Între dangăt de Catedrală și paradă militară (Ileana Pisuc)

Biserica și armata, două entități naționale care se iau la întrecere, etalându-și fiecare puterea. Una se bate în clopote, alta în tancuri și tunuri. Ba că unul dintre clopote ar cântări 25 de tone și e turnat în Austria, ba că tancurile sunt de ultimă modă și sunt aduse tocmai din America! Pe mine mă îngrozește această ”paradă” pe bani publici. Oare prin fastul inutil și cheltuielile astronomice vom deveni peste noapte mai credincioși și mai în siguranță?

Puterea nu stă nici în fastul inaugurării Catedralei Naționale și nici în parada militară. Puterea e atât de la îndemână, îți trebuie doar bunăvoință să te folosești de ea. Are următoarele ”arme” în dotare: ochi, urechi, minte. Dacă pe aceste arme le-am pune la contribuție și fiecare le-ar exploata în sensul unei revoluții cu fiecare dintre noi (în sensul bun), am constata cât de efemere s-au dovedit a fi celelalte. Am putea schimba lumea… Dar, câtă vreme preferăm să ne înghesuim, să netezim moaște, așteptând de la ele ceea ce noi nu vrem să facem, sau să căscăm gura la parade militare, nu întrezăresc vreo speranță de mai bine.

Respect instituțiile statului. În caz de agresiune, armata trebuie să intervină. Dar, de ce trebuie să ne gândim numai la efecte? Ar trebui ca oamenii luminați ai acestei planete să caute cauzele pentru care lumea nu merge bine. Și poate că ar ajunge la concluzia că lumea suntem fiecare dintre noi. Ne lipsește, însă, liantul care să ne dea acea forță pe care, din păcate, o căutăm doar la umbra catedralelor și a blocurilor militare. Acest liant se numește IUBIRE și dacă aceasta nu e, nimic nu e.

Sunt cu totul de acord că această Catedrală se mai numește și Catedrala Eroilor. Cinste veșnică pentru tot sacrificiul lor de pe câmpul de luptă. Și datorită lor, azi, suntem ceea ce suntem! Numai că eu văd eroismul și dintr-o altă perspectivă. Mă străfulgera așa, un gând – în timp ce se prezentau aproape simultan imagini de la inaugurarea Catedralei și repetițiile armatei – și mi-am zis: Doamne, în momentul ăsta, fără ca în țară să fie vreun conflict, câți oameni mor cu zile, de cancer, din lipsă de medicamente, arși, din lipsă de saloane speciale, copii născuți și morți prematur din lipsă de incubatoare, bătrâni, din lipsă de iubirea celor apropiați, plecați în țări străine pentru a se salva pe ei. Oare aceștia pe care i-am enumerat, nu sunt eroi? Că nu apar pe liste oficiale sau pe monumente, nu pot fi numiți eroi? Faptul că suferă în tăcere, sau urlă de durere, îi face mai puțin curajoși decât cei mai eroi dintre eroi? Oare câte Catedrale ar trebui înălțate pentru a-i comemora și pe ei? Cu toate că în cazul lor, construirea de spitale utilate le-ar rezolva problemele dureroase.

Se aruncă cu bani, întrecându-se în brand-uri care mai de care, dar brand-ul de țară cel mai indicat ar trebui să fie bunul simț și COMPASIUNEA față de toți contribuabilii din ai căror bani au fost posibile aceste ”parade”.

O să închei cu o mică observație care pe mine m-a pus pe gânduri…

O mămică ce-și duse odrasla de 3-4 ani să vadă repetițiile militare, își exprima admirația față de entuziasmul copilașului la vederea armamentului greu ce mărșăluia pe bulevard… În loc să-l fi dus într-un parc să-i arate o frunză, cât de frumos a colorat-o toamna, un fir de iarbă care se îndărătnicește să-și scoată capul, sau o floricică, cât e de frumoasă și cât de mult s-a gătit pentru a place ochiului…

Visez la o lume ideală, în care nici dangătele clopotelor, nici zăngănitul armelor nu vor fi în stare să acopere Vocea Rațiunii…

Ileana PISUC

foto: Peter Lengyel