Sighet: Sceneta PINTEA – 1987

Vă vine să credeți? Nu este vorba despre Ansamblul MARA. Este vorba despre „producătorii” de șuruburi din anii plumburii și, deopotrivă, frumoși, din Fabrica de Șuruburi (Întreprinderea Mecanică) de la poalele Solovanului, din Sighetul Marmației.

Tonele de organe de asamblare rezultate în urma muncii din trei schimburi, apoi sortate, ambalate și trimise în lumea largă, erau rodul muncii celor care au acceptat, în urma unei selecții, să joace în frumoasa scenetă PINTEA.

Da, pe vremea aceea, în fabrici, pe lângă activitatea de bază, se mai făceau și diferite sporturi, activități culturale etc.

Inițiatorul, regizorul și cel care a transpus în „practică” această scenetă, a fost domnul prof. dr. Teodor Ardelean – Directorul Bibliotecii Județene Maramureș.

Noi, protagoniștii, am fost selectați din toate sectoarele de activitate, începand de la muncitori, până la cadrele tehnice și funcționari de prin birourile „de sus”.

Repetiții, scoaterea din activitate și, gata, hai în scenă!

În cadrul Concursulul Național „Cântarea României”, am trecut de faza locală, județeană, și iată-ne pe scena Casei de Cultură a Studenților din Cluj – Napoca, la faza zonală. Aici ne-am oprit.

Totuși, a fost o performanță pentru noi, și nu numai, cei care am crezut că știm să facem doar șuruburi.

Să-i și prezentăm, rândul de sus (de la stânga la dreapta): Nița Andreica – Călinești Maramureș; Aurel Știrb – Negrești Oaș; Olga Vișovan – Sighetul Marmației; Ionică Mariș – Sighetul Marmației; Gigel Borlan – Cluj – Napoca; David Gherasim (Gheri) – Sighetul Marmației; Vasile Danci – Sighetul Marmației; Corina Baciu (+) – Cluj – Napoca; Valer Drăgan – Dej; Gheorghe Covaci – Cioată (+) – Vadul Izei.

Rândul de jos: Ionică Buda – Sighetul Marmației; Ioan Bărcan – Sighetul Marmației; Gheorghe Mihăiescu – Cluj-Napoca; Petre Cucu – Sighetul Marmației; Florea Morar – Sighetul Marmației (+).

Dacă mi-a scăpat ceva din aducerile aminte, sau dacă e ceva greșit, îi rog pe cunoscători, pe cei ce se mai recunosc, să intervină.

Balada PINTEA, cântată magistral de Anuța Tite în acompaniamentul maestrului Gheorghe Covaci – Cioată, preluată în filmul PINTEA – 1976 – în regia lui Mircea Moldovan, cu Florin Piersic în rolul principal, este dusă, în tandemul consacrat, acolo SUS, printre stele, încredințându-ne emoția profundă.

 

Gheorghe Mihăiescu




Sighetul are (cel puțin) un poet fericit!

Poetul – senator Gheorghe Mihai Bârlea nu este cetățean de onoare al Sighetului dar, este un cetățean respectabil. Deși este politician, își permite să-și coloreze viața și să ne coloreze așteptările cu… parabolele fericirii. Adică ne ispitește cu poezie, cu noul său volumSigilii de sare„!

Ana Blandiana, analizând cartea poetului sighetean, crede că: „citind-o, descoperi cu bucurie că există și poeți fericiți”.

La Centrul Cultural, miercuri, 13 noiembrie 2019, de la orele 15:30 (fix), la sala de spectacole, Piața Libertății, nr. 24A, Mircea Petean (directorul editurii Limes din Cluj Napoca), Gheorghe Pârja (poet, ziarist), Ioan Ardeleanu – Pruncu (profesor, jurnalist) și Andrei Făt (profesor) ne vor desfereca sigiliile de ceară ale poetului Gheorghe Mihai Bârlea.

Dacă vă doriți să cunoașteți latura poetic – optimistă a unui politician – intelectual, faceți un „popas” în cămara cu poeme a Sighetului.

NB: Volumul „Sigilii de sare” va fi lansat și la Baia Mare, joi, 14 noiembrie 2019, orele 16:00, la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”.

Salut, Sighet!




Sighet – Lansare de carte – Iasmina Katia Oțoiu

Miercuri, 13 noiembrie 2019, de la ora 12:00, eleva Iasmina Katia Oțoiu își va lansa, la Centrul Cultural Sighet, volumul fantasy „Reuniunea vampirilor”, apărut recent la Editura Limes.

Iasmina-Katia Oțoiu s‑a născut la Cluj pe 3 septembrie 2001. A debutat în 2013 cu povestea Viața dublă a Lili-Rozei, premiată și publicată în cadrul unui concurs la Iași, iar în același an, povestea sa Prima carte găsită în iarbă a fost publicată în volumul Care‑i faza cu cititul? Juniorii la editura Arthur.

În anul 2014 a câștigat premiul I la concursul „Scriitor pentru o zi,” cu povestirea Instinct animalic…, și tot premiul I la Concursul Interjudețean „Otilia Cazimir, poeta sufletelor simple” cu câteva poezii despre pisici.

În anul 2018, a câștigat premiul I la concursul „Reverberații Eminesciene,” cu poezia Efemerida clipei de amurg.

Iasmina a început să scrie la Reuniunea vampirilor la 11 ani, în 2013, pornind de la niște povestiri mai vechi de-ale ei. După ce a rescris manuscrisul de mai multe ori, l‑a încheiat în toamna anului 2015.

A ținut timp de mai mulți ani blogul Ce cărți a citit Iasmina, despre „cărți pentru puști și puștoaice”.

Iasmina este o cititoare avidă, o iubitoare de pisici și o fană a testelor de personalitate.

În prezent, Iasmina – elevă la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Baia Mare – lucrează la un alt roman fantastic, Amnezie și război, precum și la alte proiecte secrete.

Mai multe detalii despre autoare și cartea Reuniunea vampirilor, găsiți pe blogul Iasminei.

Salut, Sighet!




Drept la replică

Referitor la interviul acordat dvs. de către dl. Ion Ardelean Pruncu, în virtutea dreptului la replică, menţionez că mă simt obligat să corectez unele afirmaţii în legătură cu situaţia Şcolii de artă ,,Gheorghe Chivu” în anul 2010, an când domnul Ion Ardelean Pruncu s-a pensionat având calitatea de director al Şcolii de artă.

Apreciez întreaga activitate culturală a d- lui Ion Ardelean Pruncu, dar ca succesor al dânsului respectiv director al Şcolii de artă, în prezent şef serviciu la această instituţie, precizez că în septembrie 2010 şcoala avea 14 angajaţi cu director cu tot din care 3 cu ½ normă deci, nu 20 de angajaţi!, 223 de elevi şi nu 400, o secţie externă şi nu nenumărate, iar şcoala nu prea era cunoscută în ţară.

Deşi din 2010 până în prezent şcoala a trecut prin situaţii dificile, prin unificare în Centrul Cultural , prin mutarea de la palat , prin finanţare sub nivelul cererii etc. perfecţionarea personalului (toţi cu studii superioare) prin parteneriate, promovări publicitare , activităţi extraşcolare, participări în competiţii s-au obţinut rezultate absolut excepţionale.

În anul şcolar 2018-2019 înregistrăm 360 de elevi înscrişi la 14 discipline cu 14 profesori angajaţi , un secretar, un îngrijitor respectiv 17 angajaţi.

Anul 2018 – an de excepţie aduce peste 100 de premii I şi mari trofee la multe competiţii naţionale şi internaţionale pentru toate disciplinele.

În mod special s-au evidenţiat clasele de folclor si dans, rezultate publicate şi de către dvs.

Menţionez că toate acestea le pot dovedi prin actele şcolii (stat de plata registru de înscrieri diplome şi trofee).

Cu respect

Sef serviciu Scoala de artă ,,Gheorghe Chivu”

Prof. Ioan Tivadar




Gheorghe Chivu, Centenarul și Școala de Artă Sighet [VIDEO]

Poetul, pictorul, profesorul Gheorghe Chivu s-a născut înainte de Centenar (02 decembrie 1912) în județul Constanța dar a trăit și a creat, marea parte a vieții sale la Sighet, unde a murit în anul 1986.

Duminică, 02 decembrie 2018, Școala de Artă Gheorghe Chivu din Sighet a dedicat Expoziția de grup pe care a organizat-o atât maestrului căruia îi poartă numele, cât și Centenarului.

Numeroși participanți au dorit să fie prezenți la vernisajul expoziției de arte plastice care a atins a zecea ediție, iar șeful serviciului (echivalentul directorului din anii trecuți!), Ioan Tivadar, alături de fostul director al Școlii de Artă, Ioan Ardeleanu – Pruncu, poetul Gheorghe Mihai Bârlea și Sorin Zaharia (apropiat al maestrului Gheorghe Chivu) au fost… maeștrii de ceremonii.

S-au depănat amintiri, s-au rememorat întâmplări care l-au avut în centrul atenției pe omul și profesorul Chivu și la final, artiștii expozanți au fost onorați cu Diplome de excelență și medalii comemorative.

Atmosefera artistică, duminicală, a fost o plăcută întâlnire cu sighetenii ce nu-și uită și-și comemorează oamenii-simbol ai orașului nostru, ce marchează reperele importante ale dezvoltării comunitare locale și naționale.

Ion MARIȘ

Foto & video: Florian Szabo (Centrul Cultural Sighet)




Și totuși, sighetenii iubesc… cultura! [VIDEO]

Vineri, 23 noiembrie 2018, sala de spectacole a Centrului Cultural Sighet a fost arhiplină. În ultimii ani, la diversele acțiuni/activități cultural – artistice găzduite de municipiul dintre ape, rar mi-a fost dat să văd atât de mulți sigheteni strânși “indoor” (toate locurile au fost ocupate, nu puțini participanți au rămas… în picioare!), în numele… culturii!

Oare care a fost “mobilul” agitației? Să fi fost ceasul bun?… cei 100 de ani (și câteva ore) scurși de la efervescentul an 1918, atât de drag maramureșenilor sau… omul bun? Toate s-au potrivit! Ceasul bun cu omul bun, în cazul nostru autorul volumului “Maramureșul – ziare și ziariști de la începuturi până în anul 1945”, profesorul Ioan Ardeleanu – Pruncu. 

Ne-am întâlnit aproape 150 de sigheteni iubitori de cultură (inclusiv prefectul Maramureșului, Vasile Moldovan și primarul Sighetului, Horia Scubli), prieteni de-ai autorului (poetul, jurnalistul Gheorghe Pârja și poetul – senator Gheorghe Mihai Bârlea au comentat “din interiorul” profesiei, cartea), membri ai familiei, nobili participanți, ca să-l felicităm și să-l apreciem pe omul care, pe parcursul a 12 ani, a răscolit arhive și-a parcurs zeci, sute de materiale/ surse bibliografice pentru a ne oferi un volum solid calitativ și cantitativ (peste 600 de pagini), reper de-acum înainte pentru cercetarea jurnalismului maramureșan de la începuturi până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

După prezentarea oficială a cărții și a autorului, la care au mai participat, Dorel Todea (directorul Centrului Cultural Sighet) și I. Mariș (editorul volumului), d-na Rodica Gheorghiu, dirijoarea corului în care activează și dl. Ioan Ardeleanu – Pruncu. a avut o intrvenție emoționantă. Întâlnirea de Vineri, ne-a mai oferit o surpriză, profesorul Ioan Ardeleanu – Pruncu, ne-a recitat o poezie dedicată zilei de 1 Decembrie, pe care a scris-o în urmă cu o jumătate de secol.

Partea de final, deloc ușoară, i-a revenit tot autorului care a scris și a tot scris… autografe, numeroșii doritori fiind obligați să aștepte cu multă… răbdare.

A fost o zi frumoasă ce s-a încadrat simplu, decent și din/cu suflet în Sărbătorirea Centenarului.

Pentru mai multe informații, musai… citiți cartea!

Ion MARIȘ

N.R : Volumul „Maramureșul ZIARE ȘI ZIARIȘTI de la începuturi până în 1945”, autor, Ioan Ardeleanu-Pruncu, apărut la Editura Valea Verde, grafică copertă – Andreea Ștefania Kadar, tehnoredactare – Dragoș Ardelean, index – Szonjia Kadar, a fost tipărit în condiții grafice deosebite la Aska Grafika cu sprijinul unui grup de sponsori generoși.

foto & video: Florian Szabo




Lansare de carte la Sighet!

Un important volum, dedicat Centenarului României, dar și memoriei maramureșenilor care s-au strâns în număr foarte mare (aproximativ 5 – 6000 de cetățeni) în ziua de 22 noiembrie 1918, în Piața Centrală  din orașul reședință de comitat de atunci, Sighetul, hotărând unirea Maramureșului cu Regatul României, va fi lansat vineri, 23 noiembrie 2018, orele 14:00 la Centrul Cultural Sighet.

„Maramureșul ZIARE ȘI ZIARIȘTI de la începuturi până în 1945”, autor, prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu, apare la Editura Valea Verde, fiind tipărit în condiții grafice deosebite la Aska Grafika cu sprijinul unui grup de sponsori generoși.
Salut, Sighet!



Din „nordul nobil”, Vasile MUSTE ne vorbește despre dragoste!

Miercuri, 16 mai 2018, Centrul Cultural Sighet găzduiește, de la orele 16:00, lansarea cărții „EU NICI ÎN MOARTE N-AM SĂ POT MURI: poeme de dragoste”, de Vasile MUSTE, Ed. Școala Ardeleană, Cluj, 2018.

Prezintă: Alexandru Boboc (academician), Vasile George Dâncu (directorul Editurii), Mircea Arman (directorul revistei „Tribuna”), scriitorii: Ani Bradea, Radu Țuculescu, Ioan Pavel Azap, Ioan Romeo Roșiianu.

Cu participarea pianistului Ioan Pop (Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, Cluj), soprana Sara Mihali, actorul Claudiu Pintican, cantautorul Ducu Hotima.

Lansarea va avea loc la sediul Centrului Cultural, Piața Libertății, nr. 24 A, etajul I.




Dilemă: ce este Sighetul, sat sau oraş? (autor, Teofil Ivanciuc)

Teofil Ivanciuc

Textul de mai jos se adresează numai sighetenilor care se consideră orăşeni get-beget.

În materialul de faţă, ţăran şi sat (fără ghilimele) înseamnă ceva bun, onorabil şi demn de respect, în timp ce „ţăranul” mutat la oraş apreciez că este rupt de matcă, debusolat, cu o scară a valorilor pierdută sau cu fuşteii inversaţi, fiind, în multe cazuri (nu în toate, avem nenumărate exemple pozitive) cam prost crescut, bădăran şi fără respect faţă de regulile scrise ori nescrise ale societăţii urbane. Pe de altă parte, da, ştiu o mulţime de orăşeni cu vechime care se comportă oribil, nu au cei şapte ani de acasă şi fac oraşul de râs, însă ei reprezintă mahalaua şi nu centrul…

Deci, ce reprezintă Sighetul? Acesta este un oraş cu o istorie bogată, din care însă au mai rămas puţine vestigii doveditoare, în care inima istorică a rămas una realmente urbană, el fiind, până destul de recent, un oraş adevărat, locuit de către cetăţeni cu mentalităţi europene.

În acelaşi timp, trebuie conştientizat că localitatea a avut periferii rurale încă din vremurile de demult, acolo unde ţăranii cultivau pământul şi creşteau animalele necesare oraşului, fenomen care a persistat până azi, ceea ce este foarte bine!, urbea fiind în plus înconjurată de sate – adevărate bastioane ale ruralului, reprezentând inima celei mai tradiţionale regiuni a Europei. Într-adevăr, într-un asemenea context geo-social, identitatea aşezării poate crea confuzii.

Apoi, în perioada comunistă, localitatea a devenit o „citadelă” industrială, practic o imensă fabrică-dormitor cu puţine facilităţi urbane, iar după evenimentele din 1989 a intrat într-o perioadă oscilantă, azi părând a fi mai degrabă un „sat” imens (ori, mai degrabă, o mahala).

De prin anul 2008 încoace, primarul Sighetului (indiferent cum s-o numi el), se îmbracă ţărăneşte de câte ori are ocazia. Şi el, şi nevasta, şi copiii. Şi mai mestecă şi cu polonicul în gulaş sau mămăligă, în faţa camerelor de luat vederi. Deşi nu este ţăran autentic, care ştie să altoiască un pom, să bată coasa, să mulgă vaca sau să horească cu un simţ nativ, el se încăpăţânează să o facă pe ţăranul.

Iar după primar, se iau şi ceilalţi: unii consilieri şi funcţionari locali îmbracă „cămeşa” tradiţională la festivaluri ori în delegaţiile în străinătate (i-aţi putut vedea, nu demult, în Italia). Ca şi cum ar fi fost trimişi din partea „satului” Sighet, nu din cea a municipalităţii.

Ce nu înţeleg eu, este de ce aleşii din această categorie se încăpăţânează să reprezinte Sighetul, în loc să-şi ia buletin de Călineşti sau de Ieud. Au văzut ei, oare, cum arată şi cum se comportă primarii şi consilierii din oraşe precum Ravensburg, Trnava, Avila, Agen, Salisbury sau Siena? Poate că ar trebui să se inspire de acolo… Altfel zis, şi Sibiul are periferii rurale, este mărginit de sate tradiţionale săseşti sau româneşti (Mărginimea) şi are un Muzeu al Satului excepţional, dar n-am văzut ca primarul şi consilierii sibieni să se dea drept ţărani…

 „Cât îi Maramureşu’/ Nu-i sat ca Sighetu’ „

Casa de Cultură şi Şcoala de Artă din cadrul Centrului Cultural municipal, unde ne-am aştepta să se promoveze mai întâi cultura urbană şi apoi pe cea rurală, au dat-o aproape total pe „tradiţii”, cu excepţia dansului de societate, a claselor de pictură-grafică, pian-orgă şi chitară-tobe-canto. În rest, cultura subvenţionată din bugetul venerabilului municipiu înseamnă zgărdane, taragot-saxofon, ceteră, zongură, hore şi învârtite. Sigur, ansamblul „Mara” este deja un brand al acestui Sighet în care majoritatea locuitorilor se trag de la ţară, dar… Nimeni n-a mai pus în scenă de ceva vreme vreo piesă de teatru, iar despre fanfara oraşului şi orchestra semi-simfonică auzim doar poveşti vechi de ani de zile. Mai are rost să vorbim despre balet ori despre realizarea dantelelor?!

Muzeul Maramureşului se bazează într-o proporţie covârşitoare pe „tradiţii” şi pe notorietatea Muzeului Satului, în afara unor activităţi specifice de la Casa Elie Wiesel, secţiile de Istorie şi de Ştiinţele Naturii şi a organizării câtorva expoziţii de artă pe an. Elementele de istoria artei şi de evoluţie a habitatului urban, aspectele de civilizaţie şi cultură maghiară sau germană ale fostei colonii regale cu 700 de ani de istorie în spate, par să nu stârnească interesul acestei instituţii. Iar singurele cărţi de istorie şi civilizaţie a Sighetului de până acum au fost scrise de către cercetători independenţi, neafiliaţi la vreo instituţie publică municipală.

Cele mai importante festivaluri şi concerte susţinute financiar de administraţia locală fac parte tot din categoria „rural”: „Paşte tradiţional în Muzeul Satului”, Festivalul tradiţional pentru copii „Am fo’ ş-om fi”, Festivalul de Datini de Iarnă etc. Până şi de Ziua Oraşului ori la Festivalul de Poezie, sunt puşi să performeze pe scenă cântăreţi populari, ca la „Fiii Satului” de la ţară…

Sigur, anumite asociaţii culturale organizează concerte, spectacole, vernisaje şi lansări de carte, însă aceste binevenite iniţiative private nu pot substitui letargia instituţiilor publice.

Pe de altă parte, municipalitatea a luptat serios să închidă anul trecut cea mai importantă Şcoală gimnazială de Muzică şi Arte Plastice din nordul României (gratuită, nu cu taxe, precum Şcoala de Artă a Centrului Cultural şi specializată pe muzică cultă, nu populară!), motivând că Sighetului îi ajung şcolile pe care le are. Primarul a mai încercat să scape şi de Casa Elie Wiesel, apelând la pretexte false. Tot anul trecut au plecat dintre noi trei importanţi oameni de cultură şi artă eminamente urbană, care nu au fost însă înlocuiţi de nimeni: Ioan J. Popescu, Monica Chifor şi Caius Lugojan. Şi aşa, mahalaua a mai câştigat ceva teren…

Oamenii de litere şi practicanţii artelor culte din urbe duc o viaţă grea, numărul iubitorilor de cultură şi piaţa de artă restrângându-se pe an ce trece, chiar dacă, lăudabil, Primăria a acceptat să expună în sediul propriu lucrări realizate de majoritatea artiştilor locali. Grav este însă faptul că Sighetul nu are, precum alte oraşe, un program anual, transparent şi cinstit, de finanţare publică a proiectelor independente culturale şi artistice.

Ieşind din domeniul cultural, observăm că orăşenii veritabili, cei care au cel puţin două-trei generaţii de urbanitate în spate şi o educaţie medie sau peste medie, dispar pe zi ce trece, ei fiind înlocuiţi cu săteni cu bani reveniţi de la munca din străinătate, care vor să devină „domni” peste noapte, fără a mai pierde vremea cu şcolile adevărate şi cu bunele maniere.

„Ţăranii” cu buletin de oraş

Ei sunt cei care dau trendul de transformare a oraşului într-un mare „sat”/mahala, în care să se simtă „acasă”. Unii dintre aceştia, mutaţi pe selecta (cândva) stradă M. Eminescu au cerut să le fie tăiaţi copacii din faţa caselor, că îi deranjează! Ei au de fapt oroare de spaţiile verzi de care au fost înconjuraţi în copilărie, de iarba pe care era musai să o cosească, de copacii pe care erau obligaţi să-i cureţe primăvara, preferând acum, ajunşi liberi şi cu bani, betonul… Şi nimeni nu le spune că sunt penibili!

La „kilometrul 0”, pe pietonala C. Coposu din faţa Memorialului – cel mai vizitat muzeu din nordul României (deşi nu vinde deloc „tradiţii”!), meşteri populari (unii dintre ei cu buletin de Sighet…) vând, la tarabe de lemn pseudo-tradiţionale, costume, icoane, fuse, sculpturi în lemn şi alte elemente de artă şi artizanat rural, nicidecum piese de artă cultă…

Biroul de urbanism al Primăriei închide ochii la toate mutilările aduse puţinelor monumente istorice reprezentative pentru oraş, ridicate în sec. XVIII-XIX, „epoca de aur” a  arhitecturii păstrate, de când datează aproape toate clădirile cu care se mândresc sighetenii. Orăşeni, atât din cei cu rădăcini vechi cât şi proaspeţii instalaţi, se luptă să „radă” stucaturile imperiale de pe vechile faţade, să înlocuiască vechile şi impozantele porţi şi ferestre de lemn cu altele din PVC şi să înnăbuşească totul cu urâtele plăci de polistiren expandat… Şi nimeni din conducerea oraşului nu pare deranjat de distrugerea ultimelor semne ale epocilor trecute..

Trebuie subliniat că ruralizarea Sighetului nu a început de ieri, de azi, ci are rădăcini mai vechi. Începutul l-a făcut administraţia de după 1920, care a determinat plecarea multor maghiari în Ungaria şi care a dat liber mutării ţăranilor în oraş. După 1950-1960 a avut loc marele şoc, odată cu decimarea comunităţii evreieşti şi cu deschiderea fabricilor, ceea ce a dus la mutaţii demografice cum n-au mai existat vreodată.

Doar în anii 1960-70, în nou construitele blocuri de locuinţe din Sighet s-au mutat cca 10 mii de foşti ţărani deveniţi, peste noapte, lucrători în industrie, oraşul devenind locuit în majoritate de către persoane cu origini rurale. Sporul natural modest al comunităţii maghiare, cumulat cu emigrarea multor membri ai acesteia a dus ca, după 1990, numărul lor să scadă la aproape jumătate.

Apoi, mai ales după 2007, au început să apară tinerii din mediul rural, trecuţi (fie ei înşişi, fie părinţii lor) prin frustrările din Occidentul unde au economisit suficient încât să-şi dorească condiţii de viaţă mai bune decât prin satele lor. Doar la Sighet există, de bine-de rău, un spital, cabinete medicale şi stomatologice, o extensie universitară, licee, şcoli generale, grădiniţe şi creşe, cluburi sportive, cluburi şi restaurante, servicii de fitness şi întreţinere corporală, asfalt, apă, canal, internet şi gaze naturale. Deci, faţă de condiţiile din satele de pe Mara-Iza, e ceva! 

Ce avem, aşadar, azi? Condus de edili mai degrabă rurali, întotdeauna „populari”, dar mai niciodată cu adevărat urbani, Sighetul Marmaţiei a abandonat lupta căutării propriei identităţi, rezumându-se la a fi un fel de „cel mai mare sat din România”. Nou-veniţii din sate au cucerit la nivel mental urbea, impunându-şi modul lor de gândire, exprimare şi comportament. Răul se învaţă mai uşor decât binele.

Şi ce dacă? Păi contează enorm, căci nimeni nu va veni vreodată la Sighet ca într-un mare sat tradiţonal, căutând ferma cu vaci, porci şi găini în bătătură pe care o va găsi de altfel în satele învecinate, ci se va aştepta ca aici să descopere o urbe post-medievală cu clădiri istorice pe care să le poată vizita fără să-i cadă tavanele în cap şi unde să aibă parte de facilităţile pe care le oferă un oraş adevărat, chiar dacă e situat la frontiera civilizaţiei urbane: hoteluri cu piscine, aer condiţionat peste tot şi lifturi până la ultimul etaj, restaurante cu muzică live, nu numai tradiţională, ci şi central-europeană (inclusiv ceardaşuri şi klezmer) cinematografe, galerii de artă, poate şi un teatru. Investitorii străini caută oraşele pentru a deschide acolo parcuri industriale IT şi nu gatere ori uzine de prelucrare primară a lemnului, precum în comune…

Ori, adevărul arată puţin diferit, nu? Ia faceţi voi o plimbare de seară prin Piaţa Libertăţii şi curţile acesteia, ca să înţelegeţi la ce mă refer…

Sau, greşesc eu şi vă simţiţi cumva ca într-un oraş istoric din Uniunea Europeană a anului 2018?! Dacă e aşa, îmi cer scuze!

În încheiere, iată un fragment, de actualitate, din jurnalul unui arhitect din 1988:

Între 1967-1982 populaţia urbană a crescut de la 6 la 12 milioane… smulşi din obiceiurile şi din tradiţiile satului, deveniţi dominanţi ca număr, ca lipsă de cultură şi civilizaţie, în toate oraşele României. Prezenţa lor de indivizi nepregătiţi să devină orăşeni peste noapte, needucaţi, bădărani, necizelaţi, a pocit faţa oraşelor României, a degradat şi a coborât nivelul de civilizaţie urbană românească la nivel de promiscuitate şi vulgaritate. O acţiune de „urbanizare” forţată ca la noi a dus la consecinţe catastrofale asupra nivelului de viaţă socială, coborând la nivel de mahala, de înlocuire a culturii, a comportamentului civilizat cu bădărănia, mitocănia, înjurăturile, scuipăturile pe unde apucă, fumatul în lifturi, statul cu pălăria sau cu căciula în cap în instituţii, nepoliteţea, murdăria, completa lipsă de simţ civic, lipsa de respect pentru spaţiul public etc. etc. De aceea, sute de mii de oameni de cea mai bună condiţie din toate oraşele ţării, de cele mai felurite meserii şi vârste, au părăsit definitiv minunata şi altădată binecuvântata noastră Românie. De aceea aproape că te ruşinezi să te porţi civilizat când eşti copleşit şi sufocat de mitocănimea devenită predominantă în societatea românească… cei ce ne conduc nu schiţează nici cele mai anemice gesturi pentru ridicarea adevărată a gradului de civilizaţie al ţării, pentru că şi ei înşişi sunt complet lipsiţi de cultură, agramaţi, ascunzându-şi în maşinile lor negre ruptura totală faţă de popor. Cum să faci civilizaţie când tu însuţi eşti ultimul dintre inculţi… familia nu ţi-a transmis nimic… apoi ai trecut peste toate treptele civilizaţiei şi culturii şi dintr-o dată te-ai trezit sus de tot?”

(G. Leahu, „Arhitect în epoca de aur”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013, p. 181-182)

© Teofil Ivanciuc, aprilie 2018

sursă articol: https://teofil-ivanciuc.weebly.com/

foto: Miya Kosei




Sighet – Paști în Maramureș, ediția a V-a

Ediția din acest an a evenimentului „Paști în Maramureș” va avea loc marți, 10 aprilie, de la orele 14:00, la Muzeul Satului din Sighetul Marmației.

„Paşti în Maramureş” încearcă creionarea unui peisaj uman şi comunitar în care să se regăsească elementele identitare ale locului într-un moment central al vieţii, şi anume Sărbătoarea, Sărbătoarea Învierii într-o atmosferă arhaică şi pusă în scenă cu ajutorului publicului.

Evenimentul își propune să promoveze satul tradițional maramureșean, cu elementele identitare ale locului, respectiv muzica, portul, meșteșugurile și bucatele, într-un moment important al vieții țăranului credincios – sărbătoarea Paștelui.

Din program amintim:

  • Moment religios
  • Satele din Maramureș își prezintă tradițiile, obiceiurile și bucatele în gospodăriile din Muzeul Satului
  • Târgul meșterilor populari
  • Expoziție de unelte agricole din gospodăria țăranului maramureșean
  • Moment special prin care publicul va fi antrenat în atmosfera de sărbătoare a satului de odinioară (cântec și joc cu Ansamblul Mara)

Activitățiile incluse în program se vor desfășura pe parcursul întregii zile.

Cea de-a V-a ediție a evenimentului „Paști în Maramureș” este organizată de Primăria Sighet, Muzeul Maramureșean și Centrul Cultural Sighet.

Adela Ștefania Pop,
consilier cultural
Primăria Sighet