Canalul Morții se închide! (prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Pustiul. Deschiderea Canalului a fost în fapt, o închidere a atâtor libertăți, atât de mult batjocorite și schilodite, stinse, în toată nevinovăția lor! După ce «obiectivul» a fost «îndeplinit», încă din cursul anului 1953, agregatele cu toate componentele lor, ca și personalul pe parte civilă ce se afla pe acolo, au început să se rărească și apoi să dispară cu totul. Au mai rămas un timp pe poziții deținuții politici cu păzitorii lor, o dualitate de nedespărțit decât prin «incidente», sau după lungi perioade, o «legătură» de sus stabilită, desfăcută și refăcută cu repetiții. «Truditorii stabili» ai acestor locuri sângeroase aveau și locațiile de «cazare» asigurate și trebuiau să ajute la dezafectarea lor. Dar a urmat un pustiu sinistru pe traseul Canalului, după abandonarea lucrărilor, o ruină, cu săpături și maluri surpate, barăci și case dărâmate, în părăsire și a acestora, până la urmă, cu gherete dezmembrate, atârnate printre cumplitele garduri de sârmă ghimpată, care nu mai erau «opritoare», cu atâtea vieți răvășite, un loc de «prospectare» pentru șobolani, câini vagabonzi sau cine știe ce alte viețuitoare ce preferau aceste spații blestemate, care parcă spuneau chinurile, uciderile, prăpădul uriaș ce s-a produs pe ele.

Din nou prin închisori sau prin stufișuri dobrogene. Oare de ce s-a făcut acest abandon, atunci? În mod evident, scopul pentru care s-a și deschis acest Canal nu a fost unul economic, așa cum rezulta din afirmația: «Această măreață lucrare va fi și mormântul «reacționarilor» (Gh. Gh. Dej, în publicațiile vremii), ci unul politic, care s-a și realizat. Cei mai periculoși dușmani, considerați, o mare mulțime, zeci de mii, poate sute de mii de oamani, din milioane de întemnițați, erau trecuți la cele veșnice, înghițiți de Canal, în mulțimea lagărelor sale de exterminare, de stufărișurile dobrogene, sau prin locațiile Piteștiului, Gherlei, ori se aflau la loc de odihnă veșnică în «Cimitirul Săracilor» de la Sighet, sau pe lângă «alte locații» din țară, cu groaznica destinație de «abatoare umane». O parte, cu pedepsele expirate și «reformați» au fost eliberați, care urmau apoi pe afară alte mulțimi de sancțiuni administrative și restricții: domicilii obligatorii, strămutări, deportări. Mulți dintre cei scăpați din această «uzină de exterminare» a Canalului, «sănătoși», au fost însă trimiși în închisorile ce-i așteptau, pentru încheierea pedepsei sau adausului ce li s-a facut, ca un fel de «bonus politic», sau prin alte lagăre, locuri de muncă, cu același specific de silnicie umană. Pe mulți i-au reținut prin alte zone dobrogene cu bălți, pentru desecarea lor, sau pentru recoltarea stufului de pe ele, muncind cu greu în nămolul acestora, prin ape, în ploi și ger, în aceeași înfometare și lipsa oricărui tratament medical, mulți dintre aceștia găsindu-și pe acolo sfârșitul, prin nămolul acestora. Insula Mare a Brăilei, un spațiu enorm, a fost pregătită și dată exploatării agricole, de mare eficiență, prin munca foștilor deținuți politici, cu plata unor mari și multe jertfe. După 1989, a trecut în folosința unor baroni polici, nou apăruți la rampă, de aceeași culoare, începând cu renumitul Tărâță…

În aceste condiții, după un transfer mai scurt pe la «Coasta Galeș», în lunile iunie-setembrie, o altă Colonie de pe Canal renumită în atrocități, am fost scoși din zona Canalului mai mulți deținuți politici și duși în «Colonia de Muncă Onești», unde se construia o ctitorie a dictatorului, «Orașul Gh. Gh. Dej».

Pentru prima dată mă gândeam că, probabil, sunt în prevederi pentru eliberarae, deși nu știam pentru cât timp am fost programat să fac detenție, nu mi s-a comunicat nimic; ce contează: câțiva ani cu lipsirea de libertate, anunțată sau neanunțată, cu condamnare sau fără ea, era fără importanță în optica politică de atunci!; «amănunte» fără semnificație! Acolo lucrau mulți civili, cu diferite calificări și eram oarecum mai la vedere, trebuind să li se mascheze, totuși, acel tratament de «înrobire». De aceea, deși lucram în zone separate de ei, condițiile de muncă și tratament s-au schimbat puțin și, pe față, formal, nu mai eram așa de persecutați, chinuiți, pe «șantier». Noi eram mai mult pălmași, șapatori, la lopată și roabă, transportatori de materiale, tasarea de șosele, căi de acces. «Cazarea» ne-a fost însă pregătită mai departe de lumea liberă, mai izolată, între aceleași garduri de sârmă, cu barăci, priciuri, cu toate celelalte prevederi de siguranță ale lor, de parcă același arhitect le-a proiectat pe toate și, foarte probabil, așa a și fost, detenția fiind de anvergură mare, peste toată țara, locații curente și în rezervă. Acolo eram aceiași, «noi între noi, noi și cu ei», cu aceleași tratamente și comportamente agresive și criminale de mai înainte. Am fost foarte sever avertizați să nu luăm nicio legătură cu civilii, să nu schimbăm un cuvânt cu ei, să nu dăm și să nu primim nimic de la ei; altfel… Am trimis vreo două cărți poștale și de aici și am primit și un pachet.

Iarna anilor 1953/1954 a fost extrem de lungă și geroasă, cu abundență de zăpadă, în toată țara. În câteva zile a nins peste Onești, peste barăcile din colonie, atât de mult, încât nu se mai putea ieși afară. S-au acoperit geamurile până sub «streașină» și au făcut un tunel prin zăpadă pentru a vedea «ce facem, dacă suntem bine, dacă trăim»! Ne-au scos apoi pe noi să lărgim traseul. Am îndurat în acea perioadă o înfometare, peste înfometare; o motivau cu drumurile, zăpezile, transporturile. Au urmat peste acele troiene de zăpezi niște nopți senine, cu un ger cumplit, când nu ne-au putut scoate la lucru câteva zile; dureau mușchii până la os de ger, chiar fiind bine îmbrăcați și nu puteai sta afară, îți îngheța și respirația. Dacă ne scoteau în 1-2 zile la lucru, atunci, rămânea colonia pustie! Nu de grija noastră nu ne scoteau, însă, la muncă, ci pentru securiștii care trebuiau să facă cordonul nu mergeam afară, chiar ei neputând suporta gerul, cu toată îmbrăcămintea protectoare ce o purtau, cu puțină mișcare; dinspre noi puteau fi fără grijă, nu puteam fugi, ci doar să înghețăm.

Deși «colonia», locul nostru de cazare era destul de apropiat de locul de muncă, diferența de comportament, de ceea ce înduram noi într-un loc sau altul, era enormă. Pe șantier, printre civili, nu păream foarte mult diferiți față de ei: ne diferențiam prin «uniforma» și masa servită acolo, la amiază, care era, totuși, mai puțină, dar nu mizeria din alte locuri. Nu strigau la noi, nu ne înjurau, nu ne încarcerau, nu ne loveau cu bâta sau cu cizma și, mai ales, nu eram supuși acelor munci de exterminare. În colonie eram însă «la noi acasă», noi cu ei și tratați în același mod inuman și criminal, așa cum am spus, ca în toate lagărele cu acest specific. Acesta era falsul în tot și în toate, sub dominația ideologiei comuniste atee, ea însăși o falsitate în gândirea umană, căreia îi era firească libertatea, credința în Dumnezeu, sinceritatea, respectul și demnitatea umană. Una spuneau, propăvăduiau, alta era realitatea, minciuna și înșelăciunea fiind la ordinea zilei.

Am petrecut acolo 4-5 luni, numărând al 9-lea loc de detenție, în atâtea chinuri și ilegalități gratuite, sub toate aspectele. Într-o dimineață, intră în baracă un «caraliu» cu o listă, de pe care citește 2-3 nume și mă găseam și eu printre cei nominalizați: la poartă, cu tot ce aveți! Putea spune: «și cu ce nu aveți» (!), pentru că mulți și-au lăsat pe acolo adolescenta, tinerețea, sănătatea, printre sârme, prin scobiturile Canalului, sau prin cine știe ce alte locuri de groază, blestemate. Acuma eram chiar convins că suntem chemați pentru eliberare, că «scap» și eu! Mi-a dat Domnul puterea să rezist în tot acest tumult al persecuțiilor și a atâtor greutăți și mi-a ținut mereu speranța vie în El. Rugăciunile și interiorizarea diminuau mult suferințele, le făceau să treacă mai ușor, fără efect, uneori de parcă nici n-au fost. Cred că era singurul mod de a te proteja în astfel de situații, lăsând să se scurgă greutățile pe lângă tine, fără a le asimila, fără a le lua cu tine.

Am ajuns la poartă și numărăm 6 persoane; toți parcă având fețele mai «înviate», altele ca până atunci. A început pregătirea, cu toți deodată, cu avertismentul: «Nimic din ce ați petrecut, pe unde ați fost, întâmplări și câte altele să nu «povestiți»; altfel, ne întâlnim din nou și greutățile vor fi mai mari, în progres, «în recidivă» (!); ia semnați «colea, șa…»! Am semnat hârtia fără să o citim (doar aveam încredere și nu-i puteam insulta, citind-o!). Era un «Agajament» de respectare a acelor interdicții, mă gândeam eu. Mult timp după aceea, mă întrebam dacă n-or fi trecut cine mai știe ce acolo, compromițător, înșelător. Dar, după mulți ani, după 1990, am găsit Angajamentul în Dosarele de la CNSAS; erau acolo doar datele personale și mențiunea de a mă prezenta cu regularitate la Miliție, timp de 2 ani, deci «Domicililu Obligatoriu», care mi-a fost și aplicat acasă, imediat, când mi-au înmânat Buletinul de Identitate. Sub titlul «Bilet de Liberare», care mi s-a înmânat ca «legitimație, «legitimitate (?)», erau trecute însă două rubrici, în care se menționa lipsa unui Mandat de Arestare și lipsa vreunei Hotărâri Judecătorești, deci lipsa motivului detenției, de durată, care s-a făcut în mod abuziv și ilegal și pe care, culmea, o și afișau prin acel act însoțitor, în acord cu permisiunea dictaturii în care trăiam!

Eram pe punctul de a ieși pe poarta Coloniei Onești, venit de pe o «cărare» atât de lungă și îngustă, după mult timp. Toși ne îndreptam spre «ieșire», dar pe mine mă oprește din drum un milițian și-mi cere să-i dau puțin valijoara ce o aveam cu mine, mică și ușoară. Am confecționat-o cu multă trudă din placaj, folosind o bucată de bomfaier și câteva cuiuțe, de pe acolo procurate, din diverse locuri. În ea aveam câteva obiecte de lenjerie de corp, ca să nu fie goală, dar sub un capac dublu, fixat, aveam o bucată de pânză de bomfaier, ce ținea loc de cuțit, cu care mai tăiam puțina varză crudă sau sfecla, când lucram toamna la IAS-uri, pentru recoltări; mai aveam un rozar confecționat de mine, cu bobițe din lemn foarte fine și un mic vocabular, cu câteva zeci de cuvinte în româno-germană, pe care le treceam acolo și le memoram, cu ajutorul unui șvab, cu care eram în brigadă. Deși a văzut același milițian cutia, i s-a părut dintr-o dată suspectă; poate a auzit un mic zgomot când a verificat-o, sau poate l-a auzit atunci când eu mă deplasam grăbit spre poartă. A pus cutia jos și a zdrobit-o cu cizma, ieșind la iveală obiectele puse acolo, ascunse (?); oricum, eu nu le amestecam cu ce purtam în cutie: o bucată de pâine, o felie de sfeclă… I-am răspuns la toate întrebările: «ce-i asta?», doar la ultima, cu vocabularul, era să o pățesc. La întrebarea: «ce-i aici?», i-am răspuns: «un vocabular german-român»… «Nemțește! Spion!» Mi-au tremurat picioarele; a și sunat comandanul care a venit imediat și, văzând despre ce-i vorba, cu ceva mai multă minte decât acel idiot, mi-a spus: dă-i drumul, pleacă! Și eu l-am ascultat pe loc, ajungând din urmă pe ceilați, care au privit scena puțin întristați, totuși. Chiar am scăpat! Dar dacă acel ofițer manifesta același zel, aceeași prostie, mă puteam întorce în baracă, fără valijoară, fără amintiri și cine știe când să mai fi fost plecarea, dacă mai era cândva! În viață, un lucru foarte mărunt poate dărâma totul, în cine știe ce situații bizare, neprevăzute.

Acasă, cu câteva zile înaintea sosirii, mama i-a spus surorii mele: du-te și cumpără pentru Ghiță un costum, că vine acasă în câteva zile. Lasă, mamă, numai să vină, că îl cumpărăm îndată. Du-te când îți spun, a spus mama răspicat. Cine se putea împotrivi puterii ei prevestitoare, din totdeauna?! Acasă, pe lângă bucuria tuturor, mă aștepta și costumul! Sosit la poartă, cățelușa Volga (?) nu m-a uitat, m-a recunoscut imediat și m-a petrecut schelălăind până în casă. După acea mare bucurie, a urmat o libertate amăgitoare, cu explozii cumplite, crude, nu după mult timp.

De regulă, când părăsești un loc în care ai petrecut în mod plăcut un timp mai îndelungat, sau chiar puțin timp, te uiți în urmă, te desparți mai greu de acele locuri, sperând probabil chiar într-o revenire pe acolo, oricum, un bye, bye! M-am uitat și acuma în urmă, fugar, având cu totul altă stare psihică. Îți spuneai să-ți urmezi drumurile în viață tot timpul departe de astfel de locații de groază și căutai să te depărtezi mai repede de ele. Gardurile acelea, sârmele dintre care abia ai scăpat, îți rămâneau parcă în imagine și când nu se mai vedeau: erau acelea care în mod atât de nefiresc au blocat atâtea drumuri în umblet, în deplasări umane, pentru atât de mulți și pentru mult timp (pentru atâția, definitiv) și erau «prezentate» ca spații de izolare ale celor răi dintre cei buni. În realitate, separarea executată era chiar inversă: izolarea celor «dinăuntru» de cei «de afară», de ticăloșiile cumplite ale activiștilor de partid, ale securiștilor și ale torționarilor.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”, Sighet

15.03.2019, Minneapolis




Sighet – Pelerinajul național anual al Bisericii Greco-Catolice

Sâmbătă, 12 mai, va avea loc la Sighetul Marmației pelerinajul național anual al Bisericii Greco-Catolice la mormintele martirilor din sinistra închisoare din localitate, în primul rând ale celor 4 episcopi catolici, încă neidentificați în gropile comune din Cimitirul Săracilor de la Ciarda.

Procesiunea pelerinilor va porni la ora 9:15 de la închisoarea din Sighet (actualul Muzeu Memorial) până la Ciarda, unde va avea loc Sfânta Liturghie care va fi celebrată de episcopii greco-catolici împreună cu un număr mare de preoți, alături de călugări, călugărițe și credincioși din toată țara.

Cei 4 episcopi catolici morți la Sighet sunt: Valeriu Traian Frențiu (+1952), Ioan Suciu (+1953) și Tit Liviu Chinezu (+1955) – greco-catolici, alături de episcopul romano-catolic Anton Durcovici (+1951 ), deja beatificat.

Procesul de beatificare (prima fază a canonizării) a episcopilor greco-catolici martiri a intrat în ultima linie dreaptă, finalizarea fiind foarte apropiată, poate chiar anul acesta.

Preot prof. Marius Vișovan

sursă foto: http://www.primaria-sighet.ro




Vasile Popșa – eroul Maramureșului (autor, Marius Vișovan)

Azi, 3 mai, este data morții eroice, în 1949, a luptătorului anticomunist Vasile (Lică) Popşa, conducătorul rezistenţei armate din Maramureş în perioada 1948-1949, om de înaltă ţinută morală şi spirituală, cu o dârzenie de stâncă dar şi cu o nobleţe sufletească impresionantă, unul dintre reperele demnității românești din istoria recentă.

S-a născut în 1925 la Sighetu Marmaţiei într-o familie cu 7 copii, părinţii, Mihai şi Maria, fiind originari din Apşa de Mijloc, sat românesc din dreapta Tisei (azi în Ucraina). Şcoala primară a făcut-o la Sighet unde a început şi liceul, continuat la Timişoara unde a fost refugiat datorită ocupaţiei maghiare a Ardealului de nord între 1940-1944. Va urma apoi cursurile Academiei Comerciale din București, unde va intra în contact cu Mişcarea Legionară. Prieten şi colaborator apropiat al lui Aurel Vişovan, după arestarea acestuia din urmă şi a grupului său în august 1948, Vasile Popşa s-a retras în munţi unde a constituit împreună cu fratele său, Ion Popşa (militant naţional – ţărănist), o grupare de rezistenţă anticomunistă, cunoscută sub numele de “gruparea Popşa”, ce cuprindea în total 108 membri activi (după rapoartele Securităţii), dar şi un mare număr de simpatizanţi, având nuclee în mai multe sate de pe valea Izei şi a Vişeului, cu o pondere importantă în comunele Ieud şi Dragomireşti. În afară de legionari şi naţional-ţărănişti în organizaţie erau şi un mare număr de maramureşeni fără apartenenţă politică, toţi fiind uniţi în lupta anticomunistă sub semnul credinţei creştine și a dragostei pentru neamul românesc. Prezenţa în grup, ca adevăraţi părinţi spirituali, a mai multor preoţi greco – catolici care refuzaseră compromisul în 1948, arată că în Maramureş lupta anticomunistă şi rezistenţa catolică s-au suprapus în totalitate. Dintre aceşti preoţi rezistenţi se detaşează figura părintelui Ion Dunca – Joldea din Ieud, adevărat exponent al idealurilor românilor maramureşeni.

Au fost surprinşi de trupele de Securitate la Ieud pe 3 mai 1949; în urma unui schimb de focuri (apreciat în raportul Securităţii la circa 30 de minute), Vasile Popşa a fost ucis, Ion Popşa a reuşit să fugă, restul celor prezenţi fiind arestaţi. Deşi în următoarele luni Securitatea a operat numeroase arestări, o parte a membrilor grupului s-au reorganizat continuând rezistenţa armată în munţi până în 1953. Trupul lui Vasile Popşa a fost aruncat într-o groapă neidentificabilă la Cimitirul Săracilor din Sighet, iar Ion Popşa a fost arestat câteva luni mai târziu, condamnat şi întemniţat, murind în 1952 în închisoarea Tg. Ocna în aceeaşi celulă cu Valeriu Gafencu.

Sora fraţilor Popşa, Ana, evoca acum câțiva ani cu emoţie amintirea fratelui ei Vasile (Lică): “Lică a fost un băiat extraordinar, un om de o corectitudine rară… îşi ridica pălaria sau şapca şi saluta pe toţi ţăranii, avea un mare respect faţă de toţi oamenii… Era foarte credincios, mergea în fiecare duminică la liturghie la biserica noastră greco-catolică din Sighet, se spovedea şi se împărtăşea des. Avea o voce foarte frumoasă, cu un timbru plăcut, cânta deseori pricesnele la liturghie. Îmi amintesc şi acum un cântec pe care Lică îl cânta în biserică şi ne impresiona pe toţi:

“Marie, maică fără pată / O blândă stea din dalbe zări / Răsari în noaptea-ntunecată / Ca să-mi alini pieptu-n fiori / Ascult-a noastră rugă plângătoare / Îndură-te de noi din cer de sus / Tu dintre mame cea mai iubitoare /Şi du-ne-n cer la fiul tău, Isus.”

În 1940, după ce Ardealul de nord a fost cedat Ungariei, elevii de liceu din Sighet au fost obligaţi să continue studiile în limba maghiară fiindcă altă alternativă nu exista. Majoritatea dintre ei însă nu ştiau deloc sau aproape deloc ungureşte. Într-una din ore, Lică n-a ştiut să răspundă profesorului în limba maghiară şi a raspuns în limba română şi atunci profesorul i-a dat o palmă. Împreună cu mai mulţi tineri români supuşi unui tratament similar, Lică a hotărât atunci să fugă în România şi a continuat liceul la Timişoara şi apoi facultatea la Bucureşti.

Mai târziu, după ce au venit comuniştii şi el a fugit în munţi, eu nu l-am mai văzut. Sora mea, Lenuţa, însă, l-a vizitat şi i-a dus mâncare şi ea mi-a spus ce a zis Lică despre eventualitatea unei plecări din ţară: “Eu ţara n-o părăsesc, dar nici viu pe mine nu m-or prinde…” Cu câteva zile înainte de moartea lui, în ziua de Paşti 1949, Securitatea a făcut o percheziţie violentă la noi acasă sperând să-i găsească pe fraţii mei. Ei, însă, nu erau acasă… securiştii au urcat în pod, au înţepat cu furca prin fân, dar, nimic. Securistul Toth foarte nervos, s-a răstit la mine: “Unde-s fraţii tăi?” Am răspuns: “Nu ştiu” şi atunci mi-a tras o palmă… După ce l-au omorât pe Lică, i-au purtat cadavrul pe o căruţă prin oraş ca să vadă lumea ce păţesc “duşmanii poporului” şi apoi l-au îngropat la intrarea în Cimitirul Săracilor, undeva aproape de drum – mi s-a spus, dar nu ştiu exact unde…”

Unul dintre camarazii apropiaţi ai lui Vasile Popşa, Găvrilă Iusco, zis Sfâcă din Ieud, trecut la cele veşnice cu un an înainte de Revoluţie, a relatat unui prieten şi camarad luptele cu Securitatea care au premers moartea lui Lică:

„Prima dată, Securitatea ne-a atacat la Dragomireşti, unde noi eram adăpostiţi în casa morarului. Copilul acestuia, Ionuc, în vârstă de 12 -13 ani a observat că în drum opriseră mai multe camioane cu militari şi a venit să ne avertizeze strigând în gura mare: “Fugiţi! Securitatea!”. Eu fiind de pază trebuia să acopăr retragerea celorlalţi care au luat-o spre pădure. Văzând că nu-l pot prinde pe copil, securiştii au deschis focul, dar, din fericire, nu l-au nimerit. Eu am ezitat câteva secunde de frică să nu-l nimeresc eu pe copil şi apoi am tras o rafală scurtă cu pistolul mitralieră ţintind intenţionat în pământ în faţa primului rând de militari, căci nu voiam să ucid pe nimeni. În clipa aceea, toţi s-au aruncat la pământ. Cum se ridicau, cum mai trăgeam câte o rafală, tot scurtă, că nu aveam muniţie prea multă… În felul acesta, ai noştri au reuşit să se ascundă. Lică a venit însă după mine şi mi-a spus: “Bine, Găvriluţ! Acum fugi repede că rămân eu!” M-am îndepărtat o distanţă oarecare apoi m-am oprit şi am reluat focul acoperind retragerea lui. Şi tot aşa ne-am acoperit unul pe altul până am ajuns în pădure, unde ştiam că securiştii nu au curajul să intre… Lică a venit la mine şi m-a sărutat pe amândoi obrajii. “Găvriluţ, mulțumită ţie am scăpat! Dacă nu erai tu, acum eram ori prinşi ori morţi …” N-am să uit niciodată gestul lui Lică. Din păcate, însă, după două zile am fost atacaţi din nou şi de de data asta n-am mai scăpat…”

Ultimul supravieţuitor al luptei de la Ieud din 3 mai 1949, Iusco I. Găvrilă, originar din Şieu, trecut la cele veșnice în 2011, relatează desfăşurarea evenimentelor:

“Era în vacanţa de Paşti a anului 1949, eu eram elev la Liceul Pedagogic din Sighet şi am fost trimis de Ştefan Minică la Ieud să iau legătura cu Vasile Popşa. Alături de mine se aflau Ion Dunca zis Bărbosu, Găvrilă Iusco zis Sfâcă – ambii din Ieud, şi Ştefan Tand din Rozavlea. Ţin minte că fiecare am avut câte o armă. Nu-l cunoscusem dinainte pe Vasile Popşa, dar ne-a facut o impresie foarte bună. Era un bărbat înalt, suplu, foarte frumos, la gât avea un lănţisor cu o cruciuliţă şi în momentele de linişte ne învăţa limba franceză. Eram cu toţii bucuroşi că ne-am pus sub comanda lui. După ce am scăpat de încercuirea Securităţii la Dragomireşti, pe 1 mai 1949, ne-am regrupat seara la Ieud.

Pe 3 mai ne aflam în Ieud în casa lui Dumitru Dunca zis Pâţu, când Securitatea ne-a atacat din nou deschizând focul prin suprindere. Vasile Popşa a fost împuşcat şi avea să moară în seara aceleiaşi zile, Ion Popşa a aruncat o grenadă pe geam şi a reuşit să fugă. Pe noi, ceilalţi, ne-au arestat şi ne-au dus la Securitate, la Sighet.”

Ioana, fiica lui Dumitru Dunca, îşi aminteşte şi ea acele clipe de coşmar: “Tata era în legătură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au dormit la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică a fost împuşcat şi, câteva ore mai târziu, a murit. Ion a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea… I-au arestat şi pe mama şi pe tata; pe tata l-au legat şi l-au bătut. Eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar, securiştii ne-au lovit şi pe noi. Fratele meu, Găvrilă, care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă.”

…Au trecut 69 de ani de la acel 3 mai însângerat. Trupul lui Vasile Popşa s-a odihnit fără cruce, undeva în cimitirul săracilor din Sighet, unde, la scurtă vreme, a primit ca şi “colegi” pe Iuliu Maniu, pe episcopii catolici, pe generali şi academicieni şi pe alţi fii iluştri ai neamului românesc, care, prin jertfa lor, sfinţesc pământul Maramureşului… iar sufletul său nobil, Dumnezeu să-l aşeze cu sfinţii și drepţii în împăraţia Sa! Generaţia mai tânără a Maramureşului, pentru care Lică Popşa este un nume intrat în legendă îi aduce un respectuos omagiu de recunoştinţă şi admiraţie prin semnatarul acestor rânduri care, interesantă coincidenţă (oare?) a venit pe lume tot într-o zi de 3 mai…

Autor, preot prof. Marius Vișovan