Regizorul Cătălin Saizescu va fi prezent la Sighet, pentru a promova, în premieră în Maramureș, filmul care a primit trofeul “Golden Goblet/Pocalul de Aur”, pentru realizări artistice remarcabile la Festivalul Internațional de Film de la Shanghai (China) în anul 2017. “Scurtcircuit” (în engleză Fault Condition – Stare de blocaj) este un film inspirat de un eveniment dramatic, real, incendiul de la maternitatea Giulești, petrecut în București în urmă nu cu foarte mulți ani (2010).
Sâmbătă, 26 mai 2018, la Școala de Muzică – Sala “Monica Chifor”, va fi proiectat filmul “Scurtcircuit” în prezența regizorului Cătălin Saizescu și a actriței Georgiana Saizescu.
Tot profitul din biletele vândute (inclusiv de la Sighet) va fi utilizat pentru achiziţionarea de incubatoare pentru copiii născuţi prematur. Este o campanie socială iniţiată de echipa filmului ”Scurtcircuit/ Fault Condition”.
Tânărul regizor Cătălin Saizescu, fiul regretatului regizor și actor Geo Saizescu, a acceptat să-mi destăinuie într-o scurtă discuție, câteva detalii din povestea filmului – dramă “Scurtcircuit”.
Ion Mariș (IM): Domnule Cătălin Saizescu, cum, când a apărut ideea acestui film?
Cătălin Saizescu (CS): În seara zilei de 16 august 2010 priveam stupefiat la drama ce se transmitea în direct pe canalele tv: incendiul salonului de terapie intensivă neonatogie a Maternității “Panait Sîrbu” din București (Maternitatea din Giulești cum este cunoscută popular). Copiii mei, Maria și Matei veniseră pe lume cu 5, respectiv 2 ani în urmă, în același loc în care acum niște bieți părinți nefericiți își pierdeau odraslele sau trăiau drame inimaginabile alături de copii de-abia născuți, prematuri supraviețuitori ai unor temperaturi devastatoare, de peste 200 grade Celsius.
În 2011 preluam proiectul unui film de la o altă companie aflată în imposibilitatea continuării producției din cauza slabei finanțari, film al cărui scenariu avea la bază povestea unei femei care-și dă spre adopție copilul proaspăt născut în schimbul unor foloase materiale. Practic, era subiectul sensibil al anilor ‘90 și chiar 2000 când în România, datorită unor vicii legislative în domeniul adopțiilor internaționale s-au consumat nenumărate drame atât pentru copiii răspândiți în toate colțurile lumii de a căror urmă nu a mai dat nimeni în multe dintre cazuri, cât și pentru părinții acestora, fiecare cu partea lui de vină, a cărui cuantum e greu de stabilit.
Fiind convins că evenimentul de la Giulești nu poate să treacă neobservat și tocmai pentru a conștientiza gravitatea unor accidente de acest gen ce nu trebuie repetate, accidente pentru care se impun măsuri drastice de siguranță, măsuri ce pentru lumea civilizată, ajunsă la un înalt grad de responsabilitate constituie o normalitate, am decis, împreună cu talentata scenaristă Ioana Vicol să înglobăm acest paragraf în povestea inițială doar că, forța întâmplărilor reale a acaparat până la urmă întreg scenariul filmului. Cu o documentare în detaliu, studiind dosarele procuraturii, citind toate articolele de presă și declarațiile martorilor oculari, declarațiile părinților, ale cadrelor sanitare și ale pompierilor salvatori și coroborând informațiile oficiale cu cele obținute din interior am reușit, zic eu, să spunem o poveste, fictivă ce-i drept, dar care respectă într-o foarte mare măsura realitățile momentului.
O altă temă socială pe care am ținut s-o punctăm este problema mamelor minore, care, în România, a atins cote alarmante. Nu degeaba eroina noastră principală, Melania (Maruca Băiașu) este o elevă de 15 ani, provine dintr-o familie modestă cu un tată alcoolic (Valentin Popescu) și o mamă (Magda Catone) care acceptă compromisul unei tranzacții financiare prin darea spre adopție a nepoțelului încă nenăscut (în schimbul avansului pentru achiziția unui apartament), forțată și de directoarea liceului (Oana Ștefănescu) în care lucrează ca secretară și mama lui Emi (Manuel Nicolae), iubitul Melaniei, sub amenințarea pierderii locului de muncă, mica remunerație din care reușeau să supraviețuiască cu toții. Inspirația personajului Melaniei a venit din realitate, una dintre mamele copiilor implicați în catastrofa de la Giulești era minoră.
IM: Filmul are un mesaj foarte precis. Va ajunge oare mesajul la.. țintă?
CS: Cred că acel accident trebuia să rămână în conștiința colectivă și sper că vom învăța cu toții din greșelile altora. Am încercat un soi de exorcizare a felului în care suntem obișnuiți să tratăm problemele grave cu care ne confruntăm, automatismele, clișeele și monotonia unor sisteme mai mult sau mai puțin impuse într-un mecanism administrativ defectuos, care ne este inoculat cu obstinație de câteva decenii bune în detrimentul unei vieți liniștite și lipsită de grija zilei de mâine, într-o societate în care normalul ar trebui să se așeze la rang de obișnuit, într-un secol în care speram cu toții că singura problemă pe care n-ar fi trebuit să ne-o mai punem ar fi fost însăși supraviețuirea…
Din păcate, în toamna anului 2015 în care am filmat Scurtcircuit o altă tragedie de proporții a zguduit o națiune întreagă: incendiul de la Clubul Colectiv. Unul dintre membrii echipei care m-a ajutat la realizarea acestui film, Daniel Ciobanu, ne-a părăsit împreună cu alți 67 de tineri.
Provocarea cea mai mare este să ieșim de “după deget” și să spunem lucrurilor pe nume și, în același timp, să ne asumăm atitudinea civică, să devenim mai responsabili. Valențele acestui cuvânt ar trebui să rezoneze în fiecare dintre noi. Numai împreună putem izbândi!
IM: Cu acest film ați obținut un important premiu la Shanghai. Cât de relevant este acest premiu pentru cariera dumneavoastră?
CS: Este fascinant să participi în competiția oficială a unui festival de așa calibru cum este Festivalul Internațional de film de la Shanghai (multă lume nu știe că în lume sunt doar 15 festivaluri de rang A printre care se numără Cannes, Berlin, Veneția, Shanghai). Faptul că am putut interacționa cu realizatori talentați, cu actori din toate colțurile lumii, producători și distribuitori, multitudinea de filme interesante și organizarea foarte bine pusă la punct au făcut din acest eveniment cultural excepțional un regal al cinematografiei mondiale. M-am bucurat să fim apreciați pe piața asiatică al cărui lider de necontestat este China, fiind plăcut surprins și de prezența în număr extrem de mare a spectatorilor la filmele din festival. Există la ei o apetență pentru cinema, care la noi parcă s-a estompat. M-am bucurat de o premieră mondială cu o sală plină, cinefili prin definiție, dornici să comunice la final cu noi, cu echipa, să ia autografe și să se imortalizeze în poze cu fiecare actor și actriță, bucuroși de interacțiunea cu creatorii unui film al cărui mesaj i-a atins! Și totuși, am făcut acest film pentru publicul larg nu doar pentru aprecierea la nivel profesionist/festivalier. Mă bucur că am reprezentat cinematografia românească pentru prima oară la Shanghai, fiind primul film românesc selectat în competiția oficială a celui mai mare festival de film al Asiei. Bucuria și mai mare este să știu că mesajul meu ajunge la cât mai mulți spectatori români.
IM: Cum au trăit/ simțit actorii, echipa de filmare, drama poveștii?
CS: Așa cum rușii credeau la începuturile cinematografiei în decupajul beton armat, de la Pudovkin citire, eu cred cu tărie în actorii pe care mi-i aleg în distribuție. Chimia actorilor care interpretează personajele transpiră în acel „cinema” cum îmi place mie să zic, care se naște și te captează ținându-te pironit în scaunul cinematografului, avid să trăiești povestea până la sfârșit pentru a gusta din plin deznodământul.
Întâlnirea cu actori de calibru precum Dorel Vișan, Valentin Popescu, Magda Catone, Oana Ștefănescu, Ionel Mihăilescu, Paula Chirilă, Maia Morgenstern, Claudiu Bleonț, Andras Demeter, Ionuț Brancu, Adrian Văncică, Nicodim Ungureanu, Take Florescu, George Ivașcu, Georgiana Saizescu, Iulian Enache, Mircea Drîmbăreanu, Victor Vurtejan, Răzvan Oprea, Ada Navrot, Liliana Pană, Richard Bovnoczki, Marius Rizea, Vasile Calofir, Alina Șeban și nu numai, a fost un regal. Bucuria de a lucra cu actori talentați și pasionați de nobila meserie pe care o practică, s-a amplificat cu fiecare zi de filmare, cu fiecare cadru și secvență întipărită. Nu cred că aș fi putut găsi în rolul managerului de spital un actor mai potrivit ca Dorel Vișan sau în rolul directorului de la adopții un personaj mai complex decât cel pe care l-am creat cu Adrian Hostiuc. Mă bucur că am pus-o în valoare pe Oana Ștefănescu, o actriță cu un potențial enorm cinematografic și că i-am oferit Magdei Catone contre-emploi-ul dramatic de care cred că avea nevoie. În aceeași idee a distribuției în contre-emploi Georgiana Saizescu a interpretat rolul Asistentei încercând să înțeleagă mai bine personajul prin documentare și practica sanitară într-o maternitate reală timp de mai multe săptămâni. Cuplul de „spanioli”, Nicodim Ungureanu și Paula Chirilă dau culoare și aduc un zâmbet amar dar, fiți convinși de faptul că personajele lor, Cornel și Raluca, își au corespondent în parveniții contemporani lipsiți de orice formă de etică și de umanitate, oameni pentru care puterea banului e mai presus de orice. Pompierul salvator interpretat de Take Florescu, doctorul implicat în operațiunea de salvare interpretat de Damian Oancea, doctorul (Iulian Enache) și doctorița (Liliana Pană) care preiau copii arși sau tatăl care se implică în salvarea prematurilor spărgând ușa blocată a salonului incendiat (Edgar Nistor) sunt tipologii de eroi ce acționează, eroi pe care-i întâlnim din ce în ce mai rar, dar care există și își merită locul în viețile și în filmele noastre.
Poate că cel mai greu a fost să-mi găsesc cuplul de adolescenți Melania și Emi, colegi de clasă la Liceul de Arte unde directoare este chiar mama lui și secretara mama ei. Aveam opțiunea de a folosi studenți de la actorie dar pariul era să găsesc doi tineri de 15 ani, vârsta inocenței în care credeam atât de mult. Ajutat de Georgiana, soția mea, care, pe lângă rolul Asistentei din film a preluat și rolul de directoare de casting, împreună cu Magda Catone, nașa noastră cu vechi state de plată într-ale actoriei și pedagogiei și împreună cu asistenții mei de regie Stefan Pătrașcu și Alex Mihai care au luat la rând toate trupele de teatru liceal de la Colegiul Național de Arte și până la trupele independente filmând cam toate spectacolele cu adolescenți din anul filmării (2015), am reușit să punem pe lista scurtă cam 5 posibile cupluri cu care am repetat și am dat probe săptămâni la rând până când ne-am fixat la doi viitori actori, Maruca Băiașu și Manuel Nicolae, pe care i-am școlit în puținul timp ce ne mai rămăsese până la începerea filmărilor de la mijlocul lui iulie. Maruca cocheta cu actoria fiind înscrisă de puțin timp la un curs de teatru, iar Manuel era talentat la desen… nu că asta i-ar fi ajutat la actorie doar că fusese cules direct din curtea liceului de Georgiana mai ales pentru aspectul fizic și dezinvoltura cu care purta o primă discuție, lucru ce nu s-a repetat și la casting unde m-a întâlnit pe mine… După ce le-am explicat personajele, am desfăcut textul și le-am câștigat încrederea, am reușit să repetăm și să aprofundăm până am ajuns la un nivel apreciabil care ne-a permis intrarea în filmare.
Oricum, drama prin care trec cei doi adolescenți este greu de imaginat: să rămâi gravidă la 15 ani fiind pusă în fața unei vânzări a copilului pe care urmează să-l naști, să procreezi și să-ți pierzi la nici două zile copilul într-un incendiu… Și cum să-i explici toate acestea unei fetițe de 15 ani și unui băiat care te privesc cu ochi mari încercând să găsească pârghia care să-i conducă spre un soi de sentimente relative, aproape de tragedia prin care trec personajele, despărțite pe nedrept de părinți într-o formulă shakespeariană adusă în contemporan.
IM: Ce se întâmplă cu implicarea civică a românilor? Ne rezumăm oare, constant, la rolul de… spectatori?
CS: Cred că se vorbește mult și se face puțin! Dacă fiecare dintre noi am fi mai responsabili, cu siguranță am avea parte de o societate mai evoluată!
IM: Ce proiecte de… lung metraj, aveți?
CS: Proiecte am multe… cu finanțarea stau mai rău!
IM: Tatăl dumneavoastră a fost un cunoscut regizor! Ați fost influențat din familie să mergeți în aceeași… direcție?
CS: Am fost contaminat de mic cu virusul ăsta cinematografic… Faptul că o echipă întreagă de oameni te ajută să pui în imagini gândurile și ideile din scenariu în felul în care ți-ai imaginat tu povestea mi se părea fascinant. Octavian Cotescu, Ștefan Mihăilescu Brăila, Gheorghe Dinică, Sebastian Papaiani, Jean Constantin, Ion Besoiu, Emil Hosu, Tamara Buciuceanu, Rodica Mureșan, Șerban Ionescu, Ștefan Sileanu sunt doar câteva dintre numele ce mi-au înseninat copilăria, actori mari ai filmului românesc cu întâmplări și experiențe trăite la filmări pe care n-am să le uit niciodată. Și n-am să las deoparte nici scenariștii cu care am avut onoarea să mă întâlnesc precum D.R. Popescu, Ion Băieșu, Alexandru Struțeanu, Fănuș Neagu sau operatorii George Cornea, Aurel Kostrakiewitcz, Puiu Marinescu sau Alexandru Intorsureanu sunt doar o parte din oamenii speciali care au însemnat și înseamnă atât de mult pentru mine.
Așa cum iau viață personajele pe platoul de filmare, din repetiții, căutări, idei, cadre și mișcări de aparat, așa ne îmbogățim și noi cei legați de lumea filmului din întâlniri cu oameni excepționali, talente remarcabile și învățăminte de neprețuit.
Cum poți sta departe de această lume minunată când, practic, te naști pe platourile de filmare?…
IM: Ați participat la proiecția filmului dumneavoastră în diverse localități din țară. Credeți că sunt dispuși concetățenii noștri să iasă măcar la… film?
CS: E drept că există o prejudecată în ceea ce privește filmele românești contemporane. Poate și din cauza subiectelor abordate, poate și din maniera de realizare a filmelor, publicul român a început de mai mulți ani să refuze cinematograful autohton ce a căpătat o tentă pregnant elitistă sau, pe alocuri, total neinteresantă publicului larg. Puțini sunt regizorii care încă se mai gândesc la public și încearcă din răsputeri să-l readucă în sala de cinema. Eu cred că datoria oricărui artist este să atingă coarda sensibilă a cât mai multora dintre semeni și pariul meu cu acest film a fost, printre altele, să fac în așa fel încât să readuc în sală spectatorii români. Cultura se face de cele mai multe ori prin „constrângere”. Așa cum „pofta vine mâncând” și apetența pentru film românesc vine vizionând filme ce te pot face să vibrezi, care să te marcheze… dar, bineînțeles, asta ține și de bucătar/cineast.
M-am bucurat să primesc felicitări de la elevi entuziasmați de poveste, veniți cu diriginta la cinematograful din Pitești, într-o zi din „săptămâna altfel”, tineri „constrânși” să vadă filmul pentru că profei de engleză i-a plăcut filmul și a ținut să-i aducă. Mărturiile lor filmate se regăsesc și pe pagina de facebook a filmului „Scurtcircuit/Fault condition”.
La Botoșani, la Iași sau la Bârlad, am fost întâmpinați cu bucurie de sute de spectatori profund impresionați de film… Am avut bucuria ca și în Oltenia să fim primiți de cinefili, preponderent tineri, entuziasmați de producție. Aștept cu nerăbdare să mă întâlnesc cu publicul din Sighet și să le simt reacția.
IM: Am observat din distribuție că toată familia dumneavoastră este implicată în domeniul cinematografiei. Se poate trăi la noi din/prin… artă?
CS: Nu e ușor să trăiești la noi din artă, dar, se poate! Fiind reprezentantul celei de-a doua generații de cineaști am preluat și realizările tatălui meu Geo Saizescu, remasterizând în format digital, la o înaltă calitate tehnică atât din punct de vedere al imaginii cât și al sunetului, celebrele filme de comedie regizate de el, atât de apreciate încă de telespectatorii români. Distribuind către televiziunile naționale și internaționale filme ca „Păcală”, „Secretul lui Bachus”, „Secretul lui Nemesis”, „Astă seară dansăm în familie” și multe altele, realizez venituri pe care le reinvestesc în film. Aceasta este și explicația opțiunii mele de a nu realiza niciun profit din filmul „Scurtcircuit” ale cărui încasări din cinema am hotărât să le folosim la achiziționarea de incubatoare pentru copii născuți prematur, echipamente ce urmează să le donăm maternităților din țară care au atât de mare nevoie de ele. Și asta nu pentru că am reuși să satisfacem noi nevoile atât de stringente ale sistemului medical românesc, ci pentru a da un exemplu, prin puterea gestului. Cred cu tărie că, dacă fiecare dintre noi ar fi responsabil și ar face lucrurile corect (în orice domeniu), cu siguranță societatea noastră ar arăta altfel.
IM: Dacă ar fi să vă alegeți o altă meserie, ce v-ați dori să fiți?
CS: Când faci ceea ce-ți place e greu să te gândești la altceva pentru că ești prea ocupat cu ceea ce faci!
IM: Avem o școală cinematografică românească cu adevărat vizibilă în context european și mondial?
CS: Mi-ar plăcea ca această școală să fie la fel de vizibilă și pe plan național. Cu siguranță, vorba… „nimeni nu e profet în țara lui” conține foarte mult adevăr. Doar că subiectele filmelor noastre ar trebui să ne intereseze pe noi în primul rând și apoi pe alții.
IM: Faceți parte din tânăra generație a României. Cât de bătăioasă și de coerentă este această generație emancipată tehnologic?
CS: Cu siguranță emanciparea tehnologică a făcut aparent mult mai ușoară comunicarea dar ne-a îndepărtat ca indivizi. Manipularea celor educați este mai dificilă și parcă tocmai de aceea se pune din ce în ce mai puțin preț pe educație, cel puțin la nivel macro. Fac parte dintre cei care au ales să nu-și părăsească țara, părinții și prietenii, deși, parcă pe zi ce trece, totul te îndeamnă la asta. Nu cred că avem nevoie de alții să ne facă curat în grădină și nu cred că ar trebui să ne ascundem gunoiul sub covor. După principiile psihologice ar trebui să conștientizăm problemele și să ni le asumăm. Doar așa putem evolua putând merge mai departe, învățând din greșelile trecutului, ce n-ar mai trebui repetate. Aceasta este și tema filmului „Scurtcircuit” pe care vi-l propun în încercarea de a transforma un banal scurtcircuit electric ce a dus la o catastrofă, într-un scurtcircuit benefic, la nivel mental, o resetare a mentalității. Ne-am obișnuit prea mult să aruncăm vina pe alții pentru problemele noastre, ne-am obișnuit cu „merge și așa”. Este momentul să ne reevaluăm și să ne scurcircuităm, să realizăm că soluția ieșirii din această condiție de blocaj/vină (versiunea titlului în engleză este Fault Condition) o avem cu toții. Schimbarea e în fiecare dintre noi!
IM: Ce vă doriți pentru România, în anul Centenarului?
CS: Cetățeni mai responsabili care să-și asume faptele și să nu uite câte sacrificii s-au făcut de către înaintași pentru această unitate ce nu trebuie pierdută. Speranța mea se îndreaptă spre o societate ce trebuie să fie caracterizată măcar de… normalitate.
IM: Cum i-ați putea „motiva” pe concetățenii mei ca să vi se alăture la proiecția ce va avea loc în municipiul nostru pe data de 26 mai 2018? Vă rog să transmiteți un mesaj publicului sighetean!
CS: Mi-aș dori ca publicul sighetean să vină să vadă „Scurtcircuit” pentru că este o poveste de dragoste, pentru că nu este „just a movie”(doar un film), așa cum spun americanii în general referindu-se la pelicule, pentru că a fost făcut cu inimă și cu suflet, pentru că e o poveste care trebuia spusă și pentru că nu poți fi indiferent față de aproapele tău oricât ai dori să rămâi detașat și, mai ales, pentru a putea discuta după film, pentru că voi fi acolo să le răspund întrebărilor și să le povestesc detalii din culisele acestei producții dificile.
IM: Vă mulțumesc pentru interviu și vă așteptăm la premiera filmului dumneavoastră la Sighet!
CS: Eu sunt cel care vă mulțumește pentru că mi-ați dat ocazia să fac un mic preambul viitoarei discuții cu publicul din Sighet.
Ion Mariș
