#CNDV100 – Sigheteanul Erich Schmidt specialist software în… SUA!

Erich Schmidt a absolvit Colegiul Național ”Dragoș Vodă” în anul 1994. A început studiile superioare la Universitatea ”Babeș – Bolyai” din Cluj-Napoca (Matematică – Informatică). După doi ani, Erich a părăsit România și a plecat în SUA, continuându-și studiile la California Institute of Technology (Caltech) și Princeton University. La ambele instituții de învățământ superior a fost – în paralel – și asistent. După nouă ani de muncă la celebra companie Google, Erich a trecut la o altă societate cunoscută pe plan mondial, Houzz, unde lucrează din anul 2015.

Erich Schmidt face parte din generațiile de absolvenți mai ”proaspeți” – a absolvit CNDV – ul în urmă cu doar… un sfert de secol.

Haideți să vedem ce reușite are absolventul nostru într-un sfert de veac!

Brîndușa Oanță (BO): Cum te simți având în spate un sfert de secol de viață adevărată, de muncă post – liceu?
Erich Schmidt (ES): Pe de o parte, nu foarte diferit de proaspătul absolvent din urmă cu 25 de ani. Am plecat la studii pentru că eram pasionat de informatică, și continui să fiu pasionat de munca mea, la fel ca în prima zi. E o meserie în care trebuie să învăț ceva nou în fiecare zi, așa că e ușor să îmi păstrez interesul. Pe de altă parte, simt că am deja niște realizări profesionale de care pot să fiu mândru.

BO: Ce a însemnat pentru tine CNDV-ul?
ES: O familie extinsă, un loc unde m-am simțit “ca acasă”, dar a fost și un ”cuib” perfect în care să încep să înțeleg ce vreau să găsesc mai departe în viață. Din punct de vedere academic, am avut noroc de profesori extrem de pasionați atât de materiile pe care ni le predau, dar și de dezvoltarea noastră socială. Iar colegii mi-au fost colegi, prieteni, coechipieri, competiție – tot de ce aveam nevoie la vârsta aceea.

BO: Ai pornit direct, precis, din start, pe drumul informaticii?
ES: Învățătoarea mea din clasele primare (doamna Fănățeanu) ne-a îndrumat pe toți spre matematică, la care s-a nimerit să fiu destul de bun. În clasa a 6-a în schimb, am dat de informatică, în cadrul unui nou club de la Casa Pionierilor pornit de domnul Ioan Berci. Pentru prima oară, problemele pe care le rezolvam nu se opreau când terminam de scris; programele continuau sa ruleze, puteam să le îmbunătățesc și să le combin, puteau fi folosite și de alții. Modelul meu mental de a rezolva probleme prin descompunere se aplică foarte bine la programare și în general la sisteme complexe.

Norocul meu a continuat – domnul Berci a pornit prima clasă de informatică la CNDV în 1990, părinții și primăria au strâns fonduri pentru calculatoare în noul laborator. Succesul meu la olimpiade s-a datorat atât eforturilor mele cât și sprijinului neîntrerupt din partea liceului, în special încăpățânarea domnului Berci să nu lase deciziile incorecte de la etapa județeană, ascunse în spatele ușilor închise. Pot să spun cu siguranță că, în afara familiei mele, domnul Berci a avut contribuția cea mai mare la succesul meu academic, și mai târziu, profesional. A pornit studiile informatice în școlile din Sighet, mi-a dat libertate să învăț tot ce m-a interesat în domeniu, și a eliminat toate piedicile birocratice la nivel local și județean.

BO: Aerul proaspăt de libertate al anilor ’90 te-a propulsat simplu spre… exterior? Cum ai ajuns în SUA?
ES: Ca mulți colegi în anii ’90, planul meu era să termin studiile la UBB și să continui cu specializare academică în Europa de vest. Spre norocul meu, după primul an la facultate s-a nimerit să mă întâlnesc cu un prieten (Paul Penzes) care îl urmase pe fratele lui la studii în SUA. Pe vremea când Ministerul Educației și universitățile nu aveau niciun program de colaborare cu instituțiile de învățământ din SUA, mi-am trimis dosarul la câteva universități din SUA și am primit oferta cea mai bună de la Caltech. Mi s-a oferit o bursă de studii (condiționată de menținerea mediilor la nivel înalt), un program de lucru în campus și un împrumut – în total, acestea mi-au acoperit toate cheltuielile. Pentru că mi s-au recunoscut unele din cursurile din România (matematica de la facultate, fizica din liceu), am avut nevoie numai de 3 ani să termin studiile la Caltech, după care am fost acceptat pentru studii doctorale la Princeton.

BO: Câțiva ani ai lucrat, dacă nu mă înșel – atât la California Institute of Technology cât și la Princeton University ca asistent. Ai preferat să părăsești, totuși, cariera universitară. De ce și pe ce considerente?
ES: Planul meu inițial era să obțin un doctorat și să am o carieră academică, de cercetare și predare în universități. Slujbele de asistent mi-au plăcut, dar au fost și o necesitate – atât la Caltech cât și la Princeton, am lucrat o vreme ca asistent la predare (seminarii, teme, examene cu studenții), dar mai mult ca asistent în cercetare, pe imunologie și sisteme de calcul distribuite. În timpul studiilor de doctorat mi-am dat seama că sistemele acestea complexe sunt greu de studiat la scală corectă în academie – mai ales în sisteme distribuite, firmele private (de exemplu Google) au acces la mai multe date și mai multe resurse de calcul. În plus, mediul academic e destul de politic, în experiența mea, firmele private au de obicei sisteme de evaluare mai obiective bazate pe rezultate concrete. Eu prefer să fiu mai direct în interacțiunile cu colaboratorii mei, așa că nu pun mare preț pe politică.

BO: Până la urmă, ai plecat și de la Google. Ce te-a determinat să mergi spre altă… companie?
ES: Google e o firmă imensă, în mai multe dimensiuni. Ca diversitate de proiecte, e una din puținele firme unde se derulează sute de proiecte în paralel, în domenii extrem de diferite, unite de ideea că sistemele de calcul ne pot ajuta să rezolvăm probleme mari în mod eficient; ca inginer/programator, e foarte simplu să te muți de la un proiect la altul foarte diferit o dată la câțiva ani. În cei 9 ani cât am fost acolo, am lucrat pe 3 proiecte majore – Google Search, Google News și Google+. În fiecare, am lucrat pe probleme de infrastructură (cum se scriu sisteme de calcul care pot să opereze rapid pe cantități imense de date) și calitate (cum analizăm datele acestea ca să determinăm ce e cel mai folositor pentru un utilizator într-o anume aplicație, căutare etc.).

Dar Google era deja o firmă mare când am ajuns eu acolo în 2006. Cu timpul, succesul firmei a avut efecte secundare: fiecare grup de programatori a crescut, s-au introdus mai multe nivele de sincronizare, ședințe – unele necesare, altele birocratice. Rezultatul e că totul se mișcă mai încet; deciziile trebuie aprobate de mai multă lume, e mai greu de experimentat cu idei noi. Proiectele sunt tot interesante, colegii tot excelenți, și firma merge bine; dar nu mi se pare chiar așa de interesant ca la început.

S-a nimerit să vorbesc cu un coleg care se pregătea să plece de la Google la Houzz, chiar când eu și soția mea foloseam Houzz ca să ne plănuim niște lucru la casa noastră. Am vorbit cu alți programatori de la firmă, am trecut de interviuri și am decis că dacă ar fi să încerc vreodată o firmă mai mică, Houzz se potrivește în toate aspectele – avea deja succes, nu era prea mică, îmi plăcea produsul, programatorii erau la fel de buni ca cei de la Google și firma e cam la aceeași distanță de casa mea ca și Google. Am avut niște emoții la început, dar nu regret deloc decizia.

BO: Cu ce te ocupi, concret, la actuala companie – Houzz – la care lucrezi azi? Unde se află, în ce oraș, Houzz – ul?
ES: Pentru cei care nu au folosit încă Houzz – firma operează un website și aplicații mobile care oferă informații și servicii pentru utilizatori care caută idei, servicii și produse pentru a-și construi/repara/decora locuințele. Firma are sediul principal în Palo Alto, California, la doi pași de Stanford University. Mai avem birouri de inginerie în Tel Aviv, Los Angeles și Tokyo, și câteva birouri de vânzări în SUA, Europa, Asia și Australia.

Eu mi-am urmat interesul de lucru pe infrastructură și, deocamdată, mă concentrez pe platforma noastră de date: o colecție de sisteme pe care colegii care procesează datele pot să își ruleze toate operațiile la scală mare, de la agregate peste milioane de utilizatori și produse, până la fiecare detaliu de pe website și din aplicații. Contribuțiile mele sunt în dezvoltarea și operarea infrastructurii platformei de date, și consultanță pentru echipele care folosesc această platformă pentru proiectele lor.

BO: Presupun că te-ai adaptat foarte bine la viața americană. Cum “sună” global visul tău american?
ES: Da, nu e greu să te obișnuiești cu binele. Pentru mine, realitatea e că trăiesc într-o societate unde educația și experiența mea îmi oferă multe șanse să îmi găsesc o slujbă interesantă. Sunt plătit destul de bine ca să am o situație stabilă într-o zonă scumpă, și încerc să ajut lumea din jurul meu. Cred că balansez bine viața profesională și viața de familie, ajută mult că soția mea lucrează în aceeași meserie și fiecare înțelegem bine prin ce trece celălalt.

BO: Ai timp pentru distracțiile americane, extra – job?
ES: Când am venit la Caltech ca student, mi-am permis în sfârșit să învăț tenis. După ce am ieșit din școli a devenit mai greu să îmi fac timp pentru fotbal sau baschet, dar cu tenisul e mai ușor pentru că nu e nevoie de așa multă lume – așa că pot să joc destul de des. Vremea de aici cooperează mai tot timpul. Pe lângă tenis cu prieteni și familia, mai mergem la înot cu copiii, ieșim la drumeții scurte și călătorim. Înainte de a avea copii am umblat mai departe prin lume, cu copiii, deocamdată, ne restrângem la SUA și, rar, în România. Mai domestic, gătesc (mai des din necesitate și uneori de plăcere) și consum media (cărți, filme, jocuri).

BO: Cum se poate pregăti bine, ce trebuie să facă un tânăr pentru a avea succes în viață?
ES: Sună ca un refren dintr-un film optimist, dar e simplu: găsește-ți chemarea. O dată ce te apuci de studii serioase, sau ajungi să lucrezi într-un domeniu, trebuie să îți placă ce faci, ori altfel, e foarte greu. Găsește ceva ce îți place și nu te opri din învățat; trebuie învățată nu numai meseria, ci și cum să îți vinzi talentele tale în meseria pe care ți-ai ales-o. Majoritatea lumii lucrează de nevoie; dacă depui efort într-un domeniu care îți place, ai rezultate și îi convingi pe alții că știi ce faci, vei avea luxul să alegi ce și când lucrezi. Nu uita să re-evaluezi totdeauna dacă simți că ai contribuții pozitive, și dacă mai lucrezi de plăcere; să nu-ți fie frică să schimbi aspecte mici și mari dacă e nevoie.

BO: Ce conexiuni păstrezi, cultivi, cu România?
ES: În principal, rămân conectat cu România prin familie, a mea și a soției mele. Avem prieteni români și aici (aproape și departe în SUA), ținem legătura și ne întâlnim destul de des.

BO: Dar cu Sighetul?
ES: Când ajung prin Sighet, încerc să trec pe la ”Dragoș Vodă”. Din păcate, mai nou, mergem în România numai vara, așa că nu găsesc multă lume pe-acolo.

BO: Ce gânduri/ proiecte ai pentru următorii ani?
ES: Având copii relativ mici (9 ani și 5 ani) înseamnă că e greu să îmi fac planuri mari. Sunt și mulțumit de viața mea, nu simt nevoia de schimbări mari. Bineînțeles că asta se poate schimba oricând, îmi țin ochii deschiși și urechile ascuțite pentru orice oportunități noi interesante. Mai specific pentru ”Dragoș Vodă”, mi-aș dori să pornesc niște colaborări cu liceul, dar întâi trebuie să îmi dau seama la ce vreau să mă înham.

BO: Cum se vede România – dacă se vede – de la mii de kilometri distanță?
ES: În momentul de față, e destulă gălăgie aici în SUA, lumea fără relații directe cu România nu o vede deloc. În presă, România apare sau ca un loc haotic plin de demonstrații, sau ca un loc idilic pentru eco-turism. Îmi place când pot să vorbesc cu lumea de aici despre povești frumoase ca, de pildă, succesele sportive sau academice ale românilor.

BO: Nu te-ai gândit la un business în România?
ES: Nu am deloc înclinații de business, și nu m-aș implica în nicio afacere unde trebuie să iau decizii fără să fiu prezent.

BO: Când ai ajuns ultima dată acasă, la Sighet?
ES: Ultima oară am fost pe-acasă în vara anului 2017.

BO: Cum ți se pare Sighetul la fiecare revenire acasă? Este neschimbat sau percepi o evoluție vizibilă?
ES: Se schimbă, dar dureros de încet. Nu uita că eu sunt obișnuit cu o rată de schimb mult mai mare. Ultima oară, am fost foarte plăcut surprins de zona de joacă din Grădina Morii.

BO: Poți să le sugerezi tinerilor sigheteni câteva idei, propuneri?
ES: Nu cred că pot să spun mai mult decât ce am răspuns mai sus la întrebarea despre pregătirea pentru succes în viață.

BO: Mulțumesc, Riki! Succese multe și… ținând cont că în urmă cu 25 de ani ai participat – din postura de șef de promoție (!) la aniversarea celor 75 de ani de existență ai Liceului “Dragoș Vodă”, sper să ne vedem în octombrie la aniversarea de 100 de ani, nu?
ES: Voi ajunge prin Sighet vara aceasta, dar nu în octombrie. Îmi pare rău ca nu voi fi prezent la aniversare, liceul a contribuit semnificativ la tot ce am realizat în viață. Vă doresc o sărbătoare de succes, plină de amintiri și planuri mari pentru viitor.

Brîndușa OANȚĂ




#CNDV100 – Filosoful, eseistul, criticul literar Aurel Ion BRUMARU s-a format la Liceul “Dragoș Vodă”!

Nu sunt puține personalitățile care au trecut pe la instituția de învățământ cea mai titrată din Sighet: Liceul “Dragoș Vodă”, azi Colegiul Național “Dragoș Vodă”.

Liceul a marcat aproape 100 de ani educația din orașul nostru și a oferit numeroși absolvenți remarcabili, ce și-au continuat studiile și au performat în diverse domenii.

Recentul volum lansat la finalul anului trecut, “Maramureșul. Ziare și ziariști de la începuturi până în anul 1945”, scris de prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu, avea pe coperta IV o scurtă notă semnată de filosoful, scriitorul Aurel Ion BRUMARU. Aveam să aflu de la autorul volumului că fusese coleg de clasă cu Aurel Ion Brumaru la Liceul “Dragoș Vodă”.

Știam doar că A.I. Brumaru era membru al Uniunii Scriitorilor din România și autorul unor volume interesante, dintre care “Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea” îmi atrăsese în mod special atenția. Auzisem și de alte cărți publicate de A. I. Brumaru, dar pe care încă nu le-am citit. (Sigur le voi citi într-un viitor nu foarte îndepărtat, prin și din acest interviu am descoperit personalitatea amplă, complexă, a Domnului A. I. Brumaru!)

A fost o revelație și un prilej de bucurie informația pe care am primit-o și care-mi confirma faptul că “Dragoș Vodă”, așa cum numeam noi liceul în mod colocvial, a marcat drumul unui foarte apreciat filosof, plecat de la Sighet.

L-am contactat pe domnul A. I. Brumaru și într-un timp foarte scurt a acceptat propunerea, acordându-mi interviul pe care vi-l oferim.

Evident că întrebările mele n-au fost puține și, am încercat să nu cad pradă doar simplei curiozități. Aveam ocazia și-mi doream foarte mult să extrag esența intelectualului cu rădăcini dragoșiene ce-și construise o carieră deosebită, pornind dintr-un oraș “insular”, izolat în Nordul montan al țării.

Dar mai ales, ce provocare să stau de vorbă cu un veritabil… FILOSOF!

Ion Mariș (IM): Domnule Aurel Ion Brumaru, cum evaluați drumul dumneavoastră de la Sighet la… filosofie?
Aurel Ion Brumaru (AIB): Aș spune că a fost un drum firesc, dacă o astfel de constatare, un astfel de răspuns nu ar însemna, nu ar implica și o abandonare a copilăririi: am fost adică și un copil dotat pentru a mă copilări în tot felul; nu am fost adică retras, introvertit, nu am fost, cum ar veni, “copilul mamei”, nu am fost (ca și, de altfel, fratele meu mai mic) nici alintat, nici râzgâiat, eram va să zică apt de toate “relele” , mă confundam fără rest cu ceilalți prunci ai satului, copii de țărani, mă străduiam, cred, să fiu cât mai aidoma lor, ba voiam și izbuteam uneori să-i întrec: vreau să spun că performam câteodată în competițiile vârstei infantile, unele destul de dure, ceea ce va lăsa nu puține urme în comportamentul meu de mai târziu, pentru că, trebuie să recunosc, nu am avut o viață liniară, limpede, ferită de cotituri, de neliniști ori temeri. Nu mi-a lipsit nici melancolia, panica timpurie de extincție. Alunecarea, ca adolescent și ca adult, în ceea ce se putea numi, chiar și în acele timpuri bizuite pe coerciții ori emendări drastice (uneori, sub comunism, cum se știe, deja diabolice), se putea numi boemă, confirmă că am avut o copilărie normală – cu alte cuvinte, în normele satului maramureșean, sau românesc de oriunde. Ca fiu de învățător (am crescut în școală, deoarece locuința tatălui meu, uns de tânăr director, era în clădirea instituției), am deprins citirea de timpuriu, eram prin urmare un elev precoce, neînmatriculat, cărțile din biblioteca părintelui nu-mi erau străine; citeam de când mă știu. Ajunsesem de pe atunci să reflectez în marginea celor citite, ca și a unor întâmplări din lumea satului și din lumea largă (de exemplu, în 1956, fiind și eu de față, când tatăl meu și preotul Salviu Cupcea ascultau la radio despre ridicarea anticomunistă a ungurilor, am renunțat, cred că după o cumpănire salutară, la, ca să zic astfel, Fadeev și Tânăra Gardă). Am început, zic, să cuget drept.

IM: Era o alegere oportună filosofia, pentru anii 60, într-o Românie având mari constrângeri ideologice?
AIB: Era, e adevărat, o alegere: am ales adică putința de a studia, chiar și atunci, în marile biblioteci, unde obțineai, nu fără o minimă strădanie, accesul la așa-numitele “fonduri secrete”; am ales apoi să audiez, ori să învăț, de la impozantele personalități din gândirea românească – firește, cele ce au supraviețuit nu doar în fața constrângerilor, cum zici, ideologice, dar și a opresiunii bolșevice, deja a asasinatului – și a lumii întregi. Nu era de colea, cum zicea Petre Țuțea, să-i stai în preajmă, în primul rând, chiar lui, marelui gânditor creștin, nu era puțin lucru să-i asculți, la Cluj, de pildă, pe D.D. Roșca, iar la București, căci îmi erau profesori la facultate, pe Mihai Ralea (deschidea cursurile de Psihologia artei și de Istoria psihologiei), Gheorghe Zapan, la Psihologia experimentală (în tinerețea lui, la seminarii în Germania, i-ar fi dat o replică lui Einstein), chiar pe mai junele, atunci, Paul Popescu-Neveanu, care, la Psihologia generală, te îmbia și cu câte un curs special, ispititor, ca, să spunem, stochastica – deși superșcolit în URSS (rușii aveau psihologi de prestigiu), omul avea propensiuni, în viață și profesie, europene. Apoi, ignorând unele ore mai plicticoase, te puteai strecura, atunci, la Filologie, în amfiteatrul Odobescu, ca să rămâi uluit de prelegerile mirabile ale lui G. Călinescu (era mereu însoțit de G. Ivașcu și de Mihail Novicov, care din consilier sovietic, menit, deci, a sovietiza literatura română, a constitui realismul socialist i-a devenit “divinului critic”, cum l-a numit cineva, un inseparabil devot – l-am văzut, de pildă, plângând, în rotonda Ateneului, la moartea profesorului). Nu mai spun că, urmând un curs facultativ de Teoria și practica presei, am ajuns în redacțiile culturale ale timpului, la simpozioane ori la alte reuniuni și cenacluri, unde i-am cunoscut pe literatorii noștri importanți, de la M. Sadoveanu și Tudor Arghezi, la Marin Preda și Eugen Barbu, de la Edgar Papu la N. Manolescu, de la Alexandru Dima la eminentul cronicar teatral Nicolae Carandino, ultimul redactor șef al ziarului Dreptatea al național-țărăniștilor, pentru care a făcut ani grei de temniță la Sighet și în Bărăgan. Auzisem deja de Constantin Noica, pe care nu am apucat să-l cunosc atunci, deși frecventa și el cafeneaua Nestor (aceea care a căzut, mai târziu, la cutremur), intra acolo, mi s-a spus, și fuma pipă, și-o alimenta strivind țigări Carpați. Aveam să-l contactez peste ani, după ce scrisesem despre cartea sa (una din primele pe care le-a tipărit, după ce se liberase din recluziunile comuniste), Douăzecișișapte trepte ale realului. Un contact, ca să zic așa, numai epistolar, care însă a durat o vreme destul de îndelungată, scrisorile pe care le-am primit de la marele gânditor le-am publicat după moartea sa într-un volum alcătuit de Marin Diaconu, Modelul cultural Noica/2009/. Subliniez că tot aici, la București, am studiat Psihologia, deci o disciplină mai ferită de constrângeri ideologice, unde pui, apoi, că am fost păzit, de exemplu, de Socialismul științific al lui Radu Florian!?

Mă întrebi undeva de ce am abandonat Clujul, unde mi-am început studiile universitare. Răspund acum, la Cluj, în afara profesorilor de la Facultate (urmam atunci Defectologia), între care mai cunoscut, mai răsărit se vădea psihologul Alexandru Roșca, nu întâlneai alte mari nume: erau totuși filosoful Existenței tragice D.D. Roșca, așa cum am amintit deja, pe undeva îl zăreai pe ilustrul scriitor greco-catolic, ardeleanul Ion Agârbiceanu, cred că mai era, dar numai ca o prezență foarte discretă (era oare la Cluj, la București, undeva în Ardeal; cândva, dacă țin bine minte, Tudor Vianu și-l închipuia după câte o fereastră luminată veghind noaptea), e vorba de Eugeniu Speranția (cel care a întemeiat o Logică erotetică, interogativă, dar eu îi știam pe atunci doar poemele, ispititoare prin cadența clasică). La București însă trăiau, ieșiseră din temnițe ori începuseră o colaborare calculată cu comuniștii (aceștia erau ei ignari, dar voiau să se ițească necontenit în preajma importantelor personaje culturale; îmi amintesc că Gheorghiu Dej se folosea de Victor Eftimiu, ca mai târziu N. Ceaușescu de Zaharia Stancu), mai trăiau, zic, erau activi oameni care făcuseră istorie și care aveau, cum s-a văzut, s-o mai facă încă. Întâlnirea mea, ca să-i spun așa, providențială a fost, mulți deja știu aceasta, cu Petre Țuțea. Grație dramaturgului și (pe atunci încă studentului în medicină, dar care îi făcea gânditorului servicii de medic curant) Mihai Neagu Basarab, am făcut parte din întâia promoție (ca să folosesc un termen nu prea agreabil) țuțistă. Dar despre ucenicia pe lângă marele om (deși filosoful mărturisea că nu are alumni) am povestit în cartea mea din 1995, Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea. Cred că nu e cazul să repet ce am scris acolo. Vreau însă să amintesc aci de o altă întâlnire (aș putea s-o numesc astrală), aceea cu Imre Toth. Matematician și, cum s-a văzut în timp și un filosof tare, Emerich Roth, era evreu sătmărean (de limbă maternă și cultură ungurească, cum se întâmpla de regulă cu evreii din Transilvania ocupată, dar care ca profesor la Universitatea bucureșteană și ca autor de tratat filosofic folosea o limbă românească de o impresionantă modernitate și eleganță a expresiei. În paranteză, aș spune că lungul interviu/2014/ cu Peter Vardy, acesta vrea să schimbe, după părerea mea, nefiresc, această realitate. Savantul va părăsi România, profesând la Universitatea “Goethe” din Frankfurt am Main și moare ca nonagenar, nu de mult, la Paris. Am purtat cu el – dar și cu Ioana, una dintre soții care a rămas în țară – o considerabilă corespondență, interceptată frecvent de Securitate, pe care am publicat-o, după 1989, în revista Astra. Despre Imre Toth am scris în cartea mea Despre Ființa românească/2001/ și, după moartea sa, în revista Alternanțe de la Munchen) ). Așadar, în deceniul 7 (secolul trecut) nimic decât aceste propoziții nu puteau să nu spulbere utopia marxistă, gândirea rea, oripilând spiritul, a materialismului dislectic și istoric (citez din mirabila carte a magistrului, Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului /1969/): ”Când botanistul face botanică, când astronomul face astronomie, zoologul – zoologie, atunci însăși natura este cea care se trezește la propria ei conștiință și se știe ca floare, ca moleculă, ca stea sau ca animal. În procesul cunoașterii, în actul în care natura ia act de sine însăși, ea se dedublează în obiect și gând, în obiect – în-sine și în obiect-gândit – în existență în sine și existență-știută (Bewusst-sein), dăruindu-se sie însăși încă o dată într-o stare gândită. Gândirea odată apărută, spiritul odată prezent știe să facă însă și altceva decât să re-producă realitatea exterioară, s-o dubleze, să-i ofere propria sa imagine, să spună adevărul; și anume, spiritul știe să gândească și în mod autonom, să producă în mod independent și liber originalul fără ca să fie neapărat obligat să reproducă, să se dubleze, să imite; el știe să și imagineze fără să fie imaginea altuia, el știe să inventeze, nu numai să descopere; el știe să și mintă, nu numai să fie fidel; știe să spună falsul și nu numai adevărul; el poate concepe, fără să fi perceput înainte: facultăți poate jenante pentru botanist, astronom, geograf sau zoolog, pe care sfinxul, himera, ciclopul și centaurul îl împiedică în stabilirea inventarului precis al grădinii zoologice. Existența exterioară este unică și indivizibilă dar și săracă și plafonată în comparație cu gândirea. Realitatea nu știe decât să existe. Gândirea poate însă tot atât de bine să afirme și să reproducă realitatea; dar ceea ce este mai important, ea este dotată cu extraordinara capacitate de a nega existența și de a produce non-existența. Gândirea poate să se afirme și să se nege. Spiritul este polarizat și dublu; în el există într-o prezență efectivă deopotrivă existența și non-existența”. Învățam așadar atunci – în ciuda unei îndoctrinări funeste de la catedră, care era, scuze, și o îndobitocire – că existența (materială) nu precede obligatoriu conștiința, spiritul producând realitate din el însuși, multe (dacă nu chiar toate) dintre cele ce există sub soare (și dincolo) sunt plusvalori noetice. Învățam apoi și că filosofia nu este numaidecât o știință, ci tocmai spiritul care se rostește pe sine însuși, dând seama despre niște existențe uimitoare, cum ar fi, de exemplu, pasărea care, neștiindu-se decât reptilă, urcându-se în văzduh pentru a-și verifica statutul (de reptilă), constată (dacă Darwin ar avea dreptate!) că ea (spiritul acela reptil) e deja pterodactilul: zburătoarea visată, sau născocită. Zăream astfel, în ceața cursurilor infame, proteguite bine politic și adminstrativ, un mod de a gândi altfel – și cei mai îndrăzneți porniseră să o și facă. Îmi amintesc în acest sens de o pagină din revista Contemporanul în care pe această temă (Filosofia, o știință?), semnau Ileana Mărculescu, Eugen Iacob (unde oare să mai fie, pe ce meridian s-au așezat?), Gabriel Liiceanu (,,Filosofia – scria acesta din urmă uitându-se desigur în paginile lui Imre Toth – nu face decât să conserve existența ca existență dedublată/obiect-subiect, să păstreze adică lumea cu conștiința ei cu tot. Ea înregistrează starea de trezie a naturii care a ajuns să pronunțe eu și care oricum s-ar răsuci, nu poate scăpa de calitatea ei de a fi reflexivă, de subiectul suprapus obiectului, de observatorul suprapus lumii”). Cum s-a ivit în acele neguri de scoborâre scitică, între atâția blestemați și proști, Imre Toth, cine era el, să nu ne fi și întrebat atunci, cu emoție, și de cutezanța de a fi scris el această trainică și ispititoare carte, Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului? Fără exagerare, cred că a fost un miracol.

IM: O întrebare relativ banală: ce profesori ați îndrăgit în anii de liceu și de ce?
AIB: O să te dezamăgesc oarecum, domnule Mariș: nu am îndrăgit niciun profesor, în acei ani. Oareșice legături, dar din aria vagă a empatiei, s-au ivit în timp cu Doamna Balea, preda Biologia, era soția remarcabilului profesor de matematici Grigore Balea, în realitate preot greco-catolic sub “acoperire”, și cu Doamna Leontina Ursu, la Limba română, dumneaei mi-a fost o perioadă și dirigintă. Preferam lecturile, ca și discuțiile, prin care ne autoinstruiam, cu comilitonul Ioan Ardeleanu-Pruncu, Nelu, cum îi ziceam, un autor astăzi de eminente și impozante studii istorice, pe care eu le așez și în zodia Literaturii.

IM: Cât de atractiv era pentru un tânăr Sighetul acelor ani?
AIB: La început a fost un dezastru: am plâns când am fost urcat în camionul care mă ducea de la Strâmtura, de pe Valea Izei, la Sighet, la Liceu; se chema atunci, vai , Filimon Sîrbu, cum era să botezi cu numele unui muncitor necultivat (trădător totdeodată de nație prin cotizarea la comuniști) un mediu, un centru totuși academic? Dar aceasta nu era singura infamie a comuniștilor, după colonizarea muscălească, ce să mai vorbim!? Eram panicat (ca prunc liber, țiitor de sat, de țară), un an de zile, până la mutarea în oraș, a părinților, de programul constrângător de internat. Apoi ruralul care eram (deși fusesem crescut în familia unui învățător și al unei dirigintă de Poștă, telegrafistă, ca să vezi, eram mici-burghezi) s-a deprins treptat cu orașul: începuse să-mi placă, mă inițiam chiar într-o mică boemă, pe care am continuat-o și sporit-o la Cluj și București, cum se știe (Mihai Neagu Basarab mă vorbește ca atare într-unul din volumele sale de Conferințe freiburgheze).

IM: Am reținut că ați debutat în anul 1965, la 22 de ani, în Gazeta literară. Cu… filosofie, critică literară?
AIB: Am debutat, ca practicant la cursul de Presă, la Gazeta literară (surata românească a cunoscutei, pentru publicistica ei agresivă și postișă, sovietica Literaturnaia Gazeta). Redactor șef era un maramureșean, din Văleni sau din Vad, Tiberiu Utan, poet realist-socialist, dar un om sensibil și educat, conștient de schizoidia la care te silea regimul politic. Mai erau acolo, încă tineri, Eugen Simion, Lucian Raicu etc. Am debutat cu o recenzie la o carte de versuri pentru copii, semnată de un Ion Calovia, fie-i țărâna ușoară. Apoi am trecut la pagina de Arte a revistei Contemporanul, unde am iscălit ani de zile, sub îndrumarea unui excelent om de teatru, Valentin Silvestru, cronici dramatice. Am continnuat și la revista Teatrul. Eseu filosofic am redactat abia la revista Astra din Brașov, unde m-am angajat în anul 1969.

IM: … iar debutul editorial s-a produs zece ani mai târziu, ați fost co-autor la antologia Literatură și Cunoaștere, Editura Eminescu. Un filosof se muta de bună voie în… casa literaturii?
AIB: Am alcătuit, în 1975, împreună cu Mihai Nadin (coleg atunci de redacție, un spirit enciclopedic, astăzi profesor în Texas în aria științelor cognitive, inteligență artificială etc.) antologia și studiul introductiv Literatură și cunoaștere, care, cum se vede și din titlu, era menită a vădi relația, apropierea literaturii de reflexia filosofică; altfel spus învederam acolo vocația cognitivă a literaturii. Scrisesem însă înainte, într-un volum colectiv, O zi, un om, un fapt /1972/, scos de Editura pentru turism (condusă de maramureşeanul Pop Simion, care a fost şi adjunctul lui Zaharia Stancu la Uniunea Scriitorilor) un eseu despre filosoful uitat (căci se refugiase în Vest) Zevedeiu Barbu.

IM: Și în fine, debutul cu volum de autor se produce în anul 1977 cu Masca Princepelui. Tânărul critic cunoscut din paginile revistei Astra își îndrepta atenția spre un autor la… modă în acei ani. A fost o stratagemă intelectualistă alegerea lui Eugen Barbu sau o… întâmplare?
AIB: Omul Eugen Barbu, te contrazic un pic Ion Mariș, nu era la modă, fiind controversat (și încă bine) din cauza duplicităţii (politice, ideologice) în care îi plăcea, ca să zic aşa, să se scalde. Romanul Princepele este însă, aşa cum aprecia şi Nicolae Steinhardt, un scriitor (și încă de ce augustă ținută!) ce făcea parte, în epocă, dintr-o grupare opusă cetei barbiste (din care eu nu făceam parte), o capodoperă. M-am apropiat de carte dintr-o perspectivă diferită de, să zicem, aceea a criticii de întâmpinare, a criticii impresioniste, sau cum s-o mai fi numind. Romanul Princepele este și un “basm” (ca oglindă a ființei), cum l-a caracterizat însuși autorul, dar și o ideografie cultă, trasă însă din izvoare inițiatice. Foarte bun, strălucit chiar sub aspect literar, Princepele îndemna, îmbia la filosofare. Am făcut în Masca Princepelul (1977), cum arătam și într-un avertisment la carte, o lectură de fiecare dată sub unghiul dezvoltării, iar nu sub cel al simplei conservări și la baza interpretării mele a stat mereu – deși după unele sugestii din Psihologia analitică – înțelegerea rostului în întreg al părților operei. Când s-a putut, descrierea acestora a fost, de aceea, ocolită, căci nu puteam vorbi de locul, în timp și spațiu, al simbolurilor, de care abundă întreg romanul, câtă vreme n-am discutat, pe un fond  de idei generale, despre locul însuși ca atribut al existenței ca atare. Scriind, prin urmare, despre loc am putut repera unele legături ale acestuia cu cuvântul, din tratarea cărora s-a desprins o funcție mai puțin evidentă, în mod obișnuit, a acestuia din urmă: aceea de creator, în anumite condiții, de realitate. Mare iubitor de cuvinte, cum s-a mărturisit nu de puține ori, se cuvenea ca Eugen Barbu să scrie, cu Princepele, “legenda” acestora, destăinuind, într-o complicată mișcare de simboluri, firea și finalitatea lor în lume.

IM: Ce/ cine v-a determinat să vă stabiliți la Brașov, considerat în acei ani un veritabil centru… muncitoresc?
AIB: Sunt mai multe etape. Publicasem deja, de prin 1967-68, în revista Astra din Brașov (o publicație care, cum s-a văzut, a devenit totuși importantă, în timp, în concertul media al perioadei); trimiteam apoi, în domeniu, de o vreme (lui M. Nadin pe care l-am cunoscut la unele reuniuni naționale ale Teatrului), articole de la București – acolo, se știe, colaboram încă, permanent, la publicațiile Contemporanul, Teatrul și Revista Învățământului superior (ulterior Forum), unde, la ultima, de pildă, mi se promisese un post – acestea să nu fi fost, va să zică, motivele suficiente pentru a face, cum se spunea atunci, de pe “tușă” pasul decisiv al transferului? Hotărâtor, însă, pentru acel pas a fost totuși căsătoria cu prima mea soție, o unguroaică frumoasă din Sighet – condiția unei restatorniciri profesionale devenind astfel (datorită vicisitudinilor, dificultăților financiare) nu numai o nesesitate, ci o prioritate. A fost apoi un pas, totuși, trebuie să recunosc, nu prea norocos: cu toate că am parcurs, în anii petrecuți la Astra, treptele de la redactor la (după 89) redactor-șef, sunt încredințat, cu toate întâmpinările contrare (adică lejer encomiastice), că ceea ce mă vizitează cel mai des astăzi e “masca” de filosof de provincie, ca să parafrazez, fără de autocompasiune, pe cineva. Ratezi multe (nu e vorba aci de o proastă modestie) dacă nu locuiești în Metropolă, în Capitală și, mai mult, nu participi la anumite jocuri de culise, jocuri de putere…

IM: Câtă libertate v-a oferit meseria dumneavoastră înainte de 1989? În ce mod v-a afectat… realismul socialist?
AIB: Nu era, desigur, vorba de libertate: tot ce puteai face, cu oareșice istețime și prudență, era să te sustragi, prin manevre publicistice (se mai numeau “șopârle”) cenzurii; sau te foloseai, dacă se poate spune astfel, de o… autocenzură inteligentă. Nu m-a afectat realismul-socialist. N-am scris, în vremea dictaturii ceaușiste, nici un omagiu. E drept însă că datorită acestei inaderențe la formula culturală falacioasă introdusă de colonizarea bolșevică a României, nu am publicat prea des și (nefiind atras de anume jocuri de culise, cum spuneam) nu am profitat, editorial vorbind, de prea multe simpatii.

IM: Volumul “Ființa muzicală are un pronunțat portativ filosofic, eseurile ce-l compun deconspiră “ființa interpretabilă”. Ființa muzicală este detectabilă întru românism, nu ține oare, mai mult de universalitate?
AIB: În câteva cuvinte, în Ființa muzicală /2005/ încercam (e un eseu nu un tratat) să arăt (cu unele personaje ale muzicii) că ființa, fie ea scrisă și cu majusculă, e necunoscută altfel decât în interpretare, precum muzica. Aceasta e și nu e în notele partiției, dar ni se arată, într-un fel sau altul (în funcție de interpret) abia în lucrarea scenică, a orchestrei, a soliștilor, a dirijorului etc. Atunci când va să zică o auzim. Tot astfel stau lucrurile cu ființa. Aceasta, spuneam în carte, e aoratică, adică se refuză vederii, se refuză unei înfățișări să-i zicem, “materiale” (ca și devenirea, de altfel): nu vezi creșterea dimprejur, precum limbile în cerc ale ceasornicului, decât pe secțiunile și timpii mari. E indistinctă așa cum e “realul” acela subțire, deja diafan dinaintea creației (vezi Geneza din Biblie, Rig-Veda etc.), manifestările ființei nefiind apoi decât purcesii, cum este și interpretarea. Ființările (de care vorbește filosoful secolului XX, neamțul Heidegger, seiendes), singurele evidențe ale ființei (înfățișări, fenomene) nu sunt decât interpretările acesteia – drumuri, căi. Pe un astfel de drum – pe meridianul românesc – poate călători și spiritul nostru. Vehiculata, surprinzătoarea butadă, o ironie a lui Emil Cioran a propos de titlul unei meditații a lui C. Noica (Sentimentul românesc al ființei), după care de ce nu ar exista și un sentiment paraguyan al ființei, zic că e cazul să rămână doar o cioraniană vorbă de spirit.

IM: Ființa culturală românească se integrează în mod “artificial”, tragic, în dimensiunea europeană?
AIB: E vorba mai întâi, pur și simplu, de integrare. Reiau, în această ordine ce am spus și cu altă ocazie. În Situația spirituală a timpului (ed. germ. 1931), filosoful și psihopatolgul german Karl Jaspers (în unele taxonomii e clasat la Existențialismul ateu) scrie că, de regulă, omul ascultă și aude tot timpul o limbă din trecut (va fi menit adică, ar preciza aci Heidegger, unei arheologii a limbii), dar prin existența sa, prin viața sa el o vorbește în viitor. Omul (românul nostru, dacă vrem) va fi căutând așadar o formă de spirit spre a încerca (după ce se va fi statornicit în aceea, după ce-și va fi găsit locul) proiecte ulterioare; așteaptă, cu siguranța spiritului în care locuiește, timpul ce va să vină. Forma prin urmare (cu atât mai mult aceea în spirit, conștientă de ea însăși, am putea-o numi, de aceea, formă filosofică) ar fi mereu între. Mai mult încă, ea este, aș spune (cum am și făcut-o de mai multe ori), îndemnată chiar să fie spre: spre dispariție, am putea zice, dar nu totuși (ca la români) și spre o nouă re-alcătuire? În adâncul ei mereu de nepătruns, această formă e neliniștită de posibila ei încetare (e aci și o dimensiune tragică?) și va fi, de aceea, necontenit căutătoare. Spre e scopul ei secret, ascuns, de nedivulgat, dar nu mai puțin fatal, inevitabil. În lumea ființei (acum, dacă vrem, a ființei românești, vorbim nu-i așa? de apărarea locului) forma acestei ființări e consubstanțială, după Constantin Noica, lui întru (,,Limbii noastre i-a plăcut să gândească prin întru, o  prepoziție fără poziție exactă, ca o așezare mișcătoare sau în orice caz încărcată de o tensiune”), dar nu e solidară totdeodată și cu între? ,,În raport cu întru, clasicizată la noi de către Noica – scrie universitarul și teoreticianul clujean Mircea Muthu – aruncând un ochi pe das Zwischen al lui Levinas – vocabula între (între Orient și Occident, între tentația metafizicii europene și gândirea de origine patristică etc. are șansa de a deveni un veritabil operator ontologic)”. Dar, să amintim încă o dată (ceea ce conchideam în Forma filosofică): în forma filosofică din lumea fiiinței românești îl regăsim, inamovibil, pe spre – prepoziția aceea de înaintare, aceea care refuză și sfidează oprirea; aceea care e neliniștea, dar deopotrivă și căutarea, necontenirea. Ca și întru al lui Noica, spre nu e livrat doar poziției determinante, el e, cu alte cuvinte, o așezare mișcătoare, o tensiune ce așteaptă să rupă barierele, să provoace frontierele, să treacă pragul; să sporească ori (cum ar fi cazul cu românii) să facă – vorba filosofului tedesc – în prezent, ceea ce este de făcut.

 IM: Oare azi, mai contează locul pentru “ființa în ordine”?
AIB: Aş spune că nu e vorba numaidecât de ”fiinţa în ordine”, dar de vieţuirea noastră, tot mai subţire însă, tot mai rătăcită, în ordinea fiinţei. E vorba mai degrabă, cum am încercat să demonstrez în câteva rânduri, mai recent, de pildă, în Forma filosofică /2018/de a reveni – cum se întâmpla în filosofiile matinale, ori în câte o spusă folclorică, la asocierea locului cu ființa (“…iar noi locului ne ținem” , spune Eminescu în Revedere), la faptul că gândirea e una cu ființa, iar aceasta nu apare decât în chipul ființării, deci al unei înfățișări, a feonomenului care e într-un loc. to gar ayto noein estin te kai einai zicea Parmenide (adică, în traducerea și interpretarea lui Paul Friendlander: gândirea este, și ființa este, și același lucru sunt amândouă, sau în mai cunoscuta tălmăcire, adoptată și de Martin Heidegger: căci același lucru este a gândi și a fi), spusa aceasta, deci, a anticului nu enunță oare, ea, identitatea dintre gândire și existență, admițând că ființa se ivește în actul rostirii, că adică e rezultatul unei pneumaturgii, precum în Evanghelii ? Sau că tot ce ne trece prin cap, tot ce gândim e adevărat – dar, mai mult de atât și totdeodată straniu: că tot ce ne trece prin cap și tot ce gândim se face concomitent realitate. Sau că situația ontică e rezultatul lucrării unei gândiri originare. Universul noetic ar produce în acest caz “obiecte” noetice, absolut noi, fără să reproducă ori să imite realul. Spiritul fabrică, profectează existența, avuția lumii e produsul unei plusvalori noetice a cărei necontenire e asigurată de necontenita libertate a spiritului. Când am comentat, în 1970, în revista brașoveană Astra (vezi Arta ca ontopoieză), impozantul tratat Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului, am numit ontopoieză această înzestrare infinită de către spirit a existenței patente – o înzestrare somatoidă chiar, iar nu umbrele fără trup ale visului. Demonstrația veracității acestui proces nu se bazează doar pe o mare metaforă, ci pe istoria și filosofia matematicilor, noneuclidicitatea geometriei, considera autorul lui Ahile, a fost acceptată ca reală, datorită actului de respingere a geometriei opuse. Este, repet, ca și cum șarpele urcat în văzduh ca să-și confirme reptilitatea se descoperă, neașteptat, ca zburătoare. (Sigur, acesteia i s-ar putea răspunde cu dilema daoistă a lui Ciuang Ciu – pe care o transcriu într-o parafrază: noaptea, și-ar fi spus acela, visai că aș fi fost fluture, zburând peste tot cu ușurință și fără de temeri. Visând trăiam va să zică precum fluturele – am plutit deci în văzduh aidoma aceluia. Eram deja de atunci fluturele. Din timpul acelui vis nu-mi mai amintesc acum de sunt om ce se visează fluture, sau sunt fluturele visându-se om). Un neamț, Rudolph Eucken, întemeietorul Idealismului noetic, nu e departe de aceeași poziție. Deasupra realității relative, limitate, inferioare, gândirea (crede filosoful) produce nemărginit realitățile ei înseși, ființările ei stranii și surprinzătoare, nebănuite și neplanificate în nici un fel în cataloagele naturii (monștrii frumoși și inevitabili ai spiritului).

 IM: Protecționismul naționalist al ultimilor ani, detectabil în multe țări europene, este o consecință a parametrilor globaliști mult prea seci, care excedează ființa… comodă?
AIB: Din punctul meu de vedere (exclud aici orice conotație național-comunistă în vogă sub Ceaușescu) problema ar sta în felul următor. Naționalism și românism ar trebui să fie (și eu le resimt în felul acesta) ca două entități eidetice, nu doar pereche, ci aidoma. Corespund sintagmei localism creator. M-am mai referit la acesta în Despre Ființa românească /2001/, ca și în alte locuri. Ispitit de înaintemergătorii din afară, mai prevăzători, preocupați de timpuriu de formula lor psihoetnică (de, aș sublinia eu, o etnohermeneutică), Mihail Kogălniceanu producea în secolul 19, sintagma fenomenul românesc. Ar fi de preferat însă acesteia – fiindcă o definiție începătoare a mentalului colectiv nu poate ocoli valențele ontologice ale locului – sintagma mai restrânsă de localism creator? Ea a fost propusă, la 1935 de Alexandru Dima (am apucat, cum spuneam, să-l cunosc și pe acesta.) Precaut, criticul și esteticianul va sublina degrabă că expresia e totuși nemulțumitoare, fiindu-i cu neputință să estompeze termenul, de mai frecventă utilizare în epocă, de “regionalism creator”. O va susține cu toate acestea din mai multe motive: cu “localismul” creator, zice el, vei putea, de exemplu, să teoretizezi “o direcție care se încadrează organic în ansamblul tendințelor filosofice, științifice și practice ale vremeii” . Lucrarea imediată a localismului creator ar fi, potrivit lui Alexadru Dima, o “adâncire în substanța proprie spre a dezveli în ea însăși posibilitățile ignorate de o privire îndreptată până mai deunăzi numai în afară. Privirea aceasta e chemată acum a ținti realitatea națională oglindită, pars pro toto, în fiecare fragment al solului românesc”: constituie astfel imaginea ființei, “fără de care orice operă a progresului este exclusă”.

IM: Este benefică pentru societate consolidarea ființei civice sau totul ține de o macro-conspirație cu tendințe de laicizare forțată?
AIB: Consolidarea ființei civice e orișicând benefică. Exagerarea ei, în ceea ce, după căderea comunismului, Stânga internațională a constituit așa-zisa “politică corectă”, cu așa-numita “discriminare pozitivă” e însă malignă cu asupra de măsură. În temeiul acesteia (ca să nu lungesc prea mult vorba), pot apărea catastrofe (ca globlizarea forțată, ca emigrarea dezlănțuită care e și o cotropire, ca scurtarea și inferiorizarea rasei albe, apar acum, în mișcarea politică, “progresiștii”, iliberalismul, populismul, atacul perpetuu al goșiștilor roșii, acoperiți ca anarhiști etc.). Se pierd așa marile realizări și câștiguri în ordinea civismului ale civilizațiilor iudeocreștine pe care se bizuie lumea de 2000 de ani.

IM: Pe axa Cioran – Tuțea, unde vă situați?
AIB: Fără îndoială de partea lui Petre Ţuţea, pe care l-am cunoscut, căruia i-am fost carevasăzică ani buni aproape (să spun că mă invita câteodată, din banii lui puțini, la o cafea cu lapte, într-o patiserie de pe Academiei, aproape de celebra cafenea “Albina” , că altădată m-a regalat, parcă de Crăciun, cu o sticlă de rachiu?). Dar apropierile sunt de nebăgat în seamă (pe unele consemnându-le totuși, cum se știe, într-o carte). Petre Țuțea contează, atât pentru mine, cât și în fața românilor pentru geniul său, pentru generozitatea cu care s-a martirizat atât în temnițele comuniste, cât și în libertate, pe altarul României, pe care–l vedea, îl simțea statornicit oriunde. Despre acestea avea o teorie (cred că am recenzat-o și în Pariul cu legenda), pe care a tratat-o în Proiectul de Tratat de Economie (pe care l-am publicat eu în 1992, după o dactilogramă pe care mi-a oferit-o în exclusivitate, și pe care am păzit-o în podul casei din Șchei). Se extazia acolo față de onoarea cavalerească și la ideea de eroism. Onoarea cavalerească (e convins Petre Țuțea) e un câștig spiritual defnitiv al Evului Mediu, o valoare fixată deja în arhitectonica umanității. Cavalerismul e dat, fără excepție, împreună cu puritatea și nu e greșit defel a le absolutiza, ca împiedicând progresul omenirii; dimpotrivă, fiindcă, iată, nu există epocă sau așezare umană care să batjocorească firile nobile (firește dacă nu pui la socoteala aici sminteala bolșevico-leninistă). Voința lui Țuțea ar fi fost să prelungească puritatea și cavalerismul medieval în istoria nouă românească. Negreșit, totdeodată, și valorizarea ideii eroice. Căci, nu se îndoiește de existența acestora la români. El zice: “Este plină istoria noastră de jertfe făcute pentru: desăvârșirea ordinii morale (triumful binelul), conservarea ființei noastre (jertfele cu caracter etno-politic), triumful ideii creștine în care s-a împlinit voința păstrării ființei noastre și ideea mântuirii creștine (Brâncoveanu)”. Adaptabilitatea cunoscută a românului, cu urmările ei în planul creativității, în știință, artă, tehnică e meru însoțită, fără ostentație, de atitudinea lui față de eroism și sfințenie. Frecvent, ne încredințează Petre Țuțea, românii au preferat fericirii eroismul, în locul comodității datoria față de neam, ideea eroică e considerată aici “măduva istoriei universale”. “Popoarele, mai spunea el, ies din istorie odată cu stingerea conștiinței lor eroice”.

Totuși Țuțea însuși se raporta la Cioran, era încântat de laudele pe care scepticul și neconsolatul i le trimitea de la Paris. (Multe din ele prin Bucur Țincu.). Emil Cioran, de altfel, nu era doar protagonistul deznădejdii, al disperării. Va vorbi, în meditațiile sale și despre salvare. A apăra doar și a conserva, decide, de pildă, Cioran în chestiunea românească, nu se cheamă destin în istorie; toate acestea: val de pământ împotriva slavismului, o încercuită și invulnerabilă, două mii de ani, oază de latinitate când în jur foiau pustele, ridicarea sabiei pentru creștinătate, păzirea tradițiilor romane etc. Defensiva nu produce o spintecare în veacuri, dâre incendiare, când culturile mici, cum e aceasta românească, se apără numai, nu rămâne după ele decât colbul în vânturile de toamnă, Ar fi totuși un remediu pentru întoarcerea din drumul spre neant: cultul forței, cultul puterii, o iubire conștientă a acesteia, precizează Cioran în Schimbarea la față a României. Aceasta înseamnă a-ți face degrabă inventarul și procesul carențelor, recunoscând că trecutul e linie moartă, făcând din profetism sursă de existență; poate că și politică, de ce nu? Dacă o mie de ani un organism național în devenire nu și-a definit un destin spiritual e semn al unei suferințe organice, chiar dacă mileniul acesta a servit bine organizațiunii biologice. Forța biologică e agresiune barbară, contur istoric primește doar agresiunea cu stil. Dar te poți totuși salva, concede, oarecum paradoxal, tocmai, iată, Cioran, în fața lui Dumnezeu – în măsura în care națiunile îl realizează. Dumnezeu neavând înțelegere pentru forță, e probabil că va trebui să rămânem, jelindu-ne, de capul nostru. Mai e de prevăzut o cale de salvare, anume fascinația pe care a exercitat-o asupra nației noastre Occidentul. Ar fi aceasta și o probă a complexului de inferioritate? Dar există ,,un nivel istoric obligatoriu,, orizontul nostru, râvnit, este cultura Apusului: oare, totuși, nu și reamintirea acestuia, după atâta amar de vreme de când ne-am desprins din orbita ei?

IM: Ați ocupat pentru o scurtă perioadă și poziția de cadru universitar. Se pare că a prevalat în alegerile dumneavoastră partea scrisă față de cea… pedagogic – oratorică. V-ați simțit mult mai confortabil… scriind?
AIB: A fost, trebuie să recunosc, una din cele mai neplăcute perioade (se întâmpla la Universitatea Româno – Canadiană din Brașov, unde am predat un curs de Filosofia culturii). Nu am moştenit nimic din vocaţia didactică parentală (tatăl meu, cum parcă am mai spus, a fost învăţător, pedagog, peste patruzeci de ani, eu însumi mi-am petrecut copilăria, chiar aceea preșcolară în școală, cu toate acestea nu cred să fi simțit vreodată o atracție pentru meseria de dascăl). Cred că mă îndepărta de apariția în public, de catedră, de orișice tribună, în fine de afișajul în fața unor mulțimi (deși, vai, a trebuit de atâtea ori să o fac), nu atât timiditatea, aceasta o are mai toată lumea, dar ceva mai grav, i-aș zice peirofobia, alergia la discursul țintit către ciopoare de inși, de cele mai mult ori indiferenți, de nu cumva (așa mi se poruncea lăuntric să cred) de-a dreptul batjocoritori. Vedeți, cu peirofobia nu ai cum să te pui! La examene (și am trecut prin multe) preferam oralul tezelor scrise. Așadar, și astăzi mă simt mai confortabil scriind.

IM: Azi, pe ce tip de proiecte vă consumați energia creatoare?
AIB: Mi-am adunat de curând versurile regăsite (1971-74), intenționând să scot de sub tipar o plachetă, unii m-au încurajat să-i dau, cum se zice drumul (știți că Sextil Pușcariu, în monumentala sa Limba română găsea – meditând heideggerian în Pădurea Neagră – că a /e/libera e a da drumul – probabil din hățișurile, din lațurile, care sunt un fel de arcane, ale Branului?). Am strâns la un loc o parte din multele cronici și recenzii (sute, mii) pe care le-am redactat decenii la rând, cu scopul de a tipări în sfârșit (nu am făcut-o până acum, mi-am neglijat conștient articleria) un volum. Sper să apară în curând. Și nu îndrăznesc încă să umblu prin multitudinea de însemnări (caiete, carnețele, hârtii, hârtiuțe etc) spre a le aduna, sub titlul Pulberea: ar fi un fel de “pietre pentru templul meu, ca să iau acest titlu de la Lucian Blaga, fiind convins, ca și marele filosof și poet, că în schiță toate lucrurile se desăvârșesc (amintiți-vă numai: ,,te-am așteptat în cuvenitul cadru,/sub ruginii și roșii frunzele de viță/acolo unde toate lucrurile se desăvârșesc/făcând un pas și încă unul înapoi spre schiță”). Ar fi probabil acolo, nedespachetate, gânduri, teme, neliniști, îndemnuri, cel puțin, la filosofare.

IM: În epoca super tehnologizării, digitalizării, a diminuării socializării și interacțiunii umane, filosofia are potențial de creștere? Poate se conturează un alt tip de profil uman… ființa digitală?
AIB: Digitalizarea e, după opinia mea, un mijloc, eu însumi mă folosesc și mă bucur de ustensila pe care ne-o oferă societatea noastră supertehnologizată. Sunt însă tot mai multe semne, cum știm, cum vedem cu toții, de care eu însumi am mai vorbit, că, datorită (ori din cauza) tehnologiilor înalte, a developării necontenite a IT-ului etc., scrisul, pagina scrisă, cartea se restrâng, se micșorează, dispare, oamenii comunică prin Internet (prin, de exemplu, facebook, această, fie vorba între noi, dezbrăcinare universală, care tinde să devină, sau a devenit, fake book, fake news), prin telefonul mobil devenit smartphone, pe tot soiul de gadget-uri etc. Cum să fiu, așadar, fericit, cum să nu fiu sceptic cu privire la scris, la rezistența în lumea spiritului a Cărții? Pe ce, prin urmare, să mizăm? Mă consolează totuși un lucru: în iconografia creștină îl văd mereu pe Isus Cristos, Împăratul și Redemptorul lumii, în mână cu Cartea. Cartea, rivală a universului, a spus, îmi amintesc bine, Emil Cioran: ea ar fi, deci – ca să lungesc aci spusa Neconsolatului (e acela din strofa cunoscută a lui Gerard de Nerval) – ar fi precum crabii din coșmarul celor care niciodată n-au putut să și-i închipuie (cum ar fi zis Malraux), crabii trăitori pe nisipul deșertului, acolo unde nici chemarea mării, nici zvonul ei nu erau cu putință. A rivaliza cu universul: a-i pune în față un vis cu primejdia că-l vei și înfăptui. Dar cartea e câteodată și înaintea realității: o ispitește oare la facere, la înfăptuire? Așa va fi văzut-o când și când folclorul românesc, unele tradiții îi bănuiesc în această ordine întâietatea. Cartea e ontopoietică, va crea prin cuvânt existența, ca în rostirea evanghelică. Literatura apocaliptică românească – din Codicele Sturdzan (cu începutul însă în Maramureș) și Codicele Marțian – vin cu un exemplu (vezi Cartojan): Apocalipsul Sfântului Ioan. Scrierea face parte din apocrifele vestitoare de tainele postumității lumii. Mai pierd așadar, cred, cu acestea sub ochi, din umoarea neagră…

IM: Revenind la orașul tinereții dumneavoastră, dar extrapolând la nivelul centrelor urbane de mici dimensiuni, Sighetul de azi poate fi o zonă de… performanță durabilă? Ce-i lipsește Sighetului?
AIB: Ca fostă capitală de Comitat, păstrând încă în posibil (acesta păstrează, era să spun adoarme, neștiute, necontenite realități), chemările mai de demult, mai actuale ale Maramureșului voievodal, Sighetul mai are de dat lumii, după aprecierea mea, multe. Este însă și astăzi, din câte știu, un centru important emanând spirit, cultură; sunt acolo oamai ca Ioan Ardeleanu Pruncu, prietenul meu, ca Domnia voastră, ca Ioan Țiplea, ca Nicu Iuga (nădăjduiesc să mai fie pe acolo), ca George Petrovai, plurivalent și harnic, ca atâția alții de care eu nu am apucat încă să aflu. Ce-i lipsește totuși Sighetului? Deși, cum v-am spus mai înainte, eu nu-i sunt pe plac, o Universitate: dar una – și cred că sighetenii nu ar face așa ceva – menită lucrării academice, iar nu (cum se întâmplă în regimul mafiot neocomunist) manufacturării de diplome.

IM: Cât de strânse sunt, la ora actuală, legăturile dumneavoastră cu Sighetul, cu Maramureșul?
AIB: Cum să vă spun: destul de puțin strânse. Am umblat ceva prin Europa (am chiar și un fiu stabilit în Germania), dar deplasările lungi au început să mă doară, ceva din structura mea defensiv-adaptativă a început să nu mai funcționeze. Am străbătut țara ca cronicar dramatic, iar astăzi, curios, mă îngrijorează retroactiv acele plecări. Am fost însă, să tot fi trecut zece ani, în Strâmtura natală, la sărbătoarea feciorilor satului. M-a bucurat întâlnirea cu cei cu care am copilărit, întâlnirea cu casa în care m-am născut. A fost o bucurie peste care apăsa, neagră, melancolia. Am primit o medalie și o diplomă de strâmturean.

IM: Mulțumesc mult Domnule Aurel Ion Brumaru pentru acest interviu, vă așteptăm spre sfârșitul anului la aniversarea de 100 de ani a Liceului Dragoș Vodă și, de ce nu?… poate și cu o lansare de carte!
AIB: Vă mulțumesc și eu Domnule Ion Mariș!

Ion MARIȘ




#CNDV100 – Prin “jungla vieții”… cu absolventul Liceului “Dragoș Vodă”, esperantistul Mihai Trifoi! (autor, Ion Mariș)

Mihai Trifoi, profesor, publicist, traducător și cercetător a fost, pentru mine, marea revelație a acestui sfârșit de an. O cunoștință a domnului Mihai Trifoi, doamna Ileana Tămaș, mi-a vorbit despre profesorul din Bixad – Covasna, născut la Sighet, specialist în esperanto. A fost în prima fază curiozitate, iar după ce am discutat telefonic cu profesorul Mihai Trifoi și am început să citesc mai multe despre dânsul, am decis să-l abordez pentru un interviu.

Și pentru că era lansat, la ora când am început să parcurg bogata biografie a profesorului Mihai Trifoi, proiectul nostru de la “Salut, Sighet!” de a aduce în atenția cititorilor noștri absolvenți de marcă ai Liceului “Dragoș Vodă”, m-am bucurat că era o șansă de-a avea un interviu deosebit, din categoria “CNDV 100”, de-a urmări un traseu de… excelență.

Profesorul Mihai Trifoi a muncit o viață (între anii 1967 – 2009) în învățământ (a predat limba și literatura română) și câțiva ani în cultură. Din anul 1979 și până la pensionare (2009), adică exact 30 de ani, a predat limba română în județul Covasna, la Sf. Gheorghe și Bixad.

Mihai Trifoi, fiind expert în limba esperanto, a participat la zeci de congrese, conferințe, seminarii și ședințe de lucru în țară și în străinătate, a fondat Filiala Sf. Gheorghe a Asociaţiei de Esperanto din România, a „oficializat” predarea limbii esperanto la Şcoala Generală “Mikes Άrmin” Bixad (jud. Covasna) în cadrul unui proiect internațional dar, mai ales, a scris mult și bine. A publicat constant articole în ziarele “Cuvântul nou” și „Mesagerul de Covasna” ambele din Sf. Gheorghe, și multe cărți. Mai nou, colaborează și cu revista de cultură „Clepsidra de Cristal” din Tăuții- Măgherăuș. A publicat 11 volume de memorialistică, eseuri, publicistică și manuale școlare, 14 volume de traduceri din limba esperanto în limba română și foarte multe articole, studii în limba esperanto. L-a tradus pe filozoful și scriitorul danez Thomsen Martinus în limba română.

Profesorul Mihai Trifoi nu poate fi prezentat în câteva fraze, în toată complexitatea sa, dar voi încerca, într-o discuție ce presupune câteva zeci de minute, să intrăm un pic mai profund în universul transparent al esperantistului sighetean.

Și apropo, aveți idee unde a început să învețe limba esperanto? Nu cred că bănuiți! Da, tocmai la… Sighet, la Casa de Cultură, între anii 1972 – 1974.

Dar, să nu mai lungesc vorba, adică introducerea, haideți să-l ascultăm pe profesorul Mihai Trifoi răspunzând unui număr… rezonabil!… de întrebări.

Ion Mariș (IM): Domnule profesor Mihai Trifoi, ați absolvit Liceul “Dragoș Vodă” în anul 1962. După peste jumătate de secol de la absolvire, ce amintiri durabile v-au rămas?
Mihai Trifoi (MT): Amintiri? N-aș putea spune că prea multe, a fost o perioadă grea pentru mine, însă ceea ce-mi amintesc mereu e că am avut colegi simpatici și profesori foarte buni care au știut să insufle tinerilor învățăcei dragostea de carte și să le modeleze caracterul prin transferul de cunoștințe utile și valori morale sănătoase. A fost un timp când școala era școală și miniștri Educației nu se schimbau cum se întâmplă azi chiar și de mai multe ori într-un an, deci era mai multă stabilitate. Atunci când lucrurile se schimbă prea des, nu pot fi implementate cu adevărat nici reformele…

IM: De Sighet, de anii de liceu vă leagă de fapt perioada în care v-ați format. Cât de “liniștiți” au fost acei ani pentru dumneavoastră?
MT: N-au fost deloc liniștiți, ci plini de zbucium. Îmi amintesc faptul că acasă aveam mereu de efectuat tot felul de munci gospodărești, că nu aveam bani pentru cărți, că nu aveam timp necesar pentru studiu și că tocmai de aceea îmi doream să cresc mai repede și „să evadez” în lume pentru a-mi satisface setea de cunoaștere… Încă din acei ani m-au atras cerul, cosmosul și filozofia, fără să știu atunci că aceste subiecte vor deveni pentru mine, mult mai târziu, o preocupare importantă care îmi va schimba viața… Chiar și în aceste împrejurări Liceul „Dragoș Vodă” a rămas pentru totdeauna o pată de culoare în drumul meu spre viitor, un punct de pornire în „aventura vieții”, și tocmai de aceea, de câte ori am ocazia să revin la Sighet trec pe lângă acea clădire parcă fără vârstă, care încă trezește ecouri adânci în ființa mea…

IM: La Casa de Cultură din Sighet ați început să învățați esperanto; se pare că Sighetul acelor ani nu stătea chiar rău cu oportunitățile educaționale. De ce v-ați îndreptat spre esperanto și cu cine ați învățat?
MT: De ce esperanto? În primul rând pentru că este „limbă internațională”, deci special destinată comunicării și înțelegerii între vorbitori de limbi diferite; ea a devenit între timp „o punte” între oameni, între popoare, între toate culturile lumii; este relativ ușor de învățat și respectă criteriile unei limbi universale, dintre care primul este de „a fi neutră din punct de vedere național”, deci să nu aparțină nimănui (nici unui popor sau stat), ci tuturor în egală măsură. Prin esperanto comunicarea devine directă, dacă și interlocutorul cunoaște limba. De pildă, în cadrul întâlnirilor internaționale, cum ar fi Congresele de Esperanto Universale – care se organizează în fiecare an în altă țară, și la care participă până la 5-6.000 de oameni din circa 70-80 de țări, toți comunică în aceeași limbă – esperanto – neavând nevoie de traducători. Oare nu este acesta un vechi vis al omenirii? Să nu uităm că pe glob se vorbesc între 6000 – 7000 de limbi, cine le poate învăța pe toate? Dar imaginați-vă imensa „armată a traducătorilor” și imensele cheltuieli financiare destinate traducerii documentelor, plus multe alte complicații care decurg din acestea… Desigur, omenirea încă nu este pregătită pentru o astfel de schimbare, dar până de curând omenirea n-a fost pregătită nici să părăsească Pământul și să iasă în spațiul cosmic… Când va veni timpul, oamenii vor înțelege și această necesitate… Înțelegând toate acestea, am decis să învăț esperanto, și tocmai se anunțase un asemenea curs, în 1972, la Casa de Cultură din Sighet. Conducătorul cursului era un inginer pe nume Szabo Ladiszlau. După primele ore de curs am început să aprofundez cu toată seriozitatea studiul acestei limbi, iar în 1974, în urma unor cursuri și examene internaționale în Bulgaria mi-am luat diploma de „instrurajto”, adică dreptul de a preda esperanto, oriunde în lume. Și așa, după mulți alți ani de studiu și diverse activități în domeniu, pe plan național și internațional, viața mea a primit un alt curs, aducându-mi astfel nenumărate satisfacții, însă la baza tuturor reușitelor a stat în permanență munca asiduă, perseverența și mai ales pasiunea, căci nimic important nu se face și nici un scop mai înalt nu se poate atinge fără greutăți și sacrificii, dar mereu, când renunți la ceva, primești în schimb altceva, conform legii compensației..

IM: Din generația dumneavoastră de dragoșiști pe cine credeți că am putea include la categoria “elită – Dragoș Vodă 100”?
MT: Mi-e greu să răspund la această întrebare delicată, deoarece n-aș vrea să greșesc lansând judecăți de valoare fără acoperire. Plecând din Sighet în 1975, n-am mai ținut legătura cu foștii mei colegi de liceu, cu unii m-am întâlnit sporadic și pentru puțin timp, așa că nu știu precis ce a realizat fiecare în viață și în ce măsură v-aș putea ajuta cu răspunsul meu. Pe de altă parte, nici măcar eu însumi nu sunt convins că am dreptul să fiu inclus în „elită”, întrucât mă consider un om obișnuit…

IM: Nu insist acum pe detaliile biografice care privesc absolvirea Institutului Pedagogic din Baia Mare, perioada ce a urmat din Maramureș și facem un mic salt în timp: la un moment dat ajungeți în Covasna. De ce acolo? Cum s-a întâmplat?
MT: După absolvire, în 1967, am ajuns la școala din Remeți, Maramureș, ca profesor de limba română. După un an de predare, din anumite motive, am petrecut un an la București, după care am revenit la Remeți. Au mai trecut doi ani și am ajuns la școala din Câmpulung la Tisa. Peste alți doi ani m-am prezentat la concurs și, câștigându-l, m-am transferat la Școala Nr. 9 din Sighet. În 1975 m-am mutat la Săcele, apoi la Brașov, unde am locuit până în 1978, când m-am transferat cu serviciul la Institutul de Învățământ Superior din Baia Mare, dar nereușind să fac schimb de locuință, m-am reîntors la Brașov, de unde m-am mutat la Sf. Gheorghe, în județul Covasna. În cele din urmă, am decis să mă mut „la țară”, și astfel am ajuns să predau limba română la școala din Bixad. Iată deci, pe scurt, explicația. De fapt, m-am stabilit în județul Covasna din motive familiale…

IM: M-a impresionat, citindu-vă biografia, diversitatea preocupărilor dumneavoastră: pe lângă pasiunea scrisului v-ați dedicat și pe latura educațională, pedagogică. N-ați uitat nici de esperanto! Ați reușit din plin! Cum au apărut succesul și rezultatele foarte bune pe care le-ați avut?
MT: Important în viață este să te străduiești ca ceea ce faci să faci cel mai bine, chiar dacă ți s-ar cere să cureți toaleta, așa cum se obișnuia în armată. Numai dedicându-te cu pasiune și conștiință sarcinilor primite sau pe care ți le propui, ai șanse de reușită. Pe de altă parte, ca educator, trebuie să fii, ca să nu spun „model”, un bun exemplu pentru alții. Iar cât privește înclinația pentru studiu și pentru scris le-am avut dintotdeauna, doar timpul mi-a lipsit pentru o abordare mai amplă a vieții… În ceea ce privește rezultatele, ele vin dacă rămânem perseverenți și constanți în drumul nostru spre țintă. Și dacă tot m-ați întrebat de esperanto, aș putea spune că am făcut din această pasiune o a doua profesiune. De altfel, așa cum spuneam mai sus, în 1974, în urma unor cursuri și examene internaționale la Burgas, în Bulgaria, am obținut diploma de profesor de Esperanto, ceea ce mi-a deschis orizonturi nebănuite până atunci, prin aceasta conectându-mă la o activitate la scară globală…

IM: Cunoaștem multe povești din/de presă care subliniază greutățile pe care le întâmpină românii în zonele cu populație majoritar maghiară. Cum v-ați descurcat? V-a fost foarte greu?
MT: Sincer? Extrem de greu, dar nu m-am dat bătut. De altfel, experiența anterioară de predare a limbii române la minorități (ucraineni, maghiari) m-a ajutat să înving obstacolele chiar și într-un mediu social mai puțin prielnic. Chiar dacă la început am fost singur și nu cunoșteam pe nimeni în localitate, cu timpul am devenit apreciat și respectat, nu doar pe plan local, ci și în județ, deoarece orice muncă desfășurată cu dăruire, după un timp va da roade. Bineînțeles, contează și comportamentul, și-am învățat de la Iisus că uneori trebuie să întorci și obrazul celălalt, dacă vezi că cei care te lovesc „n-au obraz”… Din fericire, n-am trăit aici experiențe neplăcute, deși situația nu e chiar roză…

IM: Limba română este – după cum se spune – cenușăreasa învățământului în școlile cu predare în limba maghiară?
MT: Este, dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie predată/ însușită, însă există și un alt adevăr pe care cei care fac manualele nu-l înțeleg, pentru că în loc să le simplifice, le complică, încât elevii din școlile cu predare în limba naționalităților nu reușesc să însușească limba română într-un grad acceptabil. În această situație, sancționați sunt tot cei care se străduiesc cel mai mult, adică cei care predau, și în special profesorii. În mod firesc, elevii care intră în clasa a V-a ar trebui să aibă cunoștințe pentru acest nivel de studiu, dar puțini dintre ei le au, și atunci tot greul cade pe profesori, deci pe profesorii de limba română în cazul de față, și spun acest lucru din experiență…

IM: Ați publicat constant, foarte mult, în cotidianele din Sfântu Gheorghe. Aveați mulți cititori? Ați avut un feedback… mulțumitor?
MT: N-am făcut-o pentru bani, ci voluntar, ca să sprijin existența publicațiilor în limba română în această zonă cu populație preponderent maghiară. Desigur, dacă stăpâneam limba maghiară în suficientă măsură, aș fi publicat și în această limbă. De ce? Din principiu. Ca esperantist, am învățat să privesc lumea cu alți ochi și să-i consider pe toți oamenii ca ființe cu drepturi egale pe această planetă. Și dacă atunci când unii oameni își arogă drepturi mai mari decât le merită, nu poți să nu iei atitudine, nu ne putem ghida după principiul ”Noi suntem cei dintâi dintre egali”…

Dacă aveam/ am mulți cititori? Se pare că da, iar cele mai multe reacții sunt pozitive; aceasta și pentru faptul că temele abordate sunt de interes general și diverse; nu mă plătește nimeni ca să fiu „aservit politic” și nici n-aș accepta. Constat că unii jurnaliști își trădează profesiunea și parcă „scriu la comandă”, ceea ce nu mi se pare onest. Presa ar trebui să fie independentă, neaservită, ca de altfel și Justiția…

IM: Este Covasna, alături de Harghita, zona cea mai fierbinte a țării din punct de vedere al conceptului… autonomist?
MT: Aș spune un neadevăr dacă aș zice nu. Sperăm totuși că oamenii vor avea rațiunea să caute calea dialogului și înțelegerii în loc de cea a conflictului. Din păcate, influențele străine își spun cuvântul și o parte din populația maghiară se lasă ademenită de promisiuni deșarte. Ca urmare, crește gradul de intoleranță și tensiune, fapt ce nu duce la nimic bun în ansamblul relațiilor interetnice… Din punctul meu de vedere, este de preferat pacea și prietenia în locul urii și războiului, dar probabil că nu toți gândesc la fel ca mine sau ca dumneavoastră…

IM: Care credeți că a fost cea mai periculoasă “junglă”: cea de dinainte sau de după 1989?
MT: N-aș îndrăzni să fac comparație, deoarece realitățile sunt total diferite. Nici nu putem nega unele aspecte pozitive din vechiul regim comunist. De pildă, exista ordine și siguranță, nimeni nu-ți dădea în cap ca să te jefuiască, la spital puteai merge când erai bolnav și erai tratat gratuit, nu ca acum când ești „programat” și poți să mori până-ți vine rândul ori dacă n-ai destui bani; în vechiul regim cadre medicale erau suficiente, oamenii rămâneau în țară, industria, așa cum era ea, funcționa, de construit s-a construit mult, toți aveau de lucru și în general era pace și liniște. Apoi, după 1989, a venit schimbarea, pentru unii, ce-i drept, foarte profitabilă. Hoții, corupții, mafioții, clanurile, prostituția, jefuitorii, drogurile și multe alte rele au proliferat creând adevărata „junglă” socială, în care trebuie să devii „expert” ca să te poți descurca. Unde sunt acum medicii noștri? Unde sunt cei mai buni meseriași și specialiști? Prin ce țări străine își duc veacul aceștia? Unde sunt cinstea, respectul, omenia, patriotismul? Cu ce au fost înlocuite? Cu beizadele, dive, prostituate de lux, interlopi, clanuri mafiote, politicieni corupți, hoți la drumul mare? … Nu, nu spunem că toate lucrurile de azi sunt negative, așa cum nici cele de dinainte. Oamenii și-au recâștigat libertatea, dar nu toți au știut ce să facă cu ea și, totuși, încet-încet fața României s-a schimbat, iar unele schimbări sunt în interesul poporului, chiar dacă situația actuală nu pare a fi „ceea ce și-au dorit oamenii”. În fond ce doresc oamenii: să aibă tot ce le trebuie și să ducă o viață fericită, dar atât timp cât circa 40% din populația țării trăiește în zona sărăciei, și în bună parte a subculturii, în timp ce alții huzuresc în lux și nu mai știu pe unde să-și ascundă banii ca să nu-i găsească Fiscul, nu putem spune că schimbarea produsă a adus bunăstare și bucurie tuturor. Departe de mine gândul de a fi un nostalgic al vechiului regim, spun doar că nu trebuie să fim nici adepții proletcultismului și să blamăm mereu și să respingem tot ce s-a creat sau realizat în epoca anterioară, căci vrem-nu vrem și epoca prezentă este „un produs” al celei/ celor anterioare și mulți dintre cei care s-au îmbogățit rapid după revoluție au avut un anumit rol și în regimul trecut, doar că atunci nu s-au putut afirma și câștiga funcții mai înalte, putere și averi. Nucleul negativ al vechii societăți n-a dispărut deodată în neant, ci, după o perioadă de „liniște”, s-a dezvoltat și a înflorit ca niciodată, așa că istoria nu poate fi aruncată pur și simplu la gunoi, ea continuă să ne însoțească peste tot, iar societatea transformându-se își continuă drumul spre progres; precum spunea odată poetul Tudor Arghezi în poezia „Testament”: „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.” Așadar, e bine să veghem ca istoria să nu se mai repete și să punem cu toții umărul la evoluția societății spre o viață mai bună…

IM: “Jungla” actuală numită România are șansa de-a se transforma în… Grădina Maicii Domnului?
MT: Da, România, aflată acum în continuă transformare și înnoire, are toate șansele să se impună în Europa și în lume ca un stat important și apreciat în cadrul relațiilor internaționale. Avem bogății și frumuseți râvnite de alte neamuri, avem și oameni iscusiți și harnici, dar Țara mai are nevoie de timp ca să se dezvolte, să elimine aspectul de „junglă” din viața social-politică, să micșoreze numărul trântorilor și profitorilor, să ridice la cote mai înalte nivelul educației și sănătății, să-și recheme acasă „fiii rătăciți”, să-și aleagă conducători competenți și cu iubire de neam și țară, pregătiți să aibă o viziune înțeleaptă și de amploare asupra viitorului, care să aducă poporului împlinirea visului de veacuri, fericirea de a trăi în pace, înțelegere și în armonie cu semenii și cu Natura-mamă…

IM: Ce relevanță și ce impact are esperanto la nivelul României?
MT: Dat fiind faptul că sunt puțini esperantiști, activitatea esperanto pare nesemnificativă, și totuși „ambasadorii” lor „reprezintă România” la toate conferințele, congresele sau întâlnirile de lucru la care participă, deci ei sunt purtătorii valorilor și ai culturii poporului nostru în mediile internaționale, și tocmai de aceea ei trebuie să fie exemple de comportament și de pregătire profesională…

IM: Și totuși, cât de numeroasă este familia esperantiștilor din România?
MT: Cu ani în urmă a fost destul de numeroasă, dar mai ales după 1989, în noua societate, când lumea s-a „americanizat”, cum spunea cineva, toți vor să învețe engleza, nedându-și seama că de fapt engleza este limba unui „imperiu”, care încă mai domină lumea, dar nu se știe pentru cât timp… Pe de altă parte, mulți dintre esperantiștii valoroși din România au plecat la cele veșnice, unii prin țări străine, iar tinerii nu sunt prea interesați, așa că dacă mai sunt vreo sută în toată țara cei care studiază limba internațională. Din nefericire, la fel ca și cu autostrăzile sau alte sectoare, străinii ne-o iau mereu înainte și în domeniul Esperanto… Acolo unde noi am putea fi cei dintâi, ca într-un blestem parcă ne străduim să fim mereu cei din urmă…

IM: Cum ați ajuns la filozoful danez Thomsen Martinus? L-ați cunoscut?
MT: Se spune că „ce este al tău e pus deoparte” și că în viață toate lucrurile se leagă, aceasta fiind de fapt Legea cosmică a cauzei și efectului, căci nimic din tot ceea ce facem, vorbim sau gândim nu rămâne fără urmări. Și se mai spune că atunci când mergi spre lucruri, ele „vin” spre tine…

În anul 2000 am fost invitat de către Asociația Esperanto Forum la un Curs de Democrație în Copenhaga organizat cu susținerea Ministerului de Externe danez. Cursul s-a desfășurat în limbile engleză și esperanto. Cursanții erau câte doi esperantiști, selectați după competențe, din 9 țări foste socialiste. Într-una din seri am participat cu toții la o întâlnire cu membrii Clubului de Esperanto din Copenhaga. După partea oficială a urmat momentul de socializare. Așa am făcut cunoștință cu câțiva esperantiști danezi de valoare. Printre ei, Ejnar Hjorth, pe atunci redactorul revistei KOSMOS, organul de presă al Institutului Martinus din Copenhaga. Domnul E. Hjorth m-a întrebat dacă nu mă interesează cosmologia, și pe mine chiar mă interesa. M-a invitat la un curs de cosmologie, care se ține în fiecare an, în mai multe limbi, într-un centru cultural din localitatea Klint, în Jutlanda de Nord. I-am răspuns că mă voi gândi. Păstrând legătura, prin scrisori, după doi ani, în 2002, am participat, timp de o săptămână, la primul curs de cosmologie. De atunci am mai fost de vreo șapte ori la cursuri și am început să studiez mai profund viața și opera scriitorului Martinus, și astfel, aflând că operele lui nu sunt cunoscute cititorilor români, am decis să traduc în limba română (din cărțile editate în esperanto) peste o mie de pagini, cărți, articole, pliante, pagini web etc. Iată deci de ce spuneam că „toate se leagă”, dacă n-aș fi cunoscut limba esperanto, n-aș fi fost invitat la Cursul de Democrație și nici n-aș fi fost preocupat în mod deosebit de cosmologie etc. Din păcate, nu l-am cunoscut personal pe Martinus (1890-1981), dar am avut cel puțin ocazia să vizitez Institutul Martinus din Copenhaga și locul copilăriei scriitorului, Sindal, unde se află și astăzi casa în care s-a născut, acum muzeu. Și, desigur, am cules multe informații despre viața acestui scriitor-filozof de la cei care l-au cunoscut…

IM: De ce v-a atras în mod special filozoful Thomsen Martinus, pe care l-ați tradus masiv în limba română?
MT: Revenind la Martinus, nicăieri n-am găsit un „sistem filozofic” atât de bine închegat, o explicare a lucrurilor atât de logică, o viziune atât de amplă asupra vieții și universului, într-o dimensiune spirituală atotcuprinzătoare. Toate acestea „au făcut casă bună” cu gândirea și simțirea mea, preocupat fiind mereu de a afla și a ști ce este „dincolo” de ceea ce se vede, adică în lumea nevăzută, acolo unde astăzi savanții încearcă să pătrundă prin fizica cuantică și alte ramuri ale științei… Bineînțeles, din orice studiezi trebuie să iei pentru tine doar ce-ți folosește, numai ceea ce poate contribui la dezvoltarea propriei gândiri…

IM: Domnule Mihai Trifoi, cum/ unde vedeți România peste 50 de ani?
MT: Acolo unde ar fi trebuit să fie: o țară prosperă, printre cele mai apreciate din UE și din lume. O țară în care mulți dintre cei plecați departe s-au întors cu noi cunoștințe, experiențe și mentalități pentru a da patriei-mamă o nouă strălucire, o țară în care oamenii trăiesc liberi și mulțumiți cu viața lor… Poate sunt prea optimist și visător, însă fără speranță, fără iubire și fără Dumnezeu mințile și sufletele noastre ar rătăci mereu în întunericul disperării … Dacă mergem spre Bine, va veni și el spre noi…

IM: Înțeleg că ajungeți mai rar pe la Sighet, chiar și acum, pensionar fiind. Ce vă reține la… Bixad? De ce nu… înapoi la origini?
MT: Motivele sunt de ordin familial, deci nu întotdeauna putem face ce ne dorim, ci ceea ce trebuie …, însă atunci când suntem departe „întoarcerea la origini” o facem în inima și sufletul nostru, iar prin gând suntem mereu legați de locul devenirii noastre …

IM: Ce conține tezaurul României?
MT: Conform dicționarului, cuvântul „tezaur” are sensul de bogăție, avere, „pietre prețioase sau obiecte reprezentând valori spirituale” etc., dar evident nu la acest sens vă referiți, ci la cel figurat, de „patrimoniu spiritual al unei societăți, al unei epoci”, care include tradițiile și obiceiurile strămoșești, valorile morale transmise din generație în generație, istoria conținând faptele și sacrificiile înaintașilor, învățăturile religioase și, desigur, limba „ce-o vorbim” sau cum s-a exprimat atât de frumos poetul Alexe Mateevici: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată”, adică istoria, limba și cultura, care ne definesc și ne reprezintă printre celelalte popoare ale lumii. Dar toate acestea n-ar exista, dacă n-ar exista oamenii care le creează. Așadar, trebuie ca înainte de toate să prețuim oamenii, să-i ajutăm să se ridice la grade tot mai înalte de educație, cultură și civilizație. Și să nu ne pierdem speranța, dacă nu vom reuși noi, vor reuși copiii, nepoții și strănepoții noștri. Întrebarea care s-ar pune acum este: Ce fel de țară le lăsăm?…

IM: Ce proiecte de viitor are scriitorul, jurnalistul Mihai Trifoi?
MT: Să-mi continui ca și până acum activitățile care mă preocupă. În 2019 sper să public volumul al doilea din cartea „În umbra timpului”, să particip la adunările culturale importante din această parte de țară, și la sesiunile de comunicări științifice organizate de Centrul European de Studii Covasna-Harghita și Mureș, care acum funcționează sub egida Academiei Române, precum și la alte activități (lansări de cărți, prelegeri etc.). Nu vor lipsi nici munca de traducere, colaborările la diverse publicații și participarea la congrese și conferințe naționale și internaționale. Chiar și colaborarea cu dumneavoastră înseamnă pentru mine „un nou început”…

IM: Trăiți de zeci de ani în jud. Covasna. Municipiul Sfântu Gheorghe are o populație cu aproximativ 30% mai mare decât municipiul Sighetu Marmației. Puteți identifica/ enumera câteva puncte forte ale Sf. Gheorghe față de Sighet? Ce am putea învăța de la ei?
MT: În niciun caz aroganța și tendințele separatiste ale liderilor. De învățat s-ar putea lua ca exemplu o mai mare grijă față de curățenia și înfrumusețarea orașului, o mai bună organizare și mai multă atenție față de cei nevoiași, care dintr-un motiv sau altul nu-și pot crește și educa urmașii în mod corespunzător. De pildă, strada principală din centrul Sighetului; după 50 de ani am întâlnit parcă același trotuar tocit de pașii trecătorilor. Senzația de ceva schimbare o dau doar terasele cafenelelor și barurilor întâlnite la tot pasul. La una din acestea am poposit și eu și m-am așezat la o masă, lângă o cafea, să privesc puțin orașul copilăriei și oamenii, nu departe de stația de taxiuri. Treceau mulți tineri care nu păreau lipsiți de cele necesare traiului, unii coborau din mașini luxoase, ceea ce dovedea o stare de bine și prosperitate, deci un lucru foarte bun, o schimbare în bine. Și totuși trotuarul din fața mea arăta dezagreabil, vechi și murdar. Pe marginea lui câțiva câini de pripas se plimbau agale, așteptând probabil vreun stăpân la fel ca ei, dar care nu mai venea… La un moment dat de gărdulețul care împrejmuia terasa se apropie o fetiță de vreo zece ani și mi se adresă: „Dați-mi vă rog un leu!” Știam că este o zi de școală și am întrebat-o de ce e pe stradă cerșind și nu acolo unde trebuie, la școală, să învețe ceva bun pentru viața ei. Răspunsul dat m-a șocat: „Pentru că nu mă lasă mama”. Am dedus deci că fetița aceasta „își face veacul” în acea zonă, și m-am întrebat oare ce fac autoritățile, cei de la Protecția Copilului, să n-o fi observat nici unul dintre funcționarii acelei instituții ori alții, căci Primăria orașului este situată chiar la marginea acelui trotuar?! Acesta e doar un caz, însă nu și singurul. Să fie oare vorba de o anumită delăsare ori nepăsare pentru soarta semenilor? Dacă nu se iau măsuri, ce fel de viitor va avea acel copil și alții ca el? Acolo unde părinții sunt iresponsabili, cel puțin autoritățile să o facă! Chiar și trotuarul de care vorbeam ar trebui schimbat complet, Și de asemenea peisajul din fața gării – poarta de intrare-ieșire a călătorilor care vin sau pleacă cu trenul. Mai ales că vin în zonă mulți turiști din țară sau străinătate, la coborârea din tren ar trebui să li se ofere o priveliște care să-i ducă cu gândul la o „bună gospodărire” a orașului, însă peisajul este dezolant. Oare toți șefii umblă cu mașina, ei niciodată nu-și folosesc picioarele pentru a cunoaște realitățile direct, la fața locului? Să fie atât de preocupați de alte treburi, întotdeauna „mai importante”?

Un lucru lăudabil este buna aprovizionare a pieței alimentare, unde găsești tot ce vrei, dar aceasta se datorează în primul rând celor care vin cu produse proaspete de prin satele dimprejur, cât și micilor comercianți din zona de graniță. Fără îndoială, veți găsi și aici, la intrare, o „faună” ciudată, care trăiește nu din propria muncă, ci, am spune noi, din propriul risc… În rest, toate bune, istorie, tradiție, și un dram de conservatorism. Dar cu toate acestea, pe an ce trece Sighetul se extinde și se înfrumusețează și chiar dacă nu va ieși prea curând din zona ce se numea altădată „un târgușor de provincie”, are toate șansele să prospere în continuare…

IM: “Am fost și-om si”, spune maramureșeanul. Până când, ținând cont că Maramureșul, dar și țara se depopulează?
MT: Nu vă faceți griji, poporul nostru nu va dispărea, nici esperantiștii, și nici maramureșenii – cei care duc mai departe valorile și tradițiile de veacuri. Cei care altădată umblau cu coasa și desaga la munci prin țară, azi se plimbă în mașini de lux la Londra, Paris sau alte părți ale lumii, unde duc cu ei esența culturii și limbii române. Și ei se-ntorc mereu „la origini”, ca într-o transhumanță modernă, la cei pe care i-au „părăsit” pentru un trai mai bun, și după un timp mulți vor reveni la vatra strămoșească și vor ajuta la prosperitatea ei, iar Maramureșul va fi întotdeauna o regiune de bază a țării; chiar dacă azi dă impresia că ”se depopulează”, am convingerea că viitorul va schimba lucrurile în bine…

IM: Ce modele ar trebui să aibă/ să caute un tânăr al zilelor noastre?
MT: Tinerii de azi n-ar trebui să caute neapărat modele, ci să caute ca ei înșiși, prin pregătirea și comportamentul lor, să devină modele pentru ceilalți, căci dacă ne luăm după modelele de azi, cu unele excepții, s-ar putea ca țara noastră să nu mai ajungă niciodată acolo unde ne dorim. Oricum tinerii, în formarea lor, vor fi în bună parte influențați, ca și până acum, de părinți, profesori, anturaj, mass-media, mediul în care trăiesc și de mulți alți factori care le vor schimba în permanență cursul vieții. Important este, însă, cu ce valori culturale și morale ies în lume atunci când părăsesc „cuibul” familiei… Și cu regret trebuie s-o spunem că Educația în general lasă de dorit într-o societate încă aflată „în derivă”…

IM: Vă mulțumesc, ne vedem la Sighet peste câteva săptămâni și… multă sănătate și succes la cele… scrise!
MT: Și eu vă mulțumesc, deoarece prin interviul dumneavoastră mi-ați dat posibilitatea să-mi exprim liber gândurile și să mă simt legat din nou cu fire nevăzute de locurile copilăriei și formării mele în Sighet. În același timp aș dori să vă felicit pentru nobila dumneavoastră activitate în slujba semenilor în general și a comunității în care trăiți în special. Vă urez mult succes în realizarea proiectelor viitoare, sănătate și prosperitate sighetenilor și maramureșenilor!

Ion MARIȘ