Am intrat în sală cu gândul că voi asista la încă o activitate anti-drog protocolară, care nu întrece limitele conformității. M-am așezat lângă colegi și am așteptat un discurs tipic „drogurile nu sunt bune”. Luminile s-au stins și odată cu ele și ideea unei simple activități. În momentul în care actorul a urcat pe scenă, orice noțiune a timpului s-a îndepărtat din mintea mea.

Să spun că această piesă de teatru mi-a depășit așteptările ar fi prea puțin. M-am simțit ca și cum vorbeam cu un prieten mai mare despre viața lui, într-o seară în oraș. Modul în care povestea a fost expusă fără filtru, fără propagandă anti sau pro, pur și simplu prin adevăr și experiență, a făcut publicul să se simtă că aparține piesei și lumii pe care o ilustrează. Vulnerabilitatea și autenticitatea monologului chiar și-a îndeplinit rolul de a deschide ochii privitorilor.

Oportunitatea pe care am avut-o să asistăm la povestea de viață a acestui om mi-a confirmat că orice poate fi depășit și că suntem cu toții capabili să ne ridicăm singuri de jos și să ne facem mai bine.

 Carolina Burcuș
clasa a XI-a E
CNDV Sighet

N. r. : Teatrul care deschide ochii face parte dintr-un proiect al Inspectoratului Școlar Județean Maramureș. Reprezentația de la Sighet a avut loc marți, 7 martie 2023.

Răspunsurile au fost mereu la noi. De cele mai multe ori le căutăm în jurul nostru, în oameni, în situații sau în scuze și pretexte dar, adevărul este că toată claritatea de care avem nevoie, deja există în interiorul nostru. Auzim adesea diverse persoane spunând „Ceva îmi spunea că…” , „Am simțit să…”, aceștia sunt oamenii care-și ascultă intuiția, care doboară bariera dintre ei și sinele superior, lăsând abundența interioară să-i inspire.
Una dintre cele mai eliberante stări este să nu ne mai impotrivim nouă înșine. Ne scufundăm în motive, încerăm să zburăm împotriva vântului, chiar dacă în tot timpul acesta suntem bântuiți de răspunsul pe care-l căutam oriunde altundeva în afara de noi.

Când am început să scriu, nu-mi găseam cuvintele, nu vedeam frumosul pe care să pot să-l transpun în creație, nu era nimic care să mă impresioneze. Multă, multă bătaie de cap până când să înțeleg că aveam soluția: transparența cu mine însămi. Suntem atât de prinși în a încerca să ne umplem golurile imaginare, să fim compleți, încât nu realizăm că de la bun început așa… eram. Tot ceea ce suntem capabili să percem, o facem prin prisma propriilor emoții, propriei gândiri, propriei intuiții. Inconștient, ne scriem scenariul vieții, proiectând existența pe pământ în funcție de propria viziune. Fiecare mică particulă a acestei lumi este o reflexie a sinelui. Nu numai că universul se exprimă prin prezența noastră, ba chiar reprezentăm întruchiparea sub formă umană a acestuia.
Intuiția îți vorbește când ești vulnerabil, când ești sincer cu tine și permiți haosului interior să existe. Este necesar să înțelegem că e esențial să avem emoții, să le trăim, să fim prezenți cu noi înșine. În momentul în care nu te mai ascunzi de tine, nu fugi de stările care te „vânează”, faci un pas în plus în găsirea răspunsului. Pacea sufletească nu reprezintă motive nelimitate de fericire și liniște ci definește ascultarea, înțelegerea și acceptarea. Dacă reușim să petrecem timp singuri, să nu ne judecăm pentru gândurile care plutesc pin mintea noastră, dacă reușim să lăsăm emoția să se consume de la sine, fiind curioși de direcția în care evoluează și sursa de unde și-a început drumul, răspunsul apare, fiind mai evident ca nicicând.

Trebuie să fim îngăduitori și răbdători cu noi înșine ca și cu un copil mic. Așa, pas cu pas, începem să fim ghidați de abundența interioară, șimțim că forma de „ajutor” pe care o căutăm în jur, deja se află în înteriorul nostru, iar răspunsurile de care avem nevoie, devin semne de circulație în călătoria pe care o trăim.

Giulia ȘOFRON
Clasa a XI-a D
Colegiul Național „Dragoș – Vodă” Sighet

Ah, pustiu al vieții. Ce mai faci? Rătăcești în continuare pe meleaguri gri? Sau ai găsit puțină alinare?

Astăzi aș vrea să stau cu tine, să discutăm puțin. În ultima vreme, te-am simțit cam distant. Mă gândeam să ne amintim câte ceva din vremurile în care zburdam printre jocurile răzlețe de lumină ale soarelui plutitor.

Știu… Ai să-mi spui că am crescut. Deși mi-aș dori, nu pot să te contrazic. Am prins aripi și am tins spre culmile cele mai înalte. Am învățat să zbor mai sus de nori și să privesc totul ca pe un întreg atât de frumos! Știu, știu că sunt departe uneori și uit de tine. Dar am plecat să visez! Sau, mai bine zis, să-mi țes o amintire. Știi? Când voi păși mândră pe aleea viselor cu tine, îți voi povesti acea amintire. Îți voi spune ce am învățat despre nemurirea noastră și cât de dulce e soarele când îl privești cu sufletul plin de fericire. Te voi învăța tot ce am învățat eu, în călătoria mea.

Pentru început, am învățat să prețuiesc. Uneori, puținul nostru este ceva mai mult decât putem noi să percepem și ne conturează viața cutremurător de frumos. Mai apoi, am mers un pic către oameni. Acolo, sinceră să fiu, m-am cam împotmolit… Nu sunt mândră de mine, dar am încercat! Sunt frumoși, știai? Au ochii plini de cuvinte nespuse, sufletul încărcat de atâtea emoții neștiute și totuși, mereu zâmbesc. Ah, zâmbetele! Sunt plăceri exterioare și cortine ce ascund drama care urmează să fie jucată pe scena vieții lor. Doar, că nu sunt încă pregătiți să lase spectatorii să vadă dincolo de ele. Biletele s-au vândut prin cunoștiințe, prin prieteni, prin toate mijloacele. Dar, mi se pare că sunt actori triști. Singuri. Deși sunt conștienți de fericirea care se va emana în jurul lor, de bucuria celor care îi vor privi, am sentimentul că au stins luminile, chiar înainte de a începe. Îmi pare rău. Dar viața e un joc periculos, dezordonat aș spune, iar noi suntem pionii acestuia. Totuși, am învățat că poți să încerci. Acum, aș vrea să te întreb ceva. Tu, vei încerca?

Mi-aș dori să încerci să deschizi ușile pe care le-ai zăvorât de atâta timp. Lasă puțină lumină să pătrundă, să simți cum e acea căldură, chiar și atunci când afară totul e rece și înghețat. Știu că exteriorul e un loc așa de nesigur, însă niciodată nu vom avea toate răspunsurile pentru întrebările noastre. Trăim sub un semn de întrebare care se accentuează în fiecare zi, mai mult și mai mult.

Eu va trebui să plec… Dar voi fi mereu cu gândul la tine, pentru că știu că de fiecare dată când voi vorbi cu tine, îți voi povesti din acea amintire pe care o formez. Amintirea care va deveni la final, romanul vieții mele. Înainte să iau trenul care mă așteaptă zi de zi în gară, prieten drag, învață să fii fericit, să zâmbești cum fac oamenii despre care ți-am povestit și să ridici cortina! Pentru că, la final, indiferent de sfârșitul pe care îl are piesa ta, spectatorii se vor ridica în picioare și te vor aplauda!

Adela NEAG

sursă foto: Pinterest