Un secol de emoție: La Mulți Ani, România!

Gabriela Pop

1 Decembrie 1918 – zi istorică, zi emoționantă, zi de neuitat… NU. E mai mult de atât. E ziua în care visele au devenit realitate, ziua în care am demonstrat că nu suntem doar simple marionete pe care ceilalți le mânuiesc cum vor, ziua în care am învățat că numai luptând vom învinge, ziua în care mii de români au strigat la Alba Iulia: ,,Pentru România Unită!”.

România nu e doar un teritoriu, doar o țară mică. România e visul pentru care am luptat sute de ani. România este locul unde am crescut, unde am făurit primele amintiri. Tu ştii că poți să pleci peste ocean sau în celălalt colț al Europei, dar nu vei fi decât un străin pentru că doar aici te simți acasă. Doar România va fiu mereu pentru tine ACASĂ, iar acasă e locul unde găseşti linişte, pace şi iubire. E singurul loc în care nu te simți singur.

De un secol, mergem înainte visând. De 100 de ani în care am suferit sub lanțurile sclaviei şi în care ne-am sacrificat frații pe fronturi, am reuşit să ajungem aici ÎMPREUNĂ. După 100 de ani de lacrimi şi zâmbete, de pace şi război, noi am reuşit să rămânem uniți, să trecem peste sute de încercări cu zâmbetul pe buze.

Am reuşit să demonstrăm tuturor că putem să cădem şi să ne ridicăm. Am arătat că oricât era vijelia de puternică, oricât era furtuna de mare, noi am mers înainte, iar atunci când unul dintre noi a căzut, ceilalți l-au ajutat să se ridice; pentru că înainte de toate noi suntem o FAMILIE.

Azi… Ei, bine azi nu mai vorbim de eu, nu mai vorbim de tu, azi existăm NOI. Pentru că noi am luptat pentru visele nostre, indiferent de cum ne-au tratat ceilalți, indiferent câte piedici am întâmpinat pe drum şi cât de mult am sacrificat ca să le îndeplinim. Am luptat chiar dacă ceilalți spuneau că nu vom reuşi. Ziua de 1 Decembrie este despre noi. Despre glorie, ambiție, curaj şi, mai ales, despre puterea de a merge mai departe indiferent câte obstacole avem înainte.

Am căzut, am fost loviți, am crezut că totul s-a sfârşit, dar ne-am şters lacrimile, ne-am ridicat şi am continuat. Pentru că suntem luptători, suntem ambițioşi, suntem perseverenți, suntem ROMÂNI.
Am trăit un secol de bucurii, dureri, lupte, vise, aspirații, tristețe şi victorii. Am trăit împreună un secol de emoție…

La Mulți Ani, România! La Mulți Ani, Români!

Gabriela POP,
clasa a XI-a E,
C. N. Dragoș Vodă




La mulți ani, Maramureșeni! [FOTO – VIDEO]

La exact 100 de ani de la Adunarea Maramureșenilor de pe întreg cuprinsul comitatului (la apelul Sfatului Național Român), azi, numeroși sigheteni, primari de pe toate văile depresiunii Maramureșului, inclusiv primarul Sighetului, purtând o adecvată ținută tradițională, alături de prefectul județului, au ales să-și cinstească înaintașii.

Pe platoul din fața clădirii Curtea Veche, fosta Prefectură a județului Maramureș, joi, 22 noiembrie 2018, s-au rostit discursuri, s-au interpretat cântece patriotice, iar garda militară a prezentat onorul și a defilat, admirată de sutele de privitori. Un sobor de preoți ortodocși și greco-catolici (amintindu-ne de unitatea în credință de acum un secol) a participat la dezvelirea și sfințirea plăcii comemorative amplasate pe Casa Memorială ”Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”, dar și la binecuvântarea căruțelor cu maramureșeni, amintind de drumul spre Alba Iulia de acum 100 de ani.

Și, cum se obișnuiește mai nou la adunările populare, s-a servit și o masă caldă, spre bucuria… majorității.

Salut, Sighet!




Lansare de carte la Sighet!

Un important volum, dedicat Centenarului României, dar și memoriei maramureșenilor care s-au strâns în număr foarte mare (aproximativ 5 – 6000 de cetățeni) în ziua de 22 noiembrie 1918, în Piața Centrală  din orașul reședință de comitat de atunci, Sighetul, hotărând unirea Maramureșului cu Regatul României, va fi lansat vineri, 23 noiembrie 2018, orele 14:00 la Centrul Cultural Sighet.

„Maramureșul ZIARE ȘI ZIARIȘTI de la începuturi până în 1945”, autor, prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu, apare la Editura Valea Verde, fiind tipărit în condiții grafice deosebite la Aska Grafika cu sprijinul unui grup de sponsori generoși.
Salut, Sighet!



Rotary Club Sighet la masă… cu seniorii!

Joi, 08 noiembrie 2018, Rotary Club Sighet a desfășurat o acțiune devenită… tradițională. Astfel, pentru al patrulea an consecutiv, rotarienii nu i-au uitat și s-au gândit din nou la seniorii comunității; membrii clubului i-au invitat și au luat masa cu un grup de pensionari pentru a le oferi ocazia de-a socializa, de-a se exprima și-a găsi modalități de ieșire din izolarea specifică vârstei.

În prezența președintelui Rotary Club Sighet, dr. Horia Bedeoan, dar și a altor membri din clubul înființat/ chartat în anul 2001, cei 50 de pensionari care au participat la acțiunea rotariană, au petrecut aproape două ore într-o atmosferă relaxată, au servit masa și – o parte din ei – au oferit, la finalul întâlnirii, un scurt, dar tineresc moment muzical.

Masa cu pensionarii sigheteni, reprezentanți ai categoriei – probabil – cele mai marginalizate din societatea românească, s-a desfășurat și sub semnul Centenarului.

Deși dispunând de resurse relativ limitate, provenind din contribuția membrilor și a unor sponsori apropiați organizației, Rotary Club Sighet continuă să fie conectat la necesitățile, problemele și preocupările curente ale comunității sighetene.

Salut, Sighet!

foto: Ion Mariș




Sigheteni în Guinness Book – Cel mai mare 100!

Sâmbătă, 29 septembrie 2018, un grup de 16 elevi de la Școala Gimnazială nr.2 din Sighet, însoțiți de prof. Pop Rodica, Sandu Laura, Rus Ioana și Crăciun Otilia au participat la Alba Iulia, în Cetatea Alba Carolina la „Cel mai mare 100”.

Organizat pentru a marca Centenarul și pentru a-l înscrie în Guinness Book, acest proiect a mobilizat 4.807 de copii, tineri, adulți din 70 de localități pentru a realiza cea mai mare hartă formată din oameni. După ce a fost construită harta și formată cifra 100 în interiorul hărții, toată lumea a rămas nemișcată și tăcută timp de 5 minute. Totul a fost monitorizat de reprezentantul Guinness. Au urmat momente deosebite: s-a creat tricolorul, s-a cântat imnul național.

Recordul a fost validat la orele 16.00 de către reprezentantul Guinness Book, ceea ce a produs multă bucurie și mândrie in rândul participanților. Recordul anterior a fost realizat în Myanmar de către 3.466 de oameni.

*

Mă simt norocoasă că am putut lua parte la acest proiect. A fost o experiență de neuitat. Momentul în sine  a fost deosebit de emoționant. După ce aproximativ 5.000 de persoane numără din tot sufletul 10, 9, 8… 1, 0 se lasă o tăcere de mormânt. Nimeni nu mișcă și nu vorbește 5 minute. A fost impresionant! La cântarea imnului național mi-au dat lacrimile. Toți am fost un glas, o simțire, un gând.  Toți am pus umărul pentru a realiza un record pentru România. Am reușit și suntem mândri! Felicitări organizatorilor! Felicitări copiilor! Mulțumim  părinților! (prof. Otilia Crăciun)

*

Am reușit să particip la cel mai emoționant moment din activitatea mea de dascăl și anume, la „Cel mai mare 100” împreună cu colegele mele și bobocii clasei a V- a A ai Școlii Gimnaziale Nr. 2, un moment plin de bucurie, entuziasm, emoționant, un moment cu totul și cu totul special, provocator atât pentru cei mari cât și pentru cei mici. Acest eveniment impresionant l-am trăit ca adevărați români si nu pot să spun decât că sunt mândră că aparținem acestei minunate țări! (prof. Rodica Pop)

*

Cel mai mare 100… eveniment trăit cât într-o 100 de ani de istorie. Sunt mândră că am fost aici, sunt mândră că sunt româncă. Emoțiile m-au copleșit atunci când, pentru 5 minute, o liniște solemnă s-a așternut în cetate, în țara formată de mii de copii, de tineri, de adulți. Momentul mi-a înecat ochii în lacrimi, cred că ceea ce am simțit e greu de pus în cuvinte. Băiatul meu, care era lângă mine, m-a întrebat: „Mamă, tu plângi?”. Da, i-am răspuns… plâng de fericire, de împlinire, de bucuria pe care am trăit-o alături de tine. (prof. Ioana Rus)

*

Sâmbătă, am avut unica ocazie de a participa la recordul mondial pentru cea mai mare hartă formată din oameni. Am fost încântat și mi-a plăcut echipamentul cu care am fost așezați în hartă. (Denis Pop, elev)

*

Nu voi uita niciodată această zi! A fost un moment unic de care nu voi mai avea parte. Când am plecat spre  Alba Iulia, aveam doar o mică idee despre ce se va întâmpla acolo. Însă, în acea dimineață, când ne-am așezat în  coloana care ducea spre Cetate și care, parcă nu se mai  termina, am început să am emoții. După ce am intrat în interiorul hărții și ne-am  ocupat locurile, am rămas surprinsă de câte chipuri am văzut în jurul meu. Timpul părea să înainteze greu. Eram obosiți și ne dureau  picioarele, dar, în același timp, eram bucuroși, veseli și așteptam cu nerăbdare momentul  final. Când acesta a venit, am strigat toți, din toate puterile… România… Alba Iulia… 100 și am cântat imnul țării, sperând că am reușit să doborâm recordul și să intrăm în istorie. A  fost  o experiență deosebită, emoționantă, pe care am să  o  păstrez veșnic în cutiuța cu amintiri! (Ciuban Alexandra, elevă)

*

Mă bucur enorm de mult că am putut participa la acest eveniment și o să-mi rămână mulți ani în minte. (Darius Grigor, elev)

*

La ora nouă ne aflam cu toții în Cetatea Alba Iulia. Noi eram grupa C4. Vremea a ținut cu noi. Dupa ce am fost preluați de un voluntar, timpul a trecut destul de greu așteptând să fim chemați în zona în care se forma harta României. Am fost uimit să văd sute, mii de copii implicați în acest proiect. Am văzut un grup de copii cu probleme speciale care se îndreptau atât de bucucroși spre zona de record.

Ora 12:00, Ionuț, voluntarul, ne anunță că vom porni în zona în care se va realiza recordul. Am pornit voioși spre acel loc. Noi reprezentam Dobrogea. Un domn a anunțat că, pentru a depăși recordul va trebui să stăm nemișcați timp de 5 minute. Doi oameni care nu au respectat indicațiile acelui domn au fost eliminați din record. În momentul în care numărătoarea a început, o liniște de mormânt s-a lăsat peste Cetatea Alba Iulia. În fața mea am văzut doi băieți care vorbeau. Eu, în locul lor, stăteam acasă. După scurgerea celor 5 minute am strigat cu toții de bucurie, iar împreună am cântat imnul României. Cu acest eveniment am trăit un moment care mi se părea imposibil: să intru în Cartea Recordurilor. În timpul evenimentului m-am simțit așa cum cred că s-au simțit cei care au făcut Unirea din 1918. M-am simțit important, mândru și foarte bucuros că am trăit un moment unic în viață. (Andrei Rus, elev)

*

Așteptam cu nerăbdare un apel de la fiica mea, ca să ne spună cum s-a simțit în marea aceea de oameni, luând parte la un moment atât de important. M-a sunat la scurt timp după ce s-a terminat evenimentul. Cu o voce plină de emoție, bucurie și entuziasm, mi-a spus să vizionez pe internet filmarea postată și să îi comunic, urgent, părerea. Nu avea răbdare deloc… Vizionând filmarea, am simțit un fior străbătându-mi spatele, iar în clipa în care am auzit acele mii de voci strigând din toate puterile, mi-au dat lacrimile. Emoția m-a cuprins pe de-a-ntregul, mai ales la gândul că și ea, fiica mea, era acolo, în mulțime, luând parte la acel moment special! Mi-aș fi dorit să fiu acolo între ei – tineri, bătrâni, elevi, profesori – să strig cu putere și mândrie numele țărișoarei noastre. Sunt mândră de copii! Sunt mândră de cadrele didactice care le-au oferit acest moment unic în viață, și care, astfel, au încercat să le sădească în suflet o picătură de patriotism. Sunt mândră că sunt că sunt român! (Anghelenici Nigela, părinte)

 

Autor, prof. Otilia CRĂCIUN




Snob sau ignorant? (autor, Alina Marincean)

Vara asta ţara s-a mişcat. Cu vaucere sau fără, cu diaspora sau fără am avut treabă. Veşti şi poveşti, analize şi surprize, oameni faini sau morocănoşi, interesanţi sau doar banali, am avut de toate. Poate nu se vede da’ mie îmi plac structurile şi sistemele tare de tot. Aşa că fac porţii din de toate ca să pot face conexiunile când voi fi pe pilot automat, respectiv dementă. Habar nu am de ce sau dacă e bine, însă am mare încredere în genul ăsta de lucruri pe care nu le pot înţelege. E atât de simplu să le iau ca atare şi fucţionează de minune pentru că mă supun, în acuzativ. Parafrazându-l pe Bob Dylan aş zice: accept haosul. Întrebarea e dacă el mă acceptă pe mine?

De prin clasa a doişpea de la D-na Voinea, profesoara de la care am aflat că sunt prozaică (asta era atunci 😉 şi probabil se referea la atitudine şi e drept mă compara cu mama, deci avea logică), am primit acceptul că e ok (mai ok, şi nu era chiar asta exprimarea) să îmbrăţişezi un snob, iar cu ignorantul, în cel mai bun caz să fii politicos, dur politicos. Sunt 20 de ani de când uzez această practică însă:

În una din zilele toride de vară, cel mai bogat grup pe care l-a avut vreodată un muzeu din Sighet, poate chiar din România, sau poate chiar din estul Europei, se poate să fie şi din sud estul Europei, către vest încolo…, 17 porţii de haos estetizat, dau buluc în imobil, transpiraţi şi gâfâind, mirosind însă a Chaneluri şi cred, cu asigurarea la purtător. Să fi avut vreo 147 000 de euro pe ei investiţi în îmbrăcăminte, bijuterii şi cine cu somon. Zic şi eu ca una ce habar nu are cum se vede soarele printr-o lentilă mai scumpă de 80 de lei. Drăguţ că au intrat totuşi, mă mustrez eu că m-am grăbit să proiectez, să fiu ,,fin judecător” fără să număr descrescător până la cinci înainte de a opina. Una dintre dame, o blondă-trofeu cu o coadă de cal sănătoasă, refuză să intre şi are decenţa să mărturisească că e de găsit dincolo, la bar. Zâmbesc şi pun pariu cu mine că asta e singura autentică din grup. Îmi povesteşte ultimul intrat, că cele 17 exemplare colorate au parcat autocarul închiriat de la Capitală pentru o pauză de o zi, dintr-un tur al minunatei ţări, de Centenar. Mai să fiu invidioasă când deodată mă pomenesc cu un taifun. Într-un minut şi exact 17 secunde, încă nu apucasem să închei zâmbetul cu ultimul intrat, că primul din grup termină vizita. Mai rapid ca un ultra religios îmi spun, urmând o statistică personală. O rotofeie deshidratată, blondină şi ea, dezorientată şi iritată de-a dreptu că nu găseşte răcoarea, chiar iarna pe uliţă, mă întreabă ce-i aici? Îi zic de muzeu şi ea-mi răspunde cu un reproş piţigăiat: Păi ce, duamnă, nu e Coşbuc aici?!!

Aa………..D-na Voinea?! Ce fac? S-o fi născut între timp şi puiul lor?

P.S.
Alina Marincean este muzeograf la Casa Memorială Elie Wiesel. Muzeul culturii evreieşti din Maramureş obiectiv cultural ce se află la aproximativ 100 de kilometri (!) de Casa Memorială George Coşbuc din judeţul Bistriţa Năsăud. Pam pam! 🙂

Autor, Alina MARINCEAN




România 100. Recitiri necesare: Ultimele pagini din „Istoria Maramureșului” de Alexandru Filipașcu

 

Nota autorului: Gogea’s Blog. Reproducînd „anastatic” aceste ultime pagini din textul lucrării Dr. Alexandru Filipașcu, administratorul blogului își rezervă dreptul de a avea poziții nuanțat diferite în ceea ce privește unele aprecieri formulate de autor, într-o cu totul altă epocă și într-un context național și internațional excepționale, anume acelea ale celui de-al doilea Război Mondial, în timpul anexării vremelnice la Ungaria a Nordului Transilvaniei.

Autor, Vasile Gogea

Sursă articol: Gogea’s Blog




Să nu-l uităm pe Alexandru Filipașcu, un primar erudit al Sighetului interbelic!

Alexandru Filipașcu s-a născut la 20 aprilie 1902 la Petrova, Maramureș și-a decedat în ziua de 20 decembrie 1952, în gulagul Canalului Dunăre – Marea Neagră, la Valea Neagră – Constanța, fiind deținut politic din vara anului 1952. A fost primar al orașului Sighetu Marmației, istoric, profesor, gazetar și preot, provenind dintr-o familie greco-catolică. În perioada 1948 -1952 a fost profesor la Institutul Teologic Cluj.

Cartea de bază a istoricului Alexandru Filipașcu este considerată “Istoria Maramureșului”, București (1940), premiată în anul 1941 de Academia Română. A mai publicat în timpul vieții “De la românii din Maramureș – Oameni, locuri, cântece”, Sibiu (1943), “Maramureș”, Sibiu (1944) și “Voievodatul Maramureșului – Originea, structura și tendințele lui”, Sibiu (1945).

Postum, i-au fost publicate lucrările ”Manualul Istoriei Bisericii Române”, București (1958), în două volume, coautor, și “Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română”, Editura Dacia (2006) și volumul bilingv română-engleză, Editura Eikon (2015).

Alexandru Filipaşcu, provenind dintr-o familie maramureșeană nobilă, înstărită, a început şcoala (cursul inferior) la Sighet (Liceul Piarist), dar studiile liceale le definitivează la Beiuş – Bihor. Se înscrie în anul 1920 la Facultatea de medicină din Cluj, dar, realizând că nu are nicio pasiune pentru acest domeniu, obține o bursă specială la Roma, unde frecventează cursurile de teologie și filozofie (Seminarul Pontifical Lateranum) pe care le încheie în anul 1923. A început doctoratul in filozofie la Roma (1923) și a susținut și obținut doctoratul în teologie la Lwow (1928). Între anii 1928 – 1933, va fi profesor în diferite oraşe din Transilvania, inclusiv la Sighet. A condus, în calitate de viceprimar și primar, în perioada 1933 – 1938, destinele Sighetului, în timpul manadatului său fiind amenajată piața din centrul oraşului sub forma unui adevărat parc, a modernizat piaţa de alimente, a pus la punct sistemul de alarmare al localității.

A trecut la ortodoxism și a predat din anul 1948 la Institutul Teologic Ortodox din Cluj.

A avut doi copii, Lidia (căsătorită Piso) – artist plastic, scenograf şi Alexandru, strălucit biolog și scriitor.

Autor, „Salut, Sighet!”

N.R.: „Salut, Sighet!” a decis să demareze o campanie prin care să mobilizeze comunitatea locală (moral și financiar) pentru ridicarea unui bust al istoricului Alexandru Filipașcu și amplasarea acestuia în Parcul Central din Sighet. Ar fi minunat ca inaugurarea bustului lui Alexandru Filipașcu să aibă loc în preajma Centenarului de anul viitor, în decembrie 2018! Vă invităm să vă alăturați demersului nostru și să ne transmiteți sugestiile și propunerile dumneavoastră !