Mihai Trifoi, profesor, publicist, traducător și cercetător a fost, pentru mine, marea revelație a acestui sfârșit de an. O cunoștință a domnului Mihai Trifoi, doamna Ileana Tămaș, mi-a vorbit despre profesorul din Bixad – Covasna, născut la Sighet, specialist în esperanto. A fost în prima fază curiozitate, iar după ce am discutat telefonic cu profesorul Mihai Trifoi și am început să citesc mai multe despre dânsul, am decis să-l abordez pentru un interviu.

Și pentru că era lansat, la ora când am început să parcurg bogata biografie a profesorului Mihai Trifoi, proiectul nostru de la “Salut, Sighet!” de a aduce în atenția cititorilor noștri absolvenți de marcă ai Liceului “Dragoș Vodă”, m-am bucurat că era o șansă de-a avea un interviu deosebit, din categoria “CNDV 100”, de-a urmări un traseu de… excelență.

Profesorul Mihai Trifoi a muncit o viață (între anii 1967 – 2009) în învățământ (a predat limba și literatura română) și câțiva ani în cultură. Din anul 1979 și până la pensionare (2009), adică exact 30 de ani, a predat limba română în județul Covasna, la Sf. Gheorghe și Bixad.

Mihai Trifoi, fiind expert în limba esperanto, a participat la zeci de congrese, conferințe, seminarii și ședințe de lucru în țară și în străinătate, a fondat Filiala Sf. Gheorghe a Asociaţiei de Esperanto din România, a „oficializat” predarea limbii esperanto la Şcoala Generală “Mikes Άrmin” Bixad (jud. Covasna) în cadrul unui proiect internațional dar, mai ales, a scris mult și bine. A publicat constant articole în ziarele “Cuvântul nou” și „Mesagerul de Covasna” ambele din Sf. Gheorghe, și multe cărți. Mai nou, colaborează și cu revista de cultură „Clepsidra de Cristal” din Tăuții- Măgherăuș. A publicat 11 volume de memorialistică, eseuri, publicistică și manuale școlare, 14 volume de traduceri din limba esperanto în limba română și foarte multe articole, studii în limba esperanto. L-a tradus pe filozoful și scriitorul danez Thomsen Martinus în limba română.

Profesorul Mihai Trifoi nu poate fi prezentat în câteva fraze, în toată complexitatea sa, dar voi încerca, într-o discuție ce presupune câteva zeci de minute, să intrăm un pic mai profund în universul transparent al esperantistului sighetean.

Și apropo, aveți idee unde a început să învețe limba esperanto? Nu cred că bănuiți! Da, tocmai la… Sighet, la Casa de Cultură, între anii 1972 – 1974.

Dar, să nu mai lungesc vorba, adică introducerea, haideți să-l ascultăm pe profesorul Mihai Trifoi răspunzând unui număr… rezonabil!… de întrebări.

Ion Mariș (IM): Domnule profesor Mihai Trifoi, ați absolvit Liceul “Dragoș Vodă” în anul 1962. După peste jumătate de secol de la absolvire, ce amintiri durabile v-au rămas?
Mihai Trifoi (MT): Amintiri? N-aș putea spune că prea multe, a fost o perioadă grea pentru mine, însă ceea ce-mi amintesc mereu e că am avut colegi simpatici și profesori foarte buni care au știut să insufle tinerilor învățăcei dragostea de carte și să le modeleze caracterul prin transferul de cunoștințe utile și valori morale sănătoase. A fost un timp când școala era școală și miniștri Educației nu se schimbau cum se întâmplă azi chiar și de mai multe ori într-un an, deci era mai multă stabilitate. Atunci când lucrurile se schimbă prea des, nu pot fi implementate cu adevărat nici reformele…

IM: De Sighet, de anii de liceu vă leagă de fapt perioada în care v-ați format. Cât de “liniștiți” au fost acei ani pentru dumneavoastră?
MT: N-au fost deloc liniștiți, ci plini de zbucium. Îmi amintesc faptul că acasă aveam mereu de efectuat tot felul de munci gospodărești, că nu aveam bani pentru cărți, că nu aveam timp necesar pentru studiu și că tocmai de aceea îmi doream să cresc mai repede și „să evadez” în lume pentru a-mi satisface setea de cunoaștere… Încă din acei ani m-au atras cerul, cosmosul și filozofia, fără să știu atunci că aceste subiecte vor deveni pentru mine, mult mai târziu, o preocupare importantă care îmi va schimba viața… Chiar și în aceste împrejurări Liceul „Dragoș Vodă” a rămas pentru totdeauna o pată de culoare în drumul meu spre viitor, un punct de pornire în „aventura vieții”, și tocmai de aceea, de câte ori am ocazia să revin la Sighet trec pe lângă acea clădire parcă fără vârstă, care încă trezește ecouri adânci în ființa mea…

IM: La Casa de Cultură din Sighet ați început să învățați esperanto; se pare că Sighetul acelor ani nu stătea chiar rău cu oportunitățile educaționale. De ce v-ați îndreptat spre esperanto și cu cine ați învățat?
MT: De ce esperanto? În primul rând pentru că este „limbă internațională”, deci special destinată comunicării și înțelegerii între vorbitori de limbi diferite; ea a devenit între timp „o punte” între oameni, între popoare, între toate culturile lumii; este relativ ușor de învățat și respectă criteriile unei limbi universale, dintre care primul este de „a fi neutră din punct de vedere național”, deci să nu aparțină nimănui (nici unui popor sau stat), ci tuturor în egală măsură. Prin esperanto comunicarea devine directă, dacă și interlocutorul cunoaște limba. De pildă, în cadrul întâlnirilor internaționale, cum ar fi Congresele de Esperanto Universale – care se organizează în fiecare an în altă țară, și la care participă până la 5-6.000 de oameni din circa 70-80 de țări, toți comunică în aceeași limbă – esperanto – neavând nevoie de traducători. Oare nu este acesta un vechi vis al omenirii? Să nu uităm că pe glob se vorbesc între 6000 – 7000 de limbi, cine le poate învăța pe toate? Dar imaginați-vă imensa „armată a traducătorilor” și imensele cheltuieli financiare destinate traducerii documentelor, plus multe alte complicații care decurg din acestea… Desigur, omenirea încă nu este pregătită pentru o astfel de schimbare, dar până de curând omenirea n-a fost pregătită nici să părăsească Pământul și să iasă în spațiul cosmic… Când va veni timpul, oamenii vor înțelege și această necesitate… Înțelegând toate acestea, am decis să învăț esperanto, și tocmai se anunțase un asemenea curs, în 1972, la Casa de Cultură din Sighet. Conducătorul cursului era un inginer pe nume Szabo Ladiszlau. După primele ore de curs am început să aprofundez cu toată seriozitatea studiul acestei limbi, iar în 1974, în urma unor cursuri și examene internaționale în Bulgaria mi-am luat diploma de „instrurajto”, adică dreptul de a preda esperanto, oriunde în lume. Și așa, după mulți alți ani de studiu și diverse activități în domeniu, pe plan național și internațional, viața mea a primit un alt curs, aducându-mi astfel nenumărate satisfacții, însă la baza tuturor reușitelor a stat în permanență munca asiduă, perseverența și mai ales pasiunea, căci nimic important nu se face și nici un scop mai înalt nu se poate atinge fără greutăți și sacrificii, dar mereu, când renunți la ceva, primești în schimb altceva, conform legii compensației..

IM: Din generația dumneavoastră de dragoșiști pe cine credeți că am putea include la categoria “elită – Dragoș Vodă 100”?
MT: Mi-e greu să răspund la această întrebare delicată, deoarece n-aș vrea să greșesc lansând judecăți de valoare fără acoperire. Plecând din Sighet în 1975, n-am mai ținut legătura cu foștii mei colegi de liceu, cu unii m-am întâlnit sporadic și pentru puțin timp, așa că nu știu precis ce a realizat fiecare în viață și în ce măsură v-aș putea ajuta cu răspunsul meu. Pe de altă parte, nici măcar eu însumi nu sunt convins că am dreptul să fiu inclus în „elită”, întrucât mă consider un om obișnuit…

IM: Nu insist acum pe detaliile biografice care privesc absolvirea Institutului Pedagogic din Baia Mare, perioada ce a urmat din Maramureș și facem un mic salt în timp: la un moment dat ajungeți în Covasna. De ce acolo? Cum s-a întâmplat?
MT: După absolvire, în 1967, am ajuns la școala din Remeți, Maramureș, ca profesor de limba română. După un an de predare, din anumite motive, am petrecut un an la București, după care am revenit la Remeți. Au mai trecut doi ani și am ajuns la școala din Câmpulung la Tisa. Peste alți doi ani m-am prezentat la concurs și, câștigându-l, m-am transferat la Școala Nr. 9 din Sighet. În 1975 m-am mutat la Săcele, apoi la Brașov, unde am locuit până în 1978, când m-am transferat cu serviciul la Institutul de Învățământ Superior din Baia Mare, dar nereușind să fac schimb de locuință, m-am reîntors la Brașov, de unde m-am mutat la Sf. Gheorghe, în județul Covasna. În cele din urmă, am decis să mă mut „la țară”, și astfel am ajuns să predau limba română la școala din Bixad. Iată deci, pe scurt, explicația. De fapt, m-am stabilit în județul Covasna din motive familiale…

IM: M-a impresionat, citindu-vă biografia, diversitatea preocupărilor dumneavoastră: pe lângă pasiunea scrisului v-ați dedicat și pe latura educațională, pedagogică. N-ați uitat nici de esperanto! Ați reușit din plin! Cum au apărut succesul și rezultatele foarte bune pe care le-ați avut?
MT: Important în viață este să te străduiești ca ceea ce faci să faci cel mai bine, chiar dacă ți s-ar cere să cureți toaleta, așa cum se obișnuia în armată. Numai dedicându-te cu pasiune și conștiință sarcinilor primite sau pe care ți le propui, ai șanse de reușită. Pe de altă parte, ca educator, trebuie să fii, ca să nu spun „model”, un bun exemplu pentru alții. Iar cât privește înclinația pentru studiu și pentru scris le-am avut dintotdeauna, doar timpul mi-a lipsit pentru o abordare mai amplă a vieții… În ceea ce privește rezultatele, ele vin dacă rămânem perseverenți și constanți în drumul nostru spre țintă. Și dacă tot m-ați întrebat de esperanto, aș putea spune că am făcut din această pasiune o a doua profesiune. De altfel, așa cum spuneam mai sus, în 1974, în urma unor cursuri și examene internaționale la Burgas, în Bulgaria, am obținut diploma de profesor de Esperanto, ceea ce mi-a deschis orizonturi nebănuite până atunci, prin aceasta conectându-mă la o activitate la scară globală…

IM: Cunoaștem multe povești din/de presă care subliniază greutățile pe care le întâmpină românii în zonele cu populație majoritar maghiară. Cum v-ați descurcat? V-a fost foarte greu?
MT: Sincer? Extrem de greu, dar nu m-am dat bătut. De altfel, experiența anterioară de predare a limbii române la minorități (ucraineni, maghiari) m-a ajutat să înving obstacolele chiar și într-un mediu social mai puțin prielnic. Chiar dacă la început am fost singur și nu cunoșteam pe nimeni în localitate, cu timpul am devenit apreciat și respectat, nu doar pe plan local, ci și în județ, deoarece orice muncă desfășurată cu dăruire, după un timp va da roade. Bineînțeles, contează și comportamentul, și-am învățat de la Iisus că uneori trebuie să întorci și obrazul celălalt, dacă vezi că cei care te lovesc „n-au obraz”… Din fericire, n-am trăit aici experiențe neplăcute, deși situația nu e chiar roză…

IM: Limba română este – după cum se spune – cenușăreasa învățământului în școlile cu predare în limba maghiară?
MT: Este, dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie predată/ însușită, însă există și un alt adevăr pe care cei care fac manualele nu-l înțeleg, pentru că în loc să le simplifice, le complică, încât elevii din școlile cu predare în limba naționalităților nu reușesc să însușească limba română într-un grad acceptabil. În această situație, sancționați sunt tot cei care se străduiesc cel mai mult, adică cei care predau, și în special profesorii. În mod firesc, elevii care intră în clasa a V-a ar trebui să aibă cunoștințe pentru acest nivel de studiu, dar puțini dintre ei le au, și atunci tot greul cade pe profesori, deci pe profesorii de limba română în cazul de față, și spun acest lucru din experiență…

IM: Ați publicat constant, foarte mult, în cotidianele din Sfântu Gheorghe. Aveați mulți cititori? Ați avut un feedback… mulțumitor?
MT: N-am făcut-o pentru bani, ci voluntar, ca să sprijin existența publicațiilor în limba română în această zonă cu populație preponderent maghiară. Desigur, dacă stăpâneam limba maghiară în suficientă măsură, aș fi publicat și în această limbă. De ce? Din principiu. Ca esperantist, am învățat să privesc lumea cu alți ochi și să-i consider pe toți oamenii ca ființe cu drepturi egale pe această planetă. Și dacă atunci când unii oameni își arogă drepturi mai mari decât le merită, nu poți să nu iei atitudine, nu ne putem ghida după principiul ”Noi suntem cei dintâi dintre egali”…

Dacă aveam/ am mulți cititori? Se pare că da, iar cele mai multe reacții sunt pozitive; aceasta și pentru faptul că temele abordate sunt de interes general și diverse; nu mă plătește nimeni ca să fiu „aservit politic” și nici n-aș accepta. Constat că unii jurnaliști își trădează profesiunea și parcă „scriu la comandă”, ceea ce nu mi se pare onest. Presa ar trebui să fie independentă, neaservită, ca de altfel și Justiția…

IM: Este Covasna, alături de Harghita, zona cea mai fierbinte a țării din punct de vedere al conceptului… autonomist?
MT: Aș spune un neadevăr dacă aș zice nu. Sperăm totuși că oamenii vor avea rațiunea să caute calea dialogului și înțelegerii în loc de cea a conflictului. Din păcate, influențele străine își spun cuvântul și o parte din populația maghiară se lasă ademenită de promisiuni deșarte. Ca urmare, crește gradul de intoleranță și tensiune, fapt ce nu duce la nimic bun în ansamblul relațiilor interetnice… Din punctul meu de vedere, este de preferat pacea și prietenia în locul urii și războiului, dar probabil că nu toți gândesc la fel ca mine sau ca dumneavoastră…

IM: Care credeți că a fost cea mai periculoasă “junglă”: cea de dinainte sau de după 1989?
MT: N-aș îndrăzni să fac comparație, deoarece realitățile sunt total diferite. Nici nu putem nega unele aspecte pozitive din vechiul regim comunist. De pildă, exista ordine și siguranță, nimeni nu-ți dădea în cap ca să te jefuiască, la spital puteai merge când erai bolnav și erai tratat gratuit, nu ca acum când ești „programat” și poți să mori până-ți vine rândul ori dacă n-ai destui bani; în vechiul regim cadre medicale erau suficiente, oamenii rămâneau în țară, industria, așa cum era ea, funcționa, de construit s-a construit mult, toți aveau de lucru și în general era pace și liniște. Apoi, după 1989, a venit schimbarea, pentru unii, ce-i drept, foarte profitabilă. Hoții, corupții, mafioții, clanurile, prostituția, jefuitorii, drogurile și multe alte rele au proliferat creând adevărata „junglă” socială, în care trebuie să devii „expert” ca să te poți descurca. Unde sunt acum medicii noștri? Unde sunt cei mai buni meseriași și specialiști? Prin ce țări străine își duc veacul aceștia? Unde sunt cinstea, respectul, omenia, patriotismul? Cu ce au fost înlocuite? Cu beizadele, dive, prostituate de lux, interlopi, clanuri mafiote, politicieni corupți, hoți la drumul mare? … Nu, nu spunem că toate lucrurile de azi sunt negative, așa cum nici cele de dinainte. Oamenii și-au recâștigat libertatea, dar nu toți au știut ce să facă cu ea și, totuși, încet-încet fața României s-a schimbat, iar unele schimbări sunt în interesul poporului, chiar dacă situația actuală nu pare a fi „ceea ce și-au dorit oamenii”. În fond ce doresc oamenii: să aibă tot ce le trebuie și să ducă o viață fericită, dar atât timp cât circa 40% din populația țării trăiește în zona sărăciei, și în bună parte a subculturii, în timp ce alții huzuresc în lux și nu mai știu pe unde să-și ascundă banii ca să nu-i găsească Fiscul, nu putem spune că schimbarea produsă a adus bunăstare și bucurie tuturor. Departe de mine gândul de a fi un nostalgic al vechiului regim, spun doar că nu trebuie să fim nici adepții proletcultismului și să blamăm mereu și să respingem tot ce s-a creat sau realizat în epoca anterioară, căci vrem-nu vrem și epoca prezentă este „un produs” al celei/ celor anterioare și mulți dintre cei care s-au îmbogățit rapid după revoluție au avut un anumit rol și în regimul trecut, doar că atunci nu s-au putut afirma și câștiga funcții mai înalte, putere și averi. Nucleul negativ al vechii societăți n-a dispărut deodată în neant, ci, după o perioadă de „liniște”, s-a dezvoltat și a înflorit ca niciodată, așa că istoria nu poate fi aruncată pur și simplu la gunoi, ea continuă să ne însoțească peste tot, iar societatea transformându-se își continuă drumul spre progres; precum spunea odată poetul Tudor Arghezi în poezia „Testament”: „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.” Așadar, e bine să veghem ca istoria să nu se mai repete și să punem cu toții umărul la evoluția societății spre o viață mai bună…

IM: “Jungla” actuală numită România are șansa de-a se transforma în… Grădina Maicii Domnului?
MT: Da, România, aflată acum în continuă transformare și înnoire, are toate șansele să se impună în Europa și în lume ca un stat important și apreciat în cadrul relațiilor internaționale. Avem bogății și frumuseți râvnite de alte neamuri, avem și oameni iscusiți și harnici, dar Țara mai are nevoie de timp ca să se dezvolte, să elimine aspectul de „junglă” din viața social-politică, să micșoreze numărul trântorilor și profitorilor, să ridice la cote mai înalte nivelul educației și sănătății, să-și recheme acasă „fiii rătăciți”, să-și aleagă conducători competenți și cu iubire de neam și țară, pregătiți să aibă o viziune înțeleaptă și de amploare asupra viitorului, care să aducă poporului împlinirea visului de veacuri, fericirea de a trăi în pace, înțelegere și în armonie cu semenii și cu Natura-mamă…

IM: Ce relevanță și ce impact are esperanto la nivelul României?
MT: Dat fiind faptul că sunt puțini esperantiști, activitatea esperanto pare nesemnificativă, și totuși „ambasadorii” lor „reprezintă România” la toate conferințele, congresele sau întâlnirile de lucru la care participă, deci ei sunt purtătorii valorilor și ai culturii poporului nostru în mediile internaționale, și tocmai de aceea ei trebuie să fie exemple de comportament și de pregătire profesională…

IM: Și totuși, cât de numeroasă este familia esperantiștilor din România?
MT: Cu ani în urmă a fost destul de numeroasă, dar mai ales după 1989, în noua societate, când lumea s-a „americanizat”, cum spunea cineva, toți vor să învețe engleza, nedându-și seama că de fapt engleza este limba unui „imperiu”, care încă mai domină lumea, dar nu se știe pentru cât timp… Pe de altă parte, mulți dintre esperantiștii valoroși din România au plecat la cele veșnice, unii prin țări străine, iar tinerii nu sunt prea interesați, așa că dacă mai sunt vreo sută în toată țara cei care studiază limba internațională. Din nefericire, la fel ca și cu autostrăzile sau alte sectoare, străinii ne-o iau mereu înainte și în domeniul Esperanto… Acolo unde noi am putea fi cei dintâi, ca într-un blestem parcă ne străduim să fim mereu cei din urmă…

IM: Cum ați ajuns la filozoful danez Thomsen Martinus? L-ați cunoscut?
MT: Se spune că „ce este al tău e pus deoparte” și că în viață toate lucrurile se leagă, aceasta fiind de fapt Legea cosmică a cauzei și efectului, căci nimic din tot ceea ce facem, vorbim sau gândim nu rămâne fără urmări. Și se mai spune că atunci când mergi spre lucruri, ele „vin” spre tine…

În anul 2000 am fost invitat de către Asociația Esperanto Forum la un Curs de Democrație în Copenhaga organizat cu susținerea Ministerului de Externe danez. Cursul s-a desfășurat în limbile engleză și esperanto. Cursanții erau câte doi esperantiști, selectați după competențe, din 9 țări foste socialiste. Într-una din seri am participat cu toții la o întâlnire cu membrii Clubului de Esperanto din Copenhaga. După partea oficială a urmat momentul de socializare. Așa am făcut cunoștință cu câțiva esperantiști danezi de valoare. Printre ei, Ejnar Hjorth, pe atunci redactorul revistei KOSMOS, organul de presă al Institutului Martinus din Copenhaga. Domnul E. Hjorth m-a întrebat dacă nu mă interesează cosmologia, și pe mine chiar mă interesa. M-a invitat la un curs de cosmologie, care se ține în fiecare an, în mai multe limbi, într-un centru cultural din localitatea Klint, în Jutlanda de Nord. I-am răspuns că mă voi gândi. Păstrând legătura, prin scrisori, după doi ani, în 2002, am participat, timp de o săptămână, la primul curs de cosmologie. De atunci am mai fost de vreo șapte ori la cursuri și am început să studiez mai profund viața și opera scriitorului Martinus, și astfel, aflând că operele lui nu sunt cunoscute cititorilor români, am decis să traduc în limba română (din cărțile editate în esperanto) peste o mie de pagini, cărți, articole, pliante, pagini web etc. Iată deci de ce spuneam că „toate se leagă”, dacă n-aș fi cunoscut limba esperanto, n-aș fi fost invitat la Cursul de Democrație și nici n-aș fi fost preocupat în mod deosebit de cosmologie etc. Din păcate, nu l-am cunoscut personal pe Martinus (1890-1981), dar am avut cel puțin ocazia să vizitez Institutul Martinus din Copenhaga și locul copilăriei scriitorului, Sindal, unde se află și astăzi casa în care s-a născut, acum muzeu. Și, desigur, am cules multe informații despre viața acestui scriitor-filozof de la cei care l-au cunoscut…

IM: De ce v-a atras în mod special filozoful Thomsen Martinus, pe care l-ați tradus masiv în limba română?
MT: Revenind la Martinus, nicăieri n-am găsit un „sistem filozofic” atât de bine închegat, o explicare a lucrurilor atât de logică, o viziune atât de amplă asupra vieții și universului, într-o dimensiune spirituală atotcuprinzătoare. Toate acestea „au făcut casă bună” cu gândirea și simțirea mea, preocupat fiind mereu de a afla și a ști ce este „dincolo” de ceea ce se vede, adică în lumea nevăzută, acolo unde astăzi savanții încearcă să pătrundă prin fizica cuantică și alte ramuri ale științei… Bineînțeles, din orice studiezi trebuie să iei pentru tine doar ce-ți folosește, numai ceea ce poate contribui la dezvoltarea propriei gândiri…

IM: Domnule Mihai Trifoi, cum/ unde vedeți România peste 50 de ani?
MT: Acolo unde ar fi trebuit să fie: o țară prosperă, printre cele mai apreciate din UE și din lume. O țară în care mulți dintre cei plecați departe s-au întors cu noi cunoștințe, experiențe și mentalități pentru a da patriei-mamă o nouă strălucire, o țară în care oamenii trăiesc liberi și mulțumiți cu viața lor… Poate sunt prea optimist și visător, însă fără speranță, fără iubire și fără Dumnezeu mințile și sufletele noastre ar rătăci mereu în întunericul disperării … Dacă mergem spre Bine, va veni și el spre noi…

IM: Înțeleg că ajungeți mai rar pe la Sighet, chiar și acum, pensionar fiind. Ce vă reține la… Bixad? De ce nu… înapoi la origini?
MT: Motivele sunt de ordin familial, deci nu întotdeauna putem face ce ne dorim, ci ceea ce trebuie …, însă atunci când suntem departe „întoarcerea la origini” o facem în inima și sufletul nostru, iar prin gând suntem mereu legați de locul devenirii noastre …

IM: Ce conține tezaurul României?
MT: Conform dicționarului, cuvântul „tezaur” are sensul de bogăție, avere, „pietre prețioase sau obiecte reprezentând valori spirituale” etc., dar evident nu la acest sens vă referiți, ci la cel figurat, de „patrimoniu spiritual al unei societăți, al unei epoci”, care include tradițiile și obiceiurile strămoșești, valorile morale transmise din generație în generație, istoria conținând faptele și sacrificiile înaintașilor, învățăturile religioase și, desigur, limba „ce-o vorbim” sau cum s-a exprimat atât de frumos poetul Alexe Mateevici: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată”, adică istoria, limba și cultura, care ne definesc și ne reprezintă printre celelalte popoare ale lumii. Dar toate acestea n-ar exista, dacă n-ar exista oamenii care le creează. Așadar, trebuie ca înainte de toate să prețuim oamenii, să-i ajutăm să se ridice la grade tot mai înalte de educație, cultură și civilizație. Și să nu ne pierdem speranța, dacă nu vom reuși noi, vor reuși copiii, nepoții și strănepoții noștri. Întrebarea care s-ar pune acum este: Ce fel de țară le lăsăm?…

IM: Ce proiecte de viitor are scriitorul, jurnalistul Mihai Trifoi?
MT: Să-mi continui ca și până acum activitățile care mă preocupă. În 2019 sper să public volumul al doilea din cartea „În umbra timpului”, să particip la adunările culturale importante din această parte de țară, și la sesiunile de comunicări științifice organizate de Centrul European de Studii Covasna-Harghita și Mureș, care acum funcționează sub egida Academiei Române, precum și la alte activități (lansări de cărți, prelegeri etc.). Nu vor lipsi nici munca de traducere, colaborările la diverse publicații și participarea la congrese și conferințe naționale și internaționale. Chiar și colaborarea cu dumneavoastră înseamnă pentru mine „un nou început”…

IM: Trăiți de zeci de ani în jud. Covasna. Municipiul Sfântu Gheorghe are o populație cu aproximativ 30% mai mare decât municipiul Sighetu Marmației. Puteți identifica/ enumera câteva puncte forte ale Sf. Gheorghe față de Sighet? Ce am putea învăța de la ei?
MT: În niciun caz aroganța și tendințele separatiste ale liderilor. De învățat s-ar putea lua ca exemplu o mai mare grijă față de curățenia și înfrumusețarea orașului, o mai bună organizare și mai multă atenție față de cei nevoiași, care dintr-un motiv sau altul nu-și pot crește și educa urmașii în mod corespunzător. De pildă, strada principală din centrul Sighetului; după 50 de ani am întâlnit parcă același trotuar tocit de pașii trecătorilor. Senzația de ceva schimbare o dau doar terasele cafenelelor și barurilor întâlnite la tot pasul. La una din acestea am poposit și eu și m-am așezat la o masă, lângă o cafea, să privesc puțin orașul copilăriei și oamenii, nu departe de stația de taxiuri. Treceau mulți tineri care nu păreau lipsiți de cele necesare traiului, unii coborau din mașini luxoase, ceea ce dovedea o stare de bine și prosperitate, deci un lucru foarte bun, o schimbare în bine. Și totuși trotuarul din fața mea arăta dezagreabil, vechi și murdar. Pe marginea lui câțiva câini de pripas se plimbau agale, așteptând probabil vreun stăpân la fel ca ei, dar care nu mai venea… La un moment dat de gărdulețul care împrejmuia terasa se apropie o fetiță de vreo zece ani și mi se adresă: „Dați-mi vă rog un leu!” Știam că este o zi de școală și am întrebat-o de ce e pe stradă cerșind și nu acolo unde trebuie, la școală, să învețe ceva bun pentru viața ei. Răspunsul dat m-a șocat: „Pentru că nu mă lasă mama”. Am dedus deci că fetița aceasta „își face veacul” în acea zonă, și m-am întrebat oare ce fac autoritățile, cei de la Protecția Copilului, să n-o fi observat nici unul dintre funcționarii acelei instituții ori alții, căci Primăria orașului este situată chiar la marginea acelui trotuar?! Acesta e doar un caz, însă nu și singurul. Să fie oare vorba de o anumită delăsare ori nepăsare pentru soarta semenilor? Dacă nu se iau măsuri, ce fel de viitor va avea acel copil și alții ca el? Acolo unde părinții sunt iresponsabili, cel puțin autoritățile să o facă! Chiar și trotuarul de care vorbeam ar trebui schimbat complet, Și de asemenea peisajul din fața gării – poarta de intrare-ieșire a călătorilor care vin sau pleacă cu trenul. Mai ales că vin în zonă mulți turiști din țară sau străinătate, la coborârea din tren ar trebui să li se ofere o priveliște care să-i ducă cu gândul la o „bună gospodărire” a orașului, însă peisajul este dezolant. Oare toți șefii umblă cu mașina, ei niciodată nu-și folosesc picioarele pentru a cunoaște realitățile direct, la fața locului? Să fie atât de preocupați de alte treburi, întotdeauna „mai importante”?

Un lucru lăudabil este buna aprovizionare a pieței alimentare, unde găsești tot ce vrei, dar aceasta se datorează în primul rând celor care vin cu produse proaspete de prin satele dimprejur, cât și micilor comercianți din zona de graniță. Fără îndoială, veți găsi și aici, la intrare, o „faună” ciudată, care trăiește nu din propria muncă, ci, am spune noi, din propriul risc… În rest, toate bune, istorie, tradiție, și un dram de conservatorism. Dar cu toate acestea, pe an ce trece Sighetul se extinde și se înfrumusețează și chiar dacă nu va ieși prea curând din zona ce se numea altădată „un târgușor de provincie”, are toate șansele să prospere în continuare…

IM: “Am fost și-om si”, spune maramureșeanul. Până când, ținând cont că Maramureșul, dar și țara se depopulează?
MT: Nu vă faceți griji, poporul nostru nu va dispărea, nici esperantiștii, și nici maramureșenii – cei care duc mai departe valorile și tradițiile de veacuri. Cei care altădată umblau cu coasa și desaga la munci prin țară, azi se plimbă în mașini de lux la Londra, Paris sau alte părți ale lumii, unde duc cu ei esența culturii și limbii române. Și ei se-ntorc mereu „la origini”, ca într-o transhumanță modernă, la cei pe care i-au „părăsit” pentru un trai mai bun, și după un timp mulți vor reveni la vatra strămoșească și vor ajuta la prosperitatea ei, iar Maramureșul va fi întotdeauna o regiune de bază a țării; chiar dacă azi dă impresia că ”se depopulează”, am convingerea că viitorul va schimba lucrurile în bine…

IM: Ce modele ar trebui să aibă/ să caute un tânăr al zilelor noastre?
MT: Tinerii de azi n-ar trebui să caute neapărat modele, ci să caute ca ei înșiși, prin pregătirea și comportamentul lor, să devină modele pentru ceilalți, căci dacă ne luăm după modelele de azi, cu unele excepții, s-ar putea ca țara noastră să nu mai ajungă niciodată acolo unde ne dorim. Oricum tinerii, în formarea lor, vor fi în bună parte influențați, ca și până acum, de părinți, profesori, anturaj, mass-media, mediul în care trăiesc și de mulți alți factori care le vor schimba în permanență cursul vieții. Important este, însă, cu ce valori culturale și morale ies în lume atunci când părăsesc „cuibul” familiei… Și cu regret trebuie s-o spunem că Educația în general lasă de dorit într-o societate încă aflată „în derivă”…

IM: Vă mulțumesc, ne vedem la Sighet peste câteva săptămâni și… multă sănătate și succes la cele… scrise!
MT: Și eu vă mulțumesc, deoarece prin interviul dumneavoastră mi-ați dat posibilitatea să-mi exprim liber gândurile și să mă simt legat din nou cu fire nevăzute de locurile copilăriei și formării mele în Sighet. În același timp aș dori să vă felicit pentru nobila dumneavoastră activitate în slujba semenilor în general și a comunității în care trăiți în special. Vă urez mult succes în realizarea proiectelor viitoare, sănătate și prosperitate sighetenilor și maramureșenilor!

Ion MARIȘ

Ne-am văzut pentru prima dată în urmă cu câteva luni, când Ioan Bălin se deplasa prin Maramureș și-a ajuns pe la Sighet pentru a rezolva în primul rând probleme “tehnice” dar, a combinat revenirea acasă cu momente de…. relaxare.

Deosebit de sociabil și amabil, absolventul Liceului “Dragoș Vodă”, Ioan Bălin, îmi dezvăluie o parte dintre rezultatele deosebite pe care le-a obținut, îmi descrie etapele pe care le-a parcurs spre performanță. Facultatea de Fizică a absolvit-o la Iași, la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” unde a și activat ca asistent universitar și lector între 1992 – 1997 la Facultatea de Fizică – catedra optică spectroscopie și lector cu delegație la Facultatea de teologie ortodoxă. După o specializare în domeniul investigațiilor științifice în restaurare-conservare la Paris, în 1997 a primit o bursă federală în Elveția unde a făcut un master de doi ani în Științele Mediului și a continuat cu doctoratul în Științe Atmosferice, la faimoasa EPFL (Ecole Polytechnique Federale de Lausanne). La Laussane s-a ocupat de poluarea aerului și de schimbările climatice fiind implicat pe această direcție încă din anul 1999, iar în 2004 a obținut titlul de doctor la EPFL în științele atmosferice. Teza lui s-a focalizat pe tehnica laser (LIDAR) de măsurare a atmosferei terestre și a fost implementată la cel mai înalt observator atmosferic din Europa, cel de la Jungraujoch la 3.600 m altitudine în Alpii elvețieni.

Fizicianul cu doctorat în științe tehnice lucrează deja de mai mulți ani în Elveția, acolo predă cursuri de fizică aplicată la Înalta Școală de Inginerie și Gestiune din cantonul Vaud (HEIG-VD), dar mai are și un business de succes, vechi de 12 ani, derulat prin firma EnviroScopY SA din Elvetia și SC EnviroScopY SRL din România (Iași). Ambele firme s-au focalizat pe diverse proiecte de cercetare și dezvoltare, dar oferă și o gamă largă de echipamente pentru monitorizarea mediului. Mai nou, firma lui Ioan Bălin și-a transferat filiala din România de la Iași la Ocna Șugatag și speră ca și Maramureșul să beneficieze de proiecte inovative în parteneriat public-privat.

La prima vedere, Ioan Bălin poate părea un om nemulțumit cu anumite aspecte din activitatea lui, dar, de fapt, așa l-am perceput, este doar încărcat cu foarte mult entuziasm și energie. Este o persoană, în mod sigur, în continuă căutare și “alergare”. Își dorește mai mult, cercetează, se întreabă, caută soluții pentru a face ceva și pentru Maramureș, pentru Sighet. Am stat de vorbă destul de mult timp și, la final, ne-am propus să demarăm împreună niște proiecte. Nu știu ce vom reuși, dar am mare încredere când tratez cu un absolvent eminent de… ”Dragoș Vodă”. Știu că suntem mici în lumea asta relativ imensă dar, fiecare acțiune, idee, pentru care luptăm și pe care ne dorim să o concretizăm e un pas pentru a mișca lucrurile, pentru a ne bucura de schimbări pozitive.

Ion Mariș (IM): Domnule Ioan Bălin, cum s-a întâmplat, cine v-a facilitat apropierea de fizică? A fost… dragoste la prima vedere?
Ioan Bălin (IB): E foarte clar că entuziasmul tânărului proaspăt numit profesor Ioan OPRIȘ a aprins flacăra interesului pentru fizică. Ambianța competitivă de studiu din acele vremuri și dorința unui copil de la Budești de a deveni „domn” au întreținut și ele focul pasiunii. Dragoste la prima vedere cu fizica nu știu, dar, sigur, de 30 de ani pare o căsnicie durabilă. 🙂

IM: Profesorul de fizică de la Liceul ”Dragoș Vodă”, dr. Ioan Opriș căruia i-ați fost elev, azi profesor universitar la Universitatea de Medicină Veterninară București și profesor asociat la Universitatea din Miami – USA, mi-a vorbit, în urmă cu câteva luni, deosebit de elogios despre dumneavoastră. Colaborați?
IB: După mulți ani ne-am revăzut la Lausanne, în 2018 și am depănat amintiri frumoase. Domeniile noastre sunt complementare, dar putem avea interese comune. Dânsul e în mod „turbo” în mediul academic și de cercetare în biofizică în timp ce eu în fizica aplicată și business pe mediu. Prof. Opriș circulă cu avionul pe tot globul, în timp ce eu cu mașina și doar în Europa. El merge cu viteză spre Nobel eu sunt cu „încet, dar sigur” în spirit de cetățean elvețian.

IM: Ați absolvit Liceul ”Dragoș Vodă” în anul 1987 și apoi ați ales Iașul. Nu era mai convenabil Clujul?
IB: Aici e o poveste mai lungă. De fapt, eu am picat la București în vară și cum erau rămase niște locuri pe toamnă la Iași am decis să merg la loterie (zeci de candidați pe loc). Culmea e că am reușit și atunci am realizat cât de important e să poți să te ridici din “groapă” și să continui lupta, că gropi viața îți pune destule la dispoziție.

IM: Domnule Ioan Bălin sunteți un om de… poveste. O televiziune din România v-a găsit în Elveția și v-a distribuit în “rolul principal”. Ce făceați acolo, în creierul munților?
IB: Da, era nu o televiziune din România, ci chiar Televiziunea Română, dra. Irina Nistor de la emisiunea „Cu ochii în 4” prin 2003. Eram, de fapt, la Observator, la 3.600 metri pe final de teză. Cameramanul era cel care a filmat în studioul 4 la revoluție. Eu am crezut că emisiunea va fi despre schimbări climatice. Până la urmă am jucat rolul, fără să realizez, unui bun român (super-maramureșeanul de pe acoperișul Europei), exemplu pentru migrația românească foarte blamată la acea vreme, înainte de intrarea României în EU. Cu toate acestea am reușit să transmitem încă de acum 15 ani de zile că plouă la 3.600 m, în anul 2003, și ghețarul Aletsch, cel mai lung din Europa, se topea în ritm accelerat!!!

IM: Sunteți specialist în schimbări climatice și poluarea aerului. Aveți un puternic background. Vă ajută asta în relația cu România?
IB: Da, dar de fapt e invers. Asta a ajutat România. Deși nu-mi place să mă laud, chiar detest, nu am cum să nu vă spun ca în anii de după teză am încercat și reușit să conving un grup de tineri cercetători ambițioși de la Măgurele (INOE) să se lanseze în cercetarea atmosferică și acum sunt lideri europeni și mondiali în ceea ce fac. Au obținut multe finanțări și mă mândresc cu realizările lor. Am avut și vreo 3-4 colaboratori pe care i-am îndrumat să ajungă și ei doctori în științe tehnice. În fine, prin implicarea în România în acest domeniu, am reușit să creez și să păstrez în acești 12 ani, în medie, vreo 10 locuri de muncă.

IM: Ați avut destul de multe proiecte implementate în România. În ce au constat acestea?…
IB: SC EnviroScopY SRL de prenume ESYRO, născută în 2006 la Iași, a avut proiecte de cercetare, dezvoltare, inovare, mai ales în partenariat public-privat. Am ales ca exemple primul și ultimul proiect. În 2007 am reușit să cartografiem cu înaltă precizie toată albia Dunării de la Drobeta la Tulcea. Un șantier faraonic cu două avioane și echipe la sol. Rezulatele sunt folosite de Ministerul Apelor pentru a identifica zonele inundabile și măsurile de protecție a populației și de reabilitare economică și ecologică a luncii Dunării (proeictul REELD).

În 2019, vom finaliza un proiect comercial privat mandatat de către ESA (European Space Agency). Este vorba de realizarea unui telescop zis „ Fly-Eye” (ochi de insectă), care trebuie să vadă o minge de tenis la 1.000 de km pentru a fi capabil să detecteze un asteroid de zeci de metri dimensiune cu 2-3 săptămâni înainte de a lovi planeta noastră. ESYRO a fost responsabilă de modulul opto-mecanic, oglinda principală, care este deja executată și livrată la partenerul italian. Multe din proiectele noastre pot fi consultate pe www.enviroscopy.ro.

IM: Cum a apărut ideea unui business în paralel, Elveția – România? Este totuși România atractivă?
IB: Da, a fost o perioadă intensă și încă mai este nevoie, mai ales în domeniul mediului, de multă tehnologie și know-how din Elveția spre România. Sigur că acum au apărut foarte multe firme pur comerciale concurente, unele chiar oportuniste. EnviroScopY combină cercetarea cu soluția. Diferența este exact ca între dispensar și spital. Dacă e serios și grav mergi la spital, adică vii la noi.

IM: În oferta firmei EnviroScopY se menționează că sunteți “activi în domeniul produselor și serviciilor de monitorizare a parametrilor de mediu”. Dați-ne mai multe detalii, vă rog!
IB: Sigur, adică monitorizarea elementelor de mediu aer – apă – sol. De exemplu, stații meteo sau de măsură a poluării aerului. Măsurători de radon (nu prea se știe), un gaz radioactiv cancerigen care se strecoară în casele oamenilor și soluții de a scăpa de el. Noi efectuăm și eșantionări și analize de apă și sol, iar o bună perioadă am fost lideri în bilanțuri de mediu și studii de impact.

IM: Cum se împacă business-ul cu activitatea didactică, de cercetare și dezvoltare?
IB: Se împacă doar dacă lucrezi zi și noapte, inclusiv în week-end. E un avantaj, totuși, să fii la catedră și să dai studenților exemple reale pe care le-ai făcut tu. Eu, de fapt, am înțeles acum că la modul ideal, un profesor ar trebui întâi să activeze în economia reală și apoi să aibă pretenția că are ce sa învețe pe alții. Din păcate, școala e paralelă de multe ori cu viața economică, de unde ni se trag toate problemele social – economice. Noi avem, de exemplu, probleme de sănătate, economice, relaționale, societale, de minorități, educație civică, gestiunea informațională, de resurse energetice, climatice și de nutriție. Ori, noi facem zeci și sute de probleme de fizică, chimie, biologie, matematică etc., fără a explica de ce și motivația pentru ce!!!

IM: Schimbările climatice sunt chiar atât de… agresive în acest moment sau e vorba, mai mult de… prevenție?
IB: După mine, DA, e o problematică reală. În schimb, nu știu dacă prea-incriminatul CO2 este buba problemei. Eu consider că mai importantă este molecula de apă H2O și problematica perturbării ciclului apei în natură, care este capitală pentru că e non-lineară, mai complexă și mai palpabilă ca efect direct. De fapt, apa este o moleculă cu efect de seră și, cu cât e mai cald, cu atât avem mai multă apă în atmosferă, care generează căldura și tot așa un ciclu infernal. Acest ciclu numit și feedback pozitiv, în termeni științifici, duce la inundații și secete, adică la fenomenele extreme cu care ne confruntăm. De fapt, fenomenele extreme sunt de genul rar și rău. Asistăm la un fel de digitizare 0-1 a atmosferei. Ori murim de cald ori de frig, ori nu avem deloc zăpadă ori munți de aur alb, ori nu plouă deloc luni de zile, ba avem indundații severe etc. Unde sunt fenomenele soft de mică intensitate și mai dese? Ar mai fi doi alți parametrii de urmărit, ozonul (vara) și aerosolii (iarna), care afectează direct sănătatea oamenilor și care sunt exacerbați de schimbările climatice. Remarcați că eu folosesc termenii perturbare – schimbare și nu încălzire globală, după mine, un termen ”politiquement correct”, baza de lucru, aș zice, a unor secte de sorginte ecologică. Ca simplu observator pe o bază de timp de jumătate de secol, pare-mi-se că diversitatea climatică s-a redus simțitor, parcă cele patru anotimpuri au devenit două. Ghici ciupercă care sunt acestea?!

IM: Elveția mi se pare a fi o țară destul de reticentă cu străinii. Cum sunt priviți românii? Cum i-ați… “convins” pe elvețieni?
IB: În pofida unor idei preconcepute, Elveția nu este reticentă deloc pentru că, un sfert din elvețieni sunt străini sau foști străini deveniți cetățeni elvețieni după cam 10-12 ani de sejur. Deci, nu există nicio țară în lume mai primitoare ca Elveția. Aș înlocui termenul „reticență” cu „exigență”. Da, Elveția este extrem de exigentă cu respectarea legii și a regulilor de viață și de muncă. Comunitatea română din Elveția este în mare parte o elită (nu doar intelectuală) a diasporei românești și este foarte apreciată. Personal, nu știu dacă am convins, dar am încercat să respect regulile elvetice și am muncit foarte mult. A contat și faptul că din prima secundă m-am îndrăgostit de sistemul democratic și civic elvețian și de întreg setul de valori. Apropo, eu nu am să înțeleg niciodată de ce EU nu „plagiază” acest sistem de democrație directă participativă, de vot prin corespondență și de guvernare proporțională votului care excelează de la 1291 într-un mediu multietnic cum este Elveția?! Dar am putea vorbi mult despre acest model politic care, se pare că devine din ce în ce mai cerut pe piața democratică europeană.

IM: Cu puțin timp în urmă ați inaugurat sediul firmei de la Ocna Șugatag. Cum poate beneficia Maramureșul, Sighetul de know-how-ul dumneavoastră?
IB: În 2018 am mutat firma din Iași la Ocna Șugatag, chipurile, să moară acasă. Însă, eu sper că altfel n-o spovedește nimeni că e păcat mare să nu încercăm un nou ciclu și în Maramureș cu proiecte specifice zonei. În primul rând, am luat contact cu Universitatea de Nord din Baia-Mare și UBB din Cluj pe partea de cercetare – dezvoltare – inovare. Apoi, cred că mi-aș dori mult să ajutăm la relansarea învățământului profesional cu un proiect pilot în parteneriat cu un liceu din Sighet pe o meserie necesară și cerută pe piața muncii sau tradițională specifică. Apoi, sunt câteva urgențe: restaurarea – conservarea patrimoniului în lemn al Maramureșului, dezafectarea minelor, mai ales a celor radioactive (radonul) și a altor zone poluate, o stație de analiza calității aerului și apei și de meteorologie la Sighet și… de idei chiar nu duc lipsă, doar că nu mai am 25 ani.

Fizicianul doctor Ioan Bălin continuă să îmi vorbească foarte convingător despre perspectivele extraordinare pe care le are România, Sighetul. Oportunitățile trebuie… exploatate, mă avertizează cu o retorică tipică omului de afaceri, iar discuția noastră ar trebui – așa cădem de acord! – să aducă și rezultate extra jurnalistice. Continuăm în aceeași notă optimistă. Am devenit prieteni!

IM: După pasiunea ta extremă pentru fizică, ce urmează pe locul doi?
IB: Strict pe partea profesională și a centrelor de interes, eu sunt din fire foarte curios și deci, tot ce ține de fizica aplicată mai ales în domeniul mediului și al patrimoniului cultural, mă interesează. Deviza firmelor mele este, de altfel „Să construim viitorul, păstrând trecutul!”

IM: Care sunt atuurile unui cercetător?
IB: Un cercetător în domeniul cercetării aplicate trebuie în primul rând să fie capabil să identifice o problemă societală reală și să caute soluții. Dacă elaborarea soluțiilor e costisitoare, trebuie să fie capabil să obțină finanțări sau măcar co-finanțări, să facă parteneriate și să fie atent cu proprietatea intelectuală a rezultatelor cercetării. Trebuie să fie așa de pasionat încât să lucreze zi și noapte, pe ploaie și zăpadă, pe caniculă și în week-end și să reușească în aceste condiții să aibă și o viață de familie. Să știe să comunice, să publice și să vândă rezultatele și, ideal, să le aplice în produse și servicii cu parteneri industriali sau să lanseze un start-up care să valorizeze. În fine, ideal ar fi să fie cu adevărat inovativ (să rupă gura târgului de genul celor de la mărul mușcat) sau măcar să facă o treabă de tip 3A: Altfel – Altundeva – Altceva.

IM: Bugetul pentru R&D trebuie să fie… consistent?
IB: Din păcate, pentru cercetarea aplicată trebuie pe lângă pasiune, voință și idei, și materiale și echipamente. Oamenii trebuie să fie motivați și de salarii și trebuie să aibă „jucării performante” cu care să lucreze. Inovativ aici ar fi să poți face mult cu puțin, nu e exclus și ține de eficiență.

IM: Ești specialist LIDAR. Spune-ne mai simplu, despre ce este vorba?
IB: Văleu! Apoi LIDAR-ul ăsta e văr din frați cu RADAR-ul. Diferența e că tehnica Radar se folosește de micro și radio unde, în timp ce tehnica Lidar e pe bază de laser (adică, de lumină de fapt). Instrumentul are un emițător laser pulsat și ca receptor un telescop. Laserul trage într-o țintă sau în atmosferă, de exemplu, și telescopul recuperează ecoul/retro-difuzia. Aplicațiile Lidar sunt multiple. Se pot determina dimensiunile geometrice ale unui aerosol – cristal de gheață – nor, dar și proprietățile optice și concentrațiile lor. De exemplu, cu Lidar-ul folosit pe avionul din proiectul cu Dunărea, am reușit să facem topografia albiei, dar se poate determina și anvergura vegetației (biomasa). Practic, avionul tocmai sosea din Georgia unde a măsurat arborii dintr-o pădure. Dar nu cred că e nevoie în Maramureș de Lidar pentru păduri din motiv că se pot număra câți arbori au mai rămas și manual de către pădurarii noștri. (Râde)

IM: Te consideri un om împlinit?… În ce constă împlinirea individuală?
IB: Pe partea profesională cât de cât e OK. Deși aș fi vrut să fiu actor, oameni ca profesorii Opriș, Vișovan, Motogna, m-au plasat pe altă orbită. Nu-i bai! Sunt bucuros că am o mică familie și m-aș fi considerat împlinit cu adevărat dacă aș fi avut o șatră de plozi. Acuma am rezolvat oarecum partea cu “plozii”, că am avut mii de studenți atât în România, dar mai ales în Elveția, în cei 10 ani de catedră academică. Toți studenții mei sunt de fapt copiii mei, dar soția mea nu știe și nici ei. Pe frustrarea cu actoria mă duc la cursuri ca pe scenă. Atâta timp cât nu dă nimeni în mine cu ouă stricate sau ”porodici”, continui așa. Împlinirea individuală în viața în care nu am ales să venim și nici nu prea dorim să plecăm, oricum, e să ai un job care să-ți placă și să știi să-l faci bine, o familie cu urmași și cât mai multă lume care să te pomenească pentru lucrurile bune, pentru ajutor sau, pur și simplu, pentru că te-au cunoscut. Ideea e să lăsăm cât mai multe urme pozitive, materiale și imateriale, generațiilor viitoare.

IM: În ce țară ți-ai dori să te stabilești, la un moment dat, definitiv?
IB: Nu știu, pentru că eu sunt stabilit în Elveția, dar e dificil, pentru că eu, de fapt, încă nu cred că am plecat cu adevărat din România. E o stare de ambivalență pe care cred că cei din diaspora o cunosc: trăiesc în Elveția cu problemele din România!

IM: Ce gen de business ai iniția la Sighet – Ocna Șugatag, făcând abstracție de preocupările actuale?
IB: La Sighet, poate un birou de consultanță de mediu pentru privat și instituții publice sau/și un parteneriat public – privat cu un liceu pentru un proiect pilot de învățământ profesional. La Ocna, mai adecvat ar fi un micro-centru de sănătate pentru detoxifiere și prelungirea speranței de viață a maramureșenilor.

IM: Se spune că Maramureșul are un peisaj asemănător cu cel din Elveția. Adevăr sau… mit?
IB: Puțină geografie helvetică. Elveția are trei mari elemente geografice: Munții Jura (1.600-1.800 m max), Munții Alpi (peste 4.000 m) și între cele două lanțuri muntoase este Podișul Elvețian (400-800 m) care se întinde de la Geneva la Zürich. Maramureșul duce mult cu Jura. Ghiciți unde stau? La St-Croix (Sfânta Cruce), o localitate la 1.000-1.500 m în Jura (partea din canton Vaud) unde sunt și piste de ski de fond și alpin. Peisajele, vara, sunt verzi și toamna, adevărate acuarele. Deci, adevărat pentru Jura elvețiană și mit pentru Alpi, care sunt granitici, impresionanți, dar fără verdeață.

IM: Întreabă-te ceva… super interesant!… și răspunde!!
IB: De ce am răspuns la acest interviu?… De plăcere și din respect, în amintirea unor vremuri (adolescența) – locuri (Sighet) – oameni (dascălii mei de la ”Dragoș-Vodă”) care marchează o viață de om.

IM: Mulțumesc mult domnule Ioan Bălin pentru discuția deosebit de interesantă pe care ai… întreținut-o. Sper să reușim și să colaborăm cu diverse proiecte!
IB: Deja am început cu acest interviu! Vă doresc un 2019 fericit cu multă sănătate necesară punerii în fapte a multor gânduri bune și ”La mulți ani!” de Sf. Ioan la toți ionii pozitivi și negativi…

Numa’ bine, rău la nimé!

Ion MARIȘ

Mai sunt oare tinerii legați de locurile natale?… E o întrebare, desigur, retorică! Cred că azi, mai mult ca oricând, tinerii sunt tentați de libertatea de mișcare, de oportunitățile fără frontiere și-și construiesc viitorul pe baze strict profesionale. Ubi bene, ibi patria!

Nicholas Cantoni, absolventul Colegiului Național “Dragoș Vodă” a plecat urmându-și pasiunea, spre capitală, fiind acceptat student la Universitatea de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” din București, Facultatea de Arhitectură, secția Arhitectură.

La începutul acestui an universitar, acum când se află spre finalul studenției, a decis să facă un pas mai mare și a ajuns la… Rouen (Franța), printr-o bursă Erasmus obținută de la Școala Națională de Arhitectură a Normandiei.

La un moment dat, Nicholas mi-a fost elev și, cunoscându-l, m-am gândit să-l provoc la o discuție, având în el un interlocutor serios, pentru a înțelege cum își managerizează drumul în viață… tinerii absolvenți CNDV – iști în zilele noastre.

Brîndușa Oanță (BO): Ai absolvit CNDV în 2013. Cum au trecut ultimii cinci ani din viața ta?
Nicholas Cantoni (NC): Vreau, în primul rând, să vă mulțumesc pentru această provocare, mă simt onorat să împărtășesc gândurile, sentimentele și experiențele mele cu publicul. Călătoria mea profesională din ultimii cinci ani de studiu a fost o adevărată aventură și a cunoscut multe trepte de evoluție. În urma terminării liceului la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, am fost acceptat la Universitatea de Arhitectură-Inginerie din Lyon în Franța, însă, posibilitățile financiare m-au determinat să-mi direcționez atenția către Facultatea de Arhitectură din Cluj unde am fost admis, dar la taxă. În urma examenului de la Universitatea de Arhitectură din București unde, din păcate, din lipsa mea de atenție nu am fost admis, mi s-a oferit oportunitatea de a da examenul de admitere la secția Conservare-Restaurare de Arhitectură din Sibiu din cadrul Universității de Arhitectură „Ion Mincu” din București unde, de altfel, am fost admis primul. Am studiat și m-am dedicat timp de trei ani studiului conservării și restaurării monumentelor de arhitectură la această facultate, decizie care s-a dovedit a fi ulterior una dintre cele mai bune pe care le-am luat vreodată pentru că, această specializare mi-a direcționat sensibilitatea și înclinația spre un domeniu extrem de greu și complex al arhitecturii, cel al protecției, conservării și restaurării patrimoniului cultural care, cred că-și va pune amprenta în munca mea din prezent și viitor. În urma absolvirii acestei facultăți și licențierii mele în conservarea și restaurarea patrimoniului, m-am decis să continui la Facultatea de Arhitectură din București, secția Arhitectură, dorință și ambiție de mult sedimentată în aspirațiile mele de viitor. În urma promovării examenului, știam că următorul meu țel este studiul arhitecturii și obținerea gradului de arhitect. În București, am intrat direct în anul de studiu III de arhitectură, unde, în următorii doi ani, m-am dedicat intens studiului în acest domeniu. În urma obținerii unor rezultate foarte bune, în anul IV de studiu de arhitectură m-am decis să aplic la schimbul internațional de studii Erasmus în una dintre țările mele predilecte de altădată, Franța, țară cu tradiție în domeniul arhitecturii. De această dată, Lyonul cu dublă specializare nu mai era disponibil dar, cu multă încredere am ales Universitatea de Arhitectură din orașul Rouen, capitala regiunii franceze Normandia, universitate foarte bună de arhitectură, pol predilect atașat Parisului care se află într-o vecinătate mai calmă decât a tumultoasei capitale a acestei țări. Și acum… iată-mă aici! În ceea ce privește căutarea unui job, practic în domeniul arhitecturii nu te poți angaja ca arhitect cu normă întreagă decât după obținerea diplomei și gradului de arhitect. În timpul studiilor știam că practica de arhitectură și experiența sunt extrem de importante așa că încă din timpul acestor ani, vacanțele de vară le-am consacrat muncii concrete în acest domeniu, ca asistent proiectant în birourile unor arhitecți importanți din București și Sibiu, iar în ultima vară am luat parte chiar și la unele proiecte importante ale Institutului Național al Patrimoniului din București cu ocazia aniversării Centenarului României. De asemenea, sub îndrumarea unor importanți profesori din Sibiu: d-na lect. dr. arh Olasz Gabriella, d-lul prof. dr. arh. Kovacs Kazmer, d-lul conf. dr. arh. Eugen Valeriu Drăgan, cărora le sunt recunoscător, mi s-au publicat două articole importante: unul a fost inclus în anul 2016 în volumul anuar al Academiei Române, secția Istoria arhitecturii și urbanismului din România, iar al doilea articol a fost inclus în unul din numerele anului 2017 ale revistei Arhitectura, cea mai importantă revistă de arhitectură contemporană românească.

BO: Cât te-a ajutat liceul/colegiul în identificarea pasiunii tale?
NC: Recunosc faptul că unul dintre cele mai bune licee din Maramureș, Colegiul Național „Dragoș Vodă” m-a format în numeroase domenii. În primul rând, în domeniile exacte: în Matematică, care a fost una din primele mele iubiri, domeniu în care am fost și olimpic, în Fizică, în Chimie, în Biologie, în Informatică, dar și în numeroase domenii umaniste: Limba și literatura română, Limba franceză, Geografie, Istorie, Filosofie, Logică etc. Din păcate, în domeniul arhitecturii, colegiul nu a fost capabil să mă îndrume și să mă pregătească pentru examenele ulterioare. Mulțumesc însă, în acest sens, d-lui profesor Petru Bârsescu, actualmente retras din activitatea la catedră, care s-a ocupat de mine în sensul studiului desenului de arhitectură, pentru pregătirea mea la examenele de mai târziu în domeniul meu predilect, arhitectura. Dânsul a avut răbdarea, bunăvoința și stăruința în a mă pregăti spre a face primul pas în formarea mea ca arhitect. Dânsul mi-a împărtășit arta de a desena corect, antrenamentul de a avea o vedere bună în spațiu și tehnica de a construi compoziții de arhitectură, urbanism și design armonioase, abilități absolut necesare examenului de admitere la Facultatea de Arhitectură.

BO: Cărui profesor sau căror profesori de la liceu i-ai/ le-ai mulțumi în mod special?
NC: Le mulțumesc în acest sens d-nei profesor Lozbă Raluca pentru interesul pe care mi l-a insuflat pentru literatura română și universală, d-nei Colopelnic Luminița pentru răbdarea și dedicația pregătirii mele pentru limba franceză și promovarea examenul DELF, d-nei Mihalache Georgeta pentru plăcerea și pasiunea studiului Chimiei, d-lui Huber Ștefan pentru rigoarea studiului Fizicii și tuturor celorlalți profesori pe care i-am avut.

BO: De ce arhitectura? Este o meserie cerută pe piața muncii?
NC: Motivul pentru care am ales arhitectura este și el multicauzal. Prima rațiune pentru care am ales acest domeniu este unul involuntar, aș spune chiar instinctiv, dorința de a construi ivindu-se în mine încă din perioada copilăriei când îmi petreceam mare parte din timp „construind” clădiri din piese de Lego. Pe măsură ce am crescut, motivul rațional pentru care am ales acest domeniu a devenit tot mai clar: arhitectura este unul din puținele domenii, poate cu adevărat singurul care unește tehnicul, științificul, materialul și realul cu arta, impalpabilul, poezia umană. Este, așadar, “știința și arta de a construi” cum spune și marele arhitect și restaurator din secolul al XIX-lea, controversatul Eugène Violet-le-Duc. În ceea ce privește întrebarea dacă acest domeniu este cerut sau nu pe piața muncii, pot spune din proprie experință, cu tristețe, că pe piața română arhitectura este un domeniu problematic, existând o mulțime de polemici în ceea ce privește poziția pe care o are arhitectul în societate, aceea că, în realitate, în țara noastră arhitectul nu este altceva decât un birou care proiectează și semnează pe bandă rulantă în schimbul unei sume de bani căutând supraviețuirea și profitul, cu excepții, evident. Nu vreau să fiu chiar atât de cinic. Deci, ca să vă răspund la întrebare, pot spune că e o meserie cerută pe piața muncii, însă, în alte scopuri decît cele pentru care a fost creată, din păcate. Dar, ca să rămânem într-o notă optimistă, am încredere în faptul că totuși, aceste probleme se vor rezolva căci, răului nu-i este dată decât secunda, în schimb, binelui și prosperității îi este dată eternitatea. Am încredere în dorințele societății care vrea să se schimbe, în mulți tineri și colegi de vărsta mea care-mi împărtășesc ideile și idealurile și în tinerii de mâine cu care împreună vom schimba această situație.

BO: Îți dorești să practici profesia pe care ți-ai ales-o în România sau preferi un job pe alte meridiane?
NC: Este o întrebare potrivită și nepotrivită în același timp, dificilă, dar realistă. Este evident că nu putem face scenarii predefinite, însă, dacă o luăm în acest mod, eu văd două scenarii posibile, nu unul. Va rămâne la latitudinea mea să aleg, bineînțeles, în cele din urmă, opțiunea cea mai bună. Știți cum se spune: „Nu poți călări doi cai deodată.” Prima mea posibilitate în conformitate cu prima mea specializare ar fi să rămân în România să practic arhitectura în domeniul reabilitării, restaurării, conservării, inventarierii de arhitectură, secțiune la care România stă foarte prost și în care este neapărată nevoie de specialiști. Dar, în mine există și dorința de a proiecta și de a concepe arhitectură contemporană, modernă. Există în mine și foc creator. Din acest punct de vedere pot spune că România nu este un mediu propice și cred că am motivat mai sus de ce. Din acest al doilea punct de vedere mă văd pe mine, ca arhitect realizat personal și profesional, mai degrabă aici, în Franța, unde mediul cultural, poziția importantă pe care o are arhitectul în societate și legislația foarte serioasă din domeniul arhitecturii și a urbanismului pusă în aplicare, construiește un mediu mult mai propice practicării profesiei.

BO: Cum e școala de arhitectură franceză comparativ cu cea românească?
NC: Despre această comparație cred că s-ar putea scrie un roman întreg, de dimensiunile Annei Karennina de Lev Tolstoi poate. Aș pune accentul pe faptul că școala românească de arhitectură este o școală foarte bună, foarte consistentă, foarte completă, riguroasă în detaliu, tehnică, demersul proiectului, studiu și profesori excelenți; însă, problema este că nu are suflet, nu are chintesență și metodologia proiectării în arhitectură. Nu are direcție proprie. În cadrul atelierelor de proiectare, de multe ori trebuie respectată ideologia profesorilor nelăsând libertate dialogului dintre profesor și student. Alteori, contrazicerile dintre doi profesori pot da consecințe catastrofale în mintea și încrederea de sine a unui student arhitect. Orice refuz, opunere, dubiu din partea studentului sunt văzute ca o dezertare de război. „Cine nu este cu noi este împotriva noastră”… Ori, această idee este total greșită fiindcă aceste nepotisme și lingușiri, absența dialogului adevărat cu profesorul duc la situația existentă, la stagnare și prăbușirea instituției. După părerea mea, profesorii, în toată autoritatea lor, nu trebuie să ignore și să extermine spiritul creativ al fiecăruia și nu ar trebui să subaprecieze potențialul din fiecare student. Ba dimpotrivă, profesorul trebuie să ajute la realizarea fiecărui proiect și să se muleze personalității fiecărei propuneri. Acest lucru trebuie să fie un motiv de bucurie, nu de invidie. În acest sens, pot spune cu convingere că, spre deosebire de școala românească, în școala franceză este dezvoltat acest potențial al propriei viziuni a studentului. Profesorul arată calea, însă studentul este cel care o clădește prin propriul său efort, în limitele și regulile jocului, căci aceste impedimente potențează și nu strivesc puterea de imaginație, cum bine știm. De asemenea, îmi place faptul că în Franța studenții sunt tratați de profesor în mod imparțial. Nu există favoritisme de niciun fel. Iubesc aceast spirit și deschidere urmate de școala franceză în cele douăzeci de universități ale sale răspândite în toată țara, fiecare cu spiritul și caracteristicile ei proprii, fiecare cu povestea și chintesența proprie, cu relația specială diferită ce se stabilește între profesori și studenți. Una dintre aceste povești le trăiesc chiar eu acum.

BO: Profesia de arhitect aduce după sine, în afară de partea de provocare, și satisfacții materiale adecvate?
NC: În România din păcate, dincolo de provocare, arhitectura nu este plătită conform cu efortul și asiduitatea arhitectului. Nu există un raport corect între eforturile depuse și remunerări, problemă de altfel prezentă nu numai în acest domeniu.

BO: Nicholas, ce sugestii ai pentru tinerii ce sunt în căutarea unui drum în viață?
NC: Sugestia mea pentru acești tineri este ca ei să-și urmeze dorința având în minte două obiective: să le placă, dar și să fie perseverenți în studiu și practicarea meseriei, adică să se și priceapă. Aceste două lucruri sunt indispensabile oricărei vocații. După cum spunea duhovnicul meu, fostul protopop romano-catolic din Sighetu-Marmației, părintele Szinovacs György: ” În meseria pe care trebuie să ți-o alegi, trebuie să ai vocație, nu delegație”. Să nu renunțe niciodată, să nu se lase impresionați de piedicile pe care ți le oferă viața, să fie persistenți în convingerile lor bune despre viață și profesie și să se purifice de principiile rele care deteriorează societatea de azi.

BO: Ce crezi că s-ar putea face la/ pentru Sighetu Marmației din perspectiva specializării tale, conservare și restaurare?
NC: Această întrebare mi se pare o întrebare prea localizată în teritoriu. Problema în România o fi ea și locală, dar, în primul rând, e generală. Din perspectiva primei mele specializări, conservarea și restaurarea patrimoniului, nu în Sighet e problema, ci în toată România în general, în proporții mai mici sau mai mari. Legislația românească deficitară în domeniul restaurării, conservării și reabilitării, face imposibile operațiunile de mentenanță, conservare, reabilitare și restaurare corectă a monumentului de arhitectură. Responsabilizarea este și ea pusă sub semnul întrebării. În acest sens, recomandarea trebuie să devină obligație pentru salvarea oricărui monument. Există de asemenea o ignoranță acută în societatea românească în ceea ce privește viitorul unei mari părți a patrimoniului aflate în ruină. În linii mari, pentru binele patrimoniului, inclusiv cel din Sighet, este necesară crearea unei legislații corecte în urbanism și arhitectură. Ignoranța din partea Parlamentului, Guvernului și autorităților care se bazează mai mult pe fondurile europene și mai puțin pe propriile investiții, trebuie combătută prin culturalizarea și educarea tuturor claselor sociale în sensul păstrării și îngrijirii patrimoniului cu restaurări locale, unde este neapărată nevoie. Nu purtăm doar responsabilitatea proprie, ci și a unei întregi civilizații pe umerii fiecăruia dintre noi. Numai în aceste condiții restauratorul/ arhitectul își poate juca rolul în mod corect și optim.

BO: Care sunt treptele de parcurs, din punct de vedere profesional, în ascensiunea unui arhitect?
NC: În primul rând, avertizez cititorii că domeniul arhitecturii este un domeniu complex, departe de superficialitatea cu care este abordat și tratat astăzi. Necesită încă dinaintea facultății o pregătire asiduă în desen tehnic și desen liber, pregătire de care orice bobo-student în arhitectură dispune, sau ar trebui să dispună. Odată intrați în universitate, anul I începe cu muncă multă și schimbarea conceptelor pe care le știau bobocii înainte. E o nouă lume care ți se prezintă în față, o lume care caută pasiunea și transpirația studentului pentru reușită. După muncă asiduă, studentul trebuie să reziste provocărilor și noilor informații pe care le dobândește în fiecare an. De la tema de proiect de arhitectură din anul I dată și formulată de profesor, studentul va ajunge în ultimul an de facultate să-și elaboreze propriul proiect, propriul studiu urbanistic, propriul context. În afară de munca din universitate, studentul nu trebuie să refuze și activitățile extrauniversitare, work-shop-urile, stagiile, eventualele șantiere pe care le poate experimenta care nu fac altceva decât să-i dezvolte spiritul tehnic, dar și cel creativ. De asemenea, experiența reală în domeniu este foarte importantă. Studentul de arhitectură trebuie să-și găsească job-uri extrașcolare care să-i asigure contactul și contractul cu lumea reală unde munca și remunerarea sunt importante: arhitectul practicant, inginerul, comanditarul proiectului, autoritățile cu care se discută și mediază validarea proiectului și începerea șantierului (Primăriile, Consillile Locale, Direcțiile de Cultură, Pompierii, Direcția Mediului etc.). Aceste experiențe dobândite sporesc valoarea studentului făcându-l mai pregătit atunci când devine arhitect cu ”acte în regulă”.

BO: Care sunt pasiunile tale extra-profesionale?
NC: Hmmm… Pot spune că am multe pasiuni extra-profesionale. Încă din perioada mea de școlar eram multilateral orientat. Îmi place foarte mult muzica în cel mai nobil sens: muzica clasică (polifoniile renascentiste, concerto-urile marilor preclasici precum Bach, Vivaldi, Corelli, Locatelli etc, romantismul lui Chopin & friends și provocarea neoimpresioniștilor din prima jumătate a secolului XX), dar și muzica modernă în toate genurile sale: rock (Nickelback, ACDC, Alterbridge etc.), new age: Enya, Enigma, jazz-ul, blues-ul (Zucchero etc), pe scurt, orice muzică bună. De altfel, am studiat nouă ani de pian la Școala de Arte ”Gheorghe Chivu” alături de regretata doamnă Stark Elisabeta, îndrumătoarea, profesorul și una dintre cele mai deosebite persoane pe care le-am cunoscut. Pianul a fost și este instrumentul meu preferat. În momentele mele grele mă refugiam în cântatul la acest instrument magnific. Îmi place, de asemenea, literatura după cum am mai spus, îmi place să dansez, sportul, istoria, geografia și bineînțeles călătoriile. A călători pentru mine înseamnă a trăi, a respira. A cunoaște oameni, locuri, obiceiuri este esențial! Îți deschide limitele și îți mărește orizontul. Nemaivorbind de faptul că pentru un student de arhitectură verbul a călători are valoare egală cu verbul a desena sau a studia. Îmi place, de asemenea, ingineria care este trup și suflet cu arhitectura. Îmi place logica, filosofia. De asemenea, cunoașterea a patru limbi, româna, italiana, franceza și engleza, mă face să-mi placă foarte mult dialogul, dicuțiile interumane, interculturale și interlingvistice. Sunt un amator al culturii, dar și al umanului, un împătimit al tehnicii pe care mi-a dat-o formarea mea într-o clasă de Matematică-Informatică intensiv, dar și iubitor nebun pentru artele de prezentare – muzică, teatru, dans, cinema – și în special pentru artele de reprezentare – arhitectură, pictură, sculptură. În două cuvinte: iubesc și mi-e sete de cultură!!!

BO: Anul viitor CNDV împlinește… 100 de ani! Cum, în ce fel crezi că ar trebui sărbătorit Centenarul școlii noastre?
NC: Am observat în acest sens un interes deosebit din partea d-lui Voinaghi Marius și a d-lui Ion Mariș de a face cercetări în privința istoriei școlii și a marilor sale personalități. Poate că în acest an centenar trebuie ca toți sighetenii să-și aminteacă cine au fost acești oameni și ce au însemnat ei pentru acea perioadă. E timpul să continuăm firul de valori pe care școala și personalitățile lor le-au desenat și pe care ni l-au pasat nouă astăzi. Să le urmăm exemplul bun și să învățăm din greșelile trecutului. Să pătrundem în chintesența istoriei de la construcția actualei clădiri (1911-1912) cu funcția inițială de gimnaziu piarist prin care Biserica Catolică prin numeroaselele sale ordine și instituții educa populația orașului, până la devenirea de azi a unei importante școli regionale și chiar naționale care sper ca în continuare să ducă mai departe misiunea predecesorilor. Eu văd această sărbătorire a centenarului ca pe o reflecție, ca pe o meditație care să ne dea tăria și puterea de a merge mai departe. O ocazie de a afla adevărul gol-goluț despre trecut, despre origini, despre țelul unei instituții de învătământ de prestigiu ca și colegiul nostru din Sighet.

BO: Ce mesaj ai pentru sigheteni? Dar pentru CNDV-iștii de ieri și de azi?
NC: Mesajul meu pentru sigheteni este următorul: Dragii mei, regăsiți-vă inocența de altădată! Regăsiți în voi originile, intelectul, rațiunea, luciditatea, pasiunea pentru viață și voința de a merge mai departe! Regăsiți voința de progres cultural, actualmente în criză! Regăsiți binele din voi și atunci veți fi cu adevărat fericiți!

Pentru CNDV-iștii de ieri, poate chiar și foștii mei colegi, mesajul meu este să continue lupta cea bună pe care am început-o împreună însă pe căi diferite, iar CNDV-iștilor de azi, le urez să fie încrezători în forțele proprii, să facă ceea ce este bine pentru ei și semenii lor. „Credendo, vides” („Crezând, vei vedea”).

BO: Mulțumesc Nicholas pentru interviu și… maxim succes în viață!
NC: Sunt onorat pentru oportunitatea acestui interviu și vă mulțumesc pentru gândurile bune! Mulțumesc că v-ați gândit la mine! Ne revedem în curând!

Brîndușa OANȚĂ

100 de ani – 100 de absolvenți de elită: Liceul “Dragoș Vodă” /CNDV – 1919 – 2019!

Începînd de mâine, în această secțiune vom publica interviuri, portrete ale absolvenților de ieri, alaltăieri și…. din secolul trecut, care au performat în diverse domenii (științe exacte, artă, literatură, etc.).

Până anul viitor, în 10 octombrie 2019 când se vor împlini exact 100 de ani de la demararea oficială a cursurilor la Liceul “Dragoș Vodă”, marcată de cuvântul de deschidere rostit de primul director, dr. Eugen Széles, sperăm să putem publica și volumul “100 de ani – 100 de absolvenți de elită. Liceul “Dragos Vodă”: 1919 – 2019”, o selecție din aparițiile de pe site-ul nostru.

De mâine, la secțiunea ”#CNDV 100”, începem să publicăm portrete/ interviuri cu absolvenți remarcabili ai Liceului “Dragoș – Vodă”. Încercăm să vă oferim cel puțin un interviu/ portret săptămânal.

Aștepăm și sugestiile voastre, dragi prieteni cititori, pentru a include la această secțiune foști absolvenți ai Colegiului Național “Dragoș Vodă”/ Liceul “Dragoș – Vodă” care sunt nume de referință în domeniile lor de activitate.

Ne vom bucura împreună de reușita sighetenilor noștri “dragoșiști” răspândiți în toate colțurile țării și ale lumii și la anu’ să marcăm Centenarul cât mai… spectaculos!

Salut, Sighet!