Miercuri, 28 mai 2025, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței a fost gazda unei întâlniri de suflet: Ana Blandiana, una din vocile puternice ale societății civile românești contemporane, a răspuns întrebărilor elevilor de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației, cuprinși în Centrul de Excelență Maramureș, disciplinele Istorie, Limba latină și Limba și literatura română, și în redacția revistelor AXA și GEMINA. Întâlnirea „Despre libertate. La 35 de ani de la proclamația de la Timișoara”, organizată de Fundația Academia Civică și Fundația Hanns Seidel, a prefigurat Ziua Eroilor și proiecția filmului „Anul Nou care n-a fost”. S-a discutat despre pedagogia memoriei, vindecarea trecutului mai recent și mai îndepărtat, forme de autoritarism postdecembrist, propagandă digitală, manipulare prin limbaj, identitate europeană, multă literatură și rolul intelectualului azi, și, evident, educație civică și dialog democratic. La finalul întâlnirii, Ana Blandiana a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări pentru cititorii Revistei online „Salut, Sighet!”, și nu numai. E modul meu de a vă împărtăși bucuria întâlnirii. Deci, motor:
Marius Voinaghi (M.V.): Ce formă de vinovăție considerați că este mai periculoasă pentru memoria colectivă: tăcerea celor care au știut, dar n-au vorbit, sau indiferența celor care n-au vrut să știe?
Ana Blandiana (A.B.): Vă referiți la perioada de dinainte de ’89. Vinovăția-i colectivă. Ideea că numai Nicolae Ceaușescu și nevasta lui ar fi vinovați e clară; culmea este că, la un moment dat, îi urau pe ei doi și cei din jurul lor, pe care îi umileau. Dar cum ajunsese Nicolae Ceaușescu ceea ce fusese? Deci, cum acest grup de activiști îl lăsaseră să ajungă? E clar că, întotdeauna, autocratul, ca să nu zic dictatorul, este opera celorlalți. În ceea ce privește poporul, e puțin mai complicat. Blaga are o frază care întotdeauna m-a emoționat și am încercat s-o respect. El spune că „niciun popor nu-i atât de rău încât să nu merite să-ți dai viața pentru el, dacă îi aparții”. Nouă ni se cere să ne dăm viața, dar în momentul când vrem să-l judecăm, cred că trebuie să ne amintim fraza asta. În ce măsură avem dreptul s-o facem? Și răspunsul se referă mai ales la intelectuali. Pentru că eu cred că, de fapt, întotdeauna și–n toate epocile, mai ales începînd cu istoria modernă, vina este a intelectualilor. Pentru că, cu cât cineva înțelege mai mult, cu atât este mai responsabil de ceea ce a înțeles. Și în tradiția românească, a secolului XX cel puțin, o ruptură a fost între intelectuali și societate.
M.V.: Poate o societate traumatizată colectiv să devină democratică fără un proces autentic de vindecare, de asumare a trecutului? Ce lipsește României în acest sens?
A.B.: În primul rând, justiția. Funcționarea corectă a justiției. Ați pus virgulă după vindecare și asumare a trecutului. Eu cred că vindecarea este chiar asumarea trecutului. Și-n acest sens, Memorialul de la Sighet este o formulă. Este cât se poate de clar, ca să mergem înainte, societatea trebuie să se vindece. Și ca să se vindece, trebuie să se despartă binele de rău.
M.V.: Aţi spus cândva că doar trei dintre cei 200 de torţionari au fost cu adevărat condamnaţi. Mai poate literatura suplini, măcar simbolic, lipsa de justiţie?
A.B.: Eu sper că da! Și mai ales sper spre binele ei. Nu știu dacă societatea o să mai profite în vreun fel, având în vedere lipsa de importanță a literaturii, relativă în societate. Dar literatura, este clar că nu va mai putea fi importantă în continuare, dacă nu va deveni o formă de analiză a acestui trecut. Literatura este o formă de analiză a vieții, trebuie să existe această legătură între ea și viață. Trecutul este atât de important pentru a înțelege prezentul, și atunci trebuie ca el să fie rezolvat de literatură. Și-n acest sens, literatura română de azi este mai puțin importantă decât literatura rusă de azi, unde există cinci, șase scriitori la ora asta, care au devenit mari pentru că au scris despre ce s-a întâmplat în ultima jumătate de secol, despre tragedia pe care au parcurs-o. În timp ce la noi, n-aș zice că au apărut marile romane ale acestei istorii. Adică, avem scriitori foarte importanți, dar viziunile literare pe mii de pagini pot să fie importante în teoria literaturii, nu în sufletul cititorilor.
M.V.: Spuneaţi recent că democraţia europeană e ameninţată atât de extremişti antisistem, cât şi de un progresism care „redefineşte autocenzura”. Cum navigăm între aceste două excese fără să pierdem libertăţile câştigate?
A.B.: Asta-i cea mai mare problemă. În primul rând, a celor care dețin puterea în democrație. Democrația riscă să fie mai slabă în comparație cu regimurile autocrate. Ea are rețineri în a-și folosi puterea, ca să spun așa! Pot să vă dau un exemplu: de ce, din punct de vedere democratic, nu poate să existe o formă de a opri propaganda toxică a postului TV Realitatea pe parcursul acestor alegeri? Chiar nu există o formă democratică de a interzice acest tip de luptă toxică sau cei de care ar depinde acest lucru sunt solidari cu ea în subtext?
M.V.: Trăim într-o epocă a războiului informațional, a manipulării și propagandei digitale. Cum comparați aceste noi forme de intoxicare a opiniei publice cu cele practicate în regimul comunist? Este „adevărul” mai greu de apărat astăzi decât în timpul dictaturii?
A.B.: Evident. Este incredibil felul în care evoluează lumea. Simplul fapt că au apărut noțiuni ca „postadevărul” dovedește că s-a acceptat minciuna ca o formă teoretică de existență. Puterea de a manipula a Uniunii Sovietice, care era o putere consolidată teoretic prin faptul că n-avea morală. Pe această lipsă de morală, pe această putere sovietică a manipulării, a pătruns în societățile libere și a fost moștenită de Rusia. Putin a făcut tot ce a putut să dizolve coeziunea societăților libere. Este teribil cum prin manipulare poate fi stăpânită lumea.
M.V.: Regimurile totalitare modifică limbajul pentru a controla gândirea. Cum percepeți astăzi mutațiile limbajului public în România și în lume? Observați forme noi de „limbaj de lemn” adaptate epocii digitale?
A.B.: Că există un limbaj de plastic este cât se poate de clar. În același timp, este greu de spus ce-o să urmeze. Lumea se schimbă cu o viteză amețitoare și toate mijloacele de apărare, de luptă împotriva răului trebuie să schimbe, înainte chiar de a defini răul. După cum nu suntem în stare să definim binele. De aici confuzia.
M.V.: În acest sens, granița dintre estetic și etic se estompează tocmai din cauza acestei rapidități…
A.B.: Vreți să vă spun ceva, lucrurile devin atât de grave, încât esteticul pur devine pur și simplu ridicol. Nimănui nu-i mai are cum să-i pese.
M.V.: Și-n acest context cine mai joacă rolul de „câinele de pază” al democrației?
A.B.: O întrebare absolut dramatică. Nu pot să vă răspund decât cu forme fixe. Implicarea intelectualului. Omul care gândește nu poate gândi în afara societății. Și aici se suprapune cu societatea civilă. Tot ce s-a întâmplat bun în ultimii 30 de ani la noi, s-a întâmplat sub presiunea societății civile, de la Alianța Civică, la mișcarea rezist. Deosebirea dintre cei care sunt în societatea civilă și cei care sunt în viața politică, este că ultimii au interese, pe când primii au idei.
M.V.: Le–ați spus azi elevilor că „libertatea este exprimarea gândirii critice”. Care e primul exerciţiu de gândire critică pe care ar trebui să-l facă un licean de azi?
A.B.: O mare problemă. Toți știm că adolescenții au spirit critic. Dar fără criterii. Ăsta-i adevăratul rol al profesorului. Să-i facă să-și mențină spiritul critic, dar să-l exercite pe baze culturale și o strucrură morală. Să aibă sens și câștig spiritul critic!
M.V.: O ultimă întrebare. Ce ne facem cu indiferența din societate? Dar cu fractura din societate?
A.B.: Problema de bază a societății în democrație. Consumismul și indiferența. O democrație care funcționează în indiferență încetează să mai fie! Pe de altă parte, odată cu AI, există ruptura dintre generații, și cred că nu există nimic de făcut. Partea bună este că jumătate dintre români sunt conștienți de rolul lor în societate. Sunt aceiași cu cei din Piața Universității din anii ‘90 care se simțeau vinovați nu pentru ce au făcut, ci pentru ceea ce nu au făcut. Și sper ca această vinovăție să fie păstrată în continuare!
M.V.: Vă tare mulțumesc, stimată Doamnă Ana Blandiana!
Marius Voinaghi
Este fascinant să vezi cum, în fiecare an, în sistemul educațional românesc se nasc propuneri care par să vină dintr-un laborator transparent, unde este explicat, printr-un limbaj mai mult sau mai puțin sofisticat, cum să se realizeze „creșterea calității actului educațional”. Nici n-a început bine anul, pardon, modulul trei (pentru neinițiați, s-a cam terminat vacanța de iarnă, dacă facem abstracție de săptămâna de schi), și mai toți profesorii au primit cu „entuziasm” circulara privind testarea standardizată, ce se întinde de la finalul lunii ianuarie și durează până-n luna aprilie. În județul nostru, o pilotare a art. 96, Cap. VII, Titlul I a Legii învățământului preuniversitar, anunțată de fostul ministru al educației, Ligia Deca, încă din toamna anului trecut, în vederea identificării lacunelor educaționale. Scopul lor este acela de a reduce diferențele urban-rural și de a asigura șanse egale pentru toți copiii, indiferent de contextul social 