ANDRÉ RIEU scrie istorie la CLUJ-NAPOCA: cu peste 30.000 de bilete vândute, celebrul artist anunță data celui de-al cincilea concert! Între 11 – 15 noiembrie 2025, la BT-ARENA, CLUJ-NAPOCA.

Maestrul André Rieu, alături de minunații săi muzicieni Johann Strauss Orchestra, pregătește o serie de spectacole unice, ce vor transforma luna noiembrie a acestui an într-un adevărat regal al muzicii și al emoției la BT-Arena din Cluj-Napoca.

Deși, concertele programate în zilele de 13, 14 și 15 noiembrie 2025 sunt deja SOLD-OUT, iar pentru show-ul din data de 12 noiembrie mai sunt disponibile doar câteva locuri, maestrul André Rieu nu ezită să își manifeste recunoștința față de publicul din țara noastră.

Ca urmare a cererii extraordinare, artistul completează seria de concerte de la BT-Arena, Cluj-Napoca, cu un nou show ce va avea loc pe 11 noiembrie 2025, începând cu ora 19:30.

Biletele pot fi achiziționate începând de vineri, 17 ianuarie 2025, online din rețeaua Eventim.ro, cât și în format fizic din outlet-urile partenere Eventim – librăriile Cărturești, librăriile Humanitas, magazinele Good2Go și Carrefour. Organizatorii evenimentului precizează că EVENTIM este singura agenție de bilete autorizată să vândă bilete pentru concertele artistului André Rieu din România, și semnalează faptul că achiziționarea biletelor de pe alte platforme online nu reprezintă o garanție în privința validării acestora la momentul accesului în locație.

„Mă bucur enorm să revin în România și să împărtășesc pasiunea mea pentru muzică cu acest public extraordinar. Împreună cu orchestra mea, pregătim un spectacol special, plin de surprize, care sper să atingă inimile tuturor.” a declarat André Rieu.

În concertele programate, în perioada 11-15 noiembrie 2025, pe scena Sălii Polivalente BT-Arena din Cluj-Napoca, artistul promite publicului cinci seri magice. Muzica, dansul, emoția și veselia se vor reuni pe aceeași scenă într-o explozie a bucuriei. Cu un nou repertoriu muzical, invitați surpriză și momente pline de energie, cele cinci reprezentații de la Cluj vor fi prezentate într-o combinație perfectă de divertisment, cu momente emoționante și muzică de cea mai înaltă calitate, menite  să creeze experiențe memorabile pentru publicul de toate vârstele.

Supranumit „Regele Valsului”, André Rieu, este unul dintre cei mai iubiți artiști ai lumii, celebru pentru spectacolele sale grandioase, care au transformat muzica clasică într-un fenomen global. Violonist și dirijor de excepție, artistul olandez a cucerit inimile a milioane de oameni prin carisma sa, talentul său unic și abordarea inovatoare a muzicii clasice.

Johann Strauss Orchestra este cea mai mare orchestră privată de muzică clasică din lume, cu peste 60 de muzicieni din diverse țări. Inspirată de epoca balurilor vieneze, orchestra creează o atmosferă spectaculoasă, plină de eleganță și veselie, sub bagheta maestrului André Rieu. Împreună, reușesc să aducă pe scenă o combinație fermecătoare de valsuri, arii de operă, cântece tradiționale, muzică de film și piese contemporane, transformând fiecare moment artistic într-un adevărat spectacol de divertisment.

În show-urile artistului André Rieu din întreaga lume, spectatorii pot fi observați cu ușurință cum trec de la o stare la alta; cântă, dansează, râd, plâng, aplaudă și se îmbrățișează atunci când ascultă frumoasele valsuri sau coloane sonore ale unor filme celebre, melodii spirituale, cântece populare sau marșuri, completate prin acordurile magice ale prețioasei sale viori Stradivarius ce datează din anul 1692. Această vioară este faimoasă pentru sunetul cald, bogat și deosebit, iar André Rieu a menționat în numeroase interviuri că vioara sa este o parte esențială a interpretării și a emoției pe care o transmite în fiecare concert. Fiecare notă pe care o cântă la acest instrument legendar contribuie la magia spectacolelor sale, captivând milioane de spectatori din întreaga lume.

Cu peste 40 de milioane de albume vândute, mai mult de 500 de discuri de platină, aproape 10 milioane de urmăritori pe Facebook, miliarde de vizualizări pe YouTube și cu aproximativ jumătate de milion de spectatori anuali în întreaga lume, carismaticul violonist olandez este, fără îndoială, unul dintre cei mai de succes artiști din lume, un simbol al excelenței și al bucuriei de a trăi prin muzică.

Eveniment organizat de Tazama Productions cu sprijinul: Primăria Cluj-Napoca, Visit Cluj. Recomandat de: Europa FM și Antena3 CNN.

COMUNICAT DE PRESĂ

Editura Valea Verde din Sighet (coordonator Ion Mariș) propune cititorilor un interesant volum „Mediul ca risc și urgență/ Environment as risk and emergency”, dedicat profesorului univ. dr. ing. Alexandru Ozunu, la împlinirea vârstei de 60 de ani.

Volumul, bilingv (română și engleză), ce totalizează un număr de 416 pagini, cuprinde mesaje, gânduri, articole semnate de prieteni, colaboratori, cadre universitare din România dar și din multe alte țări ale lumii.

Salut, Sighet!

Viața este cea mai pură și complexă formă de artă. O operă abstractă al cărei autor este omul. Dispunem de o varietate de nuanțe din care suntem liberi să alegem ce tonuri vor predomina în conturarea „tabloului”. Fiecare moment constituie o tușă de pensulă, tușă ce va influența într-o oarecare măsură imaginea finală.

Inevitabil ajungem într-un punct în care culorile care ne animă existența își pierd din intensitate până ce ajung să dispară în totalitate, lăsând în urmă o imagine rece. Aceste culori nu se risipesc doar din jur, ci și din interiorul nostru, creând o graniță fină între înțelegerea și dușmănia dintre minte și suflet, două elemente principale ale omului, ființă spirituală. Acest „colaps” apare în momentul în care uităm de propria noastră persoană și neglijăm ceea ce simțim sau ne dorim, alegând să trăim pe ritmuri dictate de către influențele exterioare. Renunțăm, fără să ne dăm seama, la unele lucruri care par nesemnificative dar care pot evolua în așa măsură încât să aducă o schimbare pozitivă întregii noastre vieți. La baza acestor aspecte stă lipsa de curaj în a vedea dincolo de bariere.

Cu toate acestea, o acțiune, o persoană, un gest sau un cuvânt poate readuce brusc culorile în peisaj, în cele mai neașteptate momente. Atunci începe adevărata luptă. Lupta de a menține culorile vii când intervine frica de a nu pierde ceea ce ajunge să devină propria noastră realitate actuală. Acela este momentul în care ar trebui să realizăm că scopul principal al vieții noastre nu este să ne ridicăm la anumite standarde deja impuse. Dacă acea frică ajunge să pună stăpânire în totalitate pe noi, riscăm să uităm din nou că „tabloul” existenței noastre depinde doar de noi. Idealul utopic este de a renunța la tot ce înseamnă lucruri fizice și de a deveni lumină pură care nu ține cont decât de propria ei intensitate. O alternativă mai accesibilă ar fi să realizăm că nu ne putem aștepta să primim nimic fără să oferim ceva în schimb, de exemplu, să judecăm persoane și să aspirăm la a nu fi judecați.

Tabloul va prinde incontestabil contur în momentul în care vom realiza adevărata putere de influență pe care o avem asupra noastră și a tuturor lucrurilor din jurul nostru. Opera finală ne va dovedi negreșit că totul s-a întâmplat cu un anumit scop și ne va face să realizăm ce au însemnat de fapt culorile vieții.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
clasa a X-a,
Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța”, Cluj-Napoca

Am ajuns în momentul în care viața pare un film de acțiune sau o dramă fictivă. Nu știm ce ne poate aduce următoarea zi, iar atunci când credem că nimic nu ne mai poate surprinde, viața nu ezită să ne demonstreze că ne înșelăm amarnic. Toate aceste provocări ar trebui să ne arate ce înseamnă cu adevărat puterea omului, dar în schimb interpretăm totul într-un mod greșit și ajungem să ne transformăm în niște „monștri ai prezentului”. Susținem că „totul va fi bine” dar așteptăm ca lucrurile să se schimbe de la sine, ceea ce este imposibil. În continuare se promovează prostia în masa, iar oamenii au ajuns să fie cumpărați cu ușurință. Cuvântul „țăran” a ajuns o insultă iar „munca de jos” este un exemplu de „așa nu”. Ni se implementează încă de la vârste prea fragede că trebuie să facem mereu ceea ce este moral din punctul de vedere al unor oameni și că nu este bine să „ieșim din rând”; ni se spune să nu ne străduim degeaba, deoarece noi nu putem schimba nimic, cuvintele noastre neavând suficientă putere. Învățăm că trebuie să nu spunem mereu adevărul, deoarece asta înseamnă politețea sau că opinia cuiva poate fi luată în considerare doar de la o anumită vârstă. Acest lucru nu ne oprește însă de la a judeca alte persoane pentru „ambalajul” pe care îl expun. Lumea devine tot mai falsă, iar nivelul de frustrare crește și ne străduim să găsim defectele altora pentru a încerca să compensăm nemulțumirile noastre. Încă din copilărie ți se spune să înveți ca să ajungi doctor, IT-ist sau orice îți poate asigura un salariu mare, deoarece vei avea o viață fericită. Poveștile părinților încep cu „pe vremea mea…” dar devin repede „erau alte vremuri” atunci când comparăm trecutul cu prezentul.

În prezent avem curajul de a spune lucrurilor pe nume, deoarece timpul ne-a dăruit dreptul de a ne exprima. Dărâmăm din ce în ce mai multe bariere impuse de societatea din trecut, reguli stricte pe care oamenii din generațiile anterioare au fost constrânși să le respecte. Totuși, în ziua de azi, persoanele se pot reduce foarte ușor la un nume, un număr, o mărime sau o culoare, valorile adevărate fiind înlocuite cu etichetele puse de către societate. Ajungem să tratăm cu neglijență cele mai importante aspecte ale vieții și preferăm să purtăm măști, care ne fac să fim „unul dintre ceilalți” și facem orice pentru a nu ne asuma faptele și cuvintele. Tindem să alegem mereu calea ușoară și sigură, deși în adâncul nostru ne dorim complet altceva.

Partea cea mai tristă este că trecerea de neoprit a timpului nu face decât să ne arate tot mai multe aspecte negative, făcându-ne tot mai conștienți că cel mai mare dușman al nostru suntem chiar noi. La finalul fiecărei zile ne întrebăm: CE MAI URMEAZĂ? Răspunsul este mereu diferit. Fiecare persoană privește scenele filmului vieții în mod propriu și alege cine vrea să fie și cum să își joace rolul de personaj principal în fiecare clipă.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
clasa a X-a, Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța”, Cluj-Napoca

Au trecut două zile de la înmormântarea lui Vasi (n. r. Vasile Dubovici), sigheteanul care ne-a fost răpit când traversa regulamentar pe o trecere de pietoni din Cluj-Napoca. M-am simțit datoare să-i scriu, nu doar fiindcă l-am cunoscut pe Vasi, ci și fiindcă nu pot să stau indiferentă, să văd cum ni se duc oameni buni, muncitori, valoroși din această țară, din cauza unor legi prea blânde, când vine vorba de siguranța noastră, a tuturor.

Mărturisesc că atât mie cât și familiei și majorității prietenilor cu care am discutat în aceste zile a ajuns să ne fie frică să mergem pe stradă, chiar și după ce ne asigurăm, chiar și dacă nu trecem singuri; Vasi era însoțit de încă un tânăr pe trecerea de pietoni, un tânăr care a trecut cu câțiva centimetri pe lângă moarte.

Să fie neputința, indiferența și incompentența cele care stau la guvernarea acestei țări? Câți mai trebuie sacrificați pentru ca România să se schimbe, să-și protejeze cetățenii? Mi-e teamă că lista nu s-a încheiat, că instanțele și instituțiile responsabile se ascund în birouri, după draperii groase și închid dosarele prăfuite înainte de vreme și fără ca problemele să fie rezolvate, fără le să prevină, fără să formuleze soluții pentru viitor, România ajunge un morman de victime, a căror glas a amuțit pentru veșnicie, iar acum, cine poate să vorbească în numele lor?

Mi s-a întâmplat nu o dată, ci de mai multe ori să scap ca prin minune de a fi lovită de vitezomani, de neatenți care nu conștentizează că traficul nu este un teren de senzații tari, de deplasări contra-cronometru, în virtutea unor interese pur egoiste. Ei au super-puteri, în timp ce noi, pietonii, suntem ținte sigure și da, nu ne protejează nimic și nimeni, nici măcar supra vigilența noastră nu este de ajuns.

Am citit numeroase articole, de la moartea lui Vasi, în care mulți internauți, poate unii care nici măcar nu-l cunosc personal, și-au exprimat revolta și indignarea nu numai față de lucrurile și instanțele care permit ca și la ora aceasta România să nu fie un mediu sigur de a circula și frecventa locurile publice, ci și față de răspunsul legal pentru încălcarea normelor și regulilor de circulație, care, în loc să ridice victima lovită, sau măcar familia ei îndoliată, o mai calcă o dată în picioare.

Vasi este unul dintre oamenii care au adus cinste acestei țări, nu doar fiindcă a iubit-o, ci și fiindcă a făcut tot ceea ce i-a stat în putință în acești 33 de ani scurți de viață, să încerce s-o schimbe, s-o facă mai bună, din păcate, n-a mai apucat să-și vadă visul împlinit. Ca noi, toți, a vrut o țară mai bună, pentru familia și copilașul lui, de aceea a înțeles încă de la o vârstă fragedă, încă de pe băncile școlii (Vasi a fost un elev eminent, absolvent al CNDV din Sighet, un student cu rezultate remarcabile, un profesionist și un mentor la locul de muncă) că România nu poate fi schimbată decât de noi, pionii cei de toate zilele, cei care lucrăm și trudim cinstit, fără ocolișuri sau scurtături, cei care ducem greul acestei țări, cei care mergem la vot și votăm cu speranța unui viitor mai bun, cei care credem încă într-o Românie frumoasă, curată și dreaptă, cei care nu ne aplecăm genunchii și ne ținem inimile sus, făcând toate eforturile care depind de noi, de cele mai multe ori, sângerând invizibil în ochii celorlalți, să ne aducem țara acolo unde îi este cu adevărat locul.

Dubovici ANTONIA , 30.06.2019

Marți, 19 iunie 2018, la Cluj-Napoca, a avut loc  cea de-a 16-a ediție a spectacolului de modă inedit „Atipic Beauty”.

Clujenii au fost invitați să ia parte la un eveniment emoționant, alături de asociația Open your Heart. Ca de fiecare dată, show-ul dorește să elimine barierele pe care societatea le are referitor la persoanele cu dizabilități.

12 persoane imobilizate în scaune cu rotile, alături de 12 persoane publice au prezentat diverse creații vestimentare. Sub genericul „Frumusețea stă în tine”, Atipic Beauty Fashion Show s-a desfășurat la Casino Parc Cluj Napoca – Centrul de Cultură Urbană.

Anișoara Mârza (Gog), o tânără sigheteancă imobilizată într-un scaun rulant, în vârstă de 26 de ani, absolventă a Facultății de Contabilitate și Informatică de gestiune, cochetează cu moda din anul 2013 și este model în cadrul proiectului Atipic Beauty încă de la prima ediție:

“Mă bucur că am reușit să fiu prezentă la fiecare eveniment și să fac parte din acest proiect din 2013. Ne-am bucurat de o prezență numeroasă, de oameni care ne susțin și care își doresc să schimbe prejudecăți alături de noi. Astăzi, am purtat cu mândrie o rochie semnată Tina Olari și am defilat alături de Oana Boc”.

În cadrul evenimentului prezentat de Cosmina Păsărin au avut loc și câteva concerte susținute de către Atac Band, Teodora Iacob și Miklos Roland.

Sebastiana Joicaliuc,
studentă anul I, Jurnalism, UBB Cluj-Napoca

Întâlnirea mea cu Lucian Blaga

Era prin noiembrie 1951, eram studentă la Cluj la matematică-fizică. Eram însă și foarte pasionată de literatură, de aceea de multe ori împrumutam cărți de la Biblioteca Centrală Universitară. Într-o zi, mi se spune că volumul pe care-l cerusem (“Din jale se întrupează Electra” de Eugene O ‘Neill) nu se împrumută decât cu aprobarea directorului. Îl cunoșteam pe director, era domnul Hrițan, coleg cu tatăl meu la Școala Normală din Sighet în anii ‘20.

Îl găsesc pe director într-o sală mare unde lucrau mai multe persoane. Îl văd că discută cu un domn înalt, elegant, cu un pardesiu negru destul de lung… Domnul Hrițan mă observă, îmi face semn să mă apropii și apoi spune domnului respectiv:

– Maestre, dați-mi voie să vă prezint o maramureșeancă de-a mea… Am întins mâna și am spus: Aurelia Chindriș.
– Chindriș ?… Nepoată de-a lui Andrei Mureșanu? reacționă acesta în mod surprinzător.
– Nuuuu… am răspuns eu, convinsă că nu e nicio legătură între familia mea și poetul pașoptist, autorul imnului care înflăcărează generații după generații de români, actualul imn național.
– Ba da, fetițo, familia lui Andrei Mureșanu era originară din Maramureș și s-a numit inițial Chindriș. Citește Istoria Maramureșului… Apoi, meditativ și cu o anumită tristețe în glas: “Frumoasă Țara Maramureșului…”

După vreo două ore mă întâlnesc din nou cu domnul Hrițan și îl întreb cine era domnul căruia mă prezentase.
– Cum, nu știi ? Este marele scriitor Lucian Blaga. A fost eliminat de la Universitate și a fost angajat aici la Bibliotecă.

Eram complet nedumerită. Spre rușinea mea, numele de Lucian Blaga nu-mi spunea nimic. De când comuniștii schimbaseră programa școlară, opera lui Blaga nu se mai studia (ca de altfel și a lui Goga, Rebreanu, Arghezi și cea mai mare parte a operei lui Eminescu). Mai târziu am găsit drumul spre poezia și filosofia lui Blaga și mereu mă emoționez la gândul ce mare personalitate am avut ocazia să cunosc…

Cartea lui Eugene O’Neill nu mi s-a permis s-o împrumut. Așa că n-am citit-o nici atunci și nici până în ziua de azi. Au trecut 67 de ani… Dar încă nu e târziu….

Prof. Aurelia Vișovan

Bunica mea a fost bucătăreasă. De acolo mi se trage filtrul gustativ al vremurilor noastre. Tot de la ea am învăţat că omu-i om când primul lucru pe care-l face pentru altul este să-l hrănească şi tot ea zicea că femeia e femeie dacă are mereu aşternutul alb şi apretat ceea ce-ţi permite chiar să laşi patul desfăcut! Vă puteţi imagina că n-am urmă de aşternut creponat în casă şi puţinii bani pe care îi am îi pun toţi la bătaie pentru frigiderul mereu gol. Tot aceşti bunici m-au învăţat ce înseamnă bolnavul de om, cântări religioase fără noimă şi faptul că dacă vrei să faci bani trebuie să învârţi bani. Whatever… asta n-am prins-o nici azi. Fac voluntariat de când mă ştiu.

Crescută sub presiunea unei confuzii totale comparativ cu restul cunoscuţilor mei n-am reuşit să fac altceva mai bun decât să observ şi să accept foarte devreme că lumea nu e aşa cum o văd eu e aşa cum e… sau o fi invers?

Sunt ceva ani de când nu am mai făcut un drum lung cu autobusul. Tranziţia dintre NOI (maramureşenii) spre EI (restul) începe din gară, autogară sau staţia K mai nou. Aştepţi nerăbdător să vezi cine o fi şoferul. Element nou: există priorităţi. Pentru Cluj întâi!!! se aude vocea afumată a unui şofer transpirat, cu părul dat pe spate şi criza vârstei în plină sevă. Păcat că nu e cel bătrân cu vocea lui blândă şi povesti lumeşti de pă Iza. Bun. Deci Cluj prioritar, apoi restul călătorilor se împart în fătuce aspirante, emigranţi modeşti financiar, mame ce-şi vizitează copiii la Cluj, bolnavi, unguroici politicoase şi cei ce vor să urce cu roţi de bicicletă în autocar. Aceştia însă, sesizaţi la timp de bunul şofer ce urlă cât poate ce crezi, măh, că-i tractor aiesta?, se lasă supuşi păgubaşi şi-şi pun la bagaje micile lor comori.

Pornim. Şi încep poveştile, se impart rolurile şi reprezentaţia se dezvoltă: aspiranta cu şoferul schimbă intimităţi când domneşti când de pe vale. Ea e cea care prinde locul cel mai bun, exact în faţă lăngă şofer, loc în care diva sătească se tranformă cu dulce voie în obiectul jocului tulburător al exemplarului alpha. Degeaba încearcă mama dirigintă să poarte glume deocheate cu perdea cu monsieur şofior că el pur şi simplu O IGNORĂ. Femeia se fâstâceşte şi-şi mută locul de trei ori până când, îmbufnată pentru nereuşitele ei se aşează lângă mine şi, văzându-mi faţa, îşi pune vată în urechi. Să nu o ia curentul oare? Mai are o şansă însă. Un moşulic muult prea îmbrăcat pentru cele 30 de grade plus ne întreabă dacă avem copii şi ne înmânează un talisman asigurându-ne că nu e de pocăiţi e de ortodocşi de la hram de la Rozavlea. Emigranta vorbind la telefon despre prima zi de relaha, îşi întoarce capul în ignor ostentativ cum că e trecută demult de genul ăsta de spiritualitate… limitată. Pardon. L-am citit eu, pe talisman şi mi-am asigurat traiul şi mălaiul şi bunăstarea oaselor şi mai ales mi-am asigurat paza de duşmani pe vecie!? Ce fel de oameni or fi şi ăia, m-am întrebat eu, să duşmănească o jumate de om cât sunt.

Cu greu ajungem şi debarcăm personajele fiecare după statul: la aeroport, ira, napolact, farmec şi beta. Ne dăm jos buimăciţi de cărătură şi ne deconectăm complet de la leagănul civilizaţiei şi dăm frontal de lumea Lor. No, amu să vezi varză când dai de Pride, Jazz in the park şi Marşul pentru normalitate! Toate la un loc şi deodată!

Despre asta, To be continued… dar nu înainte de a o cita pe celebra mea moaşă Călină din Şieu, ce ar zice:
Uăăă sâliţâvă şi siţi buni!

Autor, Alina Marincean

Auzind ieri o replică răutăcioasă la adresa unei colege sau poate chiar a mea, cine știe, m-am trezit într-o pauză nocturnă, bombardată de replici scenografiate pline de mustrare și moralitate. Și atunci când vrei să te adormi cu somn și nici tehnica de ,,letting go” a lui Hawkins nu funcționează, te ridici la 4: 37 dimineaţa și scrii despre tine, despre noi, o chestie aparent complet ieșită din context.

Aşadar prima dată când am fos în București aveam vreo 17 ani. M-am dus să-l văd pe Papa. Nu l-am văzut, evident. Am ajuns în schimb la faimoasa pe atunci Europă. Paradisul textilelor şi nu numai. Nu vă puteți imagina entuziasmul unei fetișcane de liceu când prinde haine ieftine și ,,trendi”. Cui îi pasă de materialul sintetic atâta vreme cât e elastic? Pe atunci mă luptam doar cu poftele culinare deci era vitală elasticitatea. Am fost atât de veselă că i-am luat și lui frate-meu o pereche de pantaloni. Scurți. I-a purtat vreo patru ani, erau de la București, băh!

Atunci am auzit prima dată de mol (mall). Aha… MOL! Era în posibilul itinerariu făcut de cunoștințele gazde bucureştene. Printre alte opțiuni era mormântul lui Ceaușescu, McDonald’s și the Almighty Molul. Am rămas cu Mecdonaldsu’. Era deja prea mult, întâi Europa , apoi mirosul acela încă necunoscut şi virgin de…. mecdonalds şi chestiile alea de mâncat cu care nu puteai să asociezi decât noutatea, viitorul, occidentul, banane coapte de la nemţi, balsam de rufe, lego original, limbi străine, haine colorate, libertate frateee, ca-n Vamă! O lume nouă, mare pe care îţi doreşti să o încerci, să o consumi, să o supui, să o domini, să te intorci apoi acasă la Sighet şi să fii deasupra tuturor, să vorbeşti corrrrect cu „a fost şi s-a dus” şi să te piţigăi ca sudiştiii simandicos şi elevat ca-n capitală. Bineee, proiectat, mai iei un pachet mare de la mecdoladsu’ din gară şi te pui pe tren la clasa a doua şi pleci spre casă cu pântecul mare de ambiţii.

În timpul facultăţii am revenit în Bucureşti, de la Cluj cu naşul, spre mare, o experienţă de studenţie – un must cum am zice azi. Ei, atunci Bucureştiul e cel mai cool, totul e posibil şi frumos aşa urât cum e, sau e urât aşa frumos cum e. Mănânci pe stradă, sărăcăcios, dar râzi şi bei bere, mergi la concerte pe care le uiţi şi te întorci epuizat la datoria distracţiei din cămine, în Clujul tihnit.

Apoi a fost vizita angajatei corporatiste. Vii la Bucureşti cu avionul plătit de firmă, cu acte pentru consulate, ambasade, te vezi cu oameni care te tratează cu respect şi importanţă. Suni cunoştinţele din Bucureşti, te scuzi, n-ai timp să le vezi, eşti cu jobu, bei un pahar de vin elegant la hotelul la fel de elegant şi pleci. Tristă. N-ai timp să vezi Bucureştiul. Ei, e un oraş doar. Te consolezi neîncrezătoare.

Apoi vine vremea să depăşeşti complexul provincialului la Bucureşti şi te duci să consumi tot. Da’ tot! Hotel Intercontinetal, ba nu, Casa Capşa ca e brand cu dimensiune romantică. Te lăfăi în aşternuturile de puf organic și ceri scăriţa de la recepţie să urci în patul cu saltea de sute de centimentri grosime; şi te dau pe spate draperiile de brocard şi verdele mochetei şi chelnerii interbelici doamneee, şi teatru şi film şi balet şi operă şi dans experimental şi discuţii şi dezbateri şi drepturi civile şi principii şi revoluţie şi veganism şi spiritualitate şi cartier armenesc şi expoziţie de balegă cu imprimeu uman, consumi… TOT. Ăsta e Bucureştiul! Complex vindecat .

În sfârşit Bucureştiul după naşteri, lupte existenţiale cu tine, cu lumea, cu slujba, cu viaţa. Te duci la Bucureşti, cuminte, la cuşetă. Dormi toată noaptea frântă de la oboseala traiului cu tine şi ajungi. Ajungi… Mai încet, dar cu atenţie, bine pregătită. Te vezi în nervii taximetristului, în blazarea vânzatoarei, în entuziasmul lectorului, în lupta protestatarilor, în eleganţa Căii Victoriei. Te laşi însă purtată de radarul simţurilor cristalizate şi priveşti cu îndrăzneală şi conştientizare în prezent. Primeşti veselă mirarea oamenilor, răspunzi politicos, chiar dacă te ceartă anticarul că ai atins mânuşa de piele. Te desfeţi în efectul unui no şi ioi scăpat în conversaţii şi te bucuri că poţi să fii tu: aparent neproductivă, idealistă, mai iubînd o carte mai ratând o bursă. Fără reproşuri, doar cu dorinţe, încredere şi integritate.

Nu e aşa greu. La Bucureşti, la Sighet şi la noi în viaţă, e azi ca-n parcul Cişmigiu: o oază de potenţial, nici mic, dar nici mare, nici îngrijit, dar nici murdar, cu replici ieftine de amfore şi ceas art nouveau, cu plante aranjate simetric şi lac secat în reparaţii, cu băbuţe şi moşulici, cu piţi şi cu pocăite pline de pace, cu derbedei şi cu îndrăgostiţi. E cu de toate. Ce să fac cu ele? În funcţie de bancă îi văd pe unii şi uit de alţii. Schimb banca, intru în vorbă amintindu-mi mereu de mine şi sunt mai blândă. Pot să mă văd trecând prin viaţă după ce poze fac. Cu cât mai multe selfiuri, cu atât mai bine, aş zice eu azi. Să ne uităm la noi mai des cu înţelegere.

Aşadar domnilor, mai daţi-mi insomnii. Măcar mai scriu şi Salut… Sighet :)!

Alina Marincean

Un scurt film despre cel mai important ierbar din România, despre trecutul lui, despre prezent; potențialul viitor al cercetărilor botanice, la nivel de taxonomie clasică și la nivel genetic. O prezentare interesantă, la subiect, care ne dă șansa să vedem un centru al cercetării biologice, o colecție de 700.000 de coli cu plante… și relevanța științifică a botanicii în lumea de azi.

Peter Lengyel