2. Fuga la „ȘCOALA MAI DEPARTE”

După „golirea” spațiului comunal de trupe, de tot felul de trupe, încet, încet, lucrurile începeau să ia o desfășurare firească, normală, cu greu. Lumea se aduna pe acasă și începeau să-și organizeze gospodăriile, cu ce a mai ramas prin împrejurimi, așa cum se întâmpla mereu după un prăpăd. Pentru că, după un război totdeauna rămâne un prăpăd, cu diferite caracteristici, pagubele cele mai mari și regretabile fiind pierderile de vieți umane, apoi distrugerile și sărăcirea de toate.

Veneau acasă și din armată, mai ales cei inapți de luptă, se întorceau și refugiații la locurile părăsite. Școlile și administrația începeau să se organizeze sub autoritate românească (se instalau jandarmeriile, primăriile), elevii își pregăteau ghiozdanele, studenții erau și ei în efervescența unui nou an universitar, nou în toate și în așteptări.

În familia noastră, echipa de atac, formată din cei trei frați mai mari și tata, ne-am apucat cu hărnicie de strângerea recoltei, timpul fiind favorabil, aceasta scăpând binișor de hoardele care au tot traversat aceste spații. Am adunat porumbul, am recoltat cartofii și puținele păioase ce aveam, terminând cu strângerea fructelor; am încheiat totul cu bine, după aceea începând și ploile de toamnă, de durată. Mama rămânea pe acasă, cu îngrijirea fratelui ce se apropia de 2 ani și cu pregătirea meselor. O gospodărie colectivă mică, de succes, mult deosebită de cea „mare, mare” ce i-a urmat și care a „amestecat, a unit și a separat totul”, în fapt, și-a făcut prezența un „alt război” ce a continuat, chiar mai sângeros ca cel ce abia a trecut, cu consecințe până în prezent.

Pentru mine, era a treia toamnă cu emoții școlare, pentru cel de al 3-lea an, al doilea efectiv de a urma școala. Se purtau discuții, lipsite de soluții sigure și tata înclina tot mai apăsat în a opri „Școala mai departe”, cu motivații cunoscute, parțial realiste, în lipsa unui efort al familiei, angajat. Un copil de numai 13 ani, a muncit toată vara ca orice adult și mai mult. Nu știam ce am să fac, dar o revoltă puternică mă cuprindea, pentru starea în sine, pentru lipsa posibilităților ce se tot prezentau și invocau, fără a se lua în seamă, ca minimă recunoștință, efortul mare în munca depusă, continuă, premergătoare situației.

În afară de mine, 7 elevi din comună aveau bagajele făcute și așteptau semnalul de plecare; m-au anunțat și pe mine, dar tăcerea alor mei i-a făcut să creadă că eu nu mai continui pregătirea, școala. Era chiar ziua când s-a stabilit plecarea, o zi cu ploaie și vânt, întunecoasă, cu neguri și nori mai pe sus și pe jos, care se așterneau atât de potrivit peste starea mea psihică, de suflet și inimă. Mă aflam afară din casă, în livadă, pe o ploaie măruntă, ud tot, unde scoteam rădăcinile de porumb rămase după tăierea turjenilor; numai pe pământ ud se puteau scoate bine, altfel trebuia folosită săpăliga. Am plecat și pentru că nu mai puteam suporta aceleași discuții de neputință pentru școala mea, în casă, unde mama îl tot lămurea pe tata, fără succes, că nu e bine să mai pierd un an. Atâta a muncit, a făcut… A ieșit și tata pe afară, poate din aceleași motive, ca și mine, dar cu alte dorințe; mama, foarte greu accepta înfrângerea. Dar, în jurul prânzului, apare un vestitor la poartă, cu o întrebare, formală (de la noi a fost tot timpul tăcere, neinteres) :

– Merge Ghiță la școală? Așteptăm în fața Primăriei.
– Nu merge, răspunde repede tata, dar imediat vine răspunsul meu, neașteptat, cutezător:
– Vin imediat, așteptați-mă puțin!

Luat prin surprindere, tatăl meu a rămas cu mâna întinsă spre mine și cu o vorbă în vânt, neterminată, pentru că eu alergam deja repede spre casă, unde am și intrat. Mama, străină de acest dialog, nu pricepea nimic din graba cu care eu aruncam hainele ude de pe mine, mă ștergeam cu un prosop și îmbrăcam lenjerie curată, ciorapi. Doar cand îmi curățam iute bocancii șubrezi de noroi, se apropie și apucă să mă întrebe: „ce-i cu tine, ce s-a întâmplat?” Abia când îmbrăcam costumul uzat și vechi din anul trecut, am avut răgazul să-i răspund, simplu: „mă duc!” Am apucat apoi o mică valijoară din carton, în care aveam puse câteva caiete, creioane și certificatul școlar de la Năsăud, o mică pregătire a mea mai dinainte, în baza unei mici speranțe ce mi-a mai rămas, în care am pus repede un schimb de haine ușoare și un prosop; fiind gata de ieșirea pe ușă, mama a înțeles și m-a întrebat:

– Ce se întâmplă, cum adică, unde pleci?!
– La „școală, mai departe”, i-am răspuns zbughind-o pe ușă, pe lângă tatăl meu, tremurând tot.

Tata și-a terminat treaba pe afară și numai apoi a intrat în casă. Credea în mod sigur că eu plâng acolo, lângă mama, care mă lămurea că n-avem ce face și nici prin cap nu-i trecea să finalizez această decizie așa radical, până la urmă. De aceea, când ieșeam pe ușă, în cadrul ei se afla tata, care intra și, încă nedumerit, a ridicat puțin mâinile în sus, pentru a nu ne îmbrânci, încă neînțelegând ce se petrece. Un gând de glumă, ce mă însoțea în fuga mea, îmi spunea: „s-a predat” (!), s-a răzgândit, doar că i-am auzit îndată strigătul de oprire, de chemare, când eu eram deja în alergare pe ulița plină de ape și noroi, spre căruță.

Distanța de parcurs era de 400-500 m și am ajuns îndată. Am văzut căruța „salvatoare” de departe și m-am bucurat că m-au așteptat. Atelajul era plin cu elevi, doi adulți și „cocișul” pe banca din față. Erau în interior mai mulți dulapi groși de scândură, sprijiniți pe loitre, „scaunele” și peste căruță era așezat un coviltir de protecție. Înăuntru, elevii erau toți aranjați, curați, uscați, cu bagajele dolofane puse la locul lor. O căruță plină, care parcă nu accepta intruși. Eu nu m-am cerut printre ei și nici ei nu m-au invitat, iar cocisul ridica din umeri a neputință. Nici nu aș fi vrut să-i mâzgălesc cu udeala mea și noroiul de pe bocanci, să-i strâmtorez, să produc silă și lor și mie. De aceea am „revendicat” locul liber de afară, de pe bancă, lângă cociș, iar valijoara mi-au acceptat-o acolo printre ei, toată bogăția mea, remarcată ironic. Spatele îmi era puțin protejat de coviltir așa cum mi-am făcut loc pe bancă, mai în spate. Din față eram izbiți de ploaia măruntă și eu și cocișul, cu toată pelerina subțire ce o purta. Un avantaj aveam și noi: aerul acolo pe bancă, în față, era mai proaspat și curat ca cel din înghesuiala interioara, cu amestecul și de parfumuri, fiind și două domnișoare printre ei.

M-am întins doar aici și acum la vorbă, dar toate acestea le-am făcut atunci cu iuțeala gândului, fără exprimări, dorind plecarea cât de repede, înainte de a ajunge tata cu verdictul: jos! Căruța s-a urnit la pas, apoi la trap, caii fiind puternici și roțile căruței pe rulmenți. Lăsam în urmă case după case, localități, una după alta, iar gândurile mele treceau și ele prin tot felul de schimbări, dominând cele pesimiste, raționale, peste curajul exploziv manifestat. Îmbrăcaminte insuficientă și nici un ban, nimic înafara certificatului școlar de la Năsăud, de promovare a unei clase și-mi era teamă să nu fiu obligat să fac drumul înapoi, ținându-i astfel de urât doar cocișului, să intru pe aceeași ușă a casei, mai plouat de cum eram; o aventură dureroasă!

Înserarea se simțea și ne apropiam de Crucea Șieului, când s-a auzit o voce stinsă, strigând: opriți, opriți! Am privit în urmă, unii din căruță, la fel ca și noi din față și am observat o siluetă în umă, prin ceață, care alerga spre noi aproape împleticindu-se. Cocișul a oprit imediat căruța și se deslușește ființa care cerea ajutor: era tatăl meu! M-a prins sughițul și obrajii mi s-au udat din nou, deși nu mai ploua. A alergat cca 20 de km împotriva vântului, a ploii, un adevărat maraton, micșorând metru cu metru distanța ce-l separa de noi, pentru a ne ajunge. Sosit lângă căruță, stătea aplecat, ținându-se cu mâna de capul unei leuci; abia respira și încă nu putea vorbi. În acel moment, am simțit un regret amarnic pentru gestul meu pripit: el putea să moară pe drum, de ploaie, de vânt, de alergare, de oboseală ori supărare, de toate și mă gândeam că „viața este mai scumpă decât școala”! Acuma îi așteptam reproșul: „vino jos repede, băiete!„. Aș fi coborât imediat și am fi organizat întoarcerea spre casă; îl aud însă spunând: „nu mai pot merge, trebuie să mă luați cu căruța, oarecum” ! Am coborât, l-am îmbrățișat, l-am sărutat și i-am mulțumit; „sângele apă nu se face!„. Dar dânsul m-a potolit și poate în glumă, sau consecvent gândurilor și rațiunii sale, îmi spune: mai încercăm,”încă o dată (!)„, bănuind că greutățile încă au rămas. Am aflat apoi, mai târziu, ce a fost pe acasă, după fuga mea.

Mama, în care s-a trezit spiritul matern pentru protejarea „odraslei”, a început cu reproșurile: ai refuzat să-l sprijini, să-l ajuți, deși a muncit atâta și-i place școala; a plecat fără să mănânce, ca de la casă străină. Drumurile sunt rele, apele mari și podurile rupte; vor trece prin ape, se poate îneca și atunci ai să fii mulțumit! Tata se plimba necăjit, agitat prin casă și căuta ceva bani, mama a mai pregătit niște haine și, după circa o oră, a pornit după noi, să ne ajungă. Mama întotdeauna câștiga, în astfel de situații. A fost noroc nu numai pentru mine că tata a venit, ci pentru toți, pentru că, altfel, probabil, ne înecam cu toții.

S-a împins un dulap de scândură în exterior, cât s-a putut și pe acel „scaun” s-a așezat tatăl meu, ținându-se cu mâinile de loitrele căruței, tot în exterior, în vânt și ploaie, foarte obosit și în condiții deosebit de grele de călătorie. Nici acum ceilalți n-au simțit nevoia să se deranjeze, să-și împuțineze comoditatea puțin. Podul peste Iza, la Rozavlea, era rupt, apa lată, adâncă și învolburată. Era o variantă de drum prin Botiza, peste dealuri, dar cum s-o abordezi în noapte, în condiții ce nu le cunoști și care numai bune nu puteau fi. Așa că, spunând Doamne ajută!, s-a abordat traversarea. S-au înfruntat valurile și apa a pătruns mult în căruță, până sub dulapi, deranjându-i mult și pe cei dinăuntru, cu picioarele în apă, până mai sus. Doar că trecând de mijlocul râului, cu solul pietros pe sub ape, dincolo de el era adunat mult mal și căruța s-a afundat, iar caii n-o mai puteau urni din loc, traversarea fiind blocată. Apa se lățea, la fel și valurile, care tot se apropiau de căruță și adunau lomuri și mizerie pe lângă ea, care, în scurt timp, putea fi răsturnată. Fără a sta pe gânduri, tata și cocișul au început transpotarea noastră spre mal, cu rândul, pe spate, cu apa până la brâu, apoi, punând și ei umărul la efortul cailor, căruța a fost smulsă din ape și trasă la mal.

S-a continuat drumul în noapte, parcurgând toate comunele, până spre Vadul Izei. Podul de peste acest râu, foarte mare aici, nu a fost distrus, nemții nemaiavând timp să-l dinamiteze; dar nu se putea trece râul Mara, foarte mare și el, cu apele adunate din pâraiele munților. Ni s-a spus să mergem pe lângă el și mai sus se va putea trece, ceea ce am și făcut. Am ajuns pe un drum ce ducea iar la râu și care indica un loc de traversare; dar oare și acum? Apa era foarte îngustă, murdară și cu o viteză ce te amețea, privind-o. Unul dintre adulți, coborând din trăsură, spune: apa fiind așa îngustă, caii, cu puțin avânt, scot căruța din ape prin două salturi; mai aruncă și o piatră și spune: auziți cum sună apa? Tatăl meu, prudent întotdeauna, uneori și prea mult, îi răspunde: nu vedeți că drumul este numai mâl și că pe aici, probabil, n-au trecut căruțe de săptămâni? Apa fiind așa de îngustă aceeași de unde am venit, nu gândiți că poate fi extrem de adâncă iar caii nu au aripi să o salte?! Da, apa sună ca atunci când arunci o piatră într-o fântână cu apa foarte adâncă!

Ne-a coboraât din căruță pe mine și pe verișorii mei, zicând: stați aici și mă aștetați până vin, iar voi, dacă doriți, faceți traversarea. Eu mă duc mai sus la o casă, unde se vede o lumină, să mă imformez. Cum stăteam acolo, cu aburi ieșind din hainele încă ude, păream niște strigoi, între noapte și zi.

A sosit tata explicând: traversarea pe aici înseamnă moarte; apa are peste 3 metri și încă de la margine ar începe „rostogolul”. Poate cu încă un impuls la solicitarea „adultului”, se traversa, „pe sub ape”(!) și, probabil, ajungeam mai repede la Sighet! Am plecat mai sus pe lângă apă, până la un pod de cale ferată, linie îngustă, unde apa se despărțea în trei scurgeri; pe acolo era trecerea. Au trecut toți pe podul de linie ferată, purtând bagajele dolofane cu ei. Eu am întârziat puțin în căruță, căutandu-mi valijoara; îmi era teamă să n-o ia apele, cum s-ar fi și întâmplat, ele trecând peste loitrele căruței golite, pe toate cele trei brațe; acolo aveam „bogăția” : certificatul primei clase de gimnaziu, absolvite. Am găsit-o mutilată de picioare lor, prin paie.

A mai rămas puțin drum de făcut și oboseala era alungată de noutatea mai „marelui oraș” în care intram, contactându-l direct în scurt timp. S-au aranjat și aici repede lucrurile, cazarea, totul și tata s-a întors acasă, în căruță lângă cociș, acuma după vreme și alegerea lui. Evident, am ieșit puțin prin oraș, chiar din prima zi, în costumația mea mai sărăcăcioasă și uzată, cu toate curate și bine îngrijite, așa, în puținătatea lor. Am simțit nevoia să ies singur, așa cum mă și simțeam în raport cu colegii de călătorie, să prospectez puțin orașul; am mers pe corso, prin parc, puțin prin împrejurimi. Îmi părea mult mai mare și mai extins decat Năsăudul, fiecare cu frumusețile lui; parcă aș fi tot trecut de la unul la altul. Am auzit de Grădina Morii, zonele frumoase de-a lungul Izei, Solovanul; pe alte dăți, cu timpul. Mă simțeam optimist și credeam că-mi va plăcea foarte mult. Nu știu cum, dar atmosfera, manifestațiile, vorba, spiritualitatea erau aici mai apropiate de comuna natală, decât la Năsăud; spirit maramureșean și năsăudean, dar ambele plăcute, în felul lor, fiecare cu personalitate proprie. Îmi plăcea mult în clasă, la ore și luam cu atenție notițe, manualele găsindu-se mai greu acuma, editările erau „pe drum”. La matematică ne preda o doamnă, în acel an (nu-i rețin numele), foarte respectuoasă și cu multă dăruire. La acest obiect am dat și primul extemporal, la care a rămas o singură culoare pe hârtie, a doua, roșie, fiind doar la urmă, cu nota și semnătura. Aveam o atitudine conștiincioasă pentru învățătură și mă simțeam bine în clasă. Ar fi fost și bizar să fie altfel, când silința mea pentru școală a fost determinantă, trecând peste atâtea greutăți. La internat aveam condiții bune de studiu și, în pauze, nu mergeam în curte, unde se juca mai ales fotbal. Puteam juca și eu, dar o lovitură mai apăsată în minge mă putea lăsa desculț. Am învățat în schimb să joc șah, care-mi plăcea mult; am progresat și jucam chiar bine. Timpul se răcea și nu prea ieșeam nici în oraș, hainele mele fiind rare și friguroase. Mai târziu mi-a trimis mama jersee și altele, potrivite și pentru iarnă. Masa era mai slabă și ne mai trimiteau de acasă câte ceva, specialități diferite de ale celorlalți, la copiii de țăran. Izenii ne serveam între noi, cu de ale noastre, sănătoase: pâine de mălai sau plăcintă cu smântână (excepțională), slănină, cârnat, șuncă, smântână, fructe; mai serveam și pe alții. La un moment dat, am fost mutați cu internatul la Palatul Culturii, imobilul Liceului ”Dragoș Vodă” fiind transformat, pentru un timp, în spital pentru Armata Roșie. Cursurile le făceam la o școală de lângă Baia Evreiască, mi se pare Școala nr. 2. A apărut un caz de tifos exantematic la un elev, Pop Virgil, venit din refugiu și s-a instituit carantină pentru Liceu. Au adus mai multe etuve și au trecut prin acestea toată îmbrăcămintea ce o aveam, hainele de pat și tot ce putea fi focar de infecție. Stăteam goi în dormitoare și dușumeaua era dată cu motorină. Nu aveam voie să ieșim afară, intrarea-ieșirea din imobil fiind pusă sub pază ucraineană, ucraineni înarmați. Era timpul când Odoviciuc voia să anexeze Ucrainei Maramureșul Istoric, ce ne-a mai rămas din el. Palatul Culturii, „internatul nostru”, are intrarea între cele două turnuri și, pornind de la acestea, prezintă o fațadă spre stradă dinspre gară și a doua fațadă oblică față de aceasta. Într-o noapte, un grup de circa 30 de elevi a ieșit pe geamurile de la parter, nu pe fațada dinspre gară, când păzitorul a trecut spre acolo și au dispărut, dimineața, încă cu noapte, mergând spre casă. A doua zi dimineață, al doilea grup de elevi a urmat aceeași cale, printre care eram și eu, cu încă doi elevi de pe Iza și am lut-o „pe Iza în sus”. Era iarnă, multă zăpadă și drumul foarte greu, fiind și flămânzi. Ne mai agățam de sănii și, în noapte, am ajuns în comuna Cuhea (Bogdan Vodă), cu elevul Mariș Vasile, mult mai târziu director de școală acolo, care m-a și invitat la ei acasă, pentru înnoptare; nici nu mai puteam merge, făcând în jur de 50 de km. Cât de bine m-am simțit când mi-am dat jos ghetele din picioare, pline cu zăpadă și înghețate, ca și hainele ce le purtam! Nu ne-am apropiat de căldură și am rămas mai pe de lături până ne-am dezghețat. Ne-au pregătit onoratele gazde o mămăligă cu brânză și smântână, excepțional de bună, care a căzut atât de bine peste foamea noastră curentă și mai generală, încât putem spune că alta asemenea n-am mai gustat. A urmat un dejun la fel, cu alte bunătăți, după care, cu multe mulțumiri și refăcut, am călcat zăpada, fiind peste genunchi, până acasă, la Săliște, o distanță de 6 km, drumul fiind pustiu în acea duminică dimineața. Ne-am bucurat toți de întâlnire, acasă auzind și ei știrea. Am rămas vreo 10 zile în vacanță, în ziua următoare plecării noastre fiind lăsați acasă toți elevii, într-o mică vacanță. N-au fost alte cazuri și bolnavul mergea spre vindecare. A trecut anul cu bine, de altfel, cu școala și vacanțele ei, eu fiind obligat să umblu desculț, din luna mai, până am plecat acasă. Acolo mă aștepta opinca, mai comodă de umblat cu ea pe dealuri, pe locuri în pantă, unde la cosit, mai ales, era foarte greu să mergi în sus-jos, ci de-a costișul; cu bocancii e mai greu și se deformează și, deocamdată, nici nu-i aveam. Am încheiat anul cu bine și eram sigur că și la anul vor fi probleme cu continuarea școlii, condițiile fiind puțin schimbate și doream să evit aceasta. De aceea, m-am prezentat la secretariat și am rugat-o pe D-na secretară să mă înscrie pentru anul următor la secția fără frecvență; mi-a spus că este această secție, dar pentru adulți, nu pentru copii. Am insistat, fiind și elev bun, fără putință de continuare altfel, și mi s-a aprobat, până la urmă. Eram cel mai tânăr cursant la această formă de învățământ. O măsură de siguranță, de prevedere, care s-a dovedit și utilă!

Prof. pensionar Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului Dragoș Vodă, Sighet
Minneapolis, 17.07.2019

Foto: Liceul „Dragoș Vodă”(colecția Pal Robert Zolopcsuk)

În 1955, am fost dată afară de la liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, unde predam matematica și fizica, și transferată disciplinar la …Budești! Motivul declarat – frecventarea bisericii romano – catolice, atitudine considerată incompatibilă cu statutul de cadru didactic într-un stat comunist, care avea misiunea educării tineretului în spiritul ateismului marxist. Orice practică religioasă era rău văzută în anii comunismului dar cea catolică era combătută cu o înverșunare mai mare (Stalin declarase doar că Vaticanul era dușmanul nr. 1 al comunismului…).

Totul a pornit de la o reclamație făcută de doi elevi, fără îndoială „îndrumați” de cineva… Apoi o ședință U.T.C. fulminantă la care am fost obligată și eu să particip, în care eram acuzată și înfierată, cunoscutul lider comunist local Grigore Holdiș declarând că biserica romano-catolică era un „cuib de reacționari” și prin urmare, fapta mea era foarte gravă… Zarurile erau aruncate.

Motivul real era însă altul. Soția unui activist comunist proaspăt stabilit în Sighet îmi vânase postul și toată înscenarea fusese în folosul ei. Fiind fiică și nepoată de deținuți politici, eu eram victima ideală… era clar că nimeni n-ar fi îndrăznit să-mi ia apărarea. „Doamna” respectivă s-a instalat imediat la „Dragoș Vodă” … și la propriu și la figurat – a stat efectiv pe scaunul meu din sala profesorală timp de 3 ani! După 3 ani soțul ei a primit alte însărcinări pe linie de partid și au dispărut defintiv din orașul nostru. Nu i-am reținut numele și nici nu cred că istoria merită să-l consemneze undeva.

Dar nici la Budești nu m-am dus! Începuse anul școlar în septembrie 1955 și eu refuzam să mă prezint la post. Inspectoarea șefă de raion mă presa agresiv: Te duci la Budești! I-am răspuns pe același ton: Nu mă duc la Budești! am bătut cu piciorul în pământ, convinsă că am dreptate. Eu am părinții bolnavi și frați mai mici în întreținere, nu mă puteți arunca acolo! Ceea ce faceți este ilegal, eu am venit la “Dragoș Vodă” prin numire de la Minister!

Nu i-a plăcut deloc răspunsul meu, pentru că îi punea pe toți autorii nedreptății într-o postură inconfortabilă. Dincolo de pretextele propagandistice, un transfer disciplinar al unui profesor titular presupunea o anchetă oficială – inspecții, rapoarte, proceduri – ori, în cazul meu, abuzul era total! Au mizat pe intimidarea mea, dar faptul că refuzam să merg la Budești, îi lăsa în… off – side.

Și atunci s-a găsit o cale “de mijloc”. Am fost numită la Școala nr. 2 din Sighet, unde am predat timp de 3 ani. Nu se făcea dreptate, dar cel puțin rămăsesem în oraș… M-am străduit să-mi fac datoria și acolo și cred că am reușit. În 1958 mi s-a permis să mă întorc la “Dragoș Vodă”, unde am continuat să predau până la pensionare în 1990. …………………………………………………………………….

După ce regimul comunist a interzis Biserica Greco – Catolică în 1948 mulți români din Sighet (în special intelectuali) au început să frecventeze – regulat sau ocazional – biserica romano – catolică. Liturghia era în limba latină, ceea ce a fost ușor de asimilat, iar predica în limba maghiară, pe care mulți sigheteni o înțelegeau. Mai greu era pentru noi, cei tineri, care nu făcuserăm niciodată școala în limba maghiară, dar ne-am adaptat cum am putut. Esențial era să ne trăim credința catolică.

Asistența spirituală pe care românii greco-catolici o puteau primi era totuși limitată și se rezuma la ceremonii private (botezuri, sfințiri de casă, etc). Nu erau posibile slujbe publice de înmormântare, care ar fi dus la conflict cu autoritățile comuniste, care supravegheau agresiv clerul romano – catolic să nu aibă legatură cu etnicii români. Acesta a fost și cazul tatălui meu, învățătorul Chindriș Ioan, decedat în 1958 – i s-a făcut o ceremonie acasă, în cerc restrâns, apoi a fost dus la cimitir fără preot. Atmosfera s-a relaxat parțial în anii ‘80 când unele ceremonii publice în limba română au avut loc, cu mai puține emoții… așa ne-am putut bucura și noi de cununia fiului meu, Marius, la biserica romano-catolică, celebrată de viitorul episcop Pal Reizer.

prof. Aurelia VIȘOVAN

Foto: colecția Pal Robert Zolopcsuk

Fotografie din perioada interbelică a actualului Colegiu Național „Dragoș Vodă” (CNDV), fost Gimnaziu Piarist. Clădirea a fost construită între anii 1911-1912 de către Ordinul Piarist. Festivitatea de deschidere a primului an școlar și inaugurarea Liceului „Dragoș Vodă” a avut loc la 10 octombrie 1919. Cuvântul de deschidere a fost rostit de primul director, dr. Eugen Széles.

N. B.!: Ținând cont că anul viitor (2019) Colegiul Național „Dragoș Vodă” împlinește venerabila vârstă de 100 de ani, în curând vom marca acest eveniment printr-o rubrică-surpriză!

Fotografie din colecția Pál Robert Zolopcsuk. 

Salut, Sighet!