Nici cerșitul nu mai este ce a fost. Cândva știai că persoana care se apropie de tine urmează să-ți ceară bani, era cumva previzibil. De exemplu la ieșirea din biserică sau la intrarea în cimitir, bănuiai că cineva îți va întinde mâna spunând sau nu o poveste. Te pregăteai moral fie să-l ignori fie să-ți cauți câteva monede în buzunar. Apoi au fost cei care veneau pe la mese și cereau pur și simplu sau vindeau câte ceva. Cei care stăteau așezați direct pe trotuar cu câte un carton legat de gât pe care apăreau vreo 100 de cuvinte, scrise de mână, de cele mai multe ori stâmb, scrijelit și neciteț.

Acum mi se pare că cerșetorii s-au schimbat, s-au rafinat, fiecare îți spune o poveste, te iau pe nepregătite și nu știi dacă să te lași sau nu manipulat. Nu știi ce stă în spatele poveștii și dacă nu ați văzut încă filmul românesc „Filantropica”, acum ar fi  momentul. „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană.” Nimic mai adevărat.

Fiecare țară cu cerșetorii și săracii ei, da, cum nu se poate mai bine spus dar ai noștri te iau pe nepregătite. Se îndreaptă spre tine la ieșirile din supermarketuri sau pe stradă persoane îmbrăcate decent despre care ai putea crede că s-au rătăcit într-un orășel străin sau că te cunosc de undeva și pe tine te-a lăsat memoria. Le lași să vină spre tine, le acorzi toată atenția ca apoi să le auzi spunând o poveste cu mai mulți morți, cu incendii, cu copii de crescut sau bătrâni de îngrijit. Oameni nu neapărat bătrâni care probabil spun „pentru 1000 de lei pe lună nu mă ridic din pat” sau oameni care ar necesita îngrijiri speciale și de care statul se spală pe mâini. Rămâi perplex câteva secunde după care scotocești jenat după o bancnotă întrebându-te în același timp de ce te lași atât de ușor manipulat, analizând situația și încercând să-ți dai seama ce este mai rău: că cerșesc sau că te iau prin surprindere. Sau te mângâi cu ideea că poate cerșetorul căruia i-ai dat face parte din acei 1% care spun adevărul. Sau poate nu există nici atât?

Mai sunt bătrânii care își vând cărțile și pe lângă care treci cu sufletul rupt în zece, ai vrea să le cumperi pe toate, sau poate nu sunt cărțile lor, te întrebi brusc, suspicios, mai sunt copiii cu ochi mari care îți cer să își ia o înghețată și cărora nu le poți rezista. Și ți se rupe sufletul când vezi persoana matură dubioasă care vine și-i ia banii și căreia nu i-ai fi dat nimic niciodată. Bărbatul tânăr cu un copil de câteva luni la gât care îți smulge un oftat sau bătrâna cu plase așezată pe un scaun.

Probabil pe viitor poveștile se vor diversifica și ne vom ocoli suspicioși unii pe alții. Vom trece pe lângă persoana care are nevoie de un telefon la 112 sau pe lângă turistul care vrea să știe cum să ajungă la Săpânța. Vom obosi să ne lăsăm puși în situații ciudate. Sau vom trăi într-o Românie perfectă fără cerșetori, fără câini vagabonzi și cu oameni buni. Glumesc, normal.

prof. Crina VOINAGHI

Sighet matinal. E forfota oamenilor mergând spre serviciu. O parte. Ceilalți au umplut deja barurile care împânzesc orașul. Mă întreb cu ce reușesc să-și achite consumația din moment ce nu par a avea un serviciu. Poate din alocațiile copiilor. Poate din banii de ajutor social, oferiți, cu suficientă larghețe de statul român. E o constatare. Ar fi corect ca de acești bani să beneficieze cei care într-adevăr se află în nevoie. Oamenii bătrâni care nu mai au pe nimeni , copiilor proveniți din familii nevoiașe pentru a merge mai departe la școală , să le fie virați într-un cont, gestionat de cei din sistemul de asistență socială și nu dați părinților, de multe ori iresponsabili .

Aș condiționa acordarea alocației de frecventarea școlii de către copii și de angajarea părintelui/părinților. În ziua de astăzi nu se poate afirma că nu sunt locuri de muncă. Cel puțin nu în Sighet. Din păcate nu sunt doritori de muncă. Atâta timp cât o persoană se prezintă la angajator direct din bar, răspândind aburi bahici în jur, este clar că nu se dorește munca. Se dorește cel mult o tranziție spre primăvară, spre un alt ajutor social, spre o altă zare unde ni se închid toate ușile. Cred că, în cazul dependenței de alcool, rezolvarea e la îndemâna noastră. Această boală ar trebui să fie tratată pe banii pacientului și nu pe cei ai sistemului de asigurări de sănătate la care contribuim noi, cei care nu suntem dispuși să așteptăm mila statului, noi, cei care susținem bugetul local dar și pe cel național, prin taxe, impozite și alte găselnițe menite să umple buzunarele largi ale finanțelor publice. Noi, angajați și angajatori, care suntem supuși controalelor , declarațiilor și birocrației nesfârșite.

Câți ani ai ? 16. Ești la școală ? Nu. De ce ? Sunt cei mai frumoși ani, e vârsta liceenilor, ești tânăr. Da , știu, dar nu mai merg la școală din clasa a 6-a . De ce ? Ai mei m-au trimis cu vecinul în pădure , să lucrez, și de atunci lucrez orice, să pot să câștig. Dar știi că nu aveai voie. Da, dar aveau nevoie de bani. Ei lucrează ? Nu. De ce ? Iau ajutor social, fumează și beau. Nu ar dori să vină ei să se angajeze? Nu. Nu au lucrat niciodată. Ți-a plăcut la școală ? Da. Dar acum trebuie să lucrez. Știi că ai putea urma cursurile La a doua șansă? Da, am auzit câte ceva, dar sunt prea mare pentru asta. Mi –ar fi rușine. Din păcate acest dialog nu e deloc imaginar. Îmi amintește de o întâmplare tragică, de prin anul 2000. Un proces penal pe rolul unei instanțe din România. Un medic acuzat că nu a depus toate diligențele pentru a salva un copil de 12-13 ani de la moarte, părintele se constituise parte civilă și avea pretenții materiale de la medic. Copilul fusese cu tatăl lui în pădure. Să taie copaci. Și a căzut un lemn peste el, strivindu- l. Mă întrebam oare pe cine ar trebui să tragă justiția întâi la răspundere pe tatăl ce a dus minorul în pădure sau pe medic? Sau de ce medicul are o culpă, iar părintele nu?

De ce nu mai vrei să lucrezi? Doamnă, mai bine stau pe ajutor social și fac niște mături pe care le vând fără să plătesc nicio taxă și fără să am program. Dar peste câțiva ani vei plânge că nu ai pensie. Voi primi un venit. Doar nu m-o lăsa statul să mor și cât o să pot să lucrez oi face mături, o să lucru cu ziua prin sat. Da eu program de la 7 și pe schimburi nu vreau. Nu-s obișnuit. Te obișnuiești. Nu au fost nici ai mei obișnuiți. Mai bine stau acasă.

Oameni plecând de la serviciu și oameni stând în baruri, o zi , două , trei… Mâini întinse după un 50 de bani, mă bate mama dacă nu duc ceva acasă. Mama ta ce face? Lucrează? Nu. Stă.

Vă este cunoscut peisajul? Ne lovim de el la tot pasul. Parcă acum, iarna, iese mai mult în evidență, ne împiedicăm de nemuncă, de lene. Cred că e timpul ca societatea civilă să dea semne că există și că îi pasă de acest oraș, de cei care se duc la muncă pentru a munci, nu pentru a sta 8 ore, ca să justifice un ajutor sau altul. Că-i pasă de cei care au nevoie cu adevărat. Până la urma suntem doar ceea ce vrem să fim, la nivel de individ, dar și de societate. Avem ceea ce merităm tocmai datorită indiferenței și lipsei noastre de reacție, de implicare.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: internet