Lecția de istorie a Centenarului CNDV-ist

În cadrul manifestărilor dedicate sărbătoririi Centenarului Colegiului Naţional „Dragoş Vodă” Sighetul Marmaţiei, catedra de istorie a pregătit un program divers.

Astfel, vineri, 11 octombrie 2019, începând cu ora 9:00 a fost inaugurată expoziţia CNDV 100 în sala Florian Tiberiu, gazdă fiind prof. Marius Voinaghi; totodată, a fost lansat numărul special al Revistei Cercului de Istorie „Gemina”, după care s-a trecut la prezentarea lucrărilor în cadrul Sesiunii de Comunicări Ştiinţifice. Au fost abordate următoarele teme: Castrul roman de la Coştiui. Observaţii preliminaredr. Marius Ardeleanu (Muzeul de Istorie Baia Mare); Sabia lui Ştefan cel Mare – dr. Flaviu Vida (ISJ Maramureş); Contribuţia maramureşenilor la Marea Uniredr. Klara Guseth (Arhivele Judeţene Baia Mare); Profesori de geografie de la Liceul „Dragoş Vodă”: Alexandru Diaconescudr. Hodor Nicolaie (UBB, Cluj); Ziariştii de la Dragoş Vodăprof. Ioan Ardeleanu – Pruncu; Inscripţii medievale maramureşene secolele XIV – XVITeofil Ivanciuc; De la datorie la abandon. Studiu de caz: românii din Transilvania în Primul Război MondialPop Anamaria (Primăria Cluj); Lotul Vişovanpreot prof. Marius Vişovan; Zalmoxis, rege filosof şi zeuprof. Claudiu Holdiş; Armin Gutman – o scurtă biografieprof. Alin Pralea (Muzeul de Istorie, Sighet); Dilemele convieţuirii: greco-catolici şi ortodocşi în şcolile maramureşene interbelice. Studiu de caz: Liceul Dragoş Vodă Sighetu Marmaţieiprof. Florin Dragoste; Sistemele de acces în fortificaţiile neoliticeprof. Ovidiu Sechel; Istoria competiţiilor The League of Legends în RomâniaAdrian Petrovai (Bucureşti); Regele Carol al II-lea în presa din Maramureşul interbelic – prof. Horaţiu Vescan; Imaginea voievodului Dragoş în creaţiile populare şi literareprof. Claudia Dura; Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” la Centenarprof. Marius Voinaghi.

Mulţumim invitaţilor pentru implicare şi sperăm într-o colaborare fructuoasă la sesiunile viitoare!

 

Prof. Claudia DURA

foto: prof. Marius Voinaghi




De sărbătoarea Centenarului, CNDV-ul s-a dat la… carte! | VIDEO

A doua zi a sărbătoririi Centenarului CNDV-ist a fost ca la… carte! Profesori, absolvenți, invitați, scriitori, poeți, iubitori ai cuvântului scris au umplut la refuz Sala Festivă, „Mircea Belu”, a Colegiului Național „Dragoș-Vodă” pentru a participa la lansarea celor cinci cărți apărute la Editura „Valea Verde” (coordonată de un absolvent al Liceului „Dragoș-Vodă”) și tipărite la Aska Grafika SRL (firmă înființată de un abslovent la Liceului „Dragoș-Vodă”): „Prefecții Maramureșului (1919-2019)”, „Ion Bledea – Sculptorul Nordului”, „Voi, cuvinte!”, „#CNDV100 – Convorbiri – Mărturisiri”, „Silabisiri”.

Cărțile au fost scrise de către absolvenți dragoșiști, „mărturisesc” performanțele dragoșiștilor, propun poeme scrise de către absolvenți din diferite generații, designul acestora este conceput de dragoșiști, s-au exprimat dragoșiștii, în scris sau verbal, urmăriți de un public select.

Dar, mai bine, să lăsăm cuvintele (în cărți), iar pe dumneavoastră, vă invităm să urmăriți materialul video.

Salut, Sighet!

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS




CNDV a împlinit 100 de ani! La mulți ani! | VIDEO

Joi, 10 octombrie 2019 a fost zi de sărbătoare. Liceul “Dragoș – Vodă”, azi Colegiul Național “Dragoș Vodă”, a atins onorabila vârstă de un secol!

Între discursul primului director al Liceului “Dragoș Vodă“, prof. dr. Eugen Szeles, din 10 octombrie 1919, până la mesajul actualului director, al Colegiuli Național “Dragoș Vodă“, prof. dr. Vasile Mih, din 10 octombrie 2019, s-a scris o frumoasă istorie a educației și performanței nu doar pentru orașul nostru ci pentru întraga Țară a Maramureșului; zeci de generații de dragoșiști s-au format în această cetate a inteligențelor.

Profesori, absolvenți, elevi, oaspeți, invitați, discursuri, mesaje, evocări, amintiri etc. sunt elementele esențiale ce au încărcat cu frumusețe prima zi a Sărbătoririi Centenarului CNDV.

Mulțumim absolventului liceului și colegului nostru de redacție, dr. Sorin Markus, pentru imortalizarea în imagini a acestei prime zile aniversare.

 

La mulți ani, CNDV!

Salut, Sighet!

Foto & VIDEO: dr. Sorin MARKUS




#CNDV100 – Liceul „Dragoș Vodă” în perioada interbelică. Câteva personalități | Dimitrie D. Stan

Un alt profesor care și-a onorat cu strălucire anii petrecuți la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, a fost Dimitrie D. Stan. Născut în 27 iulie 1906 la Lugoj, a fost remacat, încă din primii ani de școală, și ajutat să se realizeze de profesorul său, Ion Vidu (1863-1631), merele dirijor și compozitor bănățean. După terminarea studiilor la Lugoj, a urmat Academia de Muzică din București, dar a făcut, în paralel, și teologia. A fost unul dintre studenții preferați ai profesorilor Kiriac și Brăiloiu. A cântat în corul Bisericii „Domnița Bălașa” dar și în Corul „Carmen”, patronat de Casa Regală, ocazie cu care l-a cunoscut și s-a bucurat de aprecierile lui George Enescu. După absolvire a fost repartizat la Liceul „St. O. Iosif” din Odorhei. În 1931, la funeraliile mentorului său, Ion Vidu, la Lugoj, s-a întâlnit cu corul Astrei din Sighet, condus de profesorii: Elisabeta Jurca și Coriolan Simu, foști, și ei, elevi și discipoli ai celui dispărut. Conducătorul delegației maramureșene era Dr. Vasile Ilea, președintele Astrei din Maramureș, iar printre coriștii prezenți se afla și Dora Cservenyi, studentă la clasa de canto clasic a Conservatorului din Cluj. În anul următor, Dr. Vasile Ilea, care era acum și prefect de Maramureș, a reușit să obțină pentru tânărul profesor D.D.Stan transferul la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. Un tânăr care stăpânea foarte bine vioara și pianul, dar și cu o voce foarte frumoasă, arătos, elegant și inteligent, sociabil într-un mod foarte natural, expansiv chiar, nu putea să nu fie bine primit în rândul profesorilor și în înalta societate locală, în care profesorii dădeau tonul. Erau și cei mai vocali și mai numeroși. Așadar, Traian Bilțiu-Dăncuș l-a cooptat numaidecât în cercul său de excursioniști pe coclaurile Maramureșului, alături de Mihail Iosivaș, Andrei Radu și alții. „Figură aristocratică de bănățean, gata de orice cântec, orice nebunie, orice farsă. Cu ochelarii încălecați pe un nas de o perfectă tăietură, cu figura distinsă și expresivă, el răspândea în jur o atmosferă de glumă și bună dispoziție.” Așa ni-l prezenta, câțiva ani mai târziu, colegul și prietenul, Andrei Radu, în cartea sa, „Din Țara lui Dragoș”(București, 1941). Dar mai întâi de toate, D.D.Stan era un profesor cu chemare pentru această muncă: foarte bine pregătit, exigent cu cumpătare și deosebit de perseverent, aflăm din presa vremii că: „După abia trei luni de la sosirea în Sighet, profesorul Stan își face simțită prezența cu ocazia serbărilor de 1 Decembrie, în cadrul cărora s-au remarcat corul și orchestra școlii, iar cu ocazia serbărilor de la 24 Ianuarie orchestra cuprinde 28 de elevi, execută bine bucăți destul de grele, iar corul, din peste 200 de elevi, cântă îndelung aplaudat și bisat la toate ocaziunile.” În aprilie, tot în „Graiul Maramureșului”, scria: „Elevii de la „Dragoș Vodă” au luat parte la concursurile literare și de coruri din București, iar gazetele bucureștene au vorbit foarte elogios despre corul nostru, punându-l alături de cele din capitală și a fost distins și mult aplaudat, iar apoi a fost invitat la Radio, unde a cântat „Câtu-i Maramureșu…”* Lauda i se cuvine d-lui profesor D. Stan, hărniciei și talentului său…pentru această frumoasă manifestație a elevilor noștri în capitala țării”. Și, numaidecât, tânărul profesor a fost cuprins și în conducerea Astrei locale, atribuindu-i-se coordonarea activităților muzicale ale acesteia, corul și orchestra, cu care, după o muncă de doi ani, avea să pună în scenă, cu succes și pentru prima dată în Sighet, operetele: „Crai Nou”, de Ciprian Porumbescu (1935) și „La șezătoare”, de Tiberiu Brediceanu și să susțină o serie de spectacole în oraș, în județ, în țară (Vișeu, Baia Mare, Satu-Mare, Cernăuți) și chiar peste hotare, în Cehoslovacia (Kosice).

Și tot imediat după sosire i-a fost atribuită și conducerea școlii de muzică din oraș, pe care o va reorganiza, o va aduce sub oblăduirea Astrei și, în timp de doi ani, avea să o ridice la rang de conservator popular. „În 1935 (D.D.Stan n.n.) a reușit să obțină Autorizația nr. 198129/1935, emisă de Ministerul Instrucțiunii, Cultelor și Artelor din România, pe numele „Conservatorului de muzică și dicțiune” al Societății Astra din Sighet” și astfel, acesta intra în structura ministerului, căpăta drept de publicitate, putând elibera diplome care se bucurau de toate drepturile legale, era considerat școală de rang superior (cum puține orașe din țară aveau la vremea aceea) și avea drept la subvenție bugetară. Și, tot sub egida Astrei și a Conservatorului, același neobosit D.D.Stan organiza, la Băile Coștiui, în vacanțele de vară, cursuri (gratuite) de pregătire pentru dirijori de coruri, la care au participat o mulțime de învățători de prin satele Maramureșului. I-a inițiat în arta dirijatului dar i-a învățat și să culeagă cântece populare cu text și partitură.Toate rezultatele acestea n-ar fi fost posibile dacă D.D.Stan n-ar fi avut-o alături pe soția sa, Dora, care, după absolvirea studiilor clujene, a renunțat la șansa de a rămâne la Opera din Cluj și a venit profesoară la Școala de muzică din Sighet, a cântat în corul Astrei și i-a asigurat cu succes rolurile cele mai grele din spectacolele de operetă realizate. Și, ca și cum cele înșirate mai sus, ca rezultate ale muncii sale, n-ar fi suficiente, o să mai menționam că D.D.Stan a fost și unul dintre ziariștii cei mai activi, a publicat în „Astra Maramureșană” și, mai ales, în „Graiul Maramureșului”, a fost unul dintre redactorii acestuia, a fost membru în Asociația presei.

În septembrie 1940 s-a refugiat la Lugojul natal, au fost imediat de primiți, împreună cu soția, ca profesori la Conservatorul de Muzică și Dicțiune de acolo, iar în anul următor a fost numit director al acestuia și a rămas pe acest post până în 1963, când a fost numit director al Casei Regionale a Creației Populare din Timișoara și profesor de teorie și solfegiu la Facultatea de Muzică a institutului de acolo. Dirijor coral împătimit, D.D.Stan a preluat de la Filaret Barbu (1903-1984) conducerea renumitului cor lugojan, „Ion Vidu” și a obținut cu acesta, timp de peste 25 de ani, o seamă de prestigioase distincții naționale, care l-au așeazat între marii dirijori români ai vremii: D.D.Botez, Ion Românu, Marin Constantin. În 1960, la sărbătorirea a 150 de ani de activitate a corului lugojan, dirijorul său, profesorul Dimitrie D. Stan a fost onorat cu titlul și medalia de „Artist Emerit”. În 1968 însă, ritmul trepidant al vieții lui D.D.Stan s-a întrerupt brusc și-ca un dat al sorții!-clipa aceea s-a petrecut pe o scenă. Avea doar 61 de ani și era încă în plină forță creatoare. „Dimitrie Stan a încetat din viață dirijând Corul „Ion Vidu” din Lugoj și prima telegramă de condoleanțe a venit de la Sighetul Marmației, unde dăduse prima oară strălucire talentului său. Sighetul a însemnat pentru el dragoste, împlinire, tinerețe unită cu munca pentru a da strălucire muzicii ca expresie a omeniei.”* Da, prima telegramă de condoleanțe a sosit din Sighet, de la Școala populară de artă, fiindcă, după plecarea nedorită din 1940, legătura sa cu Maramureșul a rămas vie și puternică, a trăit mereu. Dora, maramureșanca, soția sa i-a fost sprijinul cel mai de preț. Într-una dintre scrisori, Filaret Barbu îi scria:„Numai alături de un muzician ca Dora Stan ai putut să realizezi o operă atât de vastă și o calitate atât de deosebită corului („Ion Vidu” n.n.)pe care îl conduci.”

 

Născută la Sighet dintr-o mamă, Teodora Ivașco, fiica protopopului din Rozavlia și un tată de origine cehă (inginer și mulți ani director al salinelor (Ocna-Șugatag și Coștiui și a Fabricii de sare de la Cămara-Sighet) Dora a făcut studii strălucite de canto clasic la Conservatorul din Cluj, fiind colegă cu Mircea Popa, Ioan Dacian și alți mari cântăreți ai scenei românești. La absolvire i s-a oferit șansa de a rămâne la Opera clujeană dar a ales catedra de canto clasic de la Sighet și viața alături de profesorul Dimitrie Stan. „Urmându-și soțul la Lugoj, în refugiu, Dora Stan a devenit una dintre îndrăgitele „privighetori” ale Banatului. Mereu alături de soțul ei și ea i-a îndrăgit pe lugojeni (…) săvârșind astfel o punte culturală de suflet și cântare între Lugoj și Maramureș. (…) Poate că viața nu are sfârșit, poate că ea continuă să curgă în ființa semenilor pe care îi crești și că Sighetul și Lugojul mai portă ceva din marea iubire și talentul celor doi înaintași, truditori pentru cântec și armonie pe aceste meleaguri”.* Da, Sighetul, Maramureșul nu l-a uitat pe D.D.Stan, așezându-l la locul de cinste ce i se cuvine în paginile unor cărți*, bănățenii i-au dat numele său unei străzi din Timișoara, Școlii de artă din Lugoj, iar în anul 2006, i-au cinstit centenarul nașterii cu o frumoasă lucrarea monografică: „Centenar DIMITRIE STAN. Cântecul străbate lumea”.

*Cântecul cu acest nume a fost armonizat pentru cor de D.D.Stan. După ce a fost înregistrat și transmis la radio, a fost preluat de Maria Tănase și cântat cu mare succes în 1934, în primul ei turneu în Statele Unite.
*Din scrisorile trimise nouă de doamna profesoară Doina Mărgineanțu, născută la Sighet și stabilită la Timișoara, nepoată a doamnei Dora Stan.
*Idem
*„ Școala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației. 140 de ani de învățământ artistic” de I.Ardeleanu-Pruncu, Aska Grafika, 2006.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

 




#CNDV100: Expoziție de pictură Centenar CNDV Sighet!

Uniunea Artiștilor Plastici din România – filiala Baia Mare și Colegiul Național „Dragoș – Vodă” ne propun – în aceste zile de sărbătorire a Centenarului CNDV – o expoziție de pictură in situ, la etajul I al impozantului edificiu de învățământ.

Expun pictorii: Balogh Edgár, Muntean Ioan, Prykop Adrian și Rozsnyai Valentin (absolvent al Liceului „Dragoș Vodă”).

Expoziția poate fi vizitată în perioada 10 – 12 octombrie 2019.

 

 

Salut, Sighet!

 




#CNDV100 – Lecția de desen a lui Corneliu Baba se ține la… Sighet!

Sighetenii sunt invitați la o inedită lecție de desen, focalizată pe „materialul” pictorului Corneliu Baba (1906 – 1997).

„Lecția” (dedicată Centenarului C. N. „Dragoș-Vodă”) va fi susținută de prof. Ileana Pipaș, prof. Ion Munteanu, pictor George Ierima.

Inițiatorul și coordonatorul lecției de arte vizuale este prof. Ioan Tivadar.

Vernisajul expoziției va avea loc joi, 10 octombrie 2019, de la orele 16:00, la Radio România Sighet, str. Plevnei, nr. 8.

Salut, Sighet!




#CNDV100 – Prof. dr. Mihai Dăncuș – aproape jumătate de secol în prim plan!

Despre profesorul, etnologul, folcloristul, publicistul, managerul Mihai Dăncuș (născut la data de 10 februarie 1942, în Botiza) s-a scris și s-a vorbit enorm. A fost cel care a redimensionat imaginea Muzeului Maramureșului, contribuind la îmbogățirea acestuia cu noi piese din patriomniul tradițional al țării noastre de nord, propulsând numele instituției pe care a condus-o cu seriozitate și implicare zeci de ani.

Profesorul Mihai Dăncuș iubește cercetarea, fundamentată pe munca în teren, pe care a experimentat-o pe tărâmul Maramureșului, în detalii etnografice empatice.

Dintre multele proiecte pe care și le-a asumat și demarat amintim unul de foarte mare întindere (în 3 volume), monografia ritualurilor tradiționale din Maramureș, „Obiceiuri din viața omului în Maramureș”. A apărut primul volum „Nașterea și copilăria” iar următoarele volume, „Nunta în Maramureș” (vol. II) și „Moartea și înmormântarea” (vol. III ), vor fi publicate în următoarea perioadă.

S-a retras din viața oficial activă dar, cu forța celui care rămâne în parametrii omului creativ, scrie, scrie și iar scrie. Despre ce? Despre Maramureș, amintiri, întâmplări, fapte. Faptele vorbesc despre orice om, iar Mihai Dăncuș nu duce lipsă de fapte.

Ne-am hotărât să alocăm timp pentru un interviu mai puțin științific și să abordăm viața intelectualului Mihai Dăncuș, pe palierele „atractive” pentru… publicul larg.

 

Salut, Sighet!: Domnule profesor Mihai Dăncuș, cum se simte un om foarte activ în banca sau barca… pensionarilor?
MD: Am rămas în continuare cu aceleaşi preocupări în domeniul cercetării şi scrisului, mai puţin cu validarea lor în practică. Cu referire la muzeologie, din păcate fiind bolnav nu mai am randamentul pe care mi l-aş dori.

Salut, Sighet!: Haideți să „navigăm” spre… trecut, să răscolim amintirile. Unde v-ați petrecut și ce v-a marcat copilăria?
MD: M-am născut într-o familie de preoţi, tata fiu de ţăran din Ieud cu studii la Blaj având preoţi ca ascendenţi în neam: Lupu Dăncuş (1683) şi Timoteu Dăncuş (1769), preoţi la biserica din deal într-o succesiune cu cei din familia Balea; după mama, ea era din familia Iurca-Rednic, bunici şi străbunici preoţi până în secolul al XV-lea, printre care şi episcopul Atanasie Rednic.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, tata era preot la Botiza (unde m-am născut la şapte luni). Amintirile care îmi stăruie în memorie sunt cele legate de momentul când mai mulţi preoţi şi intelectuali din satele vecine veneau călare sau cu căruţele la noi şi ascultau seara Vocea Londrei, iar mama le prepara o „băutură neagră” şi le servea în nişte ceşcuţe mici (era cafeaua pe care am descoperit-o mai târziu). Tata le tăia cu o „maşină” specială tutun din frunze din care apoi îşi făceau ţigări. Toţi stăteau cu urechile apropiate de aparatul de radio Philips, care era o raritate în acele vremuri.

La finele anilor 1944 am plecat cu toată familia la Hărniceşti, la bunicii dinspre mama, unde ne-a surprins începutul anului 1945 când, în aşteptarea armatelor române au venit armatele sovietice, o subdiviziune a acestora stabilindu-şi cartierul general în casa bunicilor. În bucătăria de la Hărniceşti am şi astăzi în imagine un soldat rus care avea o barbă imensă şi un turban pe cap, şi care cu baioneta tăia faguri de miere luaţi de la stupii din grădină, şi mierea i se prelingea pe barbă, iar eu mă uitam cu ochi miraţi la ce se întâmplă … Oficiul de translare din limba rusă îl făcea un ofiţer care era basarabean şi care l-a salvat pe bunicul. Am multe amintiri din această casă unde, peste câţiva ani voi reveni şi voi rămâne la şcoală.

Un alt episod interesant din copilăria mea este cel petrecut în Strâmtura unde tatăl meu a fost transferat ca preot. Aici ne-a surprins marea foamete de după război, când oamenii mâncau pâine şi mămăligă din scoarţă de copac şi când a avut loc marele refugiu din Basarabia. Este imposibil să relatez toate amintirile din copilărie petrecute în acest segment de viaţă. În această perioadă am plecat în vacanţă la bunici la Hărniceşti unde am rămas în continuare doi ani şi jumătate. Acolo, bunicul meu, preotul George Iurca, m-a iniţiat în tainele vânătorii şi pescuitului. Tot acolo am asistat la prima „vizită” a Securităţii, când au venit trei ofiţeri şi şoferul Foica şi i-au confiscat armele de vânătoare (avea trei arme), apoi a urmat a doua „vizită” când i-au confiscat toate armele de pe panoplia din salon din care o bună parte le-am recunoscut mult mai târziu când am venit la Muzeu, fiind înregistrate în colecţiile acestuia. În sfârşit a treia „vizită” când au venit şi l-au arestat şi l-au dus… Între timp, când tata a fost numit forţat Protop al Maramureşului şi s-a stabilit la Sighet. Eu m-am înscris la Şcoala Pedagogică având-o ca învăţătoare pe doamna Nistor Clemansa.

Salut, Sighet!: După Școala Pedagogică ați urmat Liceul „Dragoș Vodă”. De ce ați preferat „Dragoșul” și nu ați continuat la Pedagogic?
MD: Ultima clasă din ciclul gimnazial am făcut-o la Bârsana unde a fost transferat tatăl meu ca preot. Cred că acesta a fost momentul când am decis să părăsesc Şcoala Pedagogică şi să dau admitere la liceul care deja îşi schimbase denumirea din „Dragoş Vodă” în „Filimon Sârbu”. Liceul în acea perioadă era de băieţi şi abia în clasele următoare a devenit mixt.

Salut, Sighet!: Cum v-ați „risipit” anii de liceu?
MD: N-am făcut parte dintre elevii „foarte buni” ai liceului, aceasta poate şi datorită condiţiei mele sociale, taxat fiind ca „mic burghez”. În toată perioada liceului am locuit la internat. Eram singurul elev care nu era membru UTM (Uniunea Tineretului Muncitor). În fiecare an eram propus pentru a fi primit în UTM, iar când propunerea ajungea la raion eram respins. La teatru, la cinematrograf, la spectacole de circ, la balurile organizate la liceele din oraş (Liceul maghiar, Liceul ucrainean, Liceul Pedagogic) nu aveam voie să particip, pentru că la toate manifestările organizate pentru tineri se mergea prin UTM. Imaginaţi-vă ce era în sufletul acestui adolescent care rămânea singur în internat, izolat de ceilalţi colegi, aceasta numai că era „fiu de burghez”.

Cu toate acestea mă bucuram de un anume prestigiu şi respect din partea colegilor, de exemplu când şeful internatului Pantiş Augustin a terminat liceul, cheia internatului mi-a predat-o mie.

În ultima clasă de liceu (1959), la insistenţele conducerii şcolii, în a doua parte a anului şcolar, am fost primit în UTM iar după o lună de zile am fost exclus şi exmatriculat din toate şcolile din România prin hotărârea Comitetului Central al P.C.R. – prezentată de delegatul venit de la Bucureşti cu acest scop. Cu toată opoziţia majorităţii profesorilor care au participat la şedinţă şi care apoi au fost daţi afară din sală, cu toată opoziţia şefilor UTM din şcoală, care au fost sancţionaţi cu vot de blam cu avertisment, cu toată opoziţia tuturor elevilor din liceu care au participat la şedinţă şi care, printr-un sunet mormăit, răspundeau la discursurile celor care cereau sancţionarea; verdictul l-a dat în final delegatul CC al P.C.R. Bucureşti care a enunţat hotărârea de exmatriculare. Învinuirile au fost multe: propagandă anticomunistă în internat, difuzarea de cărţi ale unor scriitori interzişi (Goga, Blaga, Iorga etc.) aduse din biblioteca tatălui meu. Din Sadoveanu se studia doar romanul „Mitrea Cocor” pe care eu l-am catalogat faţă de colegi că a fost un „mare bou” că a scris acest roman şi că „mă piş de la etaj pe literatura de după 23 august” şi multe altele.

Aceeaşi soartă a avut şi colega mea Preisler Estera, fiica rabinului din Borşa, care vorbea şase limbi şi luase premiul I la mai multe olimpiade de matematică.

Salut, Sighet!: Ce colegi de liceu v-au fost mai apropiați, pe ce criterii v-ați ales prietenii?
MD: Am avut două categorii de prieteni: colegi de liceu orăşeni şi colegi de la internat. Printre cei din oraş am avut o prietenie specială cu Brener Ştefan, cu care am fost coleg şi prieten încă de la Şcoala Pedagogică, Mircea Belu (actor, poet), Sergiu Nistor, Preisler Estera, Firică Livia, Dan Secuiu. La internat mi-a fost prieten apropiat Nonu Năsui, Ioan Mariş, Petre Pocaniuc, Pop Vasile, Tivadar Mihai, Dunca Adrian, Ulici Gheorghe şi mulţi alţii. Nu am făcut niciodată deosebirea pe criterii sociale, ba din contră.

Salut, Sighet!: Ce profesori v-au „impresionat” în anii de liceu? Cine v-a remarcat?
MD: Şi atunci ca şi astăzi unii au fost profesori de elită, excepţionali şi alţii care îşi dădeau mai puţin interesul sau erau aserviţi politic. Nu pot să uit lecţiile excepţionale ţinute de Gh. Chivu, Berţi Ştefan – un adevărat savant, Balea Livia, Pauliuc Bogdan, Eracle Titircă, Circa Cornelia, Ursu Leontina, Melaniuc Ecaterina. Am avut o relaţie specială cu profesorul, pictorul şi poetul Gheorghe Chivu, care m-a remarcat încă din ciclul I de la Şcoala Pedagogică şi pe parcursul anilor de liceu, când în ultima clasă am ajuns să ţinem lecţiile împreună. Un om de o calitate specială a fost profesorul de matematică, Ştefan Berţi cu care rezolvam probleme din plăcere şi care, după cursuri mă lua de la internat şi mă ducea acasă la el, mă aşeza într-un fotoliu şi după ce o oră, două cânta la vioară îmi citea din poeţii simbolişti. Aşa îmi explic abandonarea studiului matematicii şi aproprierea mea de literatură şi artă. O relaţie apropiată am avut şi cu doamna profesoară Livia Balea care, intuind talentul meu la desen, mi-a cerut şi am făcut planşe pe diverse discipline (botanică, zoologie, anatomie) care s-au păstrat şi s-au folosit de către elevi până în anii 1970. O notă specială merită profesorul Dumitru Paraschiv, care era şi directorul liceului şi care m-a înţeles şi m-a sprijinit în terminarea liceului, asumându-şi mari riscuri.

Salut, Sighet!: Cât de „atractiv” era Sighetul deceniilor 5 – 6 ale secolului XX?
MD: Încă mai erau prezente urmele celui De-al Doilea Război Mondial, erau vizibile şi stârneau curiozitatea noastră ruinele clădirilor care adăpostesc astăzi Liceul Pedagogic şi Casa de Cultură.

Sighetul era un oraş patriarhal dar cosmopolit, cu populaţie majoritar alogenă. Perioada era caracterizată de sărăcie, alimentele şi îmbrăcămintea fiind raţionalizate, se vindeau pe cartelă. Eram încă sub controlul ocupantului sovietic şi de aceea temerile erau foarte mari. Erau frecvente raziile în oraş, închisoarea politică era o realitate. Îmi amintesc că părinţii ne-au trimis să colindăm la închisoare pentru deţinuţii politici printre care era şi bunicul nostru dinspre mama. Încă nu existau cartierele muncitoreşti de astăzi, nu existau industrii, ci doar meşteşugari şi comercianţi concentraţi în centrul şi partea de jos a oraşului, iar în partea de sus era zona agricolă. Este perioada când încep lucrările industriale care, vor aduce şi vor schimba structura populaţiei. Este perioada când s-au reîntors în oraş o mică parte din evreii care au supravieţuit în lagărelor de exterminare de la Auschwitz şi Birkenau. Puţinii aristocraţi şi vechea burghezie trăiau într-o recluziune totală, neîndrăznind să se afirme, totul era pus sub semnul ocupaţiei sovietice.

Salut, Sighet!: Ați absolvit liceul în anul 1959. De ce v-ați îndreptat spre… Școala Tehnică Financiară din Baia Mare?
MD: În ultimul an de liceu (1959), fiind exmatriculat din toate şcolile din România, îmi vedeam viitorul sumbru, dar directorul liceului, prof. Paraschiv, împreună cu alţi profesori au decis şi şi-au asumat riscul să-mi încheie mediile pe ultimul trimestru, în felul acesta exmatricularea nu mai producea în totalitate efectele distrugătoare. Aşadar, am avut acces la examenul de bacalaureat care, a fost primul după război cu asistenţă publică. Consecinţă a exmatriculării a fost şi faptul că timp de şase ani am avut interdicţie de a urma o facultate. Nu am avut nici măcar dreptul de a mă înscrie la vreo facultate.
În Gara de Nord din București, avându-l coleg de soartă pe Nonu Năsui, nefiind primiţi să ne înscriem la facultate, am auzit la megafoane că s-a înfiinţat la Baia Mare o Şcoală Tehnică Financiară care era în structura Ministerului Finanţelor şi nu a învăţământului. Pe loc am hotărât să mergem acolo. La înscriere am constatat că din cei 111 înscrişi, 56 erau fii de preoţi, iar restul de avocaţi, medici şi alţi „mici burghezi”. Aşa am ajuns să fac această şcoală.

Salut, Sighet!: Ați muncit în finanțe – contabilitate? Cât timp?
MD: La terminarea şcolii am fost repartizat la cerere (pentru a-mi pierde urma) la Negreşti Oaş, unde am lucrat un an şi jumătate. Negreştiul era o comună mare cu case foarte sărăcăcioase, fără nici un fel de edificii social culturale. Atunci a devenit centru de raion. Toţi funcţionarii publici (judecători, procurori, avocaţi, miliţieni, medici, profesori etc.) erau tineri stagiari. Atunci şi acolo l-am cunoscut, ne-am împrietenit şi am colindat satele Ţării Oaşului cu artistul Mihai Olos. Tot acolo am cunoscut-o pe domnişoara Modi, fată de preot greco – catolic, cu studii de matematică în Germania şi absolventă a Conservatorului la Viena. Casa ei era plină de cărţi, ziare, reviste tipărite în Germania, Franţa, Austria şi Ungaria. În această casă organizam cenacluri literare şi de cultură etc.

Salut, Sighet!: Și… ați urmat filologia la Cluj pe care ați absolvit-o în anul 1973. Profesorul de limba română era pregătit pentru catedră?
MD: De la Negreşti am fost luat fortuit în armată, fără măcar să-mi pot anuţa familia. După armată am venit în Maramureş, la Strâmtura, ca profesor suplinitor şi am locuit în familia preotului Cupcea Salviu. După un an m-am transferat la Bârsana de unde am început studiile la fără frecvenţă la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj. La Bârsana am preluat colecţia muzeală din cadrul şcolii, începută de doamna Cora Vera, pe care am îmbogăţit-o devenind în final un mic muzeu local.

Salut, Sighet!: Când ați ajuns la Muzeul Maramureșului și cum s-a întâmplat?
MD: De la Bârsana, în anul 1968 am acceptat propunerea lui Francisc Nistor de a merge la muzeul din Sighet, fapt oficializat din 1969. La muzeu erau angajate patru persoane (paznic, femeie de serviciu, muzeograf ştiinţele naturii şi director). Nu era deschisă nicio expoziţie pentru public, colecţiile muzeale conţinând aproximativ 1500 de obiecte erau constituite eterogen (etnografie, arheologie, istorie, artă, ştiinţele naturii). Totul era grupat în clădirea din Piaţa Libertăţii 15 care nu avea curent electric, nici apă. De acum începe perioada construcţiei şi reconstrucţiei muzeului care este o istorie întreagă şi nu poate fi cuprinsă în acest interviu. Succint: am conlucrat foarte bine cu domnul director Francisc Nistor, şi am găsit un coleg bun în persoana biologului Iosif Bereş. Am început sistematizarea colecţiilor şi organizarea lor în aşa manieră încât în 1971, împreună cu Francisc Nistor am deschis Muzeul Etnografic al Maramureşului în strada Bogdan Vodă, numărul 1. În 1976, la împlinirea a 650 de ani de atestare documentară a oraşului Sighet, am organizat personal prima expoziţie de istorie şi arheologie a Maramureşului, în spaţiile clădirii din Piaţa Libertăţii, numărul 15.

Am organizat Casa Mihalyi de Apşa ca muzeu de memorialistică, istoria culturii şi artă. Pentru a avea câteva repere în zona Maramureşului, am organizat şi deschis pentru public, mai multe case muzeu: Casa Kazar (Vadul Izei), Casa Mihalyi – Lazăr (Giuleşti), Casa muzeu şcolar (Bârsana), Casa muzeu Dunca Pâţu (Ieud), Casa Deac Vasile Moşu (Cuhea), Casa Stan Pătraş (Săpânţa).

În 1981, de ziua internaţională a muzeelor am deschis Muzeul Satului maramureşean în zona Dobăieş, iar în oraş am deschis Muzeul culturii evreieşti – Casa Memorială Elie Wiesel.

Salut, Sighet!: Ați fost în perioada 1977 – 2011 directorul Muzeului Maramureșului din Sighet și v-ați identificat cu instituția respectivă. Ați fost omul potrivit la locul potrivit? Ce-a însemnat pentru dumneavoastră… Muzeul?
MD: În perioada 1977 – 2011 am fost numit director al muzeului din Sighetu Marmaţiei, muzeu în care m-am regăsit în totalitate în privinţa preocupărilor şi idealurilor mele. La întrebarea, ce a însemnat pentru mine muzeul vă răspund scurt: viaţa mea.

Salut, Sighet!: V-ați identificat cu Maramureșul sau cu… datoria muncii?
MD: Dragostea pentru satele Maramureşului, pentru istoria şi ţăranii zonei, mi-au fost insuflate de părinţii mei. Mama mi-a spus ca un testament: „Să încerci să-i ridici pe ţărani la nivelul tău, nu să cobori tu la nivelul lor”. Aceasta m-a făcut să mă identific total cu maramureşenii şi cu datoria muncii în cultul căreia am fost educat.

Salut, Sighet!: Care vă este cel mai apropiat proiect de suflet din trecutul dvs?
MD: Ca „proiect de suflet” am avut dintotdeauna ridicarea prin cultură a ţăranului maramureşean. În mod concret, crearea Muzeului Satului Maramureşean este proiectul care în integritatea lui se suprapune cu idealurile mele. Aici, trebuie să spunem, fără lipsă de modestie, că prin crearea unui model teoretic al satului maramureşean începând din secolul al XIV – lea până în contemporaneitate (monumentele achiziţionate pentru muzeu în diacronie începeau din sec. al XVI iar în sincronie, aşa cum le-am găsit în teren) pe care am reuşit să-l realizez şi să-l validez în practică prin ceea ce numim astăzi Muzeul Satului Maramureşean. Mai sunt aproximativ 20 de muzee în aer liber în România, multe dintre ele având titulatura de muzeu al satului: Muzeul Satului Naţional Bucureşti, Muzeul Satului Bucovinean Suceava etc., dar majoritatea absolută a acestora sunt muzee excepţionale în aer liber ce conţin arhitectură şi tehnicile populare din zonele respective, dar nu sunt organizate pe structura unui sat. Puţini sunt aceia care au avut privilegiul să construiască un muzeu de la „modelul teoretic” la validarea lui în practică. Acest lucru am reuşit să-l realizez aici, la Sighet.

Salut, Sighet!: Ați asigurat continuitate la Muzeul Maramureșului, la granița dintre cele două secole și între două sisteme ideologice complet diferite. Cum se explică succesul dumneavoastră profesional?
MD: În 2011, când m-am retras la pensie cu ocazia inaugurării Sectorului de instalaţii tehnice acţionate hidraulic în cadrul Muzeului Satului Maramureşean, la întâlnirea festivă au venit zeci de colegi şi specialişti de la muzee şi instituţii academice din ţară. Unul dintre ei m-a întrebat cum am reuşit să traversez atâţia ani cu atâtea momente zbuciumate în istoria politică a ţării în funcţia de director. Am ridicat mâna, unii au înţeles ameninţător, şi am spus: „să nu faceţi politică. Muzeele sunt deschise pentru toate rasele umane, pentru toate etniile, pentru toate categoriile sociale, pentru toţi oamenii”. Eu n-am făcut politică. Am făcut doar politică patrimonială. Timp de 45 de ani s-au schimbat zeci de miniştri, zeci de demnitari judeţeni şi locali şi totuşi am traversat cu demnitate aceste „praguri”. La Revoluţia din 1989 am rămas singur în muzeu, păzind patrimoniul de eventuali răufăcători.

La Muzeul Satului s-au încercat distrugeri şi devastări de către persoane cu interese materiale, care strigau că „este muzeul lui Ceauşescu”… ironia sorţii… Muzeul care conserva cele mai vechi construcţii de pe teritoriul naţional, datate cert şi care pentru valoarea sa în anul 1993 a găzduit a XV-a Conferinţă a Asociaţiei Europene a Muzeelor şi în anii următori, Conferinţa europeană „Drumul lemnului în Europa”.

Deoarece idealul meu de viaţă a fost descoperirea, descrierea şi prezervarea patrimoniului naţional, mulţi colegi din ţară „au descoperit” că această idee nobilă nu are culoare politică. Am avut propuneri tentante şi înainte şi după Revoluţie pentru a accede în funcţii politice, dar am refuzat cu obstinaţie rămânând aici pentru a desăvârşi muzeul şi a apăra valorile naţionale ale Maramureşului şi ale ţării la graniţa de nord.

Salut, Sighet!: Etnografie, folclor, tradiții sunt elemente de actualitate pentru o definire a Maramureșului?
MD: Mi-a fost greu să înţeleg rapiditatea cu care s-au produs schimbări profunde în viaţa comunităţilor din ţară în general şi din Maramureş în special.

Imediat după decembrie 1989 zeci de mii de oameni din satele Maramureşului au ieşit în occident unde, prin munca lor au câştigat bani, pe care i-au investit în schimbarea locuinţelor. Astfel, s-au construit case noi în toate satele Maramureşului, iar cele vechi, la început au fost distruse, iar apoi vândute la români sau străini care le-au cumpărat, fie pentru a le remonta şi restaura în zone turistice, fie pentru a folosi lemnul vechi în confecţionarea parchetului sau mobilierului vechi. Astfel, în câţiva ani s-a schimbat înfăţişarea satelor, casele noi cu câte 6-10-12 încăperi, construite într-o arhitectură îndoielnică, dispariţia sau concentrarea acareturilor în construcţii simple, au dus şi la schimbarea structurii gospodăriei tradiţionale. S-au construit şi biserici noi din zid, foarte mari ca dimensiuni, în felul acesta s-a produs un dezechilibru între spaţiu construit şi cel natural.
Ceea ce mai dă identitate culturală zonală şi locală sunt porţile noi care au preluat modele vechi, redimensionându-le şi aglomerându-le cu motive noi. În multe din satele din Maramureş s-au construit şi biserici de lemn după modele vechi. În felul acesta porţile şi bisericile din lemn au devenit mărci identitare ale satelor şi ale zonei.

În locul căruţelor, a săniilor şi ale altor mijloace de transport locale, în curţile ţăranilor, azi vezi 1-2 maşini, tractoare şi alte mijloace auto.

În fiecare casă este amenajată o încăpere în stil tradiţional, care este mai mult o expoziţie.
Se perpetuează şi astăzi obiceiuri legate de nuntă şi de înmormântare, care sunt mai conservatoare. Sigur, peste tot apare noul iar fenomenul desacralizării acestora este pregnant.

Doar în zilele de duminică şi sărbători o bună parte din săteni se îmbracă în costume tradiţionale. Este greu de disociat forţa credinţei de cea a obişnuinţei, ca în zilele de sărbătoare oamenii să meargă la biserică.
Putem conchide că încet, încet oamenii de la sate îşi dau seama de adevăratele valori materiale şi spirituale şi încearcă să revină asupra lor şi sub impulsul multitudinii turiştilor străini sunt interesaţi de toate acestea.

Salut, Sighet!: Ce-i de făcut pentru a păstra identitatea originară, nealterată, a zonei noastre?
MD: Puţinii intelectuali, care sunt familiarizaţi cu valorile tradiţionale, trebuie să se alăture străinilor care ne vizitează şi ştiu să ne aprecieze. Împreună să pornim o ofensivă împotriva alterării satelor noastre.

Salut, Sighet!: Ați fost și profesor asociat la Universitatea de Nord Baia Mare, specializarea Etnologie. Mai există interes, în rândul tinerilor, pentru acest domeniu?
MD: Am predat cursuri de etnografie la Universitatea de Nord din Baia Mare atât la specializările respective cât şi la masterate şi am constatat, pe parcursul celor 12 ani cât am lucrat acolo, un interes special al studenţilor şi masteranzilor, concomitent cu durerea lor că-şi găsesc cu mare greutate locuri de muncă în specialitatea lor.

Salut, Sighet!: Dispare Sighetul imperial în malaxorul globalizării?
MD: Sighetul a fost unul din cele 5 oraşe regeşti ale fostului Comitat. De aici şi cântecul celebru sau imnul Maramureşului – „Cât îi Maramureşu nu-i oraş ca Sighetu”… pentru că vechiul Comitat Maramureş, era al treilea ca mărime în fostul imperiu cezaro-crăiesc. Între oraşele Hust, Vişc, Teceu, Câmpulung la Tisa şi Sighet, Sighetul era capitala comitatului. Aşa se explică şi superbele clădiri monumentale, care adăposteau instituţiile administrative dar şi în ansamblu aspectul civilizat al oraşului: reţeaua de străzi cu capete de perspectivă, centrul oraşului cu biserica reformată (fostă romano-catolică) cu multe elemente gotice în stil, biserica romano – catolică în stil baroc, biserica ruteană (fostă greco – catolică) în stil baroc – transilvan şi biserica românească de pe strada Dragoş Vodă – fostă greco – catolică, azi ortodoxă, în stil neogotic.

La acestea adăugăm clădirile monumentale: fostul tribunal comitatens cu închisoarea, respectiv actuala primărie şi Muzeul Memorial de astăzi, „Reduta” (actualul muzeu etnografic şi cinematograful), Palatul Asociaţiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureş (fostul IGO), complexul de clădiri adiacente bisericii romano – catolice, fostul Liceu piarist (actualul Liceu “Dragoș Vodă”), Liceul Pedagogic şi Sala Studio, succesiunea de clădiri (individual fiecare din ele mici palatine) ca să nu mai vorbim de clădirea Palatului Cultural terminată în 1914, cu destinaţie culturală şi, în primul rând, cea muzeală. Am dat câteva exemple de clădiri şi instituţii care poartă amprenta Sighetului imperial.

După Război au apărut câteva cartiere cu blocuri de locuinţe, ca inserţii în structura vechiului oraş.

După Revoluţia din decembrie 1989, pe străzile principale dar mai ales pe cele laterale s-au construit case noi, multe cu aspect de vile, am putea spune un nou oraş.

Fenomenul globalizării îşi spune cuvântul, dar conştiinţa şi mândria orăşenilor vor păstra suficiente elemente care să-i confere statutul de fost oraş imperial.

Salut, Sighet!: Oare cine ar trebui să se preocupe de „zestrea” Maramureșului?
MD: A apărut în Maramureş o foarte talentată interpretă de muzică populară care şi-a stabilit ca ideal revitalizarea vechilor tradiţii. Pentru realizarea acestui deziderat a creat o asociaţie – Zestrea Maramureşului, care deja produce efecte, din fericire promiţătoare, este vorba de Măriuca Verdeş.

Salut, Sighet!: Cum ar trebui să fie un manager modern de muzeu?
MD: Foarte succint: inteligent, cu o bună pregătire profesională, ataşat de valorile patrimoniale, exigent cu sine şi cu cei din jur, dedicat …

Salut, Sighet!: Ați publicat foarte mult, volume, articole, studii, ați făcut cercetări valoroase. Sunteți mulțumit de „istoricul” dumneavoastră?
MD: Cred că cele mai importante cărţi pe care le-am scris sunt însăşi muzeele pe care le-am creat.
Cu zeci de ani în urmă, când într-un simpozion la Suceava, la care au participat muzeografi specialişti, universitari şi savanţi academici, s-a discutat tematica viitorului muzeu în aer liber al Bucovinei. Într-o controversă, privind definiţia muzeului în aer liber am spus: „Muzeul este o carte scrisă într-un limbaj propriu de un autor sau de mai mulţi autori în coordonarea unuia”.

Toată viaţa mi-am dedicat-o activităţii muzeistice, respectiv creării unei reţele muzeale în Maramureș. În Sighet am dezvoltat mai mult Muzeul Etnografic cu expoziţie în aer liber care, în concepţia mea trebuia să fie susţinut de Muzeul de istorie şi ştiinţele naturii, dominanta Maramureşului fiind ETNOGRAFIA. Am încercat să impun acest lucru şi am reuşit. În efortul de realizare a complexului muzeal maramureşean cu toate muzeele şi secţiile cunoscute pe parcursul a aproape unei jumătăţi de secol, m-am luptat cu diverse mentalităţi şi idei retrograde, reuşind în final să-mi impun concepţiile şi să-mi văd realizate idealurile. Efortul de-o viaţă pe care l-am făcut s-a concretizat în realizarea muzeelor şi nu în scrierea cărţilor. Am ars ca o flacără toată viaţa.

Salut, Sighet!: Vă reproșați ceva din/ în activitatea dvs.? Ar fi trebuit să procedați altfel în anumite împrejurări/ decizii pe care le-ați luat?
MD: Da, îmi reproşez foarte multe, dar fiind singur, având ca sprijin şi colaborator doar pe soţia mea şi mai târziu foarte puţini colaboratori cu un anumit grad de competenţă, nu am reuşit să-mi împlinesc toate gândurile, dar am dat principalele repere.

Salut, Sighet!: Pentru a revigora și relansa contextul cultural – artistic al Sighetului ce ar trebui întreprins?
MD: Trebuie organizat întregul sistem ce vizează construcţia şi reconstrucţia oraşului, precum şi instituţiile chemate să realizeze acest deziderat. Personalul din instituţii trebuie să ştie că este remunerat de către stat pentru munca pe care trebuie să o desfăşoare iar câştigurile ilicite trebuie sancţionate cu duritate.

Salut, Sighet!: În ce/ cine credeți?
MD: Am crezut şi cred în idealurile creştine în care am fost crescut şi educat de către părinţi. Cred în oameni şi în idealurile lor.

Salut, Sighet!: Ce proiect/e aveți pentru anul 2020?
MD: Anul 2020 este foarte aproape. Dacă voi avea sănătate şi timpul îmi va permite voi definitiva câteva cărţi pe care le-am conceput şi scris deja, urmând să le pregătesc pentru tipar.

Salut, Sighet!: Mulțumim pentru interviu, multă, multă sănătate și să ne vedem cu bine la Sărbătoare Centenarului CNDV, de la începutul lunii viitoare!

Brîndușa OANȚĂ & Ion MARIȘ




#CNDV100 – Liceul „Dragoș Vodă” în perioada interbelică. Câteva personalități | Iacob Dermer

Profesor Dr. IACOB DERMER

S-a născut în 1891 la Ipoteștii Sucevei, a absolvit studii juridice la Cernăuți, a continuat studii filologice la Viena, a revenit la Cernăuți și a făcut un doctorat în filosofie, apoi a fost mobilizat și trimis pe front. După terminarea războiului, în urma absolvirii unor noi cursuri și examene, în 1920 a fost repartizat profesor de geografie și istorie la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. Fire deschisă, comunicativă, mare amator de drumeții și bun cunoscător al tainelor naturii, tânărul profesor Iacob Dermer, care venea și dintr-un mediu multicultural asemănător, și-a câștigat repede simpatia noilor săi elevi, pe-atunci numai băieți.

A fost și un pasionat și bun fotograf, multe din pozele sale au fost folosite în publicațiile vremii. Sesizând nevoia acută a unui manual de geografie pentru elevii de aici, a pornit la documentarea și elaborarea unui astfel de manual, dar bogăția materialului adunat și colaborarea cu inginerul Ion Marin de la Vișeu, îl determină să-l transforme într-un adevărat studiu monografic, tipărit sub semnătura celor doi la „Cartea Românească” în 1934, sub titlul „Maramureșul românesc”.

A bătut cu pasul întreg ținutul, a făcut diverse măsurători și schițe, hărți, tabele și sute de fotografii, o parte dintre ele completând fericit textul lucrării, a cules informații din arhive, din instituții ale administrației, dar și de la simpli cetățeni de-ai locului, rezultând o lucrare foarte necesară atunci Maramureșului și poate și mai necesară țării și noilor instituții, Maramureșul fiind atunci un ținut prea puțin cunoscut acestora. După câțiva ani avea să scoată totuși, împreună cu învățătorul Petre Lenghel-Izanu, și un manual de geografie a Maramureșului pentru clasa a IV-a primară, cel pentru clasele secundare fiind elaborat tot în anii aceia de către profesorul Gheorghe Vornicu de la Școala Normală.

Dar Iacob Dermer a fost o prezență activă și în conducerea Astrei maramureșene, în Asociația Presei, fiind mulți ani bibliotecarul Clubului Ziariștilor dar și un prolific ziarist, mereu prezent în coloanele „Gazetei Maramureșene”, ale „Astrei Maramureșene”, ale „Graiului Maramureșului” sau „Frontul Maramureșului”, dar și în publicațiile naționale: „Lumea românească”, „Dimineața”, „Adevărul”, „Cuvântul” sau „Die Stimme” din Viena, al căror colaborator (corespondent) local a fost. Deși evreu de origine, ziaristul Iacob Dermer a fost unul dintre cei mai virulenți combatanți ai baronului local, Groedel, al modului în care acesta exploata pădurile și, mai cu seamă, al căilor și mijloacelor prin care acesta a ajuns în posesia lor. A scris, în 1932, în „Astra”, aproape vizionar despre Hitler: „Se poate întâmpla ca acest Adolf Hitler să rămână numai un episod în istoria atât de zbuciumată a Germaniei învinse, dar se poate și ca Hitler să însemne, nu numai pentru Germania, ci și pentru toată lumea, începutul unei epoci noi, adică trecerea de la un sistem parlamentar la un sistem de conducere a statului printr-un singur partid, într-o formă sui generis, diferită de cea încercată de Lenin și Mussolini.”

În câteva articole din „Graiul Maramureșului” a criticat atitudinea excesiv de tolerantă a autorităților față de „Boicotul împotriva limbii române”, numit așa într-un articol din 1934, publicat în „Graiul Maramureșului”, din care cităm: „Cerem ca școala să-și facă pe deplin datoria în ce privește menirea ei ca factor al culturii românești. Cerem sancțiuni aspre împotriva tuturor acelora care întrebuințează sau admit întrebuințarea limbii maghiare în școlile românești. Vom fi neîmpăcați urmăritori ai tuturor acelor care nu se vor conforma acestei juste cerințe, le vom publica numele și vom insista să fie mutați de aici și înlocuiți cu alții mai conștienți de menirea lor”.

Demn de relevat este și faptul că numele lui n-a fost găsit pe nici o listă electorală și n-a fost înscris în niciun partid și n-a fost implicat în niciun proces de presă. După august 1940, a fost obligat să se refugieze. Fiind un bun cunoscător al locurilor și munților de pe granița de nord, a încercat să ajungă, pe jos, la Cernăuți și i s-au pierdut urmele. Se zvonise că a fost prins prin munți de soldați ucrainieni și fiindcă s-au găsit asupra lui aparatul de fotografiat și ceva hărți ale zonei, a fost crezut spion și împușcat. Nu suntem siguri că așa s-a întâmplat și nici că ar fi fost evreu. Știm însă că activitatea sa de profesor la liceul nostru și articolele sale din presa vremii, deci întreaga sa activitate desfășurată timp de două decenii și pusă în slujba Maramureșului, constitue dovada cea mai clară că profesorul Iosif Dermer a fos un bun cetățean român și merită să ne amintim din când și de el.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU




#CNDV100 – Prof. univ. dr. Petru Dunca este aproape de noi, sighetenii! (autor, Ion Mariș)

În ultimele luni am primit numeroase informații din întrega lume, prin care ni se semnalează succesul profesional pe care l-au obținut numeroși absolvenți ai Liceului „Dragoș Vodă”/ CNDV.

Scrutând toate zările după absolvenții de elită ai Liceului nostru („Dragoș Vodă”), am „neglijat” profesioniștii de… acasă. Foarte aproape de noi, la Baia Mare, profesează pe paliere… superioare, profesorul universitar Petru Dunca. Este fondator al specializărilor: Etnologie, Filosofie, Jurnalism, Relații publice, masteratele de Etnologie și Antropologie socială, Drepturile Omului (forma extinsă de doi ani) și a Școlii Doctorale „Filosofie și comunicare”, Domeniul Filosofie, din cadrul Universității Tehnice din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord Baia Mare, Facultatea de Litere. Este profesor universitar, conducător de doctorat și coordonator al acestei Școli Doctorale.

După absolvirea Liceului „Dragoș Vodă”, în anul 1974, s-a înscris la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași la Facultatea de Filosofie – Istorie, pe care o finalizează cu licență în anul 1980. În perioada 1991 – 1994 urmează diferite cursuri postuniversitare internaționale, iar după 1993 se înscrie la doctorat tot la Iași, la Universitatea „Al. I. Cuza”.

A debutat în activitatea profesională la… catedră, profesor titular și director la școlile generale din Ieud și Budești, în perioada 1980 – 1987, apoi inspector școlar (1987 – 1990) și inspector general adjunct (1987 – 1992).

Din 1993, profesorul Petru Dunca intră în învățământul superior (lector universitar) și… ascensiunea continuă!

A publicat foarte multe articole, lucrări de specialitate, studii, cărți, a primit medalii și diplome și, partea frumoasă (printre multe alte realizări), a fost cuprins în mai multe antologii de poezie. Ar mai fi multe de spus, dar CV-ul domnului profesor este ușor de „interceptat” în mediul virtual, ne oprim aici cu detaliile strict biografice și continuăm descoperirea profesorului universitar Petru Dunca printr-o „mică” șarjă de întrebări.

Ion Mariș: Domnule profesor, un cântec deja celebru spune: „Cât îi Maramureșu’/ nu-i fecior ca eu și tu/nici oraș ca Sighetu’”. Și totuși ați ales… Baia Mare! De ce?
Petru Dunca: Viața fiecăruia este un drum plin de răscruci. De multe ori nu știm prea bine spre ce ținuturi ne va duce corabia destinului nostru.

Ca orice tânăr aveam vise mari, mai ales în ceea ce privește cariera, clădite mai ales în timpul studiilor universitare. Nu credeam că voi ajunge în Maramureș, mai ales că mă bazam mult pe susținerea profesorului Tudor Ghideanu care făcea eforturi ca după finalizarea studiilor să încep viața academică, la Iași, ca asistent la catedra de Filosofie, dar nu a fost să fie deloc așa. Trăiam atunci într-un sistem totalitar comunist, în care destinul s-a stabilit de către „sistem”. În acei ani, Nicolae și Elena Ceaușescu, după vizita în China, au aplicat în România ideile revoluției culturale: după absolvire, tinerii trebuiau să ajungă în mediul rural sau în orașe mai mici, în cel mai bun caz. În fiecare an, mii de absolvenți luau drumul satelor. Repartiția se făcea la nivel național, în ordinea mediilor. Chiar dacă am avut medii foarte mari, peste 9,80, nu am mai rămas în „dulcele târg al Ieșilor”, ci la Ieud, împreună cu Daniela Dunca, când ne-am căsătorit cu puțin înainte de repartiția națională. Speram măcar să ajung la Sighet, dar posturile erau blocate. Mi-am făcut până și „buletin de sighetean”. Venind în Maramureș am fost în audiență la inspectori școlari generali. Răspunsul a fost: „Nu puteți fi detașați în Sighet! Când peste ani și ani vom auzi de voi, poate o să vă detașăm!” Așa că „ne-am luat de mânuță” cu Daniela și ne-am dus la Ieud la „posturi”. Mare diferență de la Universitate la o școală generală. Ne-au impresionat copiii, apoi oamenii. Jumătate dintre ei au fost deținuți politici și au făcut temniță grea sau au fost detașați la Canal, la muncă forțată în perioada regimului totalitar, doar pentru că erau țărani gospodari și s-au opus colectivizării.

Am cunoscut în Ieud familii extraordinare, cu care am rămas prieteni pe viață: Dăncuș, Chindriș, Purdea etc.
Aici în Ieud, împreună cu Daniela, am pus bazele Ansamblului de cântece și dansuri tradiționale al copiilor. Am obținut multe premii naționale. Am fost cu sute de copii în tabere. Deosebite au fost și manifestările Revistei „Luceafărul” la Ieud, în fața a sute de oameni, când se recita la lumina lumânărilor poezia lui Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Marin Sorescu. În timpul manifestărilor autoritățile întrerupeau curentul electric invocând diferite motive.

În Ieud am pus bazele, împreună cu Daniela și un grup de intelectuali maramureșeni și din țară, la ampla manifestare națională: „Codicele de la Ieud – primul manuscris în limba română”. Mă gândesc la Mihai Olos, Gheorghe Mihai Bârlea, Ion Bogdan, Gheorghe Pîrja. La această mare sărbătoare a spiritului românesc a fost alături de mine poetul Ion Gheorghe, criticul și rafinatul om de cultură Laurențiu Ulici, filosoful și antropologul Vasile Vetișanu, poetul Ion Zubașcu, etnologii Gheorghe Focșa, Nicolae Dunăre, lingviștii de marcă: Dumitru Șerban de la Academia Română, universitarul Gheorghe Mihăilă. Lista este lungă.

În 1983, manifestarea a fost interzisă după a III-a ediție, deoarece o parte dintre intelectualii prezenți în fața câtorva mii de țărani de pe Valea Izei i-au îndemnat pe aceștia să-și recupereze terenul de la C.A.P.. Discursul de revoltă a fost al lui Mihai Olos. Ieudenii au început „treaba”! Noaptea arau terenurile, iar cei de la CAP le arau ziua.

„Concurența” cu autoritățile a durat timp de o lună. Noaptea țăranii își făceau temeliile la case pe vechiul lor teren, acum în proprietatea C.A.P.- ului, iar ziua următoare veneau funcționarii cu tractoarele să le dărâme. Au urmat conflicte și apoi anchete grele. Cred că a fost prima formă de revoltă din Maramureș în perioada sistemului comunist, după anii `60. Desigur, au fost găsiți vinovați intelectualii. Eu și Daniela am fost detașați la Școala Generală din Budești. Aici lucrurile erau liniștite. Eram acasă. Printre activitățile didactice și științifice am pus bazele, împreună cu Daniela și învățătorul Petru Ștețiu, Ansamblului folcloric „Coconii din Budești”, care nu peste mult timp a devenit celebru. Condițiile erau dificile. Repetițiile cu zeci de copii, riguros selectați, se făceau mai ales seara și noaptea la lumina lămpilor minerești cu carbid. Nu uit nici acum praful și mirosul înțepător de carbid. Rezultatele au apărut după o jumătate de an. Copiii au fost o mare surpriză. Erau extraordinari! Trăiau cântecele și dansurile! Aveau o forță teribilă! Am luat zeci de premii la concursurile naționale. Am realizat zeci de emisiuni la Televiziunea Română prin sprijinul constant al marelui om de televiziune Tudor Vornicu. Copiii au reprezentat România la Festivalul Internațional al tineretului la Kielce în Polonia, unde au luat locul I. Și un fapt inedit: Tudor Vornicu a realizat un film documentar cu „Copiii din Budești”, care a fost dat la schimb la Televiziunea franceză pentru filmul de desene animate cu Mickey Mouse, astfel milioane de copii din România s-au întâlnit cu personajul lor preferat.

Am vorbit cam mult! O să vă răspund totuși, cum am ajuns la Baia Mare!

Începând de la Ieud, apoi de la Budești, am participat, împreună cu Daniela, cu lucrări științifice la conferințe județene și naționale. Această activitate științifică a fost remarcată de inspectorul școlar general, conf. univ. dr. Elvira Suciu, un intelectual extrem de rafinat și de mare probitate morală, un bun profesionist.

Având la bază întreaga activitate desfășurată și în urma unui concurs am fost numit inspector școlar, disciplina filosofie. Am avut colegi de excepție: inspector școlar general adj. Ioan Dîrjan, Ștefan Vișovan, un prieten bun, Lucian Bodea, Ion Mociran, Petre Moldovan, Ștefan Vartic și după 1990 Augustin Botiș, Vasile Latiș, personalități reprezentative ale Maramureșului.

Drumul până la Baia Mare a fost lung. Mai lung decât drumul Clujului și al dorului, după cum spune cântecul.

IM: Așadar – am înțeles! – sunteți din Budești și nu din Ieud, cum greșit credeam eu. Ce amintiri aveți din… copilărie?
PD: Da, sunt născut la Budești într-o frumoasă familie de maramureșeni care au trecut prin evenimente istorice când mai dificile, când mai liniștite. Părinții mei sunt extrem de harnici. Mama a muncit toată viața. Și azi, la 91 de ani este foarte vioaie, cu un simț al umorului deosebit și de o inteligență rară. Tata a trudit ca agricultor și lucrător în comerț. A fost prim-curator și a contribuit foarte mult la construcția „Catedralei Cosăului” din Budești. A publicat trei cărți de poezie și o carte de proză. Îmi plac mult volumele „Semeția mirării”, „Crucea anului” și acele confesiuni „O frumoasă poveste despre construcția bisericii din Budești”. La 95 de ani mai scrie poezie. A finalizat volumul de poezie patriotică „Cămeșa de zale”. Când merg acasă, la Budești, îmi spune: „Am mai scris o poezie! Cred că e frumoasă!” La venerabila sa vârstă își mai lucrează pământurile, de multe ori singur. La fiecare teren are o scară făcută de el cu care se urcă pe claie și apoi coboară. Aruncă fânul pe claie și apoi urcă din nou, până se termină claia. Cine ar mai face așa ceva la 95 de ani? Este un personaj… puternic!
Familia Dunca din Budești a fost prin mai toate evenimentele istorice de aici. Bunicul Vasile dinspre tata a fost în primul război mondial prin Rusia și l-a prins Revoluția pe-acolo. Bunicul Vasile din partea mamei a fost în primul război prin Italia împreună cu Ilie Lazăr, după care i-a fost consilier. Fratele tatei, Simion, în al II-lea război mondial a fost 7 ani prizonier în lagărele din Siberia. Fratele mamei, Petru Dunca, a fugit de unguri în România când s-a cedat Ardealul prin Dictatul din 1940 și a fost ofițer în Garda Regală. A luptat în Munții Tatra. A fost rănit grav. A venit acasă și la scurt timp l-au arestat comuniștii, fiind condamnat la 4 ani de temniță la Sighet, fiind absolut nevinovat.

Dacă ați amintit de Ieud, aș spune că vechile rădăcini ale arborelui genealogic al familiei Dunca se găsesc la Șieu și la Ieud, pe Valea Izei.

Familia Dunca de Șieu avea diplomă și blazon nobiliar încă din anul 1375.

Pe la 1700, în urma persecuțiilor maghiare, o ramură a familiei a ajuns și în zona Moldovei, la Iași. De aici provin trei mari personalități: Titus Dunca, cel care a luptat în armata lui Garibaldi pentru unificarea Italiei; căpitanul Nicolae Dunca, luptător în Războiul Civil American, care este înmormântat în Cimitirul Eroilor americani din Staunton. Elena Dunca a studiat filosofia la Paris și a scris două cărți. Era celebră în saloanele literare pariziene din jurul lui Chateaubriand. Toți au fost foarte apropiați de domnitorul Al. I. Cuza.

O altă ramură a familiei Dunca s-a extins pe Valea Cosăului și pe Mara. Un arbore genealogic extrem de rămuros.

IM: Cum și prin ce v-a influențat Liceul „Dragoș Vodă”?
PD: A fost o perioadă esențială de formare. Fără această etapă nu ar fi existat etapele de mai târziu. A fost perioada de „antrenament” pentru cursa vieții. În acea etapă a vieții se produce o transformare cu sinele tău. Este un proces uluitor prin care cauți răspuns la marile întrebări ale existenței. Este o libertate de a gândi. Am învățat să fiu liber în ciuda tuturor constrângerilor. Aici m-am apropiat mai mult de zona umanistă: literatură, istorie, filosofie. Este triada care m-a clădit mai târziu.

IM: Cum v-ați descurcat cu viața de licean la Oraș, la Sighet?
PD: Când am plecat din Budești, în prima zi ca elev de liceu, am avut o stare extrem de specială. Autobuzul în care eram lăsa în urmă: case, porți, copaci, râul, dealurile. Știam că mă despart de ceva pentru totdeauna. Mai târziu, mult mai târziu, mi-am dat seama că acel ceva aparte, cu totul aparte, era copilăria!

Viața de internat: dormitorul cu 30 de persoane pe care-l numeam „Siberia”, „bilete de voie”, „sala de meditații”, „rândul” la cantină, „stingerea la ora 22”, „deșteptarea”, „înviorare”, „coloana de interniști” traversând orașul.

Prietenia cu oamenii speciali: Gheorghe Mihai Bârlea, profesor Jean Bălin, prof. Ion Buzatu, Marin Slujeru, Vancea Echim, Paul Tomoiagă, Negrea Ioan, Vasile Ciceu, Ion Fonta, prof. Ion Vancea și mulți, mulți alții…

Ne regăseam în versurile lui Bacovia: „Liceu-cimitir/ Al tinereții mele./ Pedanți profesori/ Și examene grele … (…)/ Liceu-cimitir cu lungi coridoare./ Azi nu mai sunt eu/ Și mintea mă doare!” Dar prieteniile și, de ce nu? și iubirile m-au ajutat să fiu „acasă”!

IM: Care erau cei mai „duri” profesori – dintre cei care v-au educat – la Liceul „Dragoș Vodă”? Dar cei mai… umani?
PD: Să dau exemple! Un „dur”, mai micuț, profesorul de economie politică, mic, negricios, sec, o privire rece. Un tip milităros ce se plimba cu un băț metalic, un fel de antenă în care aduna conceptele economiei socialiste care tare greu se legau de capetele clasei mele de „umaniști”. Purta mereu costum. De aici am tras cu toții concluzia că era pedant.

La categoria profesori „buni”: doamna dirigintă Vișovan, extrem de distinsă; profesorul de literatură, Ion Buzatu, de care eram foarte apropiat; doamna dirigintă Preoteasa.

Vă relatez un episod. După absolvirea studiilor liceale am fost declarați admiși la Facultatea de Teologie din Sibiu, trei foști elevi din clasă: subsemnatul, Paul Tomoiagă și Vasile Ciceu. A mai intrat acolo încă un elev din Sighet. Au urmat cursurile Facultății doar doi. Eu am renunțat. Am fost admis la Facultatea de Filosofie la Iași. Spuneam: „Cei patru evangheliști au fost trei: Luca și Matei!”

Să revin! Doamna dirigintă Preoteasa a fost chemată și criticată în „ședința de partid”. Întrebarea a fost: „Cum, tovarășă Preoteasa, să vă intre trei elevi la Teologie?”

Mentorul meu spiritual de filosofie, Jean Bălin! Era un nonconformist: purta plete și blugi, ceea ce atunci însemna un semn de revoltă împotriva sistemului. Era un filosof sclipitor, o personalitate uluitoare, cu care am păstrat o prietenie puternică și după terminarea liceului. Am început să mă întâlnesc, datorită lui, cu Socrate, cu Platon, Aristotel, Camus, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica. Era un model remarcabil care te antrena pentru marea cultură.

IM: Ce preocupări „serioase” aveați prin anii de liceu?
PD: Am luat în serios lecturile din domeniul literaturii și filosofiei. Am luat în serios poezia. Eram redactor șef al revistei „Zări senine”, revista liceului.

Mergeam la ședințele săptămânale ale Cenaclului „George Coșbuc”, un fel de „Junime” mai micuță. Aici mă întâlneam cu poetul Gheorghe Chivu, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Pîrja, Marin Slujeru, Lucian Perța, Ion Ardeleanu Pruncu, Ion Ardelean, Simion Șuștic, Ileana Mihai, Ilie Fițigău, Ion Buzatu, Ion Vancea, Ion Popovici, Grigore Holdiș, Dorel Todea și mulți alii.

Aveam în liceu o activitate extrem de interesantă organizată de profesorul Ion Buzatu. Se numea „Un scriitor pe săptămână”. Erau prezentate personalitățile literare contemporane. L-am prezentat pe Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Gheorghe Pituț.

Semnificative erau și excursiile literare la casele memoriale: Ion Creangă, Casa Pogor, Liviu Rebreanu, George Coșbuc etc. Da! Deosebite!

Deosebite! Da! Deosebite erau dialogurile socratice ale profesorului Bălin cu discipolii săi, printre care mă număram și eu, la „Tabac” și la „Zimbru”. Era o lume în care ideile filosofice sclipeau cu umor, cu multă libertate de gândire.

IM: Când și de ce v-ați apropiat de poezie?
PD: Tatăl meu îmi citea poeziile sale de când eram copil, pe care le ascultam cu atenție. Din clasa a VI-a am început să scriu și eu sub îndrumarea profesorului de limbă și literatură română, Ion Stepan. Am debutat în revista „Semnal” de la Săliștea de Sus care, prin profesorul Simion Iuga, lua în serios poeziile copiilor din Maramureș.

Poezia însemna o descoperire a modului de a-mi exprima trăirile, stările.

IM: Ce puncte faine (ca să nu zicem precum capitaliștii: forte!) avea Sighetul anilor dvs. de liceu?
PD: Era un oraș cu totul special. Ascultam multe lucruri extraordinare despre istoria Sighetului în cercurile în care activam.
Era o intensă viața culturală la Liceu și o lume fabuloasă în jur. Apoi spectacole, lansări de carte, cinematograful etc.

IM: Și maramureșeanul nostru s-a dus tocmai în dulcele târg al Ieșilor? Ce v-a atras acolo? Filosofia și/sau istoria?
PD: Desigur Filosofia. Am avut profesorii mei preferați care m-au format. Lista e lungă, dar mă gândesc la marii profesori. Unul dintre ei a fost Teodor Dima, cu care am păstrat o prietenie profundă toată viața. A fost de asemenea mentorul meu și părintele spiritual al familiei Petru și Daniela Dunca.

Mă gândesc la Tudor Ghideanu, Marin Constantin, Vasile Miftode, Radu Negru, Petru Ioan, Titus Raveica, profesori de care eram foarte apropiat și care m-au format. De fapt ei m-au învățat să fiu ceea ce sunt astăzi!

IM: L-ați „zărit” un pic prin Iași pe celebrul… Păstorel? Adică vă-ntreb pe „limba” lui: Vin sau Apă?
PD: Eram redactor-șef adjunct la revista studențească „Opinia studențească” și la revista „Dialog”. Eram în strânse legături cu revista „Cronica”, unde și publicam recenzii și eseuri de filosofie. Nu era o boemă în sensul clasic, ci erau dezbateri socratice. Brandul nostru de Maramureș avea și el trecere. Am avut marea bucurie să cunosc și să fiu apropiat de trei reprezentanți ai așa-zisei boeme ieșene. Mă gândesc la Tudor Ghideanu, Radu Negru și Mihai Ursachi. Aveam cercuri neoficiale de dezbateri în care se discuta multă filosofie și literatură.

IM: Imediat după absolvirea facultății (1980) au început să apară pentru dumneavoastră premiile în… poezie (1981, 1984 etc)! Ați oglindit și realitățile socialist – patriotice în poemele premiate? :))
PD: Nu! Nu am scris niciun vers în acest sens. Poezia mea exprima trăirile mele și apoi sub o formă mai încifrată o revoltă.
De exemplu, poemul… „Vânzarea vacilor”.

IM: Poeziile dumneavoastră au fost publicate în foarte multe antologii. De ce nu ați publicat până acum niciun volum de autor?
PD: Am tot amânat. Am fost prea prins în a construi instituții și de a face cercetare în domeniul filosofiei și antropologiei culturale.

IM: Ați predat la gimnaziu, în mediul rural maramureșean, ați avut o perioadă de „tranziție” (inspector școlar – inspector general adjunct) și… ajungem la Facultatea de Litere – Universitatea de Nord Baia Mare. Cum, de ce v-ați hotărât pentru învățământul superior?
PD: A fost visul meu din studenție. Trebuia să rămân la Iași ca asistent, cadru universitar la Facultatea de Filosofie. Am făcut un ocol lung, lung până ce am ajuns în mediul universitar la Baia Mare. După 1994 am fost solicitat să mă reîntorc la Iași. Am considerat că era prea târziu. Prea eram legat de Maramureș, de ceea ce făceam și aveam de făcut aici…

IM: Ați lucrat într-o perioadă și pentru Televiziunea Română, Departamentul Emisiuni Informative, Baia Mare (1997 – 2000). Ce alte preocupări extra-curriculare ați avut, aveți?
PD: Perioada de patru ani la Televiziunea Română a fost extraordinară! Eram în mijlocul evenimentelor. A fost o „experiență antropologică”!

Preocupări? Să citesc cât mai mult și să fac cercetare în filosofie și antropologie, și îmi place mult de tot să călătoresc prin țara mea și prin frumoasa noastră Europă. Am văzut multe locuri și am întâlnit oameni speciali.

IM: Să intrăm mai profund în… filosofia contemporană (unul dintre cursurile dvs.)… Filosofia contemporană are canale eficiente și suficiente de comunicare? Ați avut, aveți studenți… pasionați, motivați? Cum îi percepeți?
PD: Am pus bazele la câteva specializări. Eram după anii ‘90, la Universitatea Perugia (Italia) cu o bursă Tempus pentru etnologie. În intrarea în Universitate erau doi grifoni deasupra cărora scria 1309 – Facultatea de teologie și Filosofie.
Atunci m-am decis să înființez și în Maramureș o specializare de Filosofie și lucrurile au mers mai departe până la Școala Doctorală.

Am avut studenți, masteranzi, doctoranzi de excepție. Majoritatea s-au realizat și sunt activi în diverse paliere ale societății românești. Mesajul meu și al colegilor mei este acela de a se forma pe ei și de a construi, acolo unde sunt.

IM: Sunteți suficient de aproape de noi, trăitorii la Sighet, deși locuiți și munciți în Capitala… județului. Cum definiți dimensiunea culturală, de azi, a Sighetului?
PD: Deosebită. Este un oraș mare și puternic în plan spiritual.

IM: Colaborați – din când în când – și cu sighetenii? Dacă da, pe ce… paliere?
PD: Desigur pe cele educaționale. Doresc mult ca tinerii să vină la Universitatea noastră pentru a se forma și a construi spiritual Maramureșul.

IM: Cum ar putea fi influențată – în bine – evoluția, pe termen scurt și mediu, a Orașului dintre ape? Dar a Maramureșului?
PD: S-a făcut mult. Se face mult și în prezent. Sighetul, Maramureșul dacă își vor păstra și promova sufletul profund al tradițiilor, își vor construi o identitate Unică și Fundamentală.

IM: Sunteți președintele „Asociației Bogdan Dragoș – a urmașilor voievozilor maramureșeni”. Sună foarte neaoș denumirea asociației dar, mai avem tineri care sunt interesați de istorie? Am impresia sau mă înșel că istoria este… pe cale de dispariție, în lumea analfabeților funcționali?
PD: Istoria este esențială în formarea unui tânăr. Filosofia și istoria sunt esențe. Istoria reprezintă unul dintre pilonii de bază în formarea unui tânăr. Filosofia, istoria și literatura îți hrănesc sufletul și mintea. Analfabeții funcționali! Este treaba lor cu ce își hrănesc mintea și sufletul. De aceea ajung în această stare.

Despre „Asociația Bogdan – Dragoș” a urmașilor voievozilor spun că a realizat lucruri deosebite de recuperare a Istoriei Maramureșului și a Valorilor sale Fundamentale. Există trei institute sub egida Academiei Române care vizează această cercetare a tradițiilor, la Giulești, Dragomirești și Săliștea de Sus. S-au publicat cărți de referință. S-au organizat simpozioane naționale. Spiritul tutelar al acestei Instituții este distinsul academician Alexandru Surdu, cetățean de onoare și Ambasador al Maramureșului, „Doctor Honoris Causa” al Universității de Nord din Baia Mare, cel mai mare filosof român în viață, creator al unei opere filosofice unice care continuă tradiția ideatică a operelor lui Lucian Blaga, Constantin Noica și a altor filosofi români de referință. Ne mândrim că este mereu alături de Maramureș și valorile sale.

IM: Și mai sunteți președintele Asociației de prietenie România – China, filiala Baia Mare. Câtă prietenie ați difuzat dinspre China în județul nostru sau… viceversa?
PD: Obiectivul principal este dezvoltarea relațiilor de prietenie și colaborare. Au fost multe vizite oficiale la Ambasada Chinei. Au fost dezvoltate relații la nivel academic și sunt facilitate schimburi economice. Oameni de afaceri din Maramureș au făcut diverse vizite în China. Vizita Ambasadorului Chinei în Maramureș, impresiile Excelenței sale au declanșat o serie de activități concrete.

IM: Dacă ar fi să reconfigurați traseul dumneavoastră profesional, ce ați modifica și/sau ajusta?
PD: Poate multe aspecte, dar este interesant așa cum s-a derulat acest traseu. A fost dificil. Extrem de dificil…

IM: Ce proiect personal – pentru perioada imediat următoare – v-ați propus?
PD: Am pregătit pentru publicare trei cărți în domeniul filosofiei, la editura Eikon. De asemenea, pregătesc o carte de filozofie indiană ce va fi publicată la o prestigioasă editură din Germania. Pregătesc spre publicare un volum cu studii științifice ale doctoranzilor și doctorilor în filosofie de la Școala noastră de Filosofie. Pregătesc spre publicare volumul de poezii al tatălui meu, „Cămașa de zale”. Lucrez la studii științifice pentru revistele de profil și pentru participarea la Conferințe naționale și internaționale. Mă pregătesc pentru Congresul mondial de filosofie de la Paris din august, 2020. De fapt, este vorba de o continuare, eu am mai participat și la alte congrese mondiale de filosofie, la Veneția, la Bruxelles, Rabat și Iași.

IM: Ca să încheiem pe coordonatele poeziei, vă rog să ne redați câteva versuri, care vă plac foarte mult, din creația poetului… Petru Dunca!
PD: Sunt versuri pe care nu le-am mai scris:

„Umbra unei păsări uriașe se năruie și se topește peste sufletul meu. Mereu, mereu trăiesc acest ecou al unor sensuri pierdute…”

IM: Vă mulțumesc pentru acest interviu și… ne vedem la „Dragoș Vodă”! Sărbătoarea Centenarului ne va (re)uni!
PD: Marea Sărbătoare a acestei prestigioase instituții ne va reuni. Întoarcerea în timp înseamnă de fapt…Renaștere.

Vă mulțumesc mult, mult pentru acest dialog amplu, care a însemnat o descindere într-un timp frumos.

Vă felicit pentru toată această trudă extraordinară, de altfel plăcută, de a publica antologia de poezie și cartea de interviuri.

Ion MARIȘ




#CNDV100 | Ioan Ardeleanu – Pruncu, omul de cultură mereu… Pro – Maramureș!

Ioan Ardeleanu – Pruncu s-a născut la 7 septembrie 1943, în Sighetul Marmației – Maramureș. Tot aici a absolvit, în 1961, Liceul „Dragoș Vodă”, iar apoi cursurile Facultății de Filologie de la Universitatea Baia Mare. A fost, câțiva ani, profesor de limba și literatura română la diverse școli, dar cea mai mare parte a activității sale s-a desfășurat în domeniul culturii: 15 ani instructor artistic și director al Casei de Cultură și 20 de ani director al Școlii de Artă „Gheorghe Chivu” din localitate.

A debutat cu versuri în presa locală, după absolvirea liceului, iar în 1972, revista ASTRA din Brașov i-a publicat un grupaj de versuri și o scurtă prezentare critică. A publicat în mai multe reviste și culegeri literare, a fost, în 1974, ca director al Casei de Cultură, inițiatorul Festivalului de Poezie de la Sighet și organizatorul primelor zece ediții.

În toată această perioadă a făcut și gazetărie și a fost membru al Uniunii Ziariștilor din România.

În anul 2006 a publicat lucrarea „140 de ani de învățământ artistic în Maramureș. File din istoria culturii Maramureșului, vol. I” (420 pag., A4).

În 2018 a publicat lucrarea „Maramureșul ziare și ziariști de la începuturi până în 1945” (620 pag., A4) distinsă cu premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

 

Salut Sighet (SS): Domnule Ioan Ardeleanu – Pruncu, sunteți un pensionar activ. De unde provine energia dumneavoastră?
Ioan Ardeleanu – Pruncu (IAP): Nu știu, nu m-am gândit la asta niciodată. Cred că din mai multe izvoare și dacă-i așa, atunci cel dintâi constă în legătura cu locul nașterii, cu neamul din care mă trag. Nu m-am gândit niciodată că aș putea să trăiesc în altă parte. Nici adresa de domiciliu nu mi-am schimbat-o. Aici, unde locuiesc și acum, am văzut lumina zilei, la propriu, fiindcă m-am născut acasă, cu o moașă din vecini. Așa era pe vremea aceea. Ori de câte ori plec de acasă, abia aștept să mă reîntorc și am avut norocul să călătoresc destul de mult. Prin anii 70-80 ai secolului trecut am văzut, sigur, nu pe îndelete, Austria, Germania – mai ales cea federală – Franța, Spania, SUA, Canada și mereu eram întrebat – nu întotdeauna cu sinceritate „…și n-ai rămas, de ce n-ai rămas!?” După două-trei săptămâni, mă lovea un dor de casă cumplit, devastator. Marele pictor maramureșan, Traian Bilțiu-Dăncuș, le-a mărturisit prietenilor, după ce s-a întors din periplul său de aproape un an prin Franța, Algeria etc., că i-a fost atât de dor de Maramureș, încât, când a ajuns acasă, s-a așezat „în patru labe” și a păscut iarbă. Dar o bună sursă de energie poate fi și felul în care-ți organizezi viața, îți stabilești principiile…ce vrei să faci cu viața ta. Am știut foarte de timpuriu că voi rămâne aici, legat de Maramureș, dar despre asta ar fi foarte multe de povestit.

SS: Ați asistat la aproape o jumătate de secol de cultură maramureșeană, ați fost un „jucător”. Care este proiectul dvs. de suflet, extras din întreaga activitate?
IAP: Cartea „Maramureșul-ziare și ziariști” tipărită anul trecut, la care am lucrat din greu, dar cu multă dragoste și pasiune mulți ani. Este gestul meu de modestă reverență adus Maramureșului meu drag și umila mea plecăciune de recunoștință în fața înaintașilor, care au făcut – mulți dintre ei cu prețul vieții! – ca Maramureșul să stea, iată, de un secol și mai bine, de strajă la tâmpla de Nord-Vest a Țării.

SS: Ați absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1961 și știm că ați avut colegi de clasă cu rezultate excelente. Povestiți-ne câte ceva despre 2 – 3 dintre colegii dvs. ajunși… celebri!
IAP: Rezultatele „excelente” din școală nu asigură în mod automat și succesul în viață, nici măcar în carieră. N-am fost o promoție deosebită. Am fost doar două clase, una cu profil de „reală” și una „umană”. Mulți dintre colegi au urmat studii superioare, câțiva au ajuns cadre universitare, alții medici, ingineri, finanțiști. Din clasa noastră de umană cel care s-a impus la nivel național este – după părerea mea – Aurel I. Brumaru, unul dintre cei mai serioși și profunzi filosofi pe care îi avem la ora actuală. Critic literar și eseist de marcă, autor al câtorva cărți de referință în cultura română contemporană, A.I.Brumaru s-a așezat de aproape o jumătate de veac la Brașov, dar rădăcinile din care-și trage seva înțelepciunii i-au rămas adânc înfipte în pământul de baștină de pe Valea Izei.

Dintre cei rămași acasă, în slujba Maramureșului, mi-l amintesc cu drag pe Petrică Grigor, profesor de chimie la Școala nr. 2 din orașul nostru, un profesor cu o excepțională vocație, care a determinat cariera multora dintre elevii săi și care ar fi putut, în alte condiții sociale și politice, să facă o strălucită carieră didactică la nivel universitar. A ales să rămână în orașul lui și a fost înlăturat din sistem fiindcă era iehovist. Un alt coleg, cititor pasionat și un neliniștit căutător de adevăr, Ioan Dudaș, a fost împușcat de grănicerii români pe frontiera cu Iugoslavia. Mircea Nicorici a urmat științele economice la Cluj, a făcut parte din celebra echipă de volei „U Cluj”, iar după 1989 a intrat în lumea afacerilor, a fost printre fondatorii „Dacia Felix” și o bună perioadă director al „ARDAF”. A murit, și el, mult prea devreme. Niciunul dintre cei enumerați mai sus n-au fost elevi cu „rezultate excelente” în liceu.

SS: Un coleg celebru de-al dvs., din anii de liceu, ne spunea că nu-și amintește niciun profesor dintre cei care v-au predat. Și totuși?…
IAP: Este și greu de amintit. Liceenii de după „eliberare” n-au avut noroc de profesori precum cei din perioada interbelică. Să-i amintim doar pe: Mihail Șerban, feciorul învățătorului din Săpânța, cu studii strălucite de matematică, fizică și filosofie la Budapesta și Viena, care timp de două decenii (1920-1940) a ridicat din nimic liceul nostru la nivelul celor mai bune din Ardeal, profesorul Dr. Iacob Dermer, de la catedra de istorie – geografie, autorul lucrării „Maramureșul românesc” (1932), frații Ioan și Traian Bilțiu-Dăncuș, doi luptători neînfricați pentru ridicarea culturală a Maramureșului, excelentul profesor de limbași literatura română Mihail Iosivaș, „moțul cu ochi albaștri și suflet de aur”, care s-a înrolat entuziast în activitatea culturală și politică de aici, fapt pentru care regimul comunist l-a „gratificat” cu ani grei de pușcărie, profesorul de muzică Dimitrie D. Stan, demn urmaș al muzicologului Ion Vidu, el însuși muzicolog și dirijor, cel care a armonizat și lansat „imnul” nostru drag, „Câtu-i Maramurășu”, pe care-l cântăm cu emoție și astăzi și a ridicat școala noastră de muzică, al cărei director a fost, la rangul de „Conservator popular de muzică și dicțiune”, cum puține erau în țară. În 1940 s-a retras forțat în Lugojul natal, a desfășurat o prodigioasă activitate dirijorală și a primit distincția „Artist Emerit” și, deși am putea continua, să încheiem cu fostul elev și apoi profesor de limba franceză, Andrei Radu, autorul primului volum de proză din și despre Maramureș, „Din Țara lui Dragoș” (București, 1941). După Diktat-ul din august 1940 aproape toți au fost obligați să se refugieze și, după 1945, cu excepția lui I. Bilțiu-Dăncuș, nu s-au mai întors la catedre. Profesorii tineri, veniți în anii următori, chiar dacă au fost de bună calitate (Gheorghe Chivu, Eracle Titircă, Ion Șuteu, Cornelia Circa), erau timorați de factorul politic. Activiștii de partid și cei de UTM (uniunea tineretului muncitor transformată în UTC, adică uniunea tineretului comunist), din interiorul liceului sau dinafara lui, îi terorizau, obligându-i la o conduită precaută și temătoare, deci, neproductivă și necreativă.

SS: Ați avut vreun profesor – în liceu – care v-a influențat în mod special?
IAP: Da, dar mai puțin în școală și mai mult în afara și după terminarea ei, mereu, în anii care au urmat în viețile noastre petrecute în Sighet. Pe Domnul Chivu l-am avut profesor de desen, dar l-am cunoscut cu adevărat la Cenaclul literar „George Coșbuc”, de la Casa de cultură. De la Domnia Sa mi se trage adaosul literar „Pruncu”, care mi s-a lipit fericit de nume și a rămas acolo, și acest lucru m-a determinat în 1994, să fac demersurile necesare atribuirii numelui său școlii de artă la care eram atunci director și în care dânsul fusese profesor un sfert de veac. Și Domnului profesor Titircă, cu care am făcut o scurtă perioadă de timp psihologia și care, în anii care au urmat m-a onorat cu prietenia Domniei Sale, îi păstrez o amintire cu totul specială și sper să găsesc ocazia să scriu despre asta câteva pagini spre neuitare. Unul dintre noroacele vieții mele a fost acela de a avea prieteni deosebiți, ceea ce nu este puțin lucru.

SS: Ce relevanță/ impact avea faptul că erați elev la „Dragoș Vodă”, în acei ani?
IAP: Mai păstra încă destul de multe urme din perioada sa de glorie de care am vorbit. Un absolvent își găsea ușor și repede un loc de muncă într-un birou, deci o muncă mai ușoară.

SS: Ce materii „nemilitante” v-au bucurat educația în liceu?
IAP: De materii „nemilitante” n-am prea avut parte. Cu excepția psihologiei, a limbilor latină și franceză, introduse în ultima perioadă, a desenului și a sportului nu se prea putea evita militantismul agresiv de stânga. A fost perioada lui de înflorire…„Partidul e-n toate, e trainic făgaș/ ce duce spre cea mai înaltă dreptate,/ în el adevărul își are sălaș,/ e sabia care lovește-n vrăjmaș/ și mâna ce vindecă toate…” Am citat din memorie. Nu mai știu cărui poet al timpului îi aparțin versurile. Cred că lui George Lesnea, un moldovean, de altfel, sensibil și talentat, din care-mi mai amintesc niște versuri chiar frumoase: „La Neamț e-un beci cu vinuri vechi,/ bătrân e pivnicerul,/ cu păr cărunt peste urechi… ține-n butoaie cerul/ și vinu-i brun, cum la Cotnar/ în toamnă sunt pădurile,/ e dulce-un pic și-un pic amar,/ ca sub săruturi gurile…”. Cât despre partidul – mână ce vindecă toate ce să mai vorbim din moment ce cu doar câțiva ani înainte, 17 dintre cei mai buni elevi din ultimele clase de liceu și tânărul lor profesor, Aurel Vișovan, au avut „norocul” să inaugureze închisoarea orașului, devenită apoi una dintre cele mai cumplite închisori politice din țară, iar alți câțiva tocmai fuseseră împușcați pe la Ieud. Și totuși, să fim corecți, mai existau – și numărul lor creștea – și ore altfel, adică normale, de literatură cu profesorul Șuteu, de psihologie cu Titircă, de istorie (veche) cu Iuga Iulian, care compensau în parte celebrele ore de „socialism științific” ale lui Grigore Holdiș, de pildă.

SS: Aveați constrângeri/ lipsuri/ obstacole în liceul tinereții noastre?
IAP: Constrângerile sunt necesare, dacă au caracter pozitiv și dacă sunt aplicate spre obținerea unor bune rezultate, dacă sunt absurde este cu totul altceva și altele sunt și rezultatele, precum nici reducerea lor până aproape de dispariție – cum se întâmplă astăzi – nu este bună. Tinerețea noastră, energică și inventivă, găsea mereu soluții. Uniformele și numerele matricole nu ne deranjau foarte tare și fiindcă, pentru mulți dintre noi era cea mai la îndemână și mai puțin costisitoare posibilitate de a ne îmbrăca. Dacă „întrunirile tovărășești”, cum se numeau balurile de atunci, nu ne conveneau, fiindcă erau supravegheate de activiștii utemiști și erau și destul de rare, ne organizam „ceaiurile” noastre, în grupuri restrânse, pe la colegele noastre pe acasă, cu acordul părinților, cu sendviciuri și cu prăjiturele și cu muzică de dans de la patefonul cu discuri de vinil. Din când în când erau scoși la „careu” în curtea școlii și erau chemați în față colegii care comiteau acte grave de indisciplină și erau sancționați, gradual, până la exmatriculare. Așa l-am cunoscut pe unul dintre colegii mai mari, care mi-a devenit apoi unul dintre cei mai apropiați și buni prieteni, și care mi-a fost întâiul îndrumător avizat într-ale poeziei și literaturii în general. El m-a dus întâia oară la cenaclul literar de la casa de cultură, lui îi arătam tot ce scriam, cu el m-am pregătit pentru admiterea la facultate. Simțea gramatica și mai cu seamă sintaxa cum rar mi-a fost dat să văd și împreună cu el am lucrat în instituțiile din Palatul Culturii din 1964 până în 1994, când a plecat dintre noi. La careul acela prietenul meu – cu care, printr-o ciudată coincidență, purtam același nume și același prenume!- a fost exmatriculat pentru că: umbla cu gulerul paltonului ridicat (era, de fapt, un pardesiu destul de ponosit, rămas de la unul din frații săi mai vârstnici), se ducea de unul singur la cinematograf, unde era voie să mergi doar în mod organizat și cu rândul, însoțit de un profesor, citea în timpul orelor cărți interzise și nu accepta să se tundă, a fost văzut fumând pe stradă… Și-a găsit un serviciu amărât și ultimele două clase le-a făcut la seral și filologia la fără frecvență, la Iași.

SS: Cât de „revoluționari” sau mai pe limbajul zilelor noastre, cool, v-au fost anii adolescenței?
IAP: Cu adevărat revoluționari au fost liceenii dinaintea noastră. În 1945, când emisarii lui Odoviciuc au venit la liceu ca să introducă limba ucraineană ca oficială, pentru că profesoara nu a îndrăznit să spună nici un cuvânt, s-a ridicat din bancă și a protestat, calm și argumentat, un elev din clasa a VIII-a de liceu și a doua zi a fost arestat și, revoluționari, au fost cei din grupul profesorului Vișovan, despre care am amintit deja. Revoluționarismul nostru a constat mai ales din a refuza să învățăm la lecțiile și la materiile care mințeu despre adevăratele noastre valori, ceea ce n-a fost neaparat un lucru bun și înțelept, mai ales în ceea ce mă privește, fiindcă urmele acestei atitudini au rămas prin cataloage. Revoluționarismul meu a fost unul tăcut. Am învățat acest lucru foarte devreme din familie. Tatăl meu a fost toată viața un anticomunist înrăit și-i înjura pe ruși nu pentru că erau ruși, ci pentru că erau comuniști. Avea pentru asta și motive destule. Prin anii ’53-’54 asculta la un aparat de radio prăpădit, la noi acasă, „Vocea Americii”, împreună cu câțiva prieteni și așteptau, mai sperau, că vor veni americanii. După evenimentele din Ungaria (1956) am început să înțeleg cum stau lucrurile. În ultima clasă de liceu, către sfârșitul anului, am găsit la una dintre surorile mele mai mici o distincție pionierească, o medalie agățată de un suport mititel și discret, dar tricolor. Am dat jos medalia și am rămas cu tricolorul, pe care l-am prins pe reverul hainei de uniformă. Într-o bună zi m-am nimerit, nu știu dacă din întâmplare, cu unul dintre instructorii UTC în fața mea. Era un ucrainean roșcat și burdihănos. M-a prins de gulerul cu pricina și-a zis: „Ce, mă,… ești mare patriot? Îl dai jos și te tunzi la zero!” Și m-am tuns. Nu chiar la zero fiindcă urma să ne facem fotografiile pentru tabloul de absolvire. Dacă aș fi fost un „revoluționar”, i-aș explicat tovarășului ce reprezintă pentru mine cele trei culori și l-aș fi trimis la plimbare.

SS: Ce vă amintiți mai special din Sighetul liceului dvs.?
IAP: Orașul liniștit în care se ieșea seara la plimbare, pe „corso”, nimeni nu striga, nu fluiera, toată lumea vorbea normal, râdea decent, saluta respectuos… Apoi, sfârșitul de an școlar cu serenadele cântate prin centrul orașului, de pregătirea acestora, pregătindu-ne la modul cel mai serios, și cântate doar la profesori, care ieșeu la ușă sau la fereastră și ne mulțumeau frumos, fără să ne cheme în curte sau în casă pentru a încinge adevărate chiolhanuri… așteptam cu nerăbdare zilele în care, în vitrinele din centul orașului erau expuse tablourile absolvenților din anul respectiv și în dreptul cărora se opreau toți cei care treceau pe acolo. Elevii din clasele mai mici făceau la ele adevărate pelerinaje.

SS: Ați ales filologia pentru studii superioare. Cum ați constatat că era direcția cea bună?
IAP: Alegerea presupunea mai multe variante. La mine n-a fost o alegere între ceva și altceva. A fost o continuare, aș zice, firească. Științele exacte nu m-au atras niciodată. Concretizarea opțiunii mele s-a făcut însă ceva mai târziu și a fost, poate și de aceea, cea mai bună și cea mai potrivită.

SS: Ați revenit la Sighet după absolvire și ați fost profesor și… instructor artistic. Ați fost implicat timp îndelungat în viața culturală a Sighetului. Cât de artistic era job-ul… instructorului artistic? Ce diferențe remarcați între ieri și azi?
IAP: Nu. S-a întâmplat altfel. Pe-atunci, în ultima clasă de liceu fiecare absolvent care dorea să meargă la o facultate, trebuia să facă un dosar cuprinzând: o cerere cu motivarea opțiunii pentru profilul respectiv, situația școlară, caracterizări de la diriginte și de la organizația politică de tineret etc. Dosarul respectiv era trimis la Serviciul raional de cadre, care elibera un fel de recomandare pentru profilul și instituția de învățământ pe care cei de acolo o considerau potrivită pentru tine. Cu această hârtie te puteai înscrie la examenul de admitere respectiv. Cererea mea a fost pentru Facultatea de filologie din Cluj și aprobarea lor a venit pentru Institutul pedagogic „Maxim Gorki” din Cluj, specializare limba rusă. Am refuzat categoric și am intrat în învățământ. Era o mare criză de cadre didactice, mai ales în mediul rural. Școlile erau pline de învățători și profesori suplinitori, localnici cu șapte clase. La începutul lui septembrie (1961) eram profesor suplinitor la Școala din Văleni. Planul meu era să stau acolo un an, să mă pregătesc, să adun și ceva bani și în anul următor să mă duc pe cont propriu la facultatea dorită, dar, după nici două luni de activitate, am fost dus în armată și, după doi ani de cătănie, m-am întors în învățământ, la Școala din Sarasău. Până la amiază eram învățător la clasa a IV-a, după amiază aveam ore de desen și muzică la ciclul II, iar seara eram la Căminul cultural, la repetiții sau proiectam filme, pentru că fusesem numit și director și operator la căminul cultural din sat. Urcam apoi pe bicicletă și porneam spre casă. În urma rezultatelor obținute cu formațiile artistice de acolo, în toamna anului următor am fost chemat („promovat”) instructor la Casa raională de cultură Sighet, înființată nu cu mulți ani înainte, dar care avea o mulțime de formații artistice proprii: un cor uriaș al cadrelor didactice și un grup vocal folcloric, o orchestră de muzică populară și soliști vocali, o orchestră semisimfonică, fanfară, formație de teatru și o formație de teatru de păpuși, cenaclu literar, brigadă artistică de agitație, brigadă științifică și nu sunt sigur că le-am amintit pe toate. Activitatea cultural-artistică era obligatorie, mai cu seamă pentru cadrele didactice. Puteai să optezi pentru o formă sau alta, dar erai obligat să o faci, săptămânal. Am fost numit instructor pentru formațiile cu profil folcloric. Știam încă de acasă cântecele și jocurile noastre. În armată mi-am dat seama repede că activitatea culturală îmi poate face viața cazonă mai ușor de suportat și am profitat cât am putut de asta. Am fost bibliotecarul unității și operator la stația de amplificare – un aparat de radio mai mare, care transmitea emisiunile de la „Radio-București” la difuzoarele răspândite în toată unitatea (011.97-Timișoara) dar am fost și foarte des plecat pe la diverse concursuri artistice din cadrul armatei. Eram corist, recitator și prezentator, dar cântam și muzică populară cu taraful armatei și dădeam spectacole pe la căminele culturale din zonă. Am jucat și într-o piesă de teatru, scrisă și pusă în scenă la Casa ofițerilor din Timișoara, de un medic ofițer cu veleități de dramaturg. Așa că, cei doi ani de armată au trecut destul de ușor. La Casa de cultură am răspuns de orchestra de muzică populară, pe lângă care am format și o echipă de dansuri din zona noastră – atunci a început ceea ce a devenit apoi Ansamblul „Mara”, dar activam și în grupul vocal-folcloric, participam și la întâlnirile cenclului literar, am jucat și în câteva piese de teatru. După vreo doi ani, când a luat ființă Comitetul raional de cultură – în cadrul Sfatului popular raional Sighet – am fost, iarăși, „promovat”. Președinte a fost numit profesorul Ion Buzatu. Funcția era mai mult politică, adică de propagandă. Am răspuns de toate formațiile artistice din raion. Pe Mara și pe Ronișoara umblam cu „trenuțu”, în rest, cu bicicleta. Când avea repetiții echipa de teatru de la Desești, eram acolo, la echipa de dansuri de la Berbești, la fel, la orchestra de mandoline de la Rona de Sus, la Nănești, la Glod… eram mereu pe teren și dormeam pe la camerele de oaspeți de la primărie, împreună cu activiștii de rută de la PCR sau de la UTC. Când a fost revolta de la Cornești și au răsturnat colectiviștii mașina securității și i-au fugărit pe activiști prin sat, am stat acolo două săptămâni și am dormit la sediul ceapeului. Trebuia să organizez, împreună cu cadrele didactice, tot felul de activități cultural-artistice, care să dea impresia că acolo totul este în ordine. Unul dintre activiștii de rută ai partidului, un fost ilegalist semianalfabet, mi-a spus într-o seară, zâmbindu-mi complice și cu o anume șiretenie: „La ăștia le trebe untură, nu cultură!”. Cred că nici nu-mi dădeam seama prea bine ce se întâmplă cu mine… Eram tânăr și viața era, totuși, frumoasă. Am fost însă mereu un om norocos. În momentele cruciale, o mână nevăzută m-a luat și m-a așezat pe cărarea mea cea bună. În vara anului 1967 m-am căsătorit. Soția mea, profesoară de matematică, pe care am cunoscut-o la niște cursuri de dansuri populare, a lăsat Clujul și a venit la Sighet. În anul următor, am intrat la facultate (cursuri f.f.), m-am întors în învățământ și, timp de patru ani am lucrat și am învățat. Examenele noastre erau împreună cu ale celor de la zi. Pretențiile profesorilor erau aceleași. După absolvire (1972), am fost chemat în redacția ziarului „Pentru Socialism” de la Baia Mare, la care eram deja „corespondent voluntar”, și angajat pentru zona de dincoace de deal, dar, în 1974, a venit reforma presei și am fost numit director la Casa de Cultură Sighet.

SS: O perioadă mare ați activat la Casa de Cultură și la Școala de Artă Gheorghe Chivu din Sighet. Care sunt „faptele” dvs. mai importante din acea perioadă?
IAP: Am lucrat în cele două instituții timp de 35 de ani. Pe cartea de muncă! Dacă iau în calcul și anii de după 1957, când am devenit elev al Școlii Populare de Artă, și anii de după 1959, când am început să frecventez cenaclul literar, rezultă că mi-am petrecut mai mult timp în Palatul Culturii, decât acasă. De aceea, când Palatul a fost înstrăinat de cultura Maramureșului, pentru care a fost ridicat – aș zice înălțat! – acum o sută și mai bine de ani, am avut cea mai amară deziluzie. Și pierderea aceasta a fost să se întâmple într-o zi de 7 septembrie, ziua mea de naștere. Dacă vă spun că am plâns pe ascuns în ziua aceea, ce o să ziceți? Dar să ne întoarcem la întrebare. Cea mai bună perioadă din activitatea mea la Casa de Cultură a fost între anii 1975-1982. Atunci Ansamblul folcloric „Mara” a obținut cele mai mari succese și a cucerit cele mai prestigioase trofee, în țară și peste hotare. „Discul de Aur” și „Colierul de Argint” de la Dijon-Franța, Premiul „EUROPA” pentru folclor, decernat de Fundația „Herder”, din Germania Federală, a participat la prestigiosul festival internațional de la Palma del Mallorca, din Spania dar și o serie de premii și distincții la nivel național. Era cotat ca unul dintre cele mai bune din țara noastră, la rivalitate cu cel de la Scorniceștii lui Ceaușescu. Și tot în anii aceia am avut încă o realizare, pe care îndrăznesc să o numesc chiar deosebită. În încercarea de a găsi pentru Festivalul Național „Cântarea României” o formulă nouă de manifestare artistică și care să poată evita indigestele clișee încărcate de osanale „iubiților conducători”, am scris un text dramatic despre eroii de la Moisei în ultimele lor clipe de viață și l-am pus în scenă cu un grup de țărani din satul Valea Stejarului. Niciunul dintre ei nu urcase niciodată pe o scenă, în sat neexistând cămin cultural. Repetițiile (iarna 1976-1977) le-am făcut seara, într-o sala de clasă. Spectacolul a fost o adevărată reușită, a ajuns în faza pe țară, s-a clasat pe primul loc și, la festivitatea de premiere, țăranii din Valea Stejarului au urcat și au jucat pe scena Teatrului Creangă, din capitală. Iar textul, cu titlul „Firul vieții”, a fost premiat și tipărit, împreună cu alte texte câștigătoare, într-o culegere care a luat același titlu. În anul 1978 s-au întâmplat câteva turnee prin Moldova și Banat și participări la un festival al teatrului scurt, la Oradea și la unul al teatrelor folclorice la Șanț, în Bistrița, dar și înregistrarea spectacolului și difuzarea lui pe postul național, la emisiunea „Teatru la microfon”, în regia-făcută la Valea Stejarului – de cunoscutul regizor, Dan Puican. Și tot în anul acela am fost chemați la Televiziunea Română, înregistrați și dați pe postul național. Anul următor (1979) a fost încununarea muncii noastre. Am fost trimiși să reprezentăm România la un mare festival internațional al teatrelor populare, organizat la Detroit și Windsor, de SUA și Canada. Și am făcut-o cu cinste și cu mândria de a fi prima formație românească ajunsă acolo. După o săptămână de festival, au urmat încă două, petrecute în comunitățile românești de acolo, pentru care am pregătit un spectacol aparte și care le umplea bunelor noastre gazde ochii de lacrimi. Ziua de 4 iulie 1979 și noaptea respectivă le-am petrecut înlăuntrul și în fața clădirii celor trei turnuri, în care își aveau sediile cele trei mari firme producătoare de automobile: Creisler, Ford și General Motors, cea mai impunătoare construcție din oraș. Atunci am asistat, pentru prima dată în viață, la un foc de artificii cum numai americanii știu să-l facă. Amintiri deosebite mă leagă și de festivitățile înmânării premiului „EUROPA”, la București și la Sighet dar și primirea de care ne-am bucurat în anul următor la gazdele noastre de la Hamburg, unde era și sediul fundației. Și cei douăzeci de ani petrecuți apoi la conducerea Școlii de Artă au fost ani buni și cu bune rezultate, dacă mă gândesc că am preluat-o în septembrie 1989 cu 5 sau 6 cadre, care nu-și mai primiseră salariile din anul precedent (și câteva zeci de elevi) și am lăsat-o, la sfârșitul anului școlar 2010, la nivelul celor mai bune școli din țară: cu aproape 20 de angajați și 400 de elevi, cu o mulțime de secții externe profilate pe meșteșugurile tradiționale și cu un magazin propriu, în centrul orașului, pentru comercializarea produselor rezultate, cu un microbus pentru transportul micilor formații artistice, cu un ansamblu folcloric propriu, înființat în memoria cunoscutei cântărețe, Titiana Mihali, fostă profesoară a școlii. Și nu pot uita bucuria de a fi reușit, în anul 2006, organizarea unei reușite manifestări în cadrul căreia am marcat împlinirea a 145 de ani de activitate a instituției-școală și focar de cultură maramureșeană, ocazie cu care am lansat și prima mea carte, legată și ea de această instituție. Dar vreau să spun și să subliniez următorul lucru, și cu toată sinceritatea: toate „marile fapte” cu care m-am lăudat n-ar fi fost posibile și nu s-ar fi realizat fără ajutorul oamenilor cu care am lucrat de-a lungul acestor ani. Am căutat mereu să aduc lângă mine oameni potriviți, capabili și, mai ales, dispuși să pună umărul. Nu de puține ori m-am înșelat. Am găsit și dintr-acei care erau și potriviți și capabili, dar… doar atât. I-am ajutat să plece și am căutat alții.

SS: Ați fost publicat în diverse cotidiene și periodice din epoca în care România „performa” pe drumul socialismului. Cum se făcea selecția textelor, articolelor? Cum te făceai remarcat?
IAP: Dacă mă refer direct la presă, în redacție existau, oficial, cenzori. La ficare număr era unul dintre ei de serviciu și stătea în redacție – în biroul lui – până ieșeau de la tipar primele exemplare. Tăia fără cruțare ce i se părea lui că „nu merge” și redactorul responsabil de număr trebuia să refacă sau să înlocuiască. Dacă mă refer la activitatea literară, este diferit. Dacă voiai să publici un ciclu de poezii, cel puțin una, de regulă prima, trebuia să fie „patriotică” (era termenul uzual). Dacă stabileam în cenaclu să facem o pagină literară pentru o publicație, se întâmpla la fel. Eram atât de obișnuiți cu condițiile încât nu prea am avut probleme. Mi-aduc aminte că într-un an, când se pregătea unul din volumele omagiale pentru tovarășul, am fost chemat, împreună cu Domnul Chivu, la partid și secretarul cu propaganda ne-a spus că i s-a cerut să trimită la București „câteva poezii din Maramureș, dedicate Tovarășului…” și s-a gândit la noi. Așadar, ne roagă ca, în câteva zile, să-i ducem câte două-trei fiecare… și am ieșit. Nici n-am închis bine ușa și domnul Chivu a început să bombănească nervos (cuvinte care nu se cuvin reproduse). Am încercat să-l calmez: „Știți cum facem? Aducem câte două poezii proaste și redactorul de carte nu le va publica”. Eu așa am făcut, dar Domnul Chivu n-a reușit și a intrat în cartea respectivă.

SS: Schimbarea de regim din 1989 v-a „eliberat”?
IAP: Mulți dintre noi, cei care am trăit cea mai mare parte a vieții – și cea mai bună, valoric vorbind – înainte de ‘89, nu ne putem simți pe deplin eliberați. Cu câți congeneri am discutat acest subiect, toți au avut aceeași părere. Înainte de ‘89, când discutam cu cei apropiați despre dezastrul din agricultură, din industrie, din infrastructură, obișnuiam să spun că toate acestea pot fi refăcute în câțiva ani, dar ceea ce s-a stricat în oameni, în mentalitaea acestora, se va repara mult mai greu și pe termen lung. Noi nu suntem pe deplin liberi fiindcă nu ne-am născut și nu am crescut în libertatea reală, ne lipsește cultura libertății și știința valorificării ei, a flosirii ei în interesul și spre folosul tuturor, nu doar al nostru. Mulți cred și cultivă o libertate fără limite și nu vor să înțeleagă cel mai simplu principiu: „Libertatea fiecăruia ține, se întinde, până acolo unde atinge libertatea celuilalt. Acolo se oprește. Punct.” Dacă ar fi așa, m-aș simți mai liber ca pasărea cerului.

SS: Cât de strălucitor – cultural, artistic – este Sighetul, azi?
IAP: Din ce în ce mai strălucitor, tot mai strălucitor. Regimul comunist de 50 de ani n-a înființat și n-a clădit nici o instituție de cultură în acest oraș, dar nici n-a desființat nici una dintre cele care existau deja. În anii de după ‘89 ce s-a făcut? S-a înființat ceva, s-a clădit ceva? Nu! Instituțiile de cultură au fost scoase din clădirea lor și împrăștiate prin alte clădiri, au fost reorganizate și comasate pe pricipiul detergenților 3 în 1, Școala de artă „Gheorghe Chivu”, după 160 de ani de existență, a dispărut (juridic), a devenit o „secție” nu mai are magazinul cu produse de artizanat, nu mai are ansamblul „Titiana”, nu mai are secțiile externe din zonă, Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici”, devenită, și ea, „secție”, a ajuns, ca număr de personal, la situația de acum 50 de ani, dar și fără bani la achiziții și la abonamente, Casa de Cultură, secția, trăiește la umbra vechilor succese. Mai are o formație artistică proprie: Ansamblul folcloric „Mara”, care duce mai departe drapelul. Casa memorială Ioan Mihalyi de Apșa arată deplorabil pe dinafară și jalnic pe dinlăuntru fiindcă nu sunt bani. Când au fost bani pentru ea în ultimii 30 de ani? Ce să mai vorbim! Strălucitor! Tot mai strălucitor. Eu nu spun că instituțiilor de cultură le era bine și confortabil acolo. Clădirea Palatului era într-un stadiu de degradare îngrijorător și ceea ce se face acum acolo este un lucru foarte bun, se salvează o clădire emblematică a orașului. Dar, oare, acest lucru nu putea să se întâmple fără să se schimbe destinația, că banii aceia nu vin din cutia milei de la Episcopie, ci din fonduri la care puteau accesa și alții, dacă erau cu adevărat și sincer interesați. Și nu spun nici că orașul este lipsit de activitate culturală și artistică. Avem, de câțiva ani, iarăși, parte de spectacole de teatru, dar asta se întâmplă pentru că un om din sistem, șeful Centrului Cultural are această veche și, se vede, incurabilă pasiune; Festivalul datinilor de iarnă și Festivalul de poezie au ajuns la vârste respectabile și merg mai departe în virtutea inerției, simpozioane, lansări de cărți, expoziții, daci și romani care se bat și domnițe care-i aplaudă, pe ei și pe Ducu Bertzi. Cu alte cuvinte, eu nu spun și nu condamn nimic. Eu doar constat și întreb, legitimat de anii pe care i-am petrecut muncind în acest domeniu: E bine? E suficient? Toată lumea-i mulțumită? Dacă factorii responsabili cred că da, e-n regulă. Tot înainte!

SS: Ați publicat două cărți importante, după o documentare de lungă durată. Prima lucrare „140 de ani de învățământ artistic în Maramureș. File din istoria culturii Maramureșului, vol. I”, presupune și alte volume. Când vor apărea, lucrați la… continuare?
IAP: A și apărut. Este a doua mea carte, „Maramureșul – ziare și ziariști… Pagini din istoria culturii Maramureșului II”. În continuare lucrez la… Pagini… III. Poate reușesc să termin.

SS: Ați aprofundat istoria culturii Maramureșului într-un mod remarcabil. Dacă ar fi să alegeți rapid trei nume de maramureșeni care ne-au lăsat o moșternire incontestabilă, pe cine ați alege și de ce?
IAP: Pe Ioan Mihalyi de Apșa pentru tot ce ne-a lăsat (și nu știm să folosim), pe Ioan Bilțiu-Dăncuș pentru cum a trăit și cum a murit pentru cauza noastră națională și pe Alexandru Filipașcu pentru „Istoria Maramureșului”. Singura, până acum.

SS: Dar azi ce nume „grele” – trei, patru personalități – din istoria contemporană a Țării Maramureșului, ați evidenția?
IAP: Las celor mai tineri (și mai lipsiți de prejudecăți) să facă acest lucru. Dacă o să-i mai intereseze.

SS: Cum vedeți Sighetul în următorul deceniu?
IAP: Spun de foarte mulți ani – și nu numai eu – că șansa reală a Sighetului de a se impune, de a se afirma cu adevărat, este cultura. Dacă înțelegem prin asta și cultura populară și turismul, este cel mai bogat și ușor de exploatat zăcământ și cea mai sigură industrie. Șuruburi, scaune, confecții și tricotaje se pot produce oriunde, dar cultură, nu.

SS: De ce ar trebui să rămână tinerii la Sighet?
IAP: Din aceleași motive pentru care ar trebui să rămână toți tinerii noștri în România. Dar, oare facem destul pentru a-i opri? Măcar pe cei care ar fi dispuși să rămână, că sunt și de cei care nu pot fi opriți orice le-ai face.

SS: Aveți regrete, neîmpliniri?
IAP: Din păcate, da! Dar, oare, se putea fără? Regret, de pildă, că m-am apropiat atât de târziu de istoria Maramureșului și nu voi reuși să fac tot ce aș fi vrut, în acest domeniu. Și mai regret că n-am reușit să-i conving pe concitadinii mei să scrie corect numele orașului în care trăiesc și trăim. Prin anii ‘70, când s-a adoptat această denumire, am apelat la autoritatea academicianului Iorgu Iordan, șeful Institutului Național de Lingvistică. Am purtat o scurtă corespondență și l-am convins să vină la Sighet și, deși avea 85 de ani, a venit și a conferențiat în sala de spectacole a Casei de Cultură și a spus că forma scrisă, corectă, este Sighetul (Marmației) nu Sighetu. Degeaba. Secretarul de atunci al primăriei o ținea una și bună, că se scrie cum se pronunță. După ‘89, fiind membru în comisia pentru cultură a primului consiliu local, am readus chestiunea în discuție. Nici la acea dată n-am găsit mai multă înțelegere, iar secretarul, deși unul mult mai școlit și mai tânăr, a pus punct discuției: Este foarte complicat. „Nu putem schimba toate ștampilele.” Să nu te deranjeze faptul că numele localității sau al țării tale este scris greșit, înseamnă mult mai mult decât nepăsare. Vorba cuiva: „Poți să mă înjuri cât vrei, dar să-mi scrii corect numele!” Măcar atât să facem și noi.

SS: Oare cultura, arta sunt neatractive azi, în secolul super-tehnologizării vieții noastre?
IAP: Cineva spunea: „Mă tem de ziua în care tehnologia va depăși interacțiunea umană. Lumea va avea atunci o generație de idioți.” Dar eu cred că nu-i exclus ca ziua aceea să nu vină niciodată. Poate că Cineva o să aibă grijă de asta.

SS: Următorul dvs. proiect?
IAP: Să termin volumul III. Pagini din istoria culturii Maramureșului.

SS: Mulțumim mult și multă implicare în continuare, în viața culturală a Sighetului! Suntem toți în așteptarea… Centenarului CNDV-ist!
IAP: Îl aștept cu o emoție inexplicabilă. Cea mai mică nepoată a mea, deci, a treia generație, mi-a spus că am să o văd în corul liceului.

Ion MARIȘ & Brîndușa OANȚĂ

 

NR: Și pentru că la începutul acestei luni, septembrie, dl. prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu și-a sărbătorit ziua de naștere, îi transmitem și noi cu multă bucurie… LA MULȚI ȘI FRUMOȘI ANI!

 

Foto: Ion Mariș