Poetul, pictorul, profesorul Gheorghe Chivu s-a născut înainte de Centenar (02 decembrie 1912) în județul Constanța dar a trăit și a creat, marea parte a vieții sale la Sighet, unde a murit în anul 1986.

Duminică, 02 decembrie 2018, Școala de Artă Gheorghe Chivu din Sighet a dedicat Expoziția de grup pe care a organizat-o atât maestrului căruia îi poartă numele, cât și Centenarului.

Numeroși participanți au dorit să fie prezenți la vernisajul expoziției de arte plastice care a atins a zecea ediție, iar șeful serviciului (echivalentul directorului din anii trecuți!), Ioan Tivadar, alături de fostul director al Școlii de Artă, Ioan Ardeleanu – Pruncu, poetul Gheorghe Mihai Bârlea și Sorin Zaharia (apropiat al maestrului Gheorghe Chivu) au fost… maeștrii de ceremonii.

S-au depănat amintiri, s-au rememorat întâmplări care l-au avut în centrul atenției pe omul și profesorul Chivu și la final, artiștii expozanți au fost onorați cu Diplome de excelență și medalii comemorative.

Atmosefera artistică, duminicală, a fost o plăcută întâlnire cu sighetenii ce nu-și uită și-și comemorează oamenii-simbol ai orașului nostru, ce marchează reperele importante ale dezvoltării comunitare locale și naționale.

Ion MARIȘ

Foto & video: Florian Szabo (Centrul Cultural Sighet)

Vineri, 23 noiembrie 2018, sala de spectacole a Centrului Cultural Sighet a fost arhiplină. În ultimii ani, la diversele acțiuni/activități cultural – artistice găzduite de municipiul dintre ape, rar mi-a fost dat să văd atât de mulți sigheteni strânși “indoor” (toate locurile au fost ocupate, nu puțini participanți au rămas… în picioare!), în numele… culturii!

Oare care a fost “mobilul” agitației? Să fi fost ceasul bun?… cei 100 de ani (și câteva ore) scurși de la efervescentul an 1918, atât de drag maramureșenilor sau… omul bun? Toate s-au potrivit! Ceasul bun cu omul bun, în cazul nostru autorul volumului “Maramureșul – ziare și ziariști de la începuturi până în anul 1945”, profesorul Ioan Ardeleanu – Pruncu. 

Ne-am întâlnit aproape 150 de sigheteni iubitori de cultură (inclusiv prefectul Maramureșului, Vasile Moldovan și primarul Sighetului, Horia Scubli), prieteni de-ai autorului (poetul, jurnalistul Gheorghe Pârja și poetul – senator Gheorghe Mihai Bârlea au comentat “din interiorul” profesiei, cartea), membri ai familiei, nobili participanți, ca să-l felicităm și să-l apreciem pe omul care, pe parcursul a 12 ani, a răscolit arhive și-a parcurs zeci, sute de materiale/ surse bibliografice pentru a ne oferi un volum solid calitativ și cantitativ (peste 600 de pagini), reper de-acum înainte pentru cercetarea jurnalismului maramureșan de la începuturi până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

După prezentarea oficială a cărții și a autorului, la care au mai participat, Dorel Todea (directorul Centrului Cultural Sighet) și I. Mariș (editorul volumului), d-na Rodica Gheorghiu, dirijoarea corului în care activează și dl. Ioan Ardeleanu – Pruncu. a avut o intrvenție emoționantă. Întâlnirea de Vineri, ne-a mai oferit o surpriză, profesorul Ioan Ardeleanu – Pruncu, ne-a recitat o poezie dedicată zilei de 1 Decembrie, pe care a scris-o în urmă cu o jumătate de secol.

Partea de final, deloc ușoară, i-a revenit tot autorului care a scris și a tot scris… autografe, numeroșii doritori fiind obligați să aștepte cu multă… răbdare.

A fost o zi frumoasă ce s-a încadrat simplu, decent și din/cu suflet în Sărbătorirea Centenarului.

Pentru mai multe informații, musai… citiți cartea!

Ion MARIȘ

N.R : Volumul „Maramureșul ZIARE ȘI ZIARIȘTI de la începuturi până în 1945”, autor, Ioan Ardeleanu-Pruncu, apărut la Editura Valea Verde, grafică copertă – Andreea Ștefania Kadar, tehnoredactare – Dragoș Ardelean, index – Szonjia Kadar, a fost tipărit în condiții grafice deosebite la Aska Grafika cu sprijinul unui grup de sponsori generoși.

foto & video: Florian Szabo

Miercuri, 16 mai 2018, Centrul Cultural Sighet găzduiește, de la orele 16:00, lansarea cărții „EU NICI ÎN MOARTE N-AM SĂ POT MURI: poeme de dragoste”, de Vasile MUSTE, Ed. Școala Ardeleană, Cluj, 2018.

Prezintă: Alexandru Boboc (academician), Vasile George Dâncu (directorul Editurii), Mircea Arman (directorul revistei „Tribuna”), scriitorii: Ani Bradea, Radu Țuculescu, Ioan Pavel Azap, Ioan Romeo Roșiianu.

Cu participarea pianistului Ioan Pop (Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, Cluj), soprana Sara Mihali, actorul Claudiu Pintican, cantautorul Ducu Hotima.

Lansarea va avea loc la sediul Centrului Cultural, Piața Libertății, nr. 24 A, etajul I.

Textul de mai jos se adresează numai sighetenilor care se consideră orăşeni get-beget.

În materialul de faţă, ţăran şi sat (fără ghilimele) înseamnă ceva bun, onorabil şi demn de respect, în timp ce „ţăranul” mutat la oraş apreciez că este rupt de matcă, debusolat, cu o scară a valorilor pierdută sau cu fuşteii inversaţi, fiind, în multe cazuri (nu în toate, avem nenumărate exemple pozitive) cam prost crescut, bădăran şi fără respect faţă de regulile scrise ori nescrise ale societăţii urbane. Pe de altă parte, da, ştiu o mulţime de orăşeni cu vechime care se comportă oribil, nu au cei şapte ani de acasă şi fac oraşul de râs, însă ei reprezintă mahalaua şi nu centrul…

Deci, ce reprezintă Sighetul? Acesta este un oraş cu o istorie bogată, din care însă au mai rămas puţine vestigii doveditoare, în care inima istorică a rămas una realmente urbană, el fiind, până destul de recent, un oraş adevărat, locuit de către cetăţeni cu mentalităţi europene.

În acelaşi timp, trebuie conştientizat că localitatea a avut periferii rurale încă din vremurile de demult, acolo unde ţăranii cultivau pământul şi creşteau animalele necesare oraşului, fenomen care a persistat până azi, ceea ce este foarte bine!, urbea fiind în plus înconjurată de sate – adevărate bastioane ale ruralului, reprezentând inima celei mai tradiţionale regiuni a Europei. Într-adevăr, într-un asemenea context geo-social, identitatea aşezării poate crea confuzii.

Apoi, în perioada comunistă, localitatea a devenit o „citadelă” industrială, practic o imensă fabrică-dormitor cu puţine facilităţi urbane, iar după evenimentele din 1989 a intrat într-o perioadă oscilantă, azi părând a fi mai degrabă un „sat” imens (ori, mai degrabă, o mahala).

De prin anul 2008 încoace, primarul Sighetului (indiferent cum s-o numi el), se îmbracă ţărăneşte de câte ori are ocazia. Şi el, şi nevasta, şi copiii. Şi mai mestecă şi cu polonicul în gulaş sau mămăligă, în faţa camerelor de luat vederi. Deşi nu este ţăran autentic, care ştie să altoiască un pom, să bată coasa, să mulgă vaca sau să horească cu un simţ nativ, el se încăpăţânează să o facă pe ţăranul.

Iar după primar, se iau şi ceilalţi: unii consilieri şi funcţionari locali îmbracă „cămeşa” tradiţională la festivaluri ori în delegaţiile în străinătate (i-aţi putut vedea, nu demult, în Italia). Ca şi cum ar fi fost trimişi din partea „satului” Sighet, nu din cea a municipalităţii.

Ce nu înţeleg eu, este de ce aleşii din această categorie se încăpăţânează să reprezinte Sighetul, în loc să-şi ia buletin de Călineşti sau de Ieud. Au văzut ei, oare, cum arată şi cum se comportă primarii şi consilierii din oraşe precum Ravensburg, Trnava, Avila, Agen, Salisbury sau Siena? Poate că ar trebui să se inspire de acolo… Altfel zis, şi Sibiul are periferii rurale, este mărginit de sate tradiţionale săseşti sau româneşti (Mărginimea) şi are un Muzeu al Satului excepţional, dar n-am văzut ca primarul şi consilierii sibieni să se dea drept ţărani…

 „Cât îi Maramureşu’/ Nu-i sat ca Sighetu’ „

Casa de Cultură şi Şcoala de Artă din cadrul Centrului Cultural municipal, unde ne-am aştepta să se promoveze mai întâi cultura urbană şi apoi pe cea rurală, au dat-o aproape total pe „tradiţii”, cu excepţia dansului de societate, a claselor de pictură-grafică, pian-orgă şi chitară-tobe-canto. În rest, cultura subvenţionată din bugetul venerabilului municipiu înseamnă zgărdane, taragot-saxofon, ceteră, zongură, hore şi învârtite. Sigur, ansamblul „Mara” este deja un brand al acestui Sighet în care majoritatea locuitorilor se trag de la ţară, dar… Nimeni n-a mai pus în scenă de ceva vreme vreo piesă de teatru, iar despre fanfara oraşului şi orchestra semi-simfonică auzim doar poveşti vechi de ani de zile. Mai are rost să vorbim despre balet ori despre realizarea dantelelor?!

Muzeul Maramureşului se bazează într-o proporţie covârşitoare pe „tradiţii” şi pe notorietatea Muzeului Satului, în afara unor activităţi specifice de la Casa Elie Wiesel, secţiile de Istorie şi de Ştiinţele Naturii şi a organizării câtorva expoziţii de artă pe an. Elementele de istoria artei şi de evoluţie a habitatului urban, aspectele de civilizaţie şi cultură maghiară sau germană ale fostei colonii regale cu 700 de ani de istorie în spate, par să nu stârnească interesul acestei instituţii. Iar singurele cărţi de istorie şi civilizaţie a Sighetului de până acum au fost scrise de către cercetători independenţi, neafiliaţi la vreo instituţie publică municipală.

Cele mai importante festivaluri şi concerte susţinute financiar de administraţia locală fac parte tot din categoria „rural”: „Paşte tradiţional în Muzeul Satului”, Festivalul tradiţional pentru copii „Am fo’ ş-om fi”, Festivalul de Datini de Iarnă etc. Până şi de Ziua Oraşului ori la Festivalul de Poezie, sunt puşi să performeze pe scenă cântăreţi populari, ca la „Fiii Satului” de la ţară…

Sigur, anumite asociaţii culturale organizează concerte, spectacole, vernisaje şi lansări de carte, însă aceste binevenite iniţiative private nu pot substitui letargia instituţiilor publice.

Pe de altă parte, municipalitatea a luptat serios să închidă anul trecut cea mai importantă Şcoală gimnazială de Muzică şi Arte Plastice din nordul României (gratuită, nu cu taxe, precum Şcoala de Artă a Centrului Cultural şi specializată pe muzică cultă, nu populară!), motivând că Sighetului îi ajung şcolile pe care le are. Primarul a mai încercat să scape şi de Casa Elie Wiesel, apelând la pretexte false. Tot anul trecut au plecat dintre noi trei importanţi oameni de cultură şi artă eminamente urbană, care nu au fost însă înlocuiţi de nimeni: Ioan J. Popescu, Monica Chifor şi Caius Lugojan. Şi aşa, mahalaua a mai câştigat ceva teren…

Oamenii de litere şi practicanţii artelor culte din urbe duc o viaţă grea, numărul iubitorilor de cultură şi piaţa de artă restrângându-se pe an ce trece, chiar dacă, lăudabil, Primăria a acceptat să expună în sediul propriu lucrări realizate de majoritatea artiştilor locali. Grav este însă faptul că Sighetul nu are, precum alte oraşe, un program anual, transparent şi cinstit, de finanţare publică a proiectelor independente culturale şi artistice.

Ieşind din domeniul cultural, observăm că orăşenii veritabili, cei care au cel puţin două-trei generaţii de urbanitate în spate şi o educaţie medie sau peste medie, dispar pe zi ce trece, ei fiind înlocuiţi cu săteni cu bani reveniţi de la munca din străinătate, care vor să devină „domni” peste noapte, fără a mai pierde vremea cu şcolile adevărate şi cu bunele maniere.

„Ţăranii” cu buletin de oraş

Ei sunt cei care dau trendul de transformare a oraşului într-un mare „sat”/mahala, în care să se simtă „acasă”. Unii dintre aceştia, mutaţi pe selecta (cândva) stradă M. Eminescu au cerut să le fie tăiaţi copacii din faţa caselor, că îi deranjează! Ei au de fapt oroare de spaţiile verzi de care au fost înconjuraţi în copilărie, de iarba pe care era musai să o cosească, de copacii pe care erau obligaţi să-i cureţe primăvara, preferând acum, ajunşi liberi şi cu bani, betonul… Şi nimeni nu le spune că sunt penibili!

La „kilometrul 0”, pe pietonala C. Coposu din faţa Memorialului – cel mai vizitat muzeu din nordul României (deşi nu vinde deloc „tradiţii”!), meşteri populari (unii dintre ei cu buletin de Sighet…) vând, la tarabe de lemn pseudo-tradiţionale, costume, icoane, fuse, sculpturi în lemn şi alte elemente de artă şi artizanat rural, nicidecum piese de artă cultă…

Biroul de urbanism al Primăriei închide ochii la toate mutilările aduse puţinelor monumente istorice reprezentative pentru oraş, ridicate în sec. XVIII-XIX, „epoca de aur” a  arhitecturii păstrate, de când datează aproape toate clădirile cu care se mândresc sighetenii. Orăşeni, atât din cei cu rădăcini vechi cât şi proaspeţii instalaţi, se luptă să „radă” stucaturile imperiale de pe vechile faţade, să înlocuiască vechile şi impozantele porţi şi ferestre de lemn cu altele din PVC şi să înnăbuşească totul cu urâtele plăci de polistiren expandat… Şi nimeni din conducerea oraşului nu pare deranjat de distrugerea ultimelor semne ale epocilor trecute..

Trebuie subliniat că ruralizarea Sighetului nu a început de ieri, de azi, ci are rădăcini mai vechi. Începutul l-a făcut administraţia de după 1920, care a determinat plecarea multor maghiari în Ungaria şi care a dat liber mutării ţăranilor în oraş. După 1950-1960 a avut loc marele şoc, odată cu decimarea comunităţii evreieşti şi cu deschiderea fabricilor, ceea ce a dus la mutaţii demografice cum n-au mai existat vreodată.

Doar în anii 1960-70, în nou construitele blocuri de locuinţe din Sighet s-au mutat cca 10 mii de foşti ţărani deveniţi, peste noapte, lucrători în industrie, oraşul devenind locuit în majoritate de către persoane cu origini rurale. Sporul natural modest al comunităţii maghiare, cumulat cu emigrarea multor membri ai acesteia a dus ca, după 1990, numărul lor să scadă la aproape jumătate.

Apoi, mai ales după 2007, au început să apară tinerii din mediul rural, trecuţi (fie ei înşişi, fie părinţii lor) prin frustrările din Occidentul unde au economisit suficient încât să-şi dorească condiţii de viaţă mai bune decât prin satele lor. Doar la Sighet există, de bine-de rău, un spital, cabinete medicale şi stomatologice, o extensie universitară, licee, şcoli generale, grădiniţe şi creşe, cluburi sportive, cluburi şi restaurante, servicii de fitness şi întreţinere corporală, asfalt, apă, canal, internet şi gaze naturale. Deci, faţă de condiţiile din satele de pe Mara-Iza, e ceva! 

Ce avem, aşadar, azi? Condus de edili mai degrabă rurali, întotdeauna „populari”, dar mai niciodată cu adevărat urbani, Sighetul Marmaţiei a abandonat lupta căutării propriei identităţi, rezumându-se la a fi un fel de „cel mai mare sat din România”. Nou-veniţii din sate au cucerit la nivel mental urbea, impunându-şi modul lor de gândire, exprimare şi comportament. Răul se învaţă mai uşor decât binele.

Şi ce dacă? Păi contează enorm, căci nimeni nu va veni vreodată la Sighet ca într-un mare sat tradiţonal, căutând ferma cu vaci, porci şi găini în bătătură pe care o va găsi de altfel în satele învecinate, ci se va aştepta ca aici să descopere o urbe post-medievală cu clădiri istorice pe care să le poată vizita fără să-i cadă tavanele în cap şi unde să aibă parte de facilităţile pe care le oferă un oraş adevărat, chiar dacă e situat la frontiera civilizaţiei urbane: hoteluri cu piscine, aer condiţionat peste tot şi lifturi până la ultimul etaj, restaurante cu muzică live, nu numai tradiţională, ci şi central-europeană (inclusiv ceardaşuri şi klezmer) cinematografe, galerii de artă, poate şi un teatru. Investitorii străini caută oraşele pentru a deschide acolo parcuri industriale IT şi nu gatere ori uzine de prelucrare primară a lemnului, precum în comune…

Ori, adevărul arată puţin diferit, nu? Ia faceţi voi o plimbare de seară prin Piaţa Libertăţii şi curţile acesteia, ca să înţelegeţi la ce mă refer…

Sau, greşesc eu şi vă simţiţi cumva ca într-un oraş istoric din Uniunea Europeană a anului 2018?! Dacă e aşa, îmi cer scuze!

În încheiere, iată un fragment, de actualitate, din jurnalul unui arhitect din 1988:

„Între 1967-1982 populaţia urbană a crescut de la 6 la 12 milioane… smulşi din obiceiurile şi din tradiţiile satului, deveniţi dominanţi ca număr, ca lipsă de cultură şi civilizaţie, în toate oraşele României. Prezenţa lor de indivizi nepregătiţi să devină orăşeni peste noapte, needucaţi, bădărani, necizelaţi, a pocit faţa oraşelor României, a degradat şi a coborât nivelul de civilizaţie urbană românească la nivel de promiscuitate şi vulgaritate. O acţiune de „urbanizare” forţată ca la noi a dus la consecinţe catastrofale asupra nivelului de viaţă socială, coborând la nivel de mahala, de înlocuire a culturii, a comportamentului civilizat cu bădărănia, mitocănia, înjurăturile, scuipăturile pe unde apucă, fumatul în lifturi, statul cu pălăria sau cu căciula în cap în instituţii, nepoliteţea, murdăria, completa lipsă de simţ civic, lipsa de respect pentru spaţiul public etc. etc. De aceea, sute de mii de oameni de cea mai bună condiţie din toate oraşele ţării, de cele mai felurite meserii şi vârste, au părăsit definitiv minunata şi altădată binecuvântata noastră Românie. De aceea aproape că te ruşinezi să te porţi civilizat când eşti copleşit şi sufocat de mitocănimea devenită predominantă în societatea românească… cei ce ne conduc nu schiţează nici cele mai anemice gesturi pentru ridicarea adevărată a gradului de civilizaţie al ţării, pentru că şi ei înşişi sunt complet lipsiţi de cultură, agramaţi, ascunzându-şi în maşinile lor negre ruptura totală faţă de popor. Cum să faci civilizaţie când tu însuţi eşti ultimul dintre inculţi… familia nu ţi-a transmis nimic… apoi ai trecut peste toate treptele civilizaţiei şi culturii şi dintr-o dată te-ai trezit sus de tot?”

(G. Leahu, „Arhitect în epoca de aur”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013, p. 181-182)

© Teofil Ivanciuc, aprilie 2018

sursă articol: https://teofil-ivanciuc.weebly.com/

foto: Miya Kosei

Ediția din acest an a evenimentului „Paști în Maramureș” va avea loc marți, 10 aprilie, de la orele 14:00, la Muzeul Satului din Sighetul Marmației.

„Paşti în Maramureş” încearcă creionarea unui peisaj uman şi comunitar în care să se regăsească elementele identitare ale locului într-un moment central al vieţii, şi anume Sărbătoarea, Sărbătoarea Învierii într-o atmosferă arhaică şi pusă în scenă cu ajutorului publicului.

Evenimentul își propune să promoveze satul tradițional maramureșean, cu elementele identitare ale locului, respectiv muzica, portul, meșteșugurile și bucatele, într-un moment important al vieții țăranului credincios – sărbătoarea Paștelui.

Din program amintim:

• Moment religios
• Satele din Maramureș își prezintă tradițiile, obiceiurile și bucatele în gospodăriile din Muzeul Satului
• Târgul meșterilor populari
• Expoziție de unelte agricole din gospodăria țăranului maramureșean
• Moment special prin care publicul va fi antrenat în atmosfera de sărbătoare a satului de odinioară (cântec și joc cu Ansamblul Mara)

Activitățiile incluse în program se vor desfășura pe parcursul întregii zile.

Cea de-a V-a ediție a evenimentului „Paști în Maramureș” este organizată de Primăria Sighet, Muzeul Maramureșean și Centrul Cultural Sighet.

Adela Ștefania Pop,
consilier cultural
Primăria Sighet

Luni, 02 aprilie 2018, Centrul Cultural Sighet (P-ța Libertății, nr. 24 A) găzduiește, de la orele 16:00, lansarea cărții „Fețele timpului” (Editura „Valea Verde”), autor, prof. Viorica Șuteu. Volum îngrijit de prof. Odarca Bout și Ion Mariș.

Viorica Șuteu: În cartea intitulată „Fețele timpului” îmi rememorez viața cu momentele ei esențiale, evoc oameni apropiați care mi-au marcat existența; se detașează chipul lui Ion Șuteu (Nelu), soțul meu și acela al lui Ion Bălin, fostul meu elev și prieten. Pe Ion Șuteu l-am prezentat așa cum a fost, fără intervenții romantice. În descrierea lui Ion Bălin am folosit informațiile din volumul „Omagiu”, editat sub coordonarea prof. dr. Nicolae Iuga, dar am valorificat mai ales, amintirile mele. (fragment din interviul cu d-na Viorica Șuteu, realizat de Ion Mariș pentru www.salutsighet.ro)

De la New York, autoarea volumului va intra în direct cu publicul sighetean.

Salut, Sighet!

Ochii Basarabiei sunt obosiți! De prea multă zbatere, de prea multă tăcere, de prea multă luptă „inutilă”. Doar Gheorghe Pârja și o mână de intelectuali speră și se agită pentru a readuce normalitatea limbii și națiunii într-o zonă mult prea bătută de vremuri și vremelnice stăpâniri. Consistentul volum – articole, editoriale – al domnului Gheorghe Pârja face o radiografie de un sfert de secol peste tumultul unor ani în care barierele prea perfide ale falselor informații, dezinformări și manipulări par/ păreau de netrecut. Cartea trebuie citită pentru a ne autoconsola cu ideea că nu e totul pierdut, că lumea poate fi mai bună și normală, că limba noastră neolatină, româna, poate uni marile idealuri, că principiile democratice vor prevala asupra forței și minciunii.

De la Nistru pân’ la Tisa… s-au schimbat vremurile! Avem o țară de autoexilați prin lumea largă și abandonul patriei continuă. De cine să ne fie mai frică: de umbra Rusiei zăbovind peste noi sau de micimea conducătorilor noștri? Își mai caută tinerii din zilele noastre rădăcinile, se mai așează la sfat românii? Nu cred că mai sunt mulți patrioți în stare să se întrebe sincer, justificat… “ce facem cu patria, ce putem dărui patriei?”

Moldovenii lui Ștefan cel Mare se duc și ei unde-i mai bun traiul. Unii, puțini, mai ajung și prin țara mamă. Din păcate ne tranformăm – încetul cu încetul – într-o națiune de emigranți, ne pierdem identitatea originară și mai ales dorința de-a ne însănătoși.

Noroc că mai avem oameni înțelepți, cu rădăcini adevărate, înfipte puternic în glie, ce pot amorsa mințile temporar rătăcite în tehnologii depersonalizate și gadget-uri ce omoară suflete. Printre ei, un înțelept jurnalist – poet, Gheorghe Pârja, care s-a adresat mai ales tinerilor la întâlnirea de la Sighet unde și-a lansat cartea “Ochii Basarabiei”; unii dintre tineri erau atenți, alții butonau impasibili iPad-urile. Acest veritabil maramureșan, școlit și la Sighet, continuă să ne vorbească despre… Ochii Basarabiei cei triști! Oare cine-l ascultă?

N-ar fi rău să ne-așezăm un pic la sfat, la sfatul țării, să ne-nțelegem și să ne vorbim din… suflet!

Ion Mariș

Sursă foto: Centrul Cultural Sighet

Centrul Cultural Sighet (Piața Libertății, nr. 24 A) va găzdui vineri, 09 martie 2018, de la orele 15:00, conferința cu tema: “De la crimele din 1989 la diversiunile din 2018”, susținută de ziaristul Grigore Cartianu.

Acesta este autorul a patru cărți meticulos documentate despre evenimentele din Decembrie 1989: “Sfârșitul Ceaușeștilor”, “Crimele Revoluției”, “Teroriștii printre noi” și “Cartea Revoluției”. De asemenea, a realizat scenariul filmului documentar “Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun”, în regia maestrului Radu Gabrea.

Conferința va cuprinde o prezentare făcută de Grigore Cartianu, un dialog cu publicul (întrebări / răspunsuri) și o sesiune de autografe. Autorul va semna autografe pe toate cele 8 volume din seria de autor Grigore Cartianu, inclusiv pe ultimul dintre ele – “600.000” -, lansat recent la Târgul Gaudeamus.

Cărțile pot fi procurate la fața locului. Intrarea este liberă.

Cărțile din seria de autor Grigore Cartianu

* „Sfârșitul Ceaușeștilor” – vol. 1 din trilogia “Misterele Revoluției”. Este povestea tragică și grotescă a unui cuplu dictatorial care se credea nemuritor. O carte de mare impact în România, cu vânzări de 147.000 de exemplare. Publicată în tiraje de mii de exemplare în Italia și Brazilia; în curs de publicare în alte țări europene.

* „Crimele Revoluției” – vol. 2 din trilogia “Misterele Revoluției”. Un volum de investigație care a schimbat profund percepția românilor despre evenimentele din decembrie 1989. O decriptare a diversiunilor FSN-iste, majoritatea televizate, care au dus la asasinarea a 957 de oameni. Și o concluzie crudă: cei care pozau în salvatori erau, de fapt, ucigași cu sânge rece, executanți și beneficiari ai unui plan sovietic insuportabil de cinic.

* „Teroriștii printre noi” – vol. 3 din trilogia “Misterele Revoluției”. Revoluția tragică și comică la Sfântu Gheorghe, Brașov, Focșani, Buzău, Galați, Brăila, Constanța sau Mizil. O colecție de întâmplări atent investigate, care descriu atmosfera suprarealistă în care oameni nevinovați au fost împușcați, înjunghiați sau linșați.

* „Cartea Revoluției” – o ediție enciclopedică, tipărită în condiții de lux, care strânge între copertele sale cele 1.600 de pagini ale celor trei volume din seria “Misterele Revoluției”. Lucrarea, o adevărată bijuterie, conține peste 300 de imagini istorice sau inedite.

* „Jurnalul unui puci ratat” – relatarea la cald a crizei politice din vara anului 2012. Volumul cuprinde editorialele scrise de autor zi de zi, timp de trei luni, și publicate în ziarul “Adevărul”, pe care-l conducea în calitate de redactor-șef. O carte-document.

*„Miracolul din noiembrie” (în colaborare cu Laurențiu Ciocăzanu) – fabuloasa poveste a zilei de 16 noiembrie 2014, în care Diaspora română, solidarizată prin Facebook, a obținut o victorie eroică. Volumul scoate la lumină destine luminoase și povești emoționante, oferind explicații convingătoare pentru o surpriză colosală.

* “600.000” – povestea fenomenului #Rezist, cea mai amplă mișcare de rezistență civică din istoria României. O carte-manifest, scrisă la temperatura înaltă a evenimentelor trăite pe viu. Un pamflet usturător la adresa celor care, prin ordonanțe de urgență și legi ticăloase, încearcă să impună tirania hoției. Un elogiu adus celor peste 600.000 de români care au înfruntat gerul iernii pentru a-și salva justiția și țara.

* „Hagi” – povestea vieții celui mai mare fotbalist din istoria României: Gheorghe Hagi. Un volum temeinic documentat, fără egal în privința bogăției de informații. O lectură alertă, care reface saga balcanică a comunităților de aromâni din Grecia și Bulgaria, în vremuri tragice. În 500 de pagini palpitante, autorul urmărește evoluția lui Hagi, ca om și ca sportiv, de la naștere (1965) până la retragerea de pe gazon (2001). Este o lucrare ajunsă la ediția a IV-a.

* „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun” – film pe DVD. Este reconstituirea, sub forma unei docu-drama, a ultimelor trei zile din viața cuplului ceaușist: 22-25 decembrie 1989. Regizorul Radu Gabrea a produs un video-document istoric, bazat pe scenariul lui Grigore Cartianu și inspirat de volumul “Sfârșitul Ceaușeștilor”. Filmul are 90 de minute și este prezentat în șase limbi: română, engleză, franceză, germană, spaniolă și italiană.

Autorul

Grigore Cartianu (49 de ani), născut la Brădiceni, com. Peștișani, Gorj, este unul dintre ziariștii cu notorietate mare din România. A condus redacțiile unor ziare importante (Adevărul, Evenimentul zilei) și a semnat mii de editoriale, interviuri și anchete gazetărești. Este o apariţie frecventă în emisiuni TV, pe teme de maxim interes. În prezent este Senior Editor al cotidianului România liberă și realizator al emisiunii zilnice Cronica de noapte, de la Nașul TV.

Serialul său despre prăbuşirea dictaturii comuniste şi despre Revoluţia Română (în ziar și la TV) a produs o emoţie naţională. Românii au aflat, şocaţi, că au fost cobaii unui experiment sângeros. Şi că mulţi dintre asasinii din decembrie 1989 se află încă în libertate, ocupând chiar funcţii importante în stat.

Fire iscoditoare, chiar aventurieră, Grigore Cartianu şi-a satisfăcut stagiul militar într-o unitate de paraşutism (Buzău, 1987–1988). Este absolvent al Facultăţii Tehnologia Construcţiilor de Maşini, din cadrul Universităţii Politehnica Bucureşti (1993).

La prăbuşirea regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu, Cartianu era student în anul 2. A participat activ la evenimentele din decembrie 1989, apoi la mişcările civice din 1990, care au fost înăbuşite violent de către noul regim politic de la Bucureşti, prin aducerea minerilor şi devastarea Capitalei.

În 1991, la 22 de ani, a debutat în presă, la publicaţia cu cel mai mare tiraj din acel moment: revista Expres Magazin. Din 1992 a lucrat la cele mai importante cotidiene din România: Evenimentul zilei (1992-1996, şef departament), Sportul românesc (1996–1997, reporter special), ProSport (1997–2002, şef departament), Jurnalul Naţional (2002–2004, redactor-şef adjunct, apoi redactor-şef) şi din nou la Evenimentul zilei (2004–2008, prim-redactor-şef adjunct). Din aprilie 2008 până în februarie 2013 a fost redactor-şef / director editorial al cotidianului Adevărul.

În anii dedicaţi presei sportive, a publicat două cărţi: Hora de la miezul nopţii (1995 – povestea World Cup, USA 1994) şi Hagi (2000, reeditată în 2001 și în 2014).

Din 2006, Grigore Cartianu s-a dedicat cu pasiune elucidării evenimentelor sângeroase din decembrie 1989. Este singurul publicist român care a reconstituit în detaliu ultimele zile ale dictatorului român şi care a demonstrat, cu dovezi zdrobitoare, că răsturnarea lui Ceauşescu s-a produs printr-o lovitură de stat. Tot el a dezvăluit cinismul noilor conducători, care – în dorinţa de a confisca puterea după scoaterea din scenă a lui Ceauşescu – au produs aproape 1.000 de morţi şi peste 5.000 de răniţi.

A publicat 8 volume, vândute într-un tiraj total de peste 350.000 de exemplare.

Comunicat de presă

E deja o tradiție la Sighetu Marmației participarea la etapa zonală și apoi națională a „Bătăliei Cărților”. În urma unor frumoase pledoarii pentru romanul preferat, juriul alcătuit din reprezentanți ai Centrului Cultural, a premiat cu titlul „Cititorii anului” pe Cristina Kubaș la categoria copii și Darius Colopelnic la categoria adolescenți, urmând ca aceștia să participe la a patra ediție, desfășurată la Miercurea Ciuc.

Pe 2 martie a.c., la Biblioteca Județeană „Kájoni János” din Miercurea Ciuc, alături de reprezentanții județelor Sibiu, Galați, Dâmbovița, Caraș-Severin, Suceava, Argeș, Iași, Mureș și Cluj, elevii maramureșeni au lăsat impresii puternice asupra publicului numeros și a juriului format din cadre didactice și bibliotecari.

Modul de prezentare, coerența în argumentare și interacțiunea cu publicul au fost principalele criterii de evaluare. Astfel, Darius Colopelnic a primit premiul „Cel mai inspirat discurs”, iar Cristina Kubaș a fost numită „Cititorul anului”.

Dacă discursul Cristinei, pe marginea romanului „Pollyanna, jocul bucuriei” de Eleanor H. Porter, a fost unul convingător, plin de pasiune și îndemnuri pentru a citi și a ne bucura de lucrurile mărunte din viața noastră de zi cu zi, discursul lui Darius, inspirat de romanul „Pasăre cântătoare” de Kathryn Erkine, având pe fundal coloana sonoră din celebrul film „Să ucizi o pasăre cântătoare”, a fost unul sensibil, profund, orientat spre acceptarea diferențelor dintre noi și crearea de relații trainice cu familia și cu cei din jur.

Nu e prima dată când elevii noștri se întorc acasă cu premii de la acest concurs, dovadă că la Sighetu Marmației se citește, iar pentru aceasta îi felicităm și ne plecăm în fața profesorilor și a bibliotecarilor care, cu mult suflet, îi îndreaptă spre cea mai nobilă pasiune, lectura.

Autor, prof. Luminița Colopelnic