă. Și nu mă refer la faptul în sine, ci la ea. Era la fel de grea ca mine… Avea până și o rochie pe care eram convinsă că am mai văzut-o. Nu, nu se poate, eram doar în șoc. Așa-i? Așa-i, cititorule, că nu am luat-o razna? Dar nu, nu am putut să evit ce se întâmpla. Când am ajuns în baie, sub lumina aceea palidă, mi-a venit rândul să fiu îngrozită de ce aveam în fața ochilor – pe mine însumi. M-am întors să mă uit în oglindă, să mă asigur că nu sunt nebună. Da, eram eu, cu ochii adânciți în nopți nedormite și obrajii palizi, expresia facială lipsită de viață care mă întâmpina în fiecare zi. Doar că nu eram doar eu, eram eu și cealaltă eu din cadă. Mă uram mai mult așa, uitându-mă la mine. Nu puteam, oricum, să dau timpul înapoi, așa că era cazul să mă pun pe treabă.

Am pus piesa lui preferată. Apa rece scotea încetul cu încetul petele de sânge de pe hainele furate. I-am acoperit fața. Era rece, dar nu arăta mai mult a cadavru decât mine. Mănușile de latex se simțeau ca o a doua piele. Mirosul de clor era atât de puternic încât după câteva inspirații, nu-l mai simțeam deloc. Roșul de pe gresie s-a dus așa repede încât parcă nici nu ar fi fost acolo de la bun început. Hainele s-au uscat, le-am luat pe mine. Și așa am ajuns aici. Tot ce mi-a rămas de făcut e să sun. Îmi tremură mâinile așa tare că abia pot ține telefonul. Așteptarea asta mă omoară. Nu știu dacă vreau să răspundă sau nu. Mi se taie respirația de fiecare dată când începe sunetele alea. E o tâmpenie, mai bine închid.

”Alo?”
O, nu! Nu, nu e bine. De ce am făcut asta?
”Hei, ești bine?”
Nu, nu sunt bine. Cred c-o să-mi explodeze capul… și inima. ”Ăăăă… Da, hey. Poți să vii până la mine?”

A acceptat. Nu mă așteptam, dar a spus că vine. Mi-am aranjat rochia și am stins lumina. E mai ușor așa. Am așteptat, cu sufletul la gură. Nu e complet întuneric, căci becul arde în baie și am lăsat ușa între-deschisă. Nu știu de ce, dar cu cât mă uit mai mult la ea parcă o văd cum iese, o altă eu, mai bună. Îi văd umbra, cum se apropie și dă să iasă. Haide, haide lasă-mă să-mi repar greșeala.

Ușa s-a deschis, cea din față, și l-am văzut pe el, cu ochii curioși sclipindu-i în întuneric. S-a așezat lângă mine pe podea, în fața canapelei. N-am rezistat tentației și mi-am rezemat capul de umărul lui. Am început să plâng. E atât de cald, atât de viu. Nu mă mai gândeam la nimic altceva. Vă spuneam că e neobișnuit. Nu-mi place lumina, dar lumina pe care o aduce el când intră în cameră e suportabilă. Nu-mi plac piesele de dragoste, dar pentru el le-aș striga din tot sufletul. Nu-mi place să mă prostesc sau să spun glume, dar o fac dacă știu că o să-i aduc un zâmbet pe buze. Vedeți voi, mereu mi-am dorit să fiu altcineva, dar el mă face să vreau să fiu eu ca să fiu cu el. Lui parcă nu-i stau în cale. Pentru el sunt destul doar fiindcă sunt o fărâmă de materie în lumea asta haotică, rapidă, care stă cu el. Indiferent unde pleacă, mă va găsi aici, fiindcă timpul nu mă sperie, nu așa tare ca și ideea de a-l pierde. De aia plângeam, pentru că mi-aș fi dorit să-i pot spune cât de mult îl iubesc pentru că e el, pentru că e aici și nu a renunțat să se întoarcă la mine. Nimeni nu se compară. Și totuși nu puteam să-i spun, mă gândeam că e ridicol. Da, ridicol, de parcă nu aș avea o altă eu fără viață în cadă. Mai mult mă stresa să-i spun te iubesc decât să-i spun ce-am făcut.

Am mai stat un pic așa, într-o liniște ce ascundea mii de cuvinte care probabil o să rămână la noi în cap pentru totdeauna. Nu am făcut mare lucru pe lângă stat. Nu am simțit nici nevoia să facem mai mult, era de-ajuns. La un moment dat, am hotărât să ne uităm la un film și el s-a ridicat să meargă până la magazin, după ceva de băut. Am rămas din nou singură, cu atenția asupra ușii de la baie. Era super ciudat, să știi că nu ești singur de fapt, dar totuși ești căci nu poți spune că cineva lipsit de viață e prezent – dar atunci, poate că nici eu nu sunt prezentă. M-am dus până acolo. Nu am vrut să intru, dar am făcut-o oricum. Eram chiar în fața oglinzii, și am observat atunci o urmă roșiatică de-a lungul obrazului meu palid. Oare a văzut-o și el? Mai aveam urme și pe mâini, și nu puteam să înțeleg cum de nu le-am văzut. Am început să mă panichez din nou. Cum am putut să mă comport așa liniștită? Când am dat ochii cu ea, s-a năpustit teroarea asupra mea. Sunt un monstru, o mincinoasă și un om oribil. Nu-mi părea așa rău pentru că eram eu, dar dacă era altcineva? Mi s-a făcut dor de el din nou, în momentul ăla. Am vrut iar pace, liniște, am vrut să mă pot opri din plâns și să mă pot simți normal. Am fugit din baie și din casa asta blestemată, dar orice curbă din drum ducea din nou la strada mea… M-am uitat la fereastră, așa ceva nu e posibil! Am mai fugit și m-am uitat din nou. De data asta, eram acolo. Nu, sigur am luat-o razna, nu puteam fi și acolo și aici. Mi-am scos telefonul din buzunar și l-am sunat. Îmi venea să-mi ies efectiv din piele de la durerea pe care o simțeam, de la dor și de la frică. Dar oricât mi-aș fi dorit să fi putut el să mă salveze, nu putea. Nimeni nu te poate salva de tine însuți.

Am continuat să vorbesc cu el deși știam foarte bine că finalul mi-e aproape. Măcar ultimele clipe să-mi fie fericite dacă în rest doar m-am chinuit. Așa că am vorbit cu mai mult avânt ca de obicei, am și râs, și cel mai important, când am auzit ușa deschizându-se, i-am spus acel te iubesc pe care am așteptat să i-l spun. Da, știu că în mod normal i-ar fi fost mult mai greu acum că știe, dar nu suntem intr-o situație normală. Suntem în situația în care el o să audă asta la nesfârșit, de la mine cea de acum, cea care vine după mine, următoarea și tot așa, până când o să aibă el destul curaj încât să rămână. Așadar nu mă deranjează, poate o să fie destule ”te iubesc”-uri încât să știe că am încercat, pentru el, să fiu o persoană demnă de iubit înapoi și mă va iubi și el – pe una dintre eu-uri, oricum.

Carolina BURCUȘ
clasa a X-a E
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

foto: www.pinterest.com

Până la adânci bătrâneți

Încă o pagină albă în fața mea pe care urmează s-o pătez cu gânduri și ambiții, în speranța ca de data aceasta să nu mai ajungă în gunoi. Bine, poate exagerez, dar simt în mine un gol pe care nu-l pot umple nicidecum. Poate aceste foi vor reuși. De câteva zile m-am lipit de scaunul de la birou și încerc să-mi prefac sentimentele în slove, dar parcă mâna mea nu mă ascultă așa cum mi-ar plăcea. Încerc să-mi storc mintea pe o foaie nevinovată și să fac limonadă din toate trăirile mele. Îmi îndrept privirea spre peretele din dreapta mea, plin de poze. Reușesc cumva să trăiesc prin ele când le văd, în acele momente nemuritoare imortalizate care sădesc în inima mea speranță. Dacă au fost cândva timpuri bune, sigur se vor întoarce.

M-am întors la scrisul meu. Lucrez la o poveste despre un băiat, dar am rămas fără un final pentru acest protagonist misterios. A avut o călătorie prin viață destul de turbulentă, dar un simplu „și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” nu i se potrivește.
O bătaie neașteptată în ușă îmi distrage atenția pentru a doua oară. Mă întorc și văd o figură înaltă, îmbrățișată de razele aurii ale soarelui. Poartă un zâmbet mai vast ca viața în sine, iar părul de-un negru închis i se varsă asupra chipului precum o cascadă moale de smoală ce-ți îneacă sufletul în frumusețea ei. „Credeam că nu mai vii”, am spus, o ușoară ezitare oprindu-se pe buzele mele. Încă văd iubirea precum o capcană care așteaptă șireată să te ia de mână și să te tragă în josul etern al dezamăgirii. Ar fi ironic să mă îndrăgostesc de imaginea persoanei lui, oglindă a mea, dar, totuși, imposibil din moment ce eu l-am creat.

Oamenii sunt făcuți din probleme. Aceste probleme ne fac atractivi în ochii celor ce ne-nconjoară căci ei vor să ne „repare”, să ne rezolve problemele. De aceea și zicala, oamenii vin și pleacă. De fapt, oamenii nu pleacă, doar li se termină problemele care te-au făcut să te agăți de ei în primul rând. Lui, în schimb, nu-i curg problemele prin vene, ci cuvintele mele și cerneala de pe hârtie. El e pacea și armonia și nimic mai mult. Cum aș putea eu oare să rezist ochilor ce tăinuiesc o galaxie-ntreagă și zâmbetului parcă de miere, știind că în spatele lui nu se ascund probleme ce mi-ar pune bețe-n roate să-l iubesc? Cum ar fi să încalc singura regulă dintre creator și creație? Nu există pe lumea asta cineva mai potrivit să-l iubească decât mine. Și simt deja cum mă cuprinde dragul când îl văd așezându-se pe patul meu comod. El s-a ridicat din slove… Slovele mele. L-am clădit cuvânt cu cuvânt iar acum e destul de puternic să se țină pe picioare, dar, dacă mă opresc din scris el se va prăbuși precum gândurile mele pe această foaie. Foaia asta este începutul și sfârșitul nostru, iar asta mă sperie.

„Am găsit o piesă nouă, cred că ți-ar plăcea”, spune el, vocea-i răsunând în mintea mea de mai multe ori. El urmărește mereu rutina, iar eu îl urmăresc pe el mereu. Vine la mine, ascultăm muzică până ne îmbătăm cu notele muzicale, purtăm o conversație fără rost apoi pleacă, și nu se uită înapoi. „Arată-mi”, îi răspund sec în timp ce mă așez lângă el pe pat. Ne rezemăm amândoi de perete și împărțim o pereche de căști pe care le scoate din buzunar. Muzica a fost mediul prin care ne uneam de când am scris prima pagină a poveștii lui.

„Te-ai gândit la ce final să-mi dai?” m-a întrebat pe nepusă masă. Pluteam pe valurile piesei și nu eram pregătită să-i răspund încă și să mă despart de ele. Am stat în liniște câteva secunde, ce se prelingeau pe ceas ca fiind ore, apoi am reușit să spun un „Nu știu, sincer.”. Mi-am aruncat privirea asupra lui. Dintre toți oamenii pe care-i cunosc, el e cel mai fascinant. Fără să mai spună nimic, s-a ridicat și a început să danseze prin cameră. Vom putea noi, cei reali, să ajungem atât de liberi încât să acționăm fără vreun motiv ascuns așa cum face el? Nu m-am putut abține și m-am ridicat și eu, parcă trasă de casca din ureche. Am dansat dintr-o piesă în alta, doar noi doi în cutia de 4 pereți ce ne separa de lumea rece. Am avut dreptate, timpurile bune chiar se întorc – atât timp cât găsești persoana potrivită care să le aducă înapoi.

„Dă-mi finalul în care ți-ar plăcea să mă vezi dacă aș fi real.”, a spus încet, parcă sperând să nu-l aud. Știam eu că de asta a venit. Cuvintele lui s-au lovit de mine și nu știu de ce, dar m-au supărat enorm. „De parcă e așa ușor…”, i-am servit o replică pe un ton dur. M-am oprit din dansat și m-am așezat înapoi, trăgându-l și pe el după mine. „Ți-e ușor să vorbești,” am continuat, uitându-mă în gol și sperând că astfel voi putea scăpa de emoțiile agățate de vocea mea, „Dacă nu este ceea ce cititorul vrea să citească? Dacă mă răzgândesc? Dacă nu-mi place de fapt și-l scriu doar pentru că pare a fi ceea ce vreau?”. Se spune că atunci când vorbești despre problemele tale se simte ca și cum ți s-ar lua o piatră de pe inimă, dar eu mă simt de parcă am mai adunat 10 peste. „E vorba de ce vrei tu! M-am săturat să nu mă asculți! E povestea ta și doar a ta!”, a spus și am putut să-i simt frustrarea din glas. M-am gândit la ce a zis, destul de mult. Poate că are dreptate. „E timpul să-mi dai drumul”, glasul i s-a stins din nou.

„E timpul să-mi dai drumul.” Ce drum? La ce se referă? „Dă-mi drumul!”, am auzit din nou. Simțeam cum inima începe să-mi bată din ce în ce mai tare. Nu mai puteam să-i văd chipul angelic sau să-i aud vocea. „Nu-mi da drumul!” am răspuns, lacrimi umezindu-mi obrajii precum o ploaie de vară peste florile proaspete. Și astfel, totul s-a prăbușit în mâinile mele…

Am deschis ochii și m-am văzut din nou la birou, uitându-mă la pozele de pe perete. Am luat stiloul în mână, și de data asta nu m-am oprit din scris decât după cuvântul „Sfârșit”. Da, e povestea mea și avea dreptate. E finalul meu, al lui, al nostru și stă în gândurile mele, pe foaia asta. Așa că, precum într-o poză, voi trăi și eu, și el, amândoi, prin cuvintele așternute pe foaia asta, pentru totdeauna.

Carolina BURCUȘ,
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”,
Clasa a IX-a E

N.r.: Lucrare premiată cu locul II, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Proză/Liceu.

Pentru mult timp, iubirea nu a fost nimic altceva pentru mine decât o altă frică. Nu înțelegeam cum e posibil ca din puținul meu să dau de bunăvoie altcuiva. Cum aș putea să simt că fără o persoană nu pot să trăiesc? Cum aș putea eu, o simplă ființă sub talpa timpului, să simt așa ceva pentru o altă ființă ca mine? Acestea nu sunt decât avertismente ale vieții că nu ne preocupă ce trebuie, nu-i așa? Căci e clar că vor duce la o dezamăgire adâncă, în care cazi și nu te mai poți ridica.

Așa mă gândeam pe vremuri, când încă lumea mi-era necunoscută, pe când mă uitam în sus să văd oamenii din jur și mă fascina orice străin care trecea pe lângă mine. Am citit cărți și am văzut filme cu ajutorul cărora se pictau în fața mea frumoasele tablouri ale unor relații ce conștientizam că nu sunt reale. Îmi spunea o voce interioară să nu cad pradă farmecului acestui pericol prefăcut în fericire și viață. Dar uite-mă acum, cititorule, cum stau cu capul rezemat de cimentul rece și privesc spre soare, pe acoperișul celei mai înalte clădiri din oraș, cu mintea plină de ea.

A fost o prostie, a fost pericolul temut dar dulcea izbândă, căci din momentul în care am vorbit prima oară am simțit gustul euforiei. Ca atunci când îți auzi piesa preferată pentru prima oară, înainte să știi că va deveni cea pe care nu vei putea să ți-o scoți din cap. Mi-am dat seama că e precum un asasin profesionist iubirea asta; te ia încet, tăcut și până să-ți dai seama că ești în mâinile ei, deja e gata. Adesea mă gândeam că împărțim un suflet și o minte, că ceva din ea a fost sădit în sufletul meu de dinainte să calc pe pamânt și a răsărit încetul cu încetul până ne-am întâlnit și mi-am găsit scopul în viața. Toate întrebările aveau brusc răspunsuri, și lumea căpăta în sfârșit culoare sub ochii noștri. În ea vedeam tot ce mi-aș putea dori, de parcă toate visele și nevoile mele acumulate pe parcursul anilor au prins viață. Nu am avut timp să mă gândesc la nimic rău, căci în ea găsisem toată bunătatea din lume. Îi urmăream zâmbetul oriunde, precum floarea soarelui care tânjește după razele calde. Cu ea timpul se oprea și se grăbea, sălta și mă învăluia într-un așa fel încât aveam impresia că momentul de fericire maximă nu se mai termină. Era un dans cu diavolul, dorința și dependența care îmi acopereau ochii ca să nu văd ce urâtă e lumea de fapt. Atunci am înțeles cu adevărat ce este iubirea, și de ce oamenii depind atât de mult de ea. Nu neapărat persoana în sine îi face să se simtă bine ci pur și simplu ideea că există cineva care să țină la ei fără nici o obligație, cineva care să creadă în ei. Ea era pentru mine un umăr pe care să mă sprijin, o vorbă bună și niște brațe calde care să mă primească așa cum sunt, fără să ceară nimic în schimb. Nici eu nu mai știu dacă m-am îndrăgostit de ea sau conceptul că ea există și mă iubește. Dar ce mai contează? Trăiește în gândurile mele, în amintirile intense, în privirea și atingerea mea – căci ea e o parte din mine acum. Pot încă s-o văd, dacă-mi întorc capul, lângă mine, pe ciment. Are părul în toate părțile și se uită la cer ca la ultima destinație. Cuvintele ei trec pe lângă mine precum anii tinereții, repede și nemilos, dar cu o oarecare grijă. Mereu am învățat multe de la ea și din spusele ei, dar nu credeam că o să am parte și de lecții dureroase. Cu glasul ei mai dulce ca mierea până și cuvintele care mă rănesc sună frumos.

La un moment dat, nu mai știam dacă ea m-a călăuzit puțin în confuzia mea sau a fost motivul pentru care m-am pierdut în primul rând. I-am dat ei toată iubirea, și mie nu mi-a mai rămas nimic. Un gol interior, adânc ca o gaură neagră, mă înghite cu totul. Sunt sub soare, și căldura se revarsă asupra mea, dar totuși mi-e atât de frig. V-am spus că e o capcană. Și cu toate acestea, încă mă gândesc la cum mă privea de parcă aș fi singura persoană de pe Pământ, la cum vorbea cu atâta drag și mă ținea de mână precum un copil ține un balon cu heliu ca să nu-și ia zborul. Dar, balonul s-a spart sau l-a lăsat sau naiba știe ce a făcut cu el de a ajuns în halul ăsta.

Oare așa se simte când ajungi la capăt? Când nu mai sunt întrebări de pus, ce se întâmplă? În timp ce-mi aruncam privirea asupra orașului și a străzilor pe care obișnuiam să le cutreierăm împreună, mi-am adus aminte ce i-am spus cândva, că suntem noi împotriva lumii. M-am gândit la tot ce mă ține captivă în aceste valuri teribile de sentimente și am dat drumul la tot. Știam că indiferent de cum bătea vântul, iubirea ei avea să-mi dea aripi să mă înalț.

Carolina BURCUȘ
clasa a IX-a E
CNDV

sursă foto: https://weheartit.com/entry/334031602

A început sezonul olimpiadelor școlare. Prima materie (la care se cunosc deja rezultatele) „chemată” la județ pentru confruntare la nivel înalt a fost… limba noastră cea latină! Duminică, 02 februarie 2020, a fost prima sărbătoare. Sărbătoare pentru… CNDV-iști!

Patru tineri au reprezentat cu mare succes unul dintre cele mai titrate colegii din județ (tot la C.N. „Dragoș-Vodă” ne referim!). Iar trei dintre ei, Carolina Burcuș, clasa a VIII – a (90 de puncte); Vasile Gabriel Vouciuc, clasa a IX -a E (95 de puncte); Fabian Popovici, clasa a IX – a F (85 de puncte) s-au calificat la faza pe țară, ce se va desfășura la Târgu Jiu, în luna aprilie.

Pregătiți de prof. Brîndușa Oanța, cei trei elevi calificați și-au propus să confirme valoarea si soliditatea pregătirii lor și la confruntarea națională. În aprilie, laurii vor fi mai… strălucitori!

Dar să-i ascultăm și pe ei!

Mă bucur foarte mult că am participat la această olimpiadă, a fost cu adevărat o experiență frumoasă. Am început cu câteva emoții care au înflorit, pe parcurs, cu fiecare nouă lecție învățată, în entuziasm și optimism – și într-un final, în rezultatele de acum. Am învățat despre o limbă care încă trăiește în fiecare dintre noi și mi-a fost deschisă o poartă spre o complet altă lume. Așa că, pornesc spre națională cu gânduri pozitive și cu inima deschisă spre mai multe cunoștințe! (Carolina Burcuș, clasa a VIII-a)

Mi-a făcut o deosebită plăcere să particip la Olimpiada de Limba Latină. Chiar dacă asta presupune multă muncă, atmosfera de competiție și satisfacția adusă de rezultate sunt mult mai valoroase. Mulțumesc doamnei prof. Brîndușa Oanță pentru pregătire și tuturor celor care mi-au fost alături! E o mare onoare, și în același timp o mare provocare să particip la etapa națională, experiență de care am mai avut parte o singură dată, însă sunt convins că voi face o treabă bună la Târgu Jiu, iar distracția nu va lipsi :). (Vasile Gabriel Vouciuc, clasa a IX-a E)

Frumusețea Olimpiadei de Limba Latină nu stă în demonstrarea performanțelor și capacităților tale ca elev, ea stă în dorința și pasiunea de a lucra într-o lume magică a cuvintelor, un univers infinit de exercițiu al minții. Cel mai important fapt este că fiecare etapă aduce noi interacțiuni cu noi oameni și mentalități diferite, care te impulsionează să-ți dorești să avansezi la nesfârșit, căci tablourile întipărite în minte nu se vor șterge niciodată. (Fabian Popovici, clasa a IX-a F)

Salut, Sighet!

The Magicians este un serial creat în anul 2016, în derulare. Acesta îl are în prim-plan pe Quentin Coldwater, personajul principal, îndrăgostit de magie. Totul începe într-o zi obișnuită, în Brooklyn, unde Quentin, prietena lui din copilărie, Julia și iubitul ei, merg în căutarea casei evaluatorului lui Quentin, care trebuie să-l examineze. Ajungând acolo, descoperă un ceas identic cu cel din cărțile lui Q. favorite, “Fillory and Further”. Aici găsește un plic din partea evaluatorului, care, între timp, a murit. Plicul conține cartea a șasea din „Fillory and Further” . Mai târziu, Q. și Julia ajung la Universitatea Brakebills, unde dau un test. Din acest moment magia inundă serialul. Quentin intră la universitate, dar Julia nu. Dar asta nu îl oprește din a realiza că magia există.

Quentin este o fire introvertită, considerat nebun de cei din jur. Genul de persoană care se consideră inutilă și nu-și exprimă sentimentele, care este doar un ornament pe marele brad… lumea, un suflet pierdut într-o mie de fețe. Este înalt, cu părul brunet până la umeri, și nesigur atunci când vorbește. Singurul lucru care îl face fericit este magia, inclusiv “trucurile de petreceri”.

Parcurgând sezonul, se împrietenește cu Margo și Eliot, doi elevi în anul trei. O descoperă și pe Alice Quinn… Aceasta este o fată la fel de introvertită ca și el, blondă, cu ochelari. După ce se cunosc mai bine el este cuprins de o dragoste enigmatică pentru ea. Cei doi sunt de fapt o conexiune puternică cu micile ei defecte care îi despart, ca o dragoste imposibilă.

Îmi place foarte mult acest serial. Prezintă cele două lumi, una magică, colorată și una reală, rece… Depinde cum privești viața. O poți remarca bună, emanând iubire și fericire, sau poți să îi transformi calitățile în defecte… Unii aleargă după faimă sau alte lucruri mărunte, dar uită de importanța fiecărei clipe și se lasă controlați de alții în loc să trăiască pe cont propriu. Nici nu poți crea limite căci nu poți ști ce se va întâmpla mâine… Este foarte important și să nu uiți de aparențe, care pot să-ți tragă „țeapa” uneori. Suntem, oare, din când în când, nebuni?! Ne trăim viața într-o bulă de aer crezând că suntem în siguranță, dar nu… Nu suntem, căci în acest fel nu ne vom trăi viața, considerând orice un pericol. Cunoaște-te pe parcursul fiecărei clipe, ascultă-ți inima! Îmbrățișează-ți creativitatea și fiecare pasiune ascunsă, pentru că acestea te fac unic! Multă lume spune că nu acestea contează, dar, de fapt…

Acest serial înseamnă mai mult decât niște actori adunați în fața camerei. Este fascinant cum ei încearcă să transforme realitatea în ceva fantastic, făcându-l să pară atât de real. Fiecare emoție, zâmbet, lacrimă înseamnă ceva mult mai mult decât actorie. Quentin Coldwater (interpretat de Jason Ralph) este un caracter foarte greu de jucat, deoarece în cartea scrisă de Lev Grossman, este prezentată mai mult partea gândurilor lui, dar în serial contează foarte mult toate micile porniri și sentimente. La fel și Alice Quinn (interpretată de Olivia Taylor Dudley), care nu are sprijinul familiei, iar fratele ei, cel mai bun prieten, a murit. Ce vreau să spun cu asta? Că a trecut prin multe și fiecare acțiune reflectă acest lucru.

Vă recomand acest serial, sunt convinsă că-l veți îndrăgi. Trăiască magia!!!

Burcuș Carolina

clasa a V-a, Colegiul Național „Dragoș – Vodă”

Recenzie: „Matilda”, de Roald Dahl

„Matilda” este una dintre binecunoscutele opere ale lui Roald Dahl, unul dintre cei mai îndrăgiți autori pentru copii.

Este vorba despre o fetiță pe nume Matilda. Părinții ei nu o susțin în cultivarea cunoștințelor sale, încurajând-o să stea să se uite la televizor în loc să citească, sau să mănânce chipsuri în loc de mâncare, și multe altele. În schimb, mica perseverentă ajunge să citească toate cărțile din casă și, după ce epuizează toate volumele, este nevoită să meargă la bibliotecă. Se familiarizează cu această metodă, iar bibliotecara, văzând-o des, consideră că ar trebui trimisă la școală. După un timp ajunge și acolo, unde domnișoara Honey devine noua familie a Matildei.

Oportunitatea de a învăța nu este la îndemâna tuturor, dar Matilda arată că dorința arzătoare și perseverența duce omul pe cea mai înaltă culme a vieții, educația. Trebuie să profităm de ocazia noastră deoarece aceasta s-ar putea să nu se întoarcă… Educația nu este doar un cuvânt pe hârtie, este puterea reală a cuiva. Pare neînsemnată, dar ea ghidează un suflet prin ploaie, noroi și zile senine. Se bazează pe ea și sentimente: a iubi, a fi fericit, educat…

Matilda reprezintă acel tipic suflet pierdut, pierdut printr-o mare de fețe, având părinți needucați, care nu pun preț pe învățătură, dar, totuși, reușește să străbată oceanul de năravuri și să ajungă la capătul luminos și pur… capătul educat.

Vă recomand să citiți cartea. Personal, mi-a plăcut foarte mult. Consider că este genul de carte ”pentru copii”, care înseamnă ceva și pentru adulți. Așa că, NU UITAȚI, perseverența și speranța, valorează mai mult decât o mie de cuvinte, după cum bine se știe: ”Speranța moare ultima!”.

Carolina Burcuș

clasa a V-a, C.N.”Dragoș Vodă”