#CNDV100 – Attila Cosovan, profesor universitar budapestan, a fost și rămâne un sighetean… exemplar! (autor, Ion Mariș)

Attila Cosovan este sighetean, a demarat studiile universitare la București, s-a transferat și stabilit ulterior la Budapesta, azi bucurându-se de o familie frumoasă în capitala Ungariei. Orice întâlnire cu prietenul Attila este o desfătare. Este un om atât de pașnic, de sincer, de discret, de corect și profesionist încât discuțiile noastre sunt… “profit” 100% (cred că nu doar pentru mine!).

Familia Cosovan care are doi copii, Iza și Max, ajunge cel puțin o dată pe an pe la Sighet și consideră Maramureșul un adevărat… balsam spiritual.

Azi, Attila a urcat pe culmile academice, fiind profesor universitar la cunoscuta Universitate Corvinus din Budapesta. Este maestru în domeniul lui preferat, designcommunication, în cadrul Facultății Media – Marketing & Designcommunication și își trăiește profesia cu multă pasiune și…. imaginație.

Dincolo de plăcerea discuției, motivul principal pentru care l-am abordat zilele acestea pe Attila este desigur subiectul “secolului”, neprețuitul nostru liceu/ colegiu, lăcaș sacru de educație: DRAGOȘ VODĂ!

Ion Mariș (IM): Spune-mi te rog Attila, când ai absolvit liceul “Dragoș Vodă”? Ce promoție ești?
Attila Cosovan (AC): Am absolvit “Dragoș Vodă” în anul 1988, la liceul care a “trimis” în întreaga lume profesioniști în domenii foarte diverse.

IM: Ai avut profesori apropiați în liceu? Dar profesori…. “neprietenoși”?
AC: Amintindu-mi, toți profesorii mei trăiesc în memoria mea cu imagine pozitivă. Din anumite motive îmi amintesc de fiecare și, de obicei, zâmbesc când mă gândesc la ei. După cum demonstrează evoluția mea, prezentul meu, nimeni dintre aceștia nu mi-a “distrus” cariera, așa că le sunt recunoscător.

IM: Cum s-au “descurcat” colegii tăi în viață?
AC: Clasa noastră a fost una de “supraviețuitori”, probabil nu la cel mai bun nivel din liceu în ceea ce privesc rezultatele noastre la învățătură, dar am învățat să folosim oportunitățile… am observat că majoritatea colegilor mei s-au descurcat bine în viață. Mulți au absolvit universitatea, dar aproape toți suntem în străinătate.

IM: Ce preocupări concrete aveai în anii de liceu din… epoca de aur?
AC: Am avut o mulțime de hobby-uri; am făcut dresură de câini, tenis, ping-pong, m-am ocupat de porumbei voiajori etc. De asemenea, am avut propriul meu laborator de chimie și am făcut tot felul de experimente cu prietenii mei din Liceu. În acei ani, de exemplu, am reușit să obținem diverse materiale de la domnul Benk, un profesor de chimie, pentru că l-am ajutat cu injectarea de modele didactice de atomi și molecule din material plastic. Cred că metoda de vizualizare a d-lui Benk a fost grozavă la vremea aceea…

IM: Ce-mi poți spune despre abilitățile tale artistice din… tinerețe?
AC: Abilitățile mele artistice s-au manifestat de foarte devreme. Știam să desenez, așa că linia de artă frumoasă a fost foarte ușoară. Abilitățile mele de proiectare vin, probabil, din copilărie când cream tot felul de obiecte, pentru că nu sunt nici artist, nici designer, ci amândouă; designer-artist. 🙂

IM: Cum “arătau” visurile în anii de liceu?
AC: Am vrut să fiu profesor de sport, domnul profesor Ilnițchi m-a influențat foarte mult în privința asta. După părerea lui, aș fi avut șanse, chiar dacă în acele timpuri au fost recrutați aproape exclusiv sportivi de vârf. Apoi m-am gândit mai degrabă să fiu un chimist, un farmacist sau un medic… dar mi-am dat seama că memorarea mecanică nu merge pentru mine, iar pe vremea aceea era nevoie să cunoști cărțile pe de rost pentru o admitere reușită. Apoi m-am întors spre locul de unde am plecat; la creativitate, design și artă…

IM: Noi ne-am întâlnit la Întreprinderea Mecanică prin anii ‘90 ai secolului trecut. Dacă n-ar fi “eșuat” comunismul ce ai fi devenit? Ce drum ai fi urmat?
AC: Nu știu. Probabil că departamentul tehnic al Fabricii de Șuruburi ar mai exista și astăzi și mi-aș petrece viața acolo, având fiecare zi plină de savurarea de cafea și conversații “bune”, întrerupte uneori de câteva sarcini care nu ar fi prea… obositoare.

IM: Sighetul anilor tăi de liceu prezenta “urme” de… frumusețe?
AC: Am doar amintiri frumoase. Tot ceea ce am experimentat la vremea respectivă ca suferință (să zicem viziunea magazinelor goale) îmi dă o experiență nostalgică astăzi. Să nu mai vorbim că prezența frenetică a societății de consum de astăzi este destul de supărătoare. Deci, la acea vreme, nu prea erau de găsit produse – branduri care ne-ar fi distras atenția de la esențe. Au fost doar interacțiuni umane, conversații, vise, dorințe, iubiri, petreceri greu de organizat dar cu atât mai savurate. Frumusețea orașului a constat din frumusețea oamenilor și a naturii; pentru că nu era altceva.

IM: Ești angajat pe un post important la Universitatea Corvinus din Budapesta. Care este poziția ta exactă acum? Mai poți avansa?
AC: În calitate de profesor universitar, sunt în topul clasamentelor academice. De aici, numai poziția mea în administrație se poate schimba, dar nu mă interesează, deci probabil că nu voi fi niciodată decan sau rector.

IM: Colegii tăi de la universitate, îți cunosc obârșiile? Ce părere au că rădăcinile tale merg spre estul… “sălbatic”?
AC: Majoritatea oamenilor o știu, dar nu acordă o atenție deosebită … în mod evident, la nivelul umorului, cu unii dintre prietenii din Transilvania suntem obișnuiți să menționăm trăsăturile noastre speciale care ne particularizează în marea masă, dar, în esență, nu au o semnificație specială. Este suficient pentru noi să o cunoaștem și să o simțim.

IM: Cât de des ajung Iza și Max la… Sighet? Le place orașul nostru?
AC: O dată pe an copiii mei ajung la Sighet. Le place să fie acolo. Ei iubesc atmosfera străzii și zgomotul copiilor. În cel mai scurt timp, Iza a devenit foarte bună prietenă cu vecinii români cu care nu a putut comunica la nivel lingvistic, dar acest lucru nu a fost un obstacol în calea contactului permanent pe tot parcursul zilei.

IM: Te simți, ești împlinit? Ce-ți lipsește?
AC: Întotdeauna ne lipsește ceva. Cultura occidentală ne aminteste permanent despre acest lucru; despre performanță, concurență, bani și individualism, obiective permanente. Este uneori obositor și nici măcar nu îmi merge atât de ușor. Uneori nici nu înțeleg cum am ajuns aici. Deși s-ar putea ca astea să le simt doar în ultima vreme. Cu toate acestea, pot să declar că sunt mulțumit!

IM: Care este legătura dintre artă și viața… ordinară?
AC: Arta este viața însăși. Contextul cultural ne definește, ne definește identitatea și ne arată locul în diversitatea popoarelor lumii. Arta este o graniță culturală care este liber permeabilă, sau dacă există control la frontieră, nu este în documente, ci în suflete. Deci, cred că arta ne ajută să transformăm zilele obișnuite în zile de sărbătoare.

IM: Cum percepi/ rezonezi cu tumultul vieții budapestane?
AC: Uneori îmi place, alteori urăsc acel tumult. Uneori mă revigorează, alteori mă deprimă. Scopul nostru acum este să ne mutăm din oraș, nu prea departe, dar într-un loc în care să nu fim continuu “atenționați” de sirenele de ambulanță, poliție sau ale mașinilor de pompieri, permanent aducându-ni-se aminte cât suntem de vulnerabili.

IM: Cât de implicat civic ești la Budapesta?
AC: A fi profesor este un act civic. Am o profesie în care statutul civil este foarte important pentru că educăm oameni obișnuiți, dăm un exemplu, dăm ocazii în timp ce și noi învățăm în mod constant. Apropo, cred că suntem cu toții civici (probabil nu este întotdeauna conștientizată postura noastră).

IM: Cred că legăturile tale cu locurile de origine sunt destul de slabe. Mai are relevanță locul de unde ai plecat?
AC: Punctul de plecare este întotdeauna important! De acolo, începe numărătoarea inversă. Acolo s-au format dorințele mele și relația mea cu adevărul. Acolo am devenit un om conștient, care acționează… constructiv. Dacă acei 18 ani de interacțiuni umane ar fi fost diferiți, aș fi fost o persoană diferită. Nu-mi pot schimba trecutul; de aceea, e vital ceea ce mi s-a întâmplat atunci și unde s-a întâmplat totul.

IM: Ce ne propui pentru a contribui la prosperitatea Sighetului?
AC: În general, sugestiile sau acțiunile mele pentru dezvoltarea culturală a Sighetului sunt făcute prin tine. Știi că sunt întotdeauna disponibil și, bineînțeles, ascult cuvintele de chemare și ale celorlalți prieteni sigheteni.

IM: Așa este, Attila! Întotdeauna, dezinteresat, ai oferit cunoștințele și abilitățile tale prietenilor sigheteni. Spune-mi… în ce direcție se îndreaptă Europa?
AC: Opiniile pe direcția asta au fost formulate în moduri atât de variate de atât de mulți, încât, probabil, este redundant să faci o altă „profeție”. În 2009 am scris o carte despre comunicarea prin design, prin creativitate, relațiile de designer, intitulată DIS:CO, cu următoarele subtitluri: Omul designer creator în lume; Modelul de supraviețuire-evoluție; Viața după bani. Totuși, într-o singură propoziție răspund la întrebarea ta: Europa va merge acolo unde permite și doreste moralitatea comună a speciei umane.

IM: Cum e percepută România de maghiari?
AC: Persoanele cu care interacționez au, în mare parte, o părere bună sau neutră. De cele mai multe ori aceștia formulează opinii specifice cu privire la evenimente concrete și rareori generalizează. Unii dintre colegii mei merg la Cluj pentru a preda la “Babeș – Bolyai” sau “Sapientia”, deci colaborăm foarte strâns.

IM: Ce planuri de viitor ai gândit pentru tine?
AC: Sper să continui să predau, să practic profesia mea de designer și să organizez seminarii de designcommunication (ateliere/ workshop-uri) pentru companii; dezvoltând astfel un comportament general de designeri/ creatori în cei care influențează schimbările din lumea noastră.

IM: Mulțumesc, Attila! Te tentează să revii în toamnă la Sighet, la sărbătoarea centenarului “dragoșist”/CNDV-ist?
AC: Aș dori, dar, din păcate, nu pot promite! Dar profit de discuția noastră publică ca să îi salut cu drag pe sigheteni, pe prietenii mei sigheteni!

Ion MARIȘ




#CNDV100 – Clasa prof. Adriana Motogna, promoția 1998

Conform promisiunii, pentru întâmpinarea Centenarului CNDV cu imagini ale fostelor promoții dragoșiste, azi vă oferim (pentru „răscolirea” amintirilor de „tinerețe”) fotografia clasei a XII-a B, diriginte, profesor de matematică, Adriana Motogna. Reluăm rugămintea de a identifica „actorii” din fotografie.

 

Fotografie din arhiva prof. Ștefan Huber.

Salut, Sighet!




Uite placa, nu e placa la… Colegiul Național „Dragoș Vodă”!

În urmă cu cinci ani, la Colegiul Național „Dragoș Vodă” a avut loc o întâmplare „stranie”. După ce conducerea de atunci a CNDV – ului a acceptat în mod firesc să fie amplasată – la data de 18 iunie 2014 – o placă ce marca locul de unde a pornit calvarul așa numitului „lot Vișovan” (și al elevilor arestați ulterior), după câteva zile, inofensiva bucățică de marmură este îndepărtată intempestiv.

Să vedem, pe scurt, ce înseamnă „lotul Vișovan”. Un grup de 17 tineri având între 15 – 23 ani, elevi ai Liceului „Dragoș Vodă”, alături de profesorul lor de chimie Aurel Vișovan, aveau să fie arestați în 1948 de pe băncile liceului pentru activități… anticomuniste. Au primit ani grei de închisoare, pedepsele fiind cuprinse între 3 și 17 ani de pușcărie. Toți erau elevi foarte buni ai Liceului „Dragoș Vodă”, fii de maramureșeni, iubitori de neam și țară.

Zilele trecute am purtat o mică discuție pe tema plăcii (în prezența unei jurnaliste din Franța) cu doi dintre supraviețuitorii lotului Vișovan, Petru Codrea (88 ani) și Ioan Ilban (89 ani). Amândoi și-au exprimat nedumerirea și totala dezamăgire produsă de îndepărtarea plăcii din incinta liceului care a dat al doilea grup, din țară, ca număr de elevi arestați de regimul comunist (după Liceul „Radu Negru” din Făgăraș).

Încercăm să clarificăm unele detalii ale acestei „ciudate” întâmplări și discutăm cu preot prof. Marius Vișovan, fiul prof. Aurel Vișovan (cel care a dat numele lotului de tineri arestați).

Salut, Sighet!: Stimate părinte Marius Vișovan, se pare că nu ați renunțat la ideea de a vedea placa în memoria „lotului Vișovan”, ce a fost amplasată în incinta Liceului „Dragoș Vodă”, repusă pe poziția inițială. De ce?
Marius Vișovan: Nu am renunțat și nu voi renunța, pentru că eroii anticomuniști au salvat demnitatea neamului românesc în cel mai îngrozitor moment al istoriei sale – ocupația sovietică și instaurarea brutală a regimului comunist cu tot valul de teroare ce a durat decenii. Ei au dovedit că românii au valori în care cred și au curajul să riște și să se sacrifice pentru ele. Iar aceste valori sunt în primul rând credința creștină și dragostea de patrie. Eliminarea plăcii exprimă clar o interdicție – tinerii de azi nu au dreptul să-și cunoască istoria recentă. Dovada e simplă – Aurel Vișovan a mai trăit 12 ani după Revoluție, a dat interviuri la televiziune, presei române și străine, l-a întâmpinat pe regele Mihai în numele sighetenilor în 1997 dar… nu a fost niciodată invitat la liceul „Dragoș Vodă” să vorbească elevilor!

Salut, Sighet!: Care credeți că a fost rațiunea/ mobilul îndepărtării plăcii?
Marius Vișovan: Personalități de anvergură ale culturii naționale, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Vintilă Horia etc. sunt „vânate” prin toată țara, Institutul „Elie Wiesel” (președinte Alexandru Florian) „presând” autoritățile locale să le elimine numele din spațiul public – să nu mai fie străzi, școli, licee, instituții cu numele lor, să fie demontate statuile lor și plăcile comemorative, să le fie retrase titlurile de „cetățean de onoare” acordate în trecut etc… prevalându-se de interpretarea forțată a unor texte de lege din 2015. În unele locuri presiunea a reușit, în altele autoritățile locale au rezistat, dar de fiecare dată a ieșit scandal, opinia publică simțindu-se umilită și agresată de asemenea abordări. A fost de notorietate atitudinea primarului Clujului, Emil Boc, care a refuzat să schimbe numele străzii „Radu Gyr”, sau – mai aproape de noi – dârzenia comunei Bârsana, unde primarul, preoții, intelectualii și sătenii s-au solidarizat și școala se numește în continuare „Mircea Vulcănescu”. În cazul „Dragoș Vodă” din 2014, domnul Alexandru Florian știind că nu are nicio bază legală a recurs doar la „subtile” mesaje telefonice, apelând la intermediari, fără niciun document scris. „Presiunea” a reușit fiindcă sighetenii nu au fost uniți.

Salut, Sighet!: În ce stadiu se află demersul dumneavoastră de reamplasare a plăcii?
Marius Vișovan: Pot să afirm că există actualmente pe plan local un plus de bunăvoință în rezolvarea problemei și acest lucru mă bucură, dar ezitările nu au fost încă depășite. Am fost sfătuit să fac o cerere la Oficiul Național pentru Cultul Eroilor de unde am primit un răspuns foarte cald și respectuos dar… dânșii se ocupă doar de cei morți în războaie! Asta e… până la urmă e o problemă de „voință politică”. Când autoritățile orașului și liceului (care azi nu mai sunt cele din 2014 iar mâine nu vor fi cele de azi) vor înțelege dramatismul situației, placa va fi pusă firesc înapoi.

Salut, Sighet!: Am discutat cu doi dintre supraviețuitorii „lotului Vișovan” (Petru Codrea și Ioan Ilban), care nu-și puteau explica decizia îndepărtării plăcii. Credeți că reamplasarea acestei simple și modeste plăci le mai poate aduce vreo „satisfacție” celor care au supraviețuit?
Marius Vișovan: Cu siguranță! Eliminarea plăcii a fost în primul rând pentru dânșii o imensă jignire! Mai sunt în viață 7 elevi ai liceului „Dragoș Vodă” care au suferit în temnițele comuniste, dintre care 4 din lotul Vișovan. Dar a fost o mare jignire și pentru soțiile celor deja decedați, care participaseră la sfințirea plăcii cu câteva zile înainte! Și nu în ultimul rând, o mare durere pentru mama mea, care a predat peste 30 de ani la Liceul „Dragoș Vodă”! Credeți că aniversarea Centenarului liceului este deplină, în aceste condiții?

Salut, Sighet!: Atât fascismul cât și comunismul au generat multă suferință și nu în ultimul rând numeroase victime nevinovate. Dacă ne gândim și la Holodomorul din Ucraina putem avea o imagine globală a tragediei produse de “implementarea” comunismului în Estul Europei. Și totuși, de ce oare comunismul este considerat mai… uman?
Marius Vișovan: E simplu, propaganda de stânga e mai tare! Dar dacă în Occident prinde pe fondul naivității celor care nu au cunoscut efectiv comunismul, la noi așa ceva este aberant! A lăuda sau relativiza regimul comunist este o mare minciună și o batjocorire a milioanelor de români care au suferit având caracter și ținută verticală! Și a urmașilor acestora care au suferit indirect prin șicane și marginalizare socială!

Salut, Sighet!: Grupul/ „lotul Vișovan”, care și-a asumat lupta și rezistența anticomunistă pornită într-un liceu dintr-un nord invizibil de țară, a fost recunoscut și onorat oficial de către autoritățile/ instituțiile democrate românești. Dacă este așa, o placă în memoria luptei lor poate să stârnească anumite sensibilități?
Marius Vișovan: Amplasarea acestei plăci nu a deranjat pe nimeni în Sighet. Așa cum v-am spus, presiunile au venit din altă parte!

Salut, Sighet!: Un psalm din Biblie ne spune că… “Nimeni nu este drept înaintea lui Dumnezeu”. Păi dacă nu avem șansa de-a fi drepți în fața Creatorului, ce sens mai au… faptele noastre insesizabile?
Marius Vișovan: Nu suntem perfecți, este evident. Dar este esențial să vrem să fim mai buni, să ne respectăm și să ne ajutăm între noi. Și când avem modele de frați ai noștri care pentru Dreptate și Adevăr și-au jerfit tinerețea și chiar viața, trebuie sa le cultivăm memoria și să-i urmăm, cu toate slăbiciunile noastre. Dacă liceenii sigheteni de azi ar cunoaște frumusețea sufletească a tinerilor arestați în 1948 ar fi… fascinați! Să nu ne lamentăm ipocrit… noi, românii, avem valori, avem modele! Să le scoatem în față, dacă vrem o țară cu oameni cinstiți și curați!

Salut, Sighet!: Există unitate de credință în… credință?
Marius Vișovan: O unitate de măsură a credinței are numai Dumnezeu… noi, oamenii, putem măsura doar practica religioasă, care reflectă parțial credința, dar nu se confundă cu ea. Dacă vrem însă să evaluăm în profunzime credința, avem totuși un indicator. Indicatorul este capacitatea de jertfă pentru idealul îmbrățișat. Cât despre unitatea în credință, este clar că există religii și confesiuni diferite, dar asta nu trebuie să ne facă să cădem în relativism. Cu toții căutam fericirea, cu toții avem nevoie de comuniune. Respectul față de demnitatea persoanei umane e un reper de la care trebuie să plece orice dialog religios sau filosofic.

Salut, Sighet!: Revenind la subiectul discuției noastre, când credeți că va fi reamplasată placa în memoria „lotului Vișovan”?
Marius Vișovan: Nu știu… dar eu nu voi înceta niciodată lupta, și dacă va fi cazul, o vor continua copiii mei! Dar ar fi rușinos pentru Sighet și pentru România ca ultimii eroi anticomuniști să plece din această lume dezgustați de batjocura la care (a câta oară?) au fost supuși…

Salut, Sighet!




#CNDV100 – Clasa prof. Motogna, promoția 1998

Apropiindu-ne de sărbătoarea Centenarului Colegiului Național „Dragoș Vodă” vom mări frecvența prezentărilor promoțiilor dragoșiene. Azi, demarăm cu publicarea primei clase din promoția 1998. Citiți-ne constant și identificați-vă (inclusiv prin prisma performanțelor), transmiteți mesajele voastre tuturor cndv-iștilor!

Fotografie din arhiva prof. Ștefan Huber.

Salut, Sighet!

 

 




#CNDV100 – Medicul oncolog american Ovidiu Negrea păstrează Sighetul la/ în suflet! (autor, Ion Mariș)

Medicul Ovidiu George Negrea a plecat din România în urmă cu aproape 40 de ani. Fiul profesoarei de limba română de la Liceul “Dragoș Vodă”, Eusebia Negrea, Ovidiu George Negrea, el însuși absolvent al Liceului “Dragoș Vodă”, promoția 1976, a fost admis la Facultatea de Medicină din Cluj. Dar, deși începutul era promițător, viața de student nu avea să continue în mod firesc. Intenția de-a se căsători cu o tânără ce aparținea lumii libere și dorința de-a pleca în Occident pentru întregirea familiei, i-a adus și presiunile autorităților pentru impunerea unei alegeri radicale: facultate cu “legarea de glie” (fără gânduri de ieșire/emigrare în Occident) sau… excluderea de la studiile universitare.

Tânărul student, ce parcursese deja trei ani de Medicină, a luat decizia de-a părăsi România pentru a începe o nouă viață.

Ovidiu George Negrea a ales să-și asume o imensă provocare, un nou început cu toate necunoscutele care decurgeau din acel pas.

Am aflat, sporadic, de la foștii lui colegi de liceu cu care a ținut permanent legătura despre ascensiunea medicului Ovidiu George Negrea. Pentru că sigheteanul Ovidiu George Negrea și-a împlinit visul, a continuat și absolvit Medicina în Statele Unite ale Americii și azi este un reputat specialist oncolog în țara de adopție, m-am gândit că este un interlocutor “calificat” pentru o discuție… intelectual – dragoșistă.

Ion Mariș (IM): Domnule doctor, cum puteți defini/ caracteriza promoția ‘76, anul în care ați absolvit Liceul “Dragoș Vodă”?
Ovidiu George Negrea (OGN): Sunt convins că Liceul “Dragoș Vodă”, în decursul unui – în curând – secol, a fost un fel de Alma Mater pentru numeroși absolvenți străluciți, care au avut multe realizări în România și peste hotare. În anii ‘70, România a început să cunoască o prosperitate modestă care ne-a dat posibilitatea să ne deschidem ochii înspre lume. Pe de altă parte, România cunoștea apogeul represiunii regimului comunist. Probabil că acele condiții deosebite au făcut să se dezvolte o generație dornică de cunoaștere dar și de libertate. Învățam și visam. De la clasicii literaturii franceze și ruse la filozofie și științe materiale. Eram însetați de știință și ambiție, ne doream să facem lumea un loc mai bun. Colegii mei de promoție îmi erau și mi-au rămas prieteni buni pentru restul vieții deși soarta ne-a purat în direcții foarte diferite. Sunt convins, în felul meu, că generația născută în ’57 a fost și va rămâne, într-un sens, unică.

IM: Mama dumneavoastră era profesoară activă de limba română. V-a predat? Ce alți profesori v-au rămas în suflet?
OGN: Mama mea ne-a fost profesoară de Limba și Literatura Română. Ea avea un stil unic de educație. Nu ne dădea informație în forma convențională, didactică, ne punea să ne gândim, să analizăm și să găsim semnificația ascunsă nu numai în piesele de literatură studiate în clasă dar și în articole din media contemporană și uneori și în filmele care erau la modă pe atunci. Ca mamă și profesoară, ea va avea întotdeauna un loc special în inima mea. Dar au fost și alți profesori care mi-au marcat destinul, cu siguranță: Doamna Balea care ne preda biologie, soții Motogna și Doamna Circa la franceză care ne-a „dezvăluit” Parisul prin descrierile ei în laboratorul de franceză. Dar, cea mai importantă figură în educația mea a fost un învățător suplinitor care a înlocuit-o pe învățătoarea noastră titulară, pentru vreo 3 luni, în clasa a treia. Domnul învățător Ancuța mi-a dat încredere în mine și mi-a dechis setea spre cunoaștere. Nu aș fi ajuns niciodată omul care sunt dacă nu ni se intersectau viețile chiar și pentru o perioadă așa de scurtă.

IM: Încercați să vă amintiți și să-mi spuneți ce preocupări îndrăznețe avea un licean al deceniului opt din secolul trecut?
OGN: Fiecare licean din timpul acela și de astăzi are o poveste unică în privința „activităților extracuriculare”. Poate răspunsul meu îți va părea straniu. Preocupări îndrăznețe, ha! Cum mi-am manifestat eu “rebelismul” în adolescență? Presupun, foarte diferit față de cei mai mulți colegi sau tineri din generația mea. Mă furișam uneori la biserică, duminica. Pentru mine acela era „fructul interzis” în perioada anilor formativi. Până într-o zi, când am fost chemat la dirigintă și, un mic consiliu de profesori mi-au explicat că pun cariera părinților în pericol. Așa s-a terminat și „aventura” aceea.

IM: Și totuși… cât de liberă era sau s-a simțit generația dumneavoastră?
OGN: O conexiune se poate face cu răspunsul meu anterior. Se zicea, pe vremea aceea, că 1 din 10 români era informator la securitate. Nu puteai să știi în cine poți să ai încredere, cu cine să vorbești deschis și cu cine nu.

Asta este greu de înțeles pentru noua generație. Pe vremea aceea se trăia într-o închisoare existențială. Eram convinși că sistemul acela va rămâne imuabil; fără posibilitatea de a ieși în lume, de a-ți practica credința. Opresia regimului, practicată în numele “bunăstării generale”, era copleșitoare.

IM: Ați intrat la Cluj, la Facultatea de Medicină, unde ați urmat – dacă am înțeles bine – primii trei ani. Ce s-a întâmplat, de ce ați fost nevoit să abandonați studiile universitare din România?
OGN: Planurile mele de viitor, în anii de liceu, erau foarte diferite. Eu mă vedeam reîntors la Sighet, unde urma să practic Medicina Internă, și credeam că voi trăi restul vieții în casa părintească. Așa îmi închipuiam eu viitorul! Dar știți, omul își face planuri iar Dumnezeu zâmbește!

În anul trei de medicină am cunoscut-o pe Cristina Metea, colega studentă ai cărei părinți plecaseră din România în 1969 și erau stabiliți în California. Ea s-a întors în România să urmeze studii la Medicină. Ne-am cunoscut, ne-am iubit și am decis să ne căsătorim. Și până azi, am rămas împreună de aproape… 40 de ani! Viitorul, în anii 2 și 3 de facultate, era nebulos pentru noi, nu eram deciși unde ne vom petrece restul vieții. Cristina și-a dat seama că legăturile mele cu familia și Maramureșul sunt puternice.

În acea perioadă s-a petrecut un eveniment care ne-a schimbat cursul vieții. Am fost abordat de un agent de Securitate care după 1-2 întâlniri mai amicale și nonșalante a schimbat tonul și mi-a cerut să devin informator pentru serviciul lor. Aveam 23 de ani, eram singur și consternat de situația aceea dificilă. Am refuzat. La care domnul… (aș putea să vă divulg numele dar, ce folos?) m-a avertizat că vor fi consecințe. La început nici n-am știut ce să cred. Am avut primele bănuieli la examenul de Patologie, la încheierea anului III, când profesorul, temut de tot Clujul, m-a purtat prin materie până ce s-a plictisit. Dar, îmi plăcea patologia și am răspuns corect la toate întrebările. Atunci a clătinat din cap, mi-a dat un 10 și a zis, „păcat de tine băiete. Ai fi putut să faci carte bună la noi”. Luna următoare decanatul mi-a refuzat înmatricularea în anul IV pe considerentul că aceasta este „decizia Ministerului de Interne”.

IM: Și… ați reușit să faceți față șicanelor regimului comunist?! Sau a fost un “abandon” reciproc?
OGN: Cum puteai să faci față regimului comunist, sistemului? Ei aveau putere nelimitată. Eu eram o… scamă. Dacă aveam vreo importanță era numai să dea un “exemplu” cu mine. M-am retras. Am plecat din țară în iulie ‘79 și… nu mai m-am uitat înapoi.

IM: Ați părăsit România – așadar – în anul 1979. Ceva s-a auzit în acel an, eu eram elev la “Dragoș Vodă” iar mama dumneavoastră preda la liceul nostru. Încotro ați luat-o? Cum a decurs ieșirea în lumea… vestică, occidentală?
OGN: Tranziția nu a fost ușoară. Din toate orașele din SUA, Los Angeles, unde trăia familia soției, este cel mai diferit comparativ cu orașele europene. Nu mi-a plăcut deloc la început și adaptarea a fost dificilă. Soția mea, Cristina, nu era obligată să părăsească Facultatea de Medicină din Cluj dar eram deciși să ne construim viitorul împreună. De când ne-am cunoscut am avut cariere paralele.

IM: Nu ați abandonat medicina și ați perseverat! Era cea mai bună opțiune pentru “dincolo” sau iubeați deja prea mult medicina?
OGN: Nu mă puteam imagina într-o altă carieră. Eu am simțit dorința să-mi ajut semenii, prin intermediul medicinei, de la vârsta de 7 ani. Visul și obsesia mea a fost întotdeauna cum să învăț să-i vindec pe alții. Cu mila lui Dumenzeu, am reușit să terminăm facultatea, dar tot peste hotare, unde studiau un mare număr de studenți americani. În 1981 am absolvit, am trecut examenele de calificare pentru „post-graduate training” (secundariatul) și în iulie 1982 am început internatul la New York Medical College în Westchester County New York.

IM: De ce oncologia? Unde v-ați specializat?
OGN: Noi, specialiștii, suntem interniști la bază. Primii trei ani de pregătire sunt în medicina internă. Dar merită să fac o mică corecție… La noi Oncologia este combinată cu Hematologia. Prima mea pasiune a fost Hematologia, o știință bazată în mare măsură pe studii de laborator. Eu am fost de la început fascinat de silogismul diagnostic în Hematologie. Unul din doctorii primari în Hematologie, Diodato Vilamena, care avea pacienți la spitalul în care îmi făceam internatul m-a remarcat la vizite și m-a „luat sub aripa lui”. El era un model excepțional pe care am visat să-l emulez în viața mea profesională. La cina de absolvire am fost nominalizat cel mai valoros intern. Dio Vilamena avea o surpriză pentru mine, mi-a dat din partea lui un cadou: Williams Textbook of Hematology. Din acel moment viitorul meu a fost decis.

Specializarea am făcut-o în primul an la Downstate Medical Center în Brooklyn NY și restul în Philadelphia la Temple University Hospital pentru Hematologie și la Fox Chase Cancer Center pentru Oncologie. În 1991 am terminat programul în întregime, am trecut „Board Certification Exam” și mi-am început cariera în practica privată.

IM: Locuiți într-un oraș american destul de mare și aveți un excelent renume de oncolog. Cât de greu a fost drumul afirmării?
OGN: Începutul carierei în medicină nu a fost ușor. Să nu vă închipuiți că odată ce ți-ai trecut examenele de echivalare se garantează o poziție în sistemul de sănătate american. Dimpotrivă, există un element de rezistență, un anumit scepticism că doctorii veniți de peste hotarele Americii nu sunt așa de bine pregătiți ca doctorii autohtoni. Competiția este foarte strânsă. A trebuit să-mi dovedesc cunoștințele la subiect, dedicația și sârguința la fiecare pas. Cum au fost mulți ani în pregătire (7 ani între medicina internă și subspecialitate) și multe localități (New York, Pennsylvania și Georgia) au fost până la urmă foarte mulți pași. Dar cu focusare și hărnicie am reușit să mă dovedesc vrednic și am fost apreciat profesional la fiecare etapă. Ascensiunea profesională e la fel cum urci un munte.

Este o expresie care iese mai bine în engleză. Să mă ierte cei care nu vorbesc limba. Ajungi la vârf „through brave ascent, not accident”. Pot spune însă, fără falsă modestie, că am câștigat respectul tuturor colegilor mei și sunt cunoscut de foarte mulți cetățeni din zona aceasta prin faptul că am tratat mii de pacienți în decursul anilor. Un număr semnificativ din pacienții mei sunt colegi doctori sau membri din familiile lor.

IM: Bănuiesc că aveți informații despre cum decurg lucrurile în România în oncologie. Care credeți că sunt atuurile sistemului american comparativ cu cel de la noi?
OGN: Statele Unite conduc lumea în domeniul biomedical. Practic, toate descoperirile majore în domeniul farmacologiei, imunologiei și a instrumentelor medicale provin de aici. La ora actuală, acesta este unul din cele mai importante sectoare al economiei Statelor Unite. Din păcate tot progresul acesta vine cu un preț exorbitant. Îngrijirea medicală în SUA este extrem de scumpă și sistemul este foarte stresat. Se presupune că vor trebui făcute niște schimbări majore în viitorul apropiat.

IM: Sunteți cetățean american și, din ce mi-ați spus, nu aveți foarte intense legături cu românii din USA. Totuși, familia dvs. mai păstrează legătura cu limba… română?
OGN: Vorbesc românește acasă cu soția. Băieții mei sunt la casele lor. Ei pot să vorbească românește dar cu un pic de dificultate. Mai am ocazia să vorbesc limba maternă cu doctori din Savannah, pe la spital, interniști, nefrologi, neurologi. Suntem în total 8 doctori români în zona aceasta.

IM: Ați stabilit contacte cu specialiști români în domeniul oncologiei?
OGN: Prin anii ‘90, după căderea cortinei de fier, am întâlnit doctori români oncologi veniți în delegație la niște conferințe anuale mari, care se țin aici, spre exemplu ASCO (American Society of Clinical Oncology). Pe unii din ei i-am și sponsorizat să devină membri ai acestor societăți americane. Am ținut legătura cu vreo doi din ei pentru câțiva ani, discutam cazuri prin e-mail etc, apoi s-au cam destrămat relațiile. În ultima vreme nu am avut ocazia să-i cunosc pe alții.

IM: După 1989 România și-a deschis larg porțile. Nu v-a tentat revenirea la… prima casă?
OGN: Bineînțeles că mi-a trecut prin minte, dar trebuie să înțelegeți că viața mea este aici. Am vizitat Sighetul de câteva ori, cu multă nostalgie. Iza e aceeași, dar Sighetul tinereții mele a dispărut.

IM: Sunteți un oncolog… “rigid”? Admiteți – spre exemplu – tratamentul alternativ, homeopatic etc.?
OGN: Nu m-aș caracteriza ca „rigid”, dar practic medicina tradițională. Sfaturile pe care le dau pacienților sunt bazate pe știință și evidență. Tratamentele propuse și administrate sunt fondate pe studii clinice care se pot verifica și dovedi în mod obiectiv.

Tratamentele alternative sunt în majoritate bazate pe anecdote. Pacienții le găsesc pe Internet și sunt convinși că dacă cineva susține că a avut succes cu un anume remediu homeopatic toți care îl copiază vor avea același rezultat. Nu e așa de simplu. Dar realitatea este că cel puțin 50 % din pacienții care suferă de cancer se vor angaja în CAM (Complementary and Alternative Medicine). Stilul meu este „flexibil”. Discut deschis cu pacienții ce alte tratamente iau, nu mă împotrivesc la programul în care vor ei să se angajeze și supraveghez tratamentul întreg cum pot de bine.

Dar eu, personal, nu prescriu tratament care nu este fondat pe evidență și acceptat de lumea științifică.

IM: În sistemul de sănătate american se practică micile… atenții?
OGN: Nu, niciodată! Doctorii sunt o categorie de profesioniști. Suntem remunerați pentru serviciile pe care le prestăm și este de fapt o insultă să aduci unui doctor un cadou sau o atenție. Singura excepție este în sezonul de Crăciun când pacienții și familiile acestora mai aduc o tavă de prăjituri făcute acasă, pentru asistente sau o sticlă de vin la doctor. 🙂

IM: Prin zona noastră circulă o legendă defavorabilă sistemului de sănătate american: cel care nu are asigurare de sănătate nu este tratat nicăieri, poate muri “lejer”. Cât de adevărat este acest mit?
OGN: Acesta este într-adevăr un mit. Adevărul este că practic orice pacient fără acoperire medicală – inclusiv majoritatea imigranților ilegali, primesc îngrijire medicală gratuită. Sunt clinici gratuite la care lucrează doctori pe bază de voluntariat, fondate din surse filantropice sau religioase.

Niciun bolnav nu a fost exclus din spital pe considerentul că nu are asigurare medicală sau nu are bani. Și eu în clinica mea am cam 5% din pacienți care nu au asigurare și nu pot plăti. Eu le ofer timpul meu și le planific tratamentul. Spitalul le dă chimioterapia – aceasta ajută spitalele să-și mențină un statut favorizat de scutire de impozit (acest statut nu se extinde la doctori). Sper ca până la urmă să fie și la noi, aici, un sistem mai echitabil de asigurare pentru toți dar, nu cred că voi vedea eu această transformare, în viața mea.

IM: V-ar fi plăcut să aveți o altă profesie, un alt tip de job?
OGN: Dacă ar fi să o fac din nou aș face exact același lucru. Nu mă pot imagina în altă postură. Mulți din pacienții mei sunt foarte bolnavi și au nevoie mare de mine. Legătura dintre pacient și medicul oncolog este deosebit de puternică. Aceasta este o sursă de mare satisfacție în profesiunea mea.

IM: Știu că și sora dumneavoastră, care e tot absolventă a Liceului “Dragoș Vodă”, a terminat medicina și este în SUA. În România mai aveți rudenii, mai aveți, la “prima casă”, vreo legătură de… sânge?
OGN: Sora mea este specialistă în nefrologie. Ea și-a ales altă cale în viața profesională. Ea este în medicina academică, universitară și pregătește tineri doctori care se specializează în nefrologie la Case Western Reserve în Cleveland Ohio. În privința neamurilor din România, am niște veri și verișoare de gradul doi care îmi sunt foarte dragi dar, din păcate, nu îi văd prea des.

IM: Mi-ați spus, într-o discuție anterioară interviului, că viața dumneavoastră se împarte în două etape, cea din afara României fiind dominantă. Ați putea să-mi spuneți care credeți că ar fi profilul unui “bun român” din țară și respectiv cel din diaspora?
OGN: Profilul unui „bun român” din țară este… cel care este mândru să fie român. Profilul unui „bun român” de peste hotare este… cel care este mândru să fie român.

IM: Da, superb spus Domnule Doctor!… Ce v-ați propus, ce vă doriți pentru viitorul apropiat, pe termen scurt?
OGN: Viața profesională în SUA este marcată de o competiție foarte acerbă. Din acest motiv este și foarte stresantă. Am intrat într-o etapă în viață când simt dorința să las cursa aceasta pentru cei mai tineri. Mi-ar plăcea să pot petrece mai mult timp cu singurul meu nepot care are 7 ani, să călătoresc, să mă angajez în vacanțe active și să citesc beletristică.

IM: Ne puteți dezvălui o întâmplare mai specială legată de Sighet? Și… un gând pentru sigheteni?
OGN: Țin minte, când eram de vreo 10-12 ani, a fost o inundație mare la Sighet. Nu am să uit niciodată cum toți oamenii care se cunoșteau sau care nu se cunoșteau, care vorbeau românește sau care vorbeau maghiara, s-au adunat și au încercat să facă față, la unison, dezastrului ce se desfășura în fața ochilor noștri. Țin minte mulțimea de oameni de la Grădina Morii care au întărit digurile cu saci de nisip, cum lucrau cot la cot în ploaia torențială. Atunci mi-am dat seama câtă coeziune exista în acel mic oraș, că eram o comunitate unită, în definitiv, o familie mare.

Un gând pentru sigheteni?… Să nu uite niciodată cât de binecuvântat este orașul nostru natal în privința frumuseților naturale: Iza și Tisa cu sălciile triste de-a lungul malurilor, Solovanul și Vârful Țiganul, iernile grele și frumoase cu ger și zăpadă multă. Aș dori ca sighetenii să realizeze și să aprecieze frumusețea care îi înconjoară, să o păstreze și să o îmbogățească pentru generațiile următoare. Să planteze copaci, nu să îi taie! La urma urmei, nu câte fabrici sau industrie există în oraș contează ci calitatea vieții este cea mai importantă.

IM: Domnule doctor vă mulțumesc și vă așteptăm pe la Sighet, poate la aniversarea de 100 de ani a liceului nostru!
OGN: Eu vă mulțumesc pentru interviu și pentru invitație. Cine știe, poate ne vedem. Viața este plină de neprevăzut. Numai bine!

Ion MARIȘ




#CNDV100 | 100 de ani – 100 de absolvenți de elită: Liceul “Dragoș Vodă” /CNDV – 1919 – 2019!

100 de ani – 100 de absolvenți de elită: Liceul “Dragoș Vodă” /CNDV – 1919 – 2019!

Începînd de mâine, în această secțiune vom publica interviuri, portrete ale absolvenților de ieri, alaltăieri și…. din secolul trecut, care au performat în diverse domenii (științe exacte, artă, literatură, etc.).

Până anul viitor, în 10 octombrie 2019 când se vor împlini exact 100 de ani de la demararea oficială a cursurilor la Liceul “Dragoș Vodă”, marcată de cuvântul de deschidere rostit de primul director, dr. Eugen Széles, sperăm să putem publica și volumul “100 de ani – 100 de absolvenți de elită. Liceul “Dragos Vodă”: 1919 – 2019”, o selecție din aparițiile de pe site-ul nostru.

De mâine, la secțiunea ”#CNDV 100”, începem să publicăm portrete/ interviuri cu absolvenți remarcabili ai Liceului “Dragoș – Vodă”. Încercăm să vă oferim cel puțin un interviu/ portret săptămânal.

Aștepăm și sugestiile voastre, dragi prieteni cititori, pentru a include la această secțiune foști absolvenți ai Colegiului Național “Dragoș Vodă”/ Liceul “Dragoș – Vodă” care sunt nume de referință în domeniile lor de activitate.

Ne vom bucura împreună de reușita sighetenilor noștri “dragoșiști” răspândiți în toate colțurile țării și ale lumii și la anu’ să marcăm Centenarul cât mai… spectaculos!

Salut, Sighet!




Maramureșenii, românii din Spania au sărbătorit Centenarul! [FOTO]

Împinși de necazuri, de nevoi, de dorința de a schimba soarta lor și a familiilor pentru care se sacrifică, românii au luat calea pribegiei, a emigrației, și-au format “cealaltă” Românie, România de… afară. Peste 4 milioane de români, răspândiți în toate colțurile Europei, dar și ale globului, rezistă greutăților și marilor provocări pe care și le-au asumat “ajutați” de criza generalizată de după revoluție, mereu cu gândul acasă și reconstituie, în momentele de sărbătoare, crâmpeie de țară pe-acolo pe unde se află și muncesc. Marile sărbători, religioase și/sau naționale îi unesc și le oferă ocazia de-a construi câte o mică Românie din tradițiile, amintirile și “micile” comori pe care le poartă cu ei pretutindeni.

Mulțumim cititorilor noștri care ne urmăresc și ne apreciază munca, mulțumim doamnei Maria Sălăjan din Baia Mare care ne-a expediat o serie minunată de imagini de la Sărbătoarea Centenarului din Madrid. Acești minunați concetățeni de-ai noștri care se bucură și ne bucură cu România “secretă”, puternică, vie, ferecată în sufletele lor admirabile, iubitori neprefăcuți de țară, aceștia sunt prietenii și patrioții adevărați. Ei, cei care au fost ”abandonați” de țară, dar continuă s-o iubească, merită respectul nostru. Gesturile lor de devotament și mândire de români sunt mult mai puternice și mai credibile decât toată demagogia și falsitatea conducătorilor noștri care (cei mai mulți) nu ne mai reprezintă!

Mulțumim, dragi prieteni din România exilată!

Salut, Sighet!

Galerie foto: Maria Sălăjan




Centenarul României în Minnesota/ S.U.A.

prof. Gheorghe Bărcan

Diaspora. Nu trebuie să ne mire faptul că această mare sărbătoare națională se respectă și se aniversează și într-un loc atât de departe de țară, cu o înlăturare totală a formalismului și într-o trăire  cu adevărate sentimente patriotice. De regulă, astfel de sărbători naționale se desfășoară și se aniversează în patria lor, cu toată amploarea, în exterior fiind doar rezonanțe de curtoazie ale acestora, între state. În cazul țării  noastre însă, problemele de acest gen au o particularitate specifică: întreaga  Românie  este formată din mai multe Românii, este o Românie „pe bucăți”, cum s-ar spune, în mod real, efectiv și nu „figurativ”.

„România celor de afară”, a celor plecați pe toate meridianele lumii, a imigranților, a „diasporei”, denumire atât de puțin suportată de conducătorii patriei noastre, în exprimare și conținut; doar o singură componentă, legată de aceasta,  este agreată, este cu bucurie acceptată: transferul în țară a multor miliarde de euro/an, cu care se echilibrează bugetul țării și se împiedică uneori intrarea ei în colaps financiar. Iar aceștia sunt așa de mulți, în jur de un sfert din populația țării! Te întrebi: oare ce i-a putut determina să ia drumul pribegiei, oamenii să se despartă oarecum „de ei înșiși”, de cele mai firești și profunde intimități ale lor, de copii, de părinți,  frați și surori, de neamuri și prieteni, de locurile îndrăgite care parcă i-a și asimilat, de pământurile și țara lor?! Acest exod reprezintă într-adevăr un „fenomen”! În mod cert, nu pleacă din dorința de cunoaștere a altor pământuri, care să fie atât de brutal exprimată și nici din spirit de aventură, îndemnuri ce le lipsesc românilor. Au plecat și pleacă pentru a-i salva pe cei rămași acasă, apoi pe ei înșiși, de clica și corupția  cocoțate  la administrarea țării, care sub falsa motivare de „majoritate” fac tot ce vor; „facem, că putem”, cum tot se exprimă, însușindu-și în mod atât de hulpav avuția țării, în toate formele ei. Toate acestea blochează orice dezvoltare în infrastructură, în sănătate, educație, investiții și în toate și fac ca morții pe șosele țării să se numere zilnic, bolnavii din spitale să moară infectați pe acolo, greutățile traiului cotidian împingând pe așa de mulți la cumplitele desmembrări familiale, la salvările sau situațiile dramatice ce se produc. Chiar și atitudinea, prezentă acestor comportamente, cu de-a sila, repugnă psihic și-i alungă!

„O altă parte a României este a românilor din România”, parteneri de viață, copii, bătrâni, frați, surori, în empatie familială directă cu cei plecați afară, care se ajută între ei cât și cum pot, liniștind și pe cei plecați, care-i și sprijină și împreună cu aceștia suportă suferințele despărțirilor, dorurile și bucuriile revederilor, dar și atâtea drame familiale, care s-au produs și se vor mai produce, neputându-și acorda direct ajutor unii altora, din cauza depărtărilor. Împreună cu aceștia mai sunt și neamurile celor plecați, prietenii și simpatizanții lor, care, împreună le triplează numărul, aceștia formând adevărata majoritate truditoare a țării.

Mai rămâne acea parte a țării, în afara celor precizate, cu orientări politice diferite, majoritatea și din aceștia fiind opozanți ai politicii bazată pe corupție și fărădelege a coaliției conducătoare, „PSD-ALDE”.

Centenar 2018 în Minnesota. Se spunea cu ani în urmă că ar fi în jur de 5 mii de români în Statul Minnesota; acuma cred că sunt mult  mai mulți. Aceștia se adună, în jur de câteva sute, cu ocazia anumitor sărbători sau aniversări, de regulă pe lângă cele două biserici ortodoxe, români din toate confesiunile, fiind prezenți și musafiri americani și de alte naționalități, precum și din familii mixte. În anumite situații, când numărul lor este mai mare, întrunirile sunt găzduite de Biserica Catolică, Grecească sau Ucraineană, care dispun de săli spațioase, așa cum a fost și în ziua de 1 decembrie 2018, zi de mare aniversare, gazda fiind Biserica Ucraineană.

În vederea pregătirii acestei mărețe aniversări, Biserica Ortodoxă Sf. Maria și Biserica Ortodoxă Sf. Ștefan din Saint-Paul, MN și Societatea Română de Genealogie (RGS) au avut inițiativa organizării și susținerii acestei importante și simbolice aniversări de 100 de ani de la Unirea celor trei regiuni cu țara, Bucovina, Transilvania și Basarabia, aflate sub stăpânirea Imperiilor Austro-Ungar și a Imperiului Țarist, în destrămare. S-a  reușit o aniversare de excepție cu sprijinul Asociației HORA (Heritage Organization of Romanian Americans in MN).

Președintele American W. Wilson a sprijinit  această Unire cu 100 de ani în urmă, impunând drepul la autodeterminare a națiunilor sub stăpânire străină, profitând de această decizie mai multe State, cele două Imperii fiind de drept destrămate.

În ce privește românii din Minnesota, deși numărul lor nu este atât de mare, ei au beneficiat de Proclamația Guvernatorului acestui Stat, Mark Dayton, care a proclamat ziua de 1 Decembrie 2018,  ca fiind ziua românilor din Minnesota, încă din 15 oct. 2018,  fapt transmis în cadrul întâlnirii de către Consulul Onorific pentru români, Patrick Ledray. Această Proclamație a fost transmisă în mai multe State din America, de către Guvernatorii acestora, la inițiativa ambasadorului României din America, Dl. George Cristian Maior. Se mai precizează în această Proclamație că această zi este celebrată de comunitatea româno-americană din Minnesota, cu contribuția acesteia la viața socială, economică și culturală a Statului.

Programul aniversar a avut o parte artistică și o parte comemorativă, care alternau în desfășurarea si exprimarea lor, cu mult efect, „artiștii” amatori fiind la mare înălțime. Toate puteau fi urmărite pe două ecrane mari panoramice, ce prezentau imagini, videoclipuri  superbe, traduse și în limba engleză, cu imagini și sonoritate excelente. S-a început cu un număr de „toacă”, executat de un „artist” american, un instrument cu muzicalitatea ei aparte, din vechimi, de inspirație religioasă  profundă, mănăstirească, un „cântec al lemnului” atât de frumos și deosebit. Excelentele viori transmit tot prin fibrele lemnoase superbele lor sunete; lemnul are și el „naturalețea” lui, atât de placută și frumoasă.

Programul artistic a început cu un recital la pian de dansuri românești, Valurile Dunării, un recital al corului Ciprian Porumbescu, dansuri populare cu o orchestră locală de dansuri și sârbe românești, în costumații naționale din diferite regiuni, cu acele ii superbe. S-au angajat apoi în suite de dansuri cei mai mici, talentații și frumoșii copilași, nădejdea noastră, urmați de frumoase execuții de dans al cuplurilor și apoi cu toții la un loc, formând „unirea” de generații, iar  aceste bucurii festive au fost gustate de cei prezenți în ropote de aplauze.

Programul comemorativ a fost interpretat de un grup de 9 „artiști”, care s-au perindat pe scena în grupuri mici, cu numere din literatura și dramaturgia româneasacă, din istoria formării limbii române și a poporului român, din istoria Principatelor, cu figurile mărețe ale voievozilor acestora, despre Unirea Mică, dar mare, cu o suită de cântece patriotice (din repertoriul artistului Furdui Iancu), Hora Unirii, Războiul pentru independendență și apoi Primul Războiu Mondial, care a dus la Unirea Mare și destrămarea Imperiilor, pe care anumite minți desprinse de realitate vor să le reinstaleze, inducând un pericol mare pentru omenire. Sunt amintite figurile mărețe ale regelui Carol I al României, precursorul Unirii, ale regelui Ferdinand I, înfăptuitorul acesteia, sprijinit și de alți mari oameni de stat români, și de mulți alții, care au înfruntat și ani grei de închisoare pentru suprimarea asupririi naționale (amintesc aici Școala Ardeleană, cultul Gr. Catolic, I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, Al. Vaida Voievod, V. Goldiș, Iuliu Hossu, Miron Cristea, memorandiștii Ion Rațiu, George Pop de Băsești, pr. V. Lucaciu….). Țara și interesele ei erau singurele prioritare pentru aceștia și s-a folosit eroic acel moment de cumpăna al istoriei, care numai o dată vine. Suntem tot într-un moment de cumpănă și acum.

Prezentarea și executarea acestui program, văzut și pe ecrane, a fost însoțit de numeroase mesaje scurte, dar deosebit de impresionante, de imagini video de mare efect, care lăsa sala în lacrimi. Masa a fost comună, aceeași pentru toți, din preparate de post, fiind aproape de Crăciun, la alegere din același meniu, nu fasole cu ciolan pentru unii și caviar pentru alții! Fiecare din cei prezenți a primit o „cocardă”, formată dintr-un disc în trei culori, pe care scrie România 100, înconjurat de o panglică „Trei culori”. Pe lângă Instituțiile amintite, a mai fost un grup de circa 8 persoane, care s-au ocupat în detaliu de această aniversare și care au primit diplome și plachete, așa cum au fost Dna. Gina Popa, Dl. Gabriel Petre, coordonatorul tehnic al programului, Familia Felea, ș. a. Programul s-a incheiat în jur de orele 22, prin Hora Unirii, într-un lanț „unit” de aproximativ 300 de persoane, care apoi, rând pe rând au plecat pe la „casele” lor.

Majoritatea celor prezenți sunt imigranți, de câțiva ani pe aici, în puține cazuri fiind prezent grupul familial de bază, părinți și copii, în multe cazuri fiind lăsați acasă și copiii, în grija bunicilor, a bătrânilor, alte rudenii în griji și suferințe, în destule cazuri chiar un partener de viață fiind rămas în țară, pentru îngrijirea celor rămași acolo. De aceea, la plecări și despărțiri se remarcau secvențe de tristețe, de dor și grijă pentru cei absenți, de câte și mai câte ce s-au petrecut și s-ar mai putea petrece, bucuriile înșirate nefiind depline, pentru majoritatea.

Toate mulțumirile pentru cei ce au organizat acest splendid eveniment aniversar, pentru „artiști”, pentru gazde, dar și pentru participanți și, nu în ultimul rând, pentru Administrația Statului, care a permis și favorizat această manifestare, cu urări de revedere pentru bicentenar!

Unele reflexii. Câteva ore împreună a românilor, unde își spun dorurile, bucuriile și durerile, cântecele și dansurile lor, considerându-se că în acel mediu sunt puțin „acasă”! Distanțele dintre diferite locații fiind mari, cei de foarte departe vin mai rar aici, uneori și ninsorile abundente fiind o piedică. Dar se fac și întruniri mai restrânse, pe grupuri, prietenii, pe la unii sau alții, prin alte sedii, în diferite ocazii, poate nu așa de organizate, dar tot plăcute și optimiste, de comuniune. Este o rețea de comunicare amplă între cei ce au părăsit țara, între ei și cei de acasă, uneori membrii aceleiași familii fiind în țări sau continente diferite și se simte această comunicare ca o necesitate. Cât de mult s-au împrăștiat românii și se tot împrăștie! Oare ce-i mână în „această luptă”?! (întrebare retorică!). Aproape în fiecare din aceste astfel de întruniri se realizează și programe culturale, deosebit de plăcute și mult apreciate și de către cei ai locului; viața se încearcă a fi trăită în firescul ei, oriunde s-ar desfășura. În regiunile unde densitatea românilor este mai mare, se organizează centre culturale, sportive și de altele.

Începutul acestei frumoase întâlniri a fost aici la orele 17, în România find orele 1 din noapte (diferența de fus orar fiind de 8 ore), având astfel prilejul să vizionăm și măreața aniversare din țară, în reverberație cu ai noștri, cu cei dragi, cu românii de pretutindeni, în pregătirea și petrecerea ei. A fost o plăcere să urmărim „căruțele” maramureșenilor, plecați din Sighet, de pe Valea Izei, până în Alba Iulia, capitala Marii Uniri, îmbrăcați în frumoasele lor costume naționale și împodobiți cu Tricolorul, așa cum au făcut-o și cu 100 de ani în urmă părinții, moșii și strămoșii lor, ca și pe alții din toate zonele țării. Am văzut venind și pe frații bucovineni și basarabeni  cu bucurie spre Cetatea Unirii, de parcă ar vrea să se mai unească o dată, ca și când acea unire ar fi fost încălcată?! Ticăloșie mare! Cât de vrășmașă poate fi istoria  cu vecinii, mari sau mici, doritori de imperiile de altădată, sau și mai mari, având mereu prezent spiritul de năvălire barbară, înrobitoare. Este o blamă cumplită ca, peste această sfântă zi națională, o scurtime de timp, să-ți fie aruncate jigniri din aceste vecinătăți, fără nicio reținere, care nu pot fi privite decât cu disprețul meritat al unor sălbăticii retardate din alte timpuri!

A fost o prezență mai mică, restrânsă, a unei mici comunități de români, care, departe de țară își aniversează aici România Întregită de acum 100 de ani, știrbită puțin de ticăloșiile și nesimțirea celor mari și puternici, care vor să o știrbească și mai mult. Dar această întrunire este o stea mare pe harta lumii, o lumină strălucitoare, o Românie Mică, dar mare altfel, care-și manifestă suveranitatea, libertatea și democrația aici și, alături de ea, stau alte multe Românii Mici din  America, unite în aceeași Proclamație a guvernatorilor din Statele Americii, ca și din  mulțime de alte orașe mari din toată Europa, din toată lumea. Toate împreună formează o cunună imensă de stele, care, împreună, formează o Românie Mare, mai mare ca oricând, cu atât de multe „Treiculori” fâlfâind, cu Imnul Național cântat pe atât de multe voci, în atât de multe locuri, cu cântecele patriotice, dansurile și frumoasele costume naționale din toate zonele țării, parada și renumitele ii, în multitudinea lor de modele, toate într-o simțire și într-un glas exprimând în sărbătoare și demnitate Centenarul României Întregite, așa cum a fost ea cu 100 de ani în urmă. Diaspora atât de amplă a României, cu o răspândire globală, a făcut ca Centenarul ei să aibă o desfășurare de excepție, plină de măreție, în toată lumea, așa cum nu cred să mai fi fost o astfel de aniversare a vreunui stat.

prof. Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

08.12.2018, Minneapolis/USA




Expoziție: Ion Bledea – CentenART

A trecut Centenarul dar sărbătoarea… continuă; continuă în cel mai creativ mod posibil având un protagonist recunoscut la nivel național și internațional.

Marți, 04 decembrie 2018, orele 14:00, la Secția de Etnografie a Muzeului Maramureșului (str. Bogdan Vodă, nr. 1) suntem invitați la expoziția de sculptură a binecunoscutului artist sighetean, Ion Bledea.

Prin lucrările lui, sculptorul Ion Bledea aduce un omagiu Centenarului, iubitorilor de artă care îi apreciază munca neîntreruptă și, nu în ultimul rând, sighetenilor, prietenilor, celor care i-au fost și îi sunt onest alături.

Salut, Sighet!




Întoarceți-vă Acasă, Acasă, Acasă… (prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

M-am născut acum o sută de ani, din părinți români, naș având un rege neamț, rege care m-a iubit ca pe propriul copil. Adevărul este că eram și tare frumoasă și ”DODOLOAȚĂ”.

Nu bine am început ”a umbla copăcel”, că s-a născut un partid monstru, numit comunist și care milita pentru dispariția mea de pe fața pământului, pe motiv că sunt imperialistă. Noroc că, aceia în grija cărora mă aflam, l-au scos în afara legii. Totuși, nu s-au liniștit și s-au dus la rude la Moscova, unde și-au ținut congresle, la cel de-al V-lea, au dat o declarație semnată printre alții de tovarășul Alexandru Iliescu, scumpul tătic al liber-cugetătorului nostru. Iată ce se spunea printre altele despre mine: ”România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine”.

Nori negri se abat asupra Europei. Partide extremiste, de dreapta și de stânga, împânzesc Europa. Eram amenințată din toate părțile și nu numai eu, ci și altele ca mine.

Se produce ireversibilul. Războiul bate la ușă. Mi se smulge unul din brațe, iar la scurt timp, mi se smulge și o jumătate din inimă.

Se termină și războiul cu ale sale devastatoare consecințe. Pe lângă milioanele de morți, răniți, boli și sărăcie, un alt monstru amenință lumea: comunismul sovietic.

Pentru mine, urmările au fost inimaginabile. Mi-au alungat regele, mi-au aruncat părinții în temnițe sau i-au asasinat. Un regim criminal m-a luat în primire. După instalarea la putere, comuniștii mi-au terfelit actul de naștere, aproape toate simbolurile naționale mi-au fost pângărite. Mulți ani nu am avut voie să-mi arborez drapelul, nu a fost voie ca la 24 ianuarie, fiii mei să cânte sau să danseze ”Hora Unirii”.

Ce să vă spun de 1 Decembrie, ziua în care m-am născut. NU sărbătorirea, dar nici măcar amintirea acestei zile nu a fost posibilă. Abia în 1968, la 50 de ani de la nașterea mea, această zi, de 1 Decembrie a fost inclusă în rândul sărbătorilor naționale. Sigur, numai pentru unirea cu Transilvania, fără a pomeni de Basarabia și Bucovina.

Am devenit republică populară, apoi socialistă.

Jumătate de secol mi-au trăit fiii în întuneric și teroare. Abia în 1989, un regim barbar avea să-și dea obștescul sfârșit. Emanatul emanaților, pe nume Ion Iliescu, fiul aceluia care, în declarația semnată și de el, cerea ca eu să dispar de pe hartă. A reușit prin metode specifice să-i elimine pe reprezentanții partidelor istorice pe motiv că ”i-au băgat sula-n coaste”. Brațul său puternic, minerii! Prin vizitele lor la București l-au ajutat pe liber-cugetător să instaureze a sa democrație originală. După două mandate, s-a retras la Ninuța lui, nu înainte de a pregăti și infiltra în toate partidele oameni devotați dumnealui.

Iată-mă-s la o sută de ani, urâțită, sluțită, prădată, plânsă, stoarsă de orice vlagă, siluită, umilită. Dar fiii mei unde-or fi? De ce m-ați părăsit, fiii mei? Întoarceți-vă acasă, scumpii mei! Nu-i lăsați pe alții să-mi pângărească sufletul, să-mi otrăvească izvoarele, să-mi taie falnicile păduri! Întoarceți-vă ACASĂ, fiii mei iubiți! Nimeni nu va putea să vă iubească, cum vă iubesc eu! Prea mulți sunteți aceia care m-ați părăsit! ÎNTOARCEȚI-VĂ ACASĂ, ACASĂ, ACASĂ…

PS. VĂ MULȚUMESC TUTUROR ACELORA CARE DE 1 DECEMBRIE, DEȘI A FOST GER, AȚI IEȘIT ÎN STRADĂ SĂ-MI CÂNTAȚI, SĂ VĂ BUCURAȚI, SĂ-MI ARĂTAȚI DRAGOSTEA VOASTRĂ.

prof. Vasile POP