De multe ori, în viață, ne credem superiori. Avem gânduri arogant exprimate, cuvinte spuse în contratimp si intenții care nu se pun în practică. Ne credem invincibili, simțim că nimeni și nimic nu ne poate opri. Ei bine, există momente în viață când Dumnezeu are alte planuri, când acesta ne arată unde ar trebui să fim. Faptul că asculți păsărelele, te bucuri de natură, râzi, plângi, suferi, iubești, urăști, toate acestea sunt sentimente care trebuie trăite și asumate.

Am venit pe această lume cu un scop și vom pleca atunci când misiunea noastră se va îndeplini. Nu sunt adepta superficialului, vreau să cred că viața trebuie trăită la maxim. Asta nu înseamnă să sari cu parașuta sau să faci lucruri extravagante care îți periclitează sănătatea. Viața este o artă pictată în cea mai frumoasă formă. Viața fiecăruia este tabloul propriei persoane. Tu alegi ce culori merită să fie pe paleta ta. Ce amintiri, ce oameni, ce sentimente și trăiri. Când spun că viața trebuie trăită intens, mă refer la plăcerea de a de a progresa, plăcerea de a explora. Când zic intens, mă refer la trăiri reale, substanțiale, nu concepute (doar) în mintea noastră.
Intens înseamnă să simți profund lumea din jur. Să simți emoțiile dinaintea unei provocări, să simți natura și tot ce te înconjoară. Să iubești cu adevărat, să râzi până îți dau lacrimile, să plângi de bucurie. Avem și multe încercări, trebuie să trăim și emoțiile mai puțin plăcute, pentru a ne dezvolta și a crește. Empatia e darul cel mai de preț pe care îl poți primi de la viață. Oamenii nu își vor aminti ce acțiuni „mărețe” ai realizat, ci cum i-ai facut să se simtă în preajma ta. Așa că fii bun, onest și cinstit. Poate nu vom avea parte de bucurii mereu dar… ce rost are viața fără mici supărări?…

Clara Fotache
Studentă Facultatea de Drept
Universitatea Babeș – Bolyai Cluj-Napoca

Sursa foto: https://pxhere.com/en/photo/2526

Dorința oamenilor de a fi perfecți nu se va realiza niciodată. Noi suntem frumoși prin imperfecțiunile noastre, prin defectele, greșelile si micile noastre scăpări. Nu suntem roboți, să trăim pe pilot automat și să nu ne afecteze nimic din ceea ce este în jur.

Viața în societate ne determină să facem mereu eforturi pentru a fi pe placul celor din jur. Avem grijă cum ne comportăm, cum ne îmbrăcăm, cum socializăm, astfel încât să nu supărăm pe nimeni niciodată. Ne e frică sa fim noi cei care sparg gheața când profesorul întreabă: „Cine ar vrea sa răspundă primul?”. Avem temeri să ne așezăm în primul rând, în sala de clasă. Trăim mereu cu teama de a nu fi criticați de ceilalți și ne dorim să fim remarcați la nivel de grup. Tot acest amalgam de gânduri ne macină mintea și sufletul seara, când punem capul pe pernă și ne face să uităm temporar cine suntem, de unde provenim, ce dorim să se întâmple cu viața noastră.

Ajungem tineri adulți, trecuți prin anii adolescenței și totuși nu simțim că avem controlul asupra vieții noastre. Ne trezim singuri, într-o lume a prejudecăților și facem lucruri care nu ne plac, de dragul de a avea un nume în societate, un statut. Preferăm să ne petrecem jumătate din zi la un job bine plătit, dar superficial, un job care arată bine pe hârtie dar doar noi știm cât de banal e. Ne obișnuim să trăim astfel, o lună, un an și chiar o viață întreagă, doar pentru ca rudele să se mândrească cu noi, realizând comparații între copii, creându-se astfel o falsă competiție în interiorul familiei, cu efecte negative asupra stimei noastre de sine.

Consider că, ceea ce contează cu adevarat în viață, este ceea ce te bucură pe tine, pentru că tu ai fost cu tine însuți/ însăți când aveai emoții în prima zi de școală sau când ai luat prima ta notă mică și, totuși, ai învățat în continuare, știind sigur că, la următorul test, te vei descurca mai bine. Tu ți-ai fost alături atunci când ai urcat pe scenă pentru prima dată și, chiar dacă îți tremura vocea din cauza emoțiilor, ai reușit să îți spui poezia. Tu ai fost acolo, cu tine, când nimeni altcineva nu-ți era prin preajmă.

Avem tendința constantă de a ne face rău, de a-i lăsa pe cei din jur să ne conducă viața, când de fapt ar trebui să trăim conform principiilor, talentelor, dorințelor și ambițiilor noastre.
Cum să învățăm să fim buni și să empatizăm cu ceilalți, când tot ce știm este să fim exagerat de critici, în primul rând cu noi, apoi cu cei din jur?…

Clara Fotache

studentă

Nota redacției: poza reprezentativă „persona_tunnel” este preluată de pe site-ul https://s3.amazonaws.com

Când eram copil, marea mea pasiune era șahul. Încă îmi place, dar nu îl mai practic la nivel profesionist, ci doar de dragul amintirilor. Eram fascinată de jocul pionilor, mă motiva ideea de a obține victoria. Mi se părea interesant că șansele de a câștiga erau egale, deoarece nimeni nu avea un avantaj la începutul competiției. Conta doar abilitatea ta de a te descurca cu ce aveai pe tablă.

La șah am învățat că fiecare piesă este importantă, la fel ca oamenii din existența noastră. Unii apar în viața ta pentru o fracțiune de secundă, fără să aibă o influență deosebită asupra ei, pe alții ajungi să îi întâlnești cu un anumit motiv. Unii te învață că, uneori trebuie să renunți la ei pentru a fi în avantaj iar alții se dovedesc a fi un cadou binemeritat. Pentru a păstra alături de noi persoanele cu adevarat importante, uneori trebuie să le sacrificăm pe cele mai puțin importante. De exemplu, pentru a avea o tură puternică, poți fi nevoit să sacrifici anumiți pioni. Persoanele-pioni din viața noastră sunt trecătoare, ele apar și dispar iar tabla nu este grav afectată. Dar în momentul în care regina îți este luată într-un schimb, jocul pieselor tale se cutremură, inima îți bate puternic, gura ți se usucă, privirea îți fuge în toate părțile de frica de a nu fi învins, pentru că știi că ai pierdut cea mai importantă piesă de pe tablă. Totuși noi, oamenii, învățăm să trăim fără persoanele dragi din viața noastră și, chiar dacă ele dispar, jucăm jocul vieții ca și cum ar mai fi încă printre noi. Șahul este o artă deoarece te învață că poți câștiga lupta chiar și cu pioni mai puțini, dacă se descifrează jocul pieselor.

Mereu am ales să joc cu negru în defavoarea albului. Îmi plăcea ideea de a aștepta ca celălalt să facă primul pas, să pot observa și gestiona piesele în funcție de situația făcută de alb. Preferam să fiu cu un pas în urmă, apoi avansam și ajungeam cu doi pași înaintea albului. Această strategie îi surprindea pe adversari și m-a ajutat de multe ori să câștig jocul. Șahul îți dezvoltă raționamentul, atât pe tablă cât și în viață. Deciziile noastre se bazează pe un algoritm al experiențelor din trecut. Poate dacă nu cădeam la schi și nu îmi rupeam mâna, consideram că schi-ul este un sport sigur. Poate dacă nu mă mușca un câine când aveam șase ani, aș fi crezut că toți câinii sunt blânzi. Poate dacă nu aș fi avut o încercare nereușită de a cânta la pian aș fi considerat că e ușor să cânți la instrumente și oricine poate face acest lucru. Astfel ajungem să luăm decizii si să dăm sfaturi pe baza a ceea ce am reușit sau nu să facem în trecut. Ideea este că nu trebuie să lăsăm evenimentele nefaste din trecut, să ne influențeze viitorul.

Cu timpul, am înțeles că toți ne dorim să fim regi sau regine, dar ne este frică să nu fim judecați. De aceea mulți aleg să treacă prin viață ca niște simpli pioni, deoarece își doresc să fie la fel ceilalți, să nu iasă cu nimic în evidență. Nici nu interesăm pe nimeni, dar nici nu deranjăm. Eu nu îmi doresc să rămân doar un simplu pion pe o tablă de șah. Vreau să trec prin toate etapele, de la pion la nebun, de la nebun la cal și de la cal la tură.

Și voi puteți face asta! Veți ajunge, astfel, să stăpâniți rolul „reginei”, să conduceți jocul pieselor și să vă găsiți propria cale!

Clara FOTACHE
Clasa a XII-a, Colegiul Național „MIHAI EMINESCU” Baia Mare