Se zice că începe școala (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

În fiecare an la început de septembrie este o agitație generală. Copiii, părinții, directorii și profesorii se pregătesc pentru începutul de an școlar. Se cumpără rechizite, haine, ghiozdane, adidași. Se fac planuri, planificări, catedre, orare. Se promit unele lucruri (părinții copiilor dacă vor fi cuminți și nu numai). E o atmosferă veselă și un pic nostalgică, cea de început de an școlar, cu amintirea vacanței care a trecut prea repede și cu nerăbdarea elevilor de a-și revedea colegii.

Anul acesta totul e diferit, ciudat, schimbat, torsionat. Ca privit într-o oglindă rea dintr-o poveste veche. Dar nu e veche. Și nu e poveste. E realitatea noastră, a tuturor. Anul școlar începe târâș-grăpiș pe 14 septembrie. Fiecare școală alege din trei scenarii în funcție de culoarea pe care i-o acordă zonei Direcția de Sănătate Publică. Și niciunul nu este ideal. Dar cum ar putea fi?! Online exclusiv sau hibrid (un fel de struțocămilă, și la școală și acasă online) – acestea sunt cele două scenarii fezabile în orașul nostru – iar profesorii le vor pune în aplicare așa cum bănuiesc că ar trebui să facă sau învățând singuri așa cum unii deja au făcut din martie încoace. Nu li s-au oferit prea multe formări online (spre deloc ) vara aceasta, deși se susține contrariul. Și da, mă refer la formările gratuite. Nu s-a modificat programa, nu s-au achiziționat tablete pentru școli. Cei care puteau să schimbe ceva doar au vorbit. Totul e ca în anii trecuți dar nu putem trăi în trecut, prezentul ne contrazice.

Toată lumea are o părere, fiecare ține cu dinții de a lui, bate cu degetele în tastatură și pufnește nervos de parcă ar fi vreun concurs și foarte puțini își dau seama că elevii vor fi cei care vor avea de pierdut sau că profesorii își riscă sănătatea și uneori e ușor de zis dar nu e ușor de făcut. Se acuză directori, inspectori, miniștri dar adevărul este că fiecare reprezintă o rotiță dintr-o mașinărie malefică ce scârțâie acum din toate încheieturile. Se puteau face multe. Nu zic nu. Dar nu s-au făcut. Și peste câteva zile începe școala. Mai devreme sau mai târziu probabil vom ajunge cu toții în online, avem exemplul celorlalte țări și presupunem că nu va fi diferit tocmai la noi. Haideți să ne gândim puțin și la elevii din familii defavorizate, la elevii abuzați într-un fel sau altul, la elevii triști sau timizi pentru care mersul la școală era partea cea mai veselă din viața lor. Sau credeți că nu există? Credeți că doar școala formează un om? Că nu contează confortul lui personal, dacă are haine curate sau o masă caldă, dacă este iubit sau dacă are prieteni? Să ne gândim și la profesorii cu sănătatea șubredă, cu boli cronice, cu părinți în vârsta aflați în grija lor, cu spaime mai mult sau mai puțin reale pentru că și ei sunt oameni la urma urmelor.

De aceea soluții simple nu există. Nici soluții clare, nici definitive. Fiecare face ce poate, cum poate și tot ce putem spera este că vom fi mai altruiști, mai omenoși, mai înțelegători și mai solidari în condițiile date. Unii mai mult, alții mai puțin dar la un moment dat se va termina pandemia și sperăm că ne vom întoarce în școli, că vor răsuna coridoarele și curtea școlii de glasurile copiilor, că vom vedea iar poze recente pe facebook, nu scoase de la amintiri, cu oameni îmbrăcați elegant încercând emoția primei zile de școală, cu planuri pentru balul bobocilor, banchete și excursii. Poate în 2021. Cine știe?! Până atunci nu ne rămâne decât să trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, vorba lui Voltaire, adică cea pe care o avem și să sperăm la mai bine.

Crina VOINAGHI

sursă foto: dw.com




Alexandru Ivasiuc & Poezia la… Sighet

Marți, 14 iulie 2020, la Centrul Cultural din Sighetu Marmației s-a vorbit despre prozatorul sighetean Alexandru Ivasiuc. Dacă n-ar fi fost brutalul cutremur din 04 martie 1977 care i-a curmat viața și cariera în plină ascensiune azi ar fi fost – probabil – unul dintre marii scriitori ai secolului… XXI. Dacă ar fi trăit, la 12 iulie anul curent, ar fi împlinit 87 de ani. Destinul absurd i-a frânt cariera înainte de-a împlini 44 de ani dar, cele zece volume care i-au apărut (7 romane, 2 volume de eseuri și unul de nuvele) au fost și sunt „totuși” garanția unu loc important în literatura română.

Ne-am (re)întâlnit la Centrul Cultural din Sighet (manager interimar Ioan Tivadar, șef serviciu Vasile Muste) la un eveniment organizat de doamna Ileana Pop – Nemeș, într-un grup foarte disciplinat (evident, mă refer la distanțarea socială și mai puțin la cea literar – artistică). Curtea Centrului Cultural, păstrând parfumul vremurilor secolului prin care a trecut și Alexandru Ivasiuc, a fost „percutată” de vocea energică a marelui prozator prin intermediul unor înregistrări de arhivă dar și de intervențiile personalităților locale prezente la întâlnire: Pablo Romaniuc, Nicolae Iuga, Gheorghe Todincă, Horia Picu. Eu mi-am exprimat dorința de-a auzi vești despre cei care-l citesc (pe bune!) pe cel născut la Sighet și de-a ne bucura că mai există…. cititori!

În completarea evenimentului in memoriam Alexandru Ivasiuc s-a vorbit un pic (atât cât  trebuia!) și despre… poezie. Au fost acordate premii celor mai „adecvați” participanți la concursul de creație literară „Talente sighetene” (ediția a III -a). Laureații au fost de fapt… laureate, domnișoare eleve la Colegiul Național „Dragoș – Vodă”: Locul II (ex – aequo) – Mădălina Rednic și Nicoleta – Daniela Giurgi, Locul III (ex aequo) – Andrada – Lacrima Grad și Mihaela – Ioana Trifoi. Juriul (format din Rândunica Petrulescu – Anton și Gabriela Cosovan) nu a acordat Locul I.

Deși există o placă poziționată pe casa unde a locuit Alexandru Ivasiuc, scriitorul născut la Sighet poate fi constant comemorat și omagiat – mai presus de nuanțele protocolare – citindu-l, parcurgându-i opera, altfel literatura (română) va… dormi în muzee!

Ion MARIȘ




TRECUT-AU  ANII… (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

05 iunie 1931—05 iunie 2020…

“Astăzi chiar de m-aș întoarce/ A-nțelege n-o mai pot…/ Unde ești copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot ? “
(M. Eminescu – “O, rămâi…”)

Aceeași întrebare s-ar putea pune, cu aceleași răspunsuri și pentru Adolescență și Tinerețe, frânte, trecând prin amintiri și trăiri, filă dupa filă, zile, luni, ani după ani, mulți… ”

La o vârstă mai mică, în jur de 4-5 ani, eram foarte firav, cu toate “plimbările” mele pe la medic. A decis mama atunci să mă duca la un ghicitor renumit în comună, a Diecuțului. Acolo, după ce i-a
transmis datele mele personale, m-a pus să deschid o carte mare, care se numea “Gromovnic” și, după ce a citit ceva din aceasta, i-a spus mamei: “Copilul va trece printr-o mare primejdie și, dacă va scăpa din aceasta, va avea viață lungă”.

Acești ghicitori, chiar și din mediul restrâns în care se aflau, erau destul de isteți și dădeau un răspuns cu mai multe soluții, inteligente, pentru orice solicitare, din care una să se realizeze, un fel de “Oracol” al comunei.

Viața s-a derulat în condițiile specifice de la țară, de atunci, eu în creștere, urmându-mi școlile, cursul primar și gimnazial, cu peripețiile descrise, până în clasa a II-a de liceu, clasa a IX-a, când ele au fost întrerupte cu brutalitate. A urmat apoi alungarea mea din școală, urmărirea de către Securitate timp de peste 2 ani, arestarea, anchetele și detenția cumplită, în pesecuții și schingiuiri inimaginabile, în temnițe și lagărele muncilor de exterminare, la Canal și în alte locații, după cum am relatat cu alte ocazii, totalizând peste 5 ani, cu alți ani “pe afară”.

Era imposibil să precizez care erau pe acolo pericolele, primejdiile cele mai mari și să stabilesc întâtietatea, mărimea, pentru că fiecare în parte și toate la un loc amenințau decisiv viața, zi de zi și scăparea de ele a fost un adevărat miracol; Domnul m-a ajutat. Dând crezare “Gromovnicului”, trebuia să mă aștept la o viață lunga; s-a “dovedit” că a avut dreptate și ea se va împlini!

După eliberare și o lună de spitalizare, și refacere, după un serviciu mai ușor, de 2 luni, aprilie-mai, cu fizicul încă un schelet, m-a prins teama de armată ce mă aștepta, de peste 2 ani, tot la muncă, deși altfel de muncă și am pornit într-un iureș, venit dintr-o disperare optimistă, despre care oricine ar fi spus: stai liniștit, ia-o încet și lasă aventurile; pentru că aventura părea să fie. Îmi propuneam ca în cele 2-3 luni rămase până la încorporare, să promovez cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, prin două sesiuni integrale, la fără frecvență, în continuare examenul de admitere la Facultate și, începând din 01 octombrie, să devin student, unde armata se desfășura în cadrul facultății, o zi pe săptămână, într-un an; “visul meu, dintr-o noapte de vară”. Cu o determinare totală, un somn de 1-2 ore/zi, pentru “întreținere”, cu plimbări dimineața prin roua rece, înviorătoare, sau cu picioarele în lighianul cu apă, câte puțin, cele două clase au fost “învinse” și încă onorabil, cu felicitări la unele obiecte. După reușita parțială, deja o mare victorie, trebuia să atac și ultima redută, facultatea, fie și numai în cinstea acestora, chiar dacă nu reușeam, iar întregul nu devenea total “întreg”, ci știrbit. După maturitate am plecat direct la Cluj, într-o mulțime de 600 de candidați pe 180 de locuri, deci peste 3 candidați/loc; îmi încercam și eu șansa. Probele scrise la limba română și matematică le-am trecut foarte bine, credeam eu, iar la probele orale, am luat la limba rusă 3/5, (doar în vară învățam alfabetul), iar la fizică am primit 4/5. La acest examen, s-a produs un amuzament: am adormit pe bancă, pregătind subiectele și, trezit, am fugit spre ușă, pentru a prinde trenul; profesorul m-a oprit, rostind: la tablă! Aveam speranțe, poate, poate, cine știe? Doamne, ar fi posibil ?! După 5 ani de întreruperi, în așa mari și grele îndurări în care i-am petrecut, cu toate uitările și neuitările lor, să salt deodată așa de sus! Am plecat apoi la cămin și am dormit un somn lung, peste toate nedormirile, greutățile, cu emoțiile și supansurile lor și, după câteva zile, când rezultatele au fost trecute pe afișier, mulțime de candidați se înghesuiau să vadă și ieșeau cu mâinile sus, sau cu ele la ochi. Eu nu aveam nici puterea, nici mare îndemn de a mă înghesui; apoi, într-o rariște făcută, m-am îndreptat și eu acolo și am început să parcurg tabelul și, de la început, după fiecare nume trecut, speranța scădea și îndoiala creștea, când, deodată, privirea rămâne blocată hipnotic pe cifra 60, cu numele meu după ea, care tot apareau și dispăreau, într-o palpitație continuă. Am pus mâna pe geam și am lipit aproape ochii de sticlă, când am văzut mare de tot și stabilizat numele meu, reușind în prima treime și am strigat puternic 60!, de parcă aceasta era media. M-a cuprins o emoție puternică, îmi tremurau picioarele și, nestăpânit, obrajii s-au umezit. Era a doua mea mare victorie, după cea caștigată, cu detașare, în anchete, în detenția de grele suferințe, administrate de torționarii vremilor. Mi-am mobilizat toată priceperea, memoria și logica, toată puterea de sistematizare și “aventura” a devenit realitate. A fost, totuși, un succes de excepție. Rezultatele din primul an de studiu, în care, din zece examene, am promovat opt cu nota 10 si două cu nota 8, la limba rusă și științe sociale, ceea ce arăta că succesul n-a foast un cadou.
Dacă înainte am trecut prin catedrale și m-am rugat, cu atât mai recunoscător și fierbinte am făcut-o acuma. Megeam mai ales la Catedrala Franciscanilor, cu o intrare mai discretă.

Am început viața de student, cu amfiteatrele, sălile de cursuri și seminarii pline, primitoare, călduroase și luminoase, audierea plăcută a cursurilor, în dezbaterile de la seminarii, în acea atmosferă de bunătate, prestigiu și respect uman, care te făcea să te cutremuri prin comparația cu acelea prin care am trecut; era ca un refugiu, din “Iad spre Rai” și parcă nu din temniță, ci dintr-o scurtă vacanță de vară am ajuns pe acolo.

Am avut un început și un parcurs al studiilor foarte bun, până după primul semestru al anului IV, ultimul an de studii, cu nicio notă sub 8, majoritatea notelor fiind de 10 și cu o medie generală în jur de 9,5o, fiind unul din cei mai buni studenți din an. Cu toate acestea, sunt luat de pe sradă și dus la Securitate, unde 24 de ore am fost insultat continuu și bătut, apoi aruncat în stradă cu avertismentul: banditule, “ai sa zbori din facultate!” și am zburat în scurt timp, fiind exmatriculat, de peste tot, abuziv și ilegal. Motivul: refuzul meu categoric de a colabora cu securitatea.

După un stagiu ca muncitor necalificat pe un șantier și o admitere la Institutul Politehnic București, cu o durată de 6-7 ani, am renunțat și am reușit să-mi continui studiile, oarecum tot prin Instanță, după 5 ani și le-am încheiat onorabil, în 1964, după 10 ani de la începerea lor: 1954-1964, continuarea având același trend.

M-am stabilizat la Liceul din Vișeu de Sus, un orășel mic, de munte, cu păduri frumoase (atunci) și multe sălbăticiuni, cu ape cristaline, cu renumita “Mocănița”, care șerpuia cu șirul de vagoane, goale sau încărcate cu bușteni, de-a lungul râului Wasser, zeci de km, până spre spre izvoarele acestuia, cu mai multe ramificații.

În această atmosferă și mediu, a venit la un examen de bacalaureat o colegă din ultimii 2 ani de studii de la Cluj, Tăut Maria, atunci profesoară la Liceul din Cavnic. Ca foști colegi, eram mai apropiați, mai comunicativi și, amândoi fiind singuri, am abordat în discuții și probleme de viață, de perspectivă și ne-am împrietenit, peste statutul de colegi. Prietenia noastră a evoluat, ajungând la bucuria unirii destinelor, având la bază aceleași idealuri familiale. Căsătoria a avut loc în 28 iulie 1968, în Vișeul de Sus, cu o participare mai restrânsă. Nu a influențat-o deloc statutul meu de proscris și, cunoscându-mi istoria, în detaliu, aceasta nu a descumpănit-o în acel demers, ci dimpotrivă, manifesta înțelegere, compasiune, dar și multă simpatie, pentru trăirile mele. ”Nunta de aur” am sărbătorit-o în 2018, la
Minneapolis, într-o biserică românească, oficiată de un preot, care (ce coincidență!) era rudenie apropiata cu Mariuca, de prin Gârbou!

După câțiva ani, am fost detașați într-o cooperare didactică mai mulți profesori, în trei țări africane, în urma promovării unui examen de limba franceză. Eu am stat cu totul deoparte în aceste demersuri, nu credeam în ele și nu mă tentau nici altfel, considerându-le o aventură, neagreată de mine, cu trăirile mele, în locuri străine, necunoscute și, mai ales, faptul că lăsam deocamdată acasă un copilaș de 2 ani, pe Victoraș, care era mai firav, neștiind ce ne așteapta. Măriucăi îi revine tot meritul acestor pregătiri și a plecării, cu toate beneficiile și greutățile ce i-au urmat, în final întorcându-ne cu bine acasă (15 sept. 1974 – 15 sept. 1980 si 15 sept. 1982 – 15 sept 1984); copiii, deși mici, au fost cu noi. Predarea era în limba franceză. S-au încheiat contracte pe 4 ani, cu drepturi și obligații și neefectuarea lor implica sancțiuni severe, sub multe aspecte. În Maroc au aterizat 2 avioane, cu 400 de profesori, altele în Algeria și Zair. Cooperarea cu Marocul a durat 10 ani, cu schimburi și, trendul fiind același, au fost cuprinși cca 4000 de cooperanți. Salariile stabilite pentru noi, prevăzute în contract, au suferi modificari abuzive și ilegale. După câteva luni de activitate, Statul a impus, peste contract, ca o mare sumă de bani, din salariu, să fie predate Ambasadei, sub denumirea perversa de “cotă cedabila” (am cedat-o noi benevol, nu-i așa?). Astfel, fiecare cooperant aducea în visteria țării zeci de mii de dolari. Eram bine “ambalați”. Toată perioada am funcționat în același oras, Meknes, de mărimea Clujului, la două licee mari, din centrul orașului, aducând de pe acolo o interesantă experiență didactică. Menționez că în cei 6 ani de zile de activitate, nu ni s-a făcut nicio observație, în afara uneia, înainte de plecare, când am semnat actele de repatriere: de ce plecam, de ce nu vrem să mai rămânem, că ei sunt foarte mulțumiți de noi! Ne-au strâns mâna cu felicitări, ca și ai noștri, în mai multe feluri, dar în ușă! Am făcut drumeții deosebit de plăcute prin exoticele zone ale Marocului și prin drumurile anuale spre țară și retur, prin Europa, cu mașina, profitând din mers de superbe vizionări de obiective turistice, artistice și culturale, de toată frumusețea, consemnate. Am dus o viață decentă, fără lipsuri dar și fără exagerări, într-un spirit economic firesc, având astfel vizele dar și mijloacele financiare necesare (merita!). Marocul a fost foarte mulțumit de prestația noastră, ne-a mulțumit și a rugat statul român să mai lase pentru 2 ani profesorii romani, singurii cooperanți rămași pe acolo. România a aprobat, dar cu dublarea salariilor, care ajungeau în jurul a 3 mii de dolari/ profesor/ luna, unele dintre cele mai mari salarii din Maroc (în ultima parte statul încasa salariile și noi primeam diurna!). Marocul a oferit o creștere cu 20% a lor, dar n-au cedat șantajului. Plăcuta ospitalitate a marocanilor este bine cunoscută.

Ne-a bucurat Domnul cu doi copii, Ana-Rodica și Victor Gheorghe, pe care i-am îngrijit cu toată dragostea, fiindu-le mereu aproape, în toate demersurile lor, în prezent bucurându-se de o solidă pregătire pentru viață. Pe lângă latura profesională, amândoi vorbesc curent franceza și engleza. Am profitat că în Meknes, unde am fost repartizați, exista o “Misiune Franceză”, unde am înscris copiii la școală și acolo au deprins vorbirea curentă, în franceză și engleză, folositoare mai târziu; în mod sigur, este cel mai mare beneficiu al detașării.

Copiii au crescut, aveau locuri de muncă doar că aveau salariile în țară așa de mici, încât noi le plăteam chiria, din pensii. La un moment dat, a sosit o echipă din Franța, pentru a recruta informaticieni, înainte de a fi intrat în UE și, într-o lună, băiatul nostru a fost angajat cu contract și a plecat în Franța, la Paris unde a fost foarte apreciat și cu salariul conform eforturilor. A fost cadru universitar și are doctoratul în domeniu. Nu peste mult timp a dus-o acolo și pe sora lui, Rodica, licențiată în Română-Franceză, cu masterat. “Ei au fost cu noi”, la noi, tot timpul și au plecat, rămânând singuri. I-am vizitat însă și stăteam pe acolo mai ales iarna și în timpul marilor sărbători; acuma eram “noi cu ei”, la ei, aproape mereu. Eu având afecțiuni cardiace grave, am efectuat în Franța două operații pe cord, în 2007 și 2010, la Nantes, medicul chirurg fiind domnul Andronache Marius, foarte cunoscut în toată Franța, suportul fiind a lui Victor.

Rodica a cunoscut un american și, în scurt timp s-au căsătorit și a plecat în America, Minnesota, având un serviciu foarte bun. Ea a adus pe lume un baiețaș, de toată frumusețea, Samuel, chiar în 28 septembrie, un frumos cadou pentru Măriuca, care ne-a bucurat enorm; a crescut mare și cuminte. Acum e în clasa a VI-a, învață bine, face sport, mai ales baschet; are 1,84 m și ne privește de la “înălțime”.

Victor a cunoscut o fată din Iași, medic în Anglia și în scurt timp s-au căsătorit, plâcându-se foarte mult. S-a stabilit și el cu serviciul în Anglia, cu multă ușurință, pentru pregătirea lui, unde lucrează și în prezent.

Am rămas singuri în Cluj și, an de an, făceam naveta de la unul la altul, mai mult fiind pe la ei. Din 2015, am primit rezidența în America, pe 10 ani (!), beneficiind și de toate măsurile de protecție socială, cu costuri formale. În drumurile dus – întors în țară, treceam pe la Victor, cu ședere mai scurtă (10-14 zile), neavând asigurare medicală acolo și, în caz de nevoie (fiind înaintați în vârstă), costurile erau foarte mari.

Victor ne-a adus și el o enormă bucurie, familia lor fiind binecuvântată cu două fetițe, de o drăgălășenie ce ne întinerea, Grace – Victoria și Joy – Georgina, chiar în 23 aprilie, de Sfântul Gheorghe, un frumos cadou! Prima fetiță, curând, va împlini 4 ani, iar cea mai mică a depășit de curând 2 ani. Se joacă împreună, dansează, cântă, vorbesc deja engleză și puțină română, și întrețin o atmosferă fericită, de mare bucurie, tot timpul. Dovedesc multă perspicacitate și inteligență. Marea bucurie directă am avut când am stat pe la ei, câte 2 săptămâni, în 3 ani la rând.

În anii precedenți, fiind fără ocupații, în afara celor casnice, familiale, am profitat și am vizitat locuri de o deosebită frumusețe de pe unde am călătorit sau am locuit, obiective de artă și cultură, turistice. Nu pot să nu amintesc Parisul, mereu în intersecții, mult timp capitala lumii, unde copiii au muncit în jur de 10 ani, sau minivacanța în “Walt Disney”- Florida, ori cea din Arizona, cu “marele ei Canyon”, o minune a lumii. Poate că aceste bucurii enorme petrecute singuri sau cu toții împreună, în atât de minunate locuri văzute și trăite, le pot considera, în bunătatea Domnului, ca o compensație a răului atât de mult îndurat, în mare nedreptate.

Cu acestea închei rezumativ “turneul” retrospectiv făcut, reținând că, la un moment dat, eram cu un picior pe linia orizontului, iar cu celălalt în gol, “dincolo”, făcând echilibristică; un curent Divin m-a ajutat și am căzut “dincoace”. Am fugit instantaneu în urmă, mult departat de aceea linie separatoare de lumi, de unde m-a preluat apoi “covorul vieții”, în rulaj continuu și m-a dus, implacabil, spre același orizont, aflându-mă din nou aproape de el, acuma fără putință de întoarcere. Am împlinit deja 89 de ani, deci o “viață lungă“, “Oracolul Săliștea” fiind împlinit, coincidența și realitatea fiind obligate să-și dea mâna. De-acuma voi coborî treptat “dincolo”, atenuat, în firescul vieții, dacă nu voi fi îmbrâncit brutal,
mai devreme, de virusul ticălos. Oricum, distanța între cele două puncte de aterizare, eventuale, neputând fi depărtată.
La un moment dat, toate au un sfârșit, se încheie, cu satisfacții și regrete, într-un anumit amestec, specific fiecăruia, prin care se închide o altă ușă, definitiv, după cea care a fost demult timp deschisă.

Minneapolis – SUA, 07  Iunie 2020

Bărcan Gheorghe
fost elev al Liceului “Dragoș – Vodă”, Sighet




Viața bunicului meu în anii Războiului – partea a III -a (autor, Andreea Pop)

Într-o zi frumoasă de toamnă, din perioada celui De-al Doilea Război Mondial, bunicul meu a plecat împreună cu mama și frații săi la cules de porumb. Bunicul meu avea o soră mică de două luni, iar aceștia o luaseră cu ei la cules, pentru că nu aveau cu cine să o lase acasă. Bunicul plecase înainte după căruța cu cai, își cumpăraseră alți cai mai puternici, din târg, la schimb pe porumb.

Ajungând la locul unde era terenul lor, bunicul cu mama și frații lui au început să culeagă porumb și-l încărcau în căruță pentru a-l duce acasă. După ce au strâns recolta au pornit pe drumul spre casă. Pe drum s-au întâlnit cu un rus care i-a oprit și le-a cerut caii, adică rusul i-a dat caii lui slabi și i-a luat caii buni și sănătoși ai bunicului. Bunicul și familia n-au ripostat.

În mai multe zile din acea toamnă au strâns toată recolta de pe câmp și s-au pregătit pentru iarnă. Bunicul, pe vremea aceea, avea vârsta de 15 ani și se îngrijea împreună cu sora lui mai mare de întreaga familie, deoarece tatăl lor era plecat în război. Ei trebuiau să aibă grijă de mama lor și de frații mai mici. Bunicul împreună cu sora lui mergeau chiar și după lemne în pădure; ei fiind mai mari, erau puși de mama lor de la lucrul câmpului până la culesul roadelor, toamna.

Tatăl lor, bietul de el, se întorsese din război aproape de Crăciun. El venise din război cu hainele rupte, ponosite și cu un sac plin de țigări ungurești. Era bucuros că ajunsese acasă și și-a revăzut și regăsit familia și, mai ales, că bunicul împreună cu sora sa se îngrijiseră de gospodăria pe care a lăsat-o în urma lui. L-au așteptat acasă cu șoproanele pline de porumb și cu lemne strânse pentru iarnă. Copiii erau foarte bucuroși că și-au văzut tatăl de Sărbători, acasă. Pentru ei, acesta a fost cadoul de Crăciun. Mama lor, fiind și ea fericită că soțul s-a-ntors sănătos acasă, l-a așteptat cu mâncare obișnuită: pâine de mălai, azimă de mălai, lapte de vacă, cartofi, varză etc. În anii Războiului lumea era foarte săracă, nu prea avea din ce să facă atâta mâncare cum se face de Sărbători, în zilele noastre.

După ce au trecut Sărbătorile de iarnă, străbunicul l-a dus pe bunicul cu oile și câinii la o casă pe un deal și l-a lăsat singur cu ele. Seara, în jurul stânii, se adunau câte douăzeci de lupi. Oile, pentru că era iarnă, au fost băgate în grajd ca să nu le mănânce lupii. Bunicul rămăsese acolo câteva luni de zile dar s-a mutat din primul loc pe alt deal, mai aproape de sat, când oile au început să fete. El a plecat din primul loc din cauza lupilor, deoarece îi era frică să mai stea. Prin luna iunie, bunicul a luat toată stâna și a plecat la munte împreună cu ciobanii.

Andreea POP
clasa a IX-a F,
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”




Timpul, o secundă împotriva eternității (autor, Andreea Marinca)

Tot ce vedem, tot ce atingem, tot ce auzim, tot ce simțim, se află într-un echilibru fragil. Timpul.

Timpul este cel mai fragil, pentru că odată trecut, nu se va mai întoarce. De cele mai multe ori spunem că avem timp pentru toate, dar, oare chiar avem? Cât de siguri putem să fim că ziua de mâine ne va aparține? Da, trebuie să trăim cu speranța zilei de mâine, dar niciodată nu trebuie să trăim cu gândul eternității.

Trăim cu eternitatea, crezând că este timp pentru orice. Dar nu este așa. Unele lucruri trebuie făcute la timp. De ce? Pentru ca mai târziu să nu trezim regrete în sufletul nostru. Vrei să îmbrățișezi pe cineva? Fă-o! Vrei să îți mărturisești iubirea? Fă-o! Vrei să călătorești? Fă-o! Dar, asigură-te că faci totul la timp.Trăiește azi. Nu rămâne blocat în trecut și nu îți face planuri prea mari pentru viitor, pentru că totul este imprevizibil. Trebuie să prețuim timpul mai mult. Uneori timpul ne ia, iar alteori ne oferă. Dar mereu este cu un scop. Niciodată timpul nu a fost mai prețios ca acum. Ne-am gândit vreodată, când am îmbrățișat o persoană, că poate este ultima dată? Nu. Pentru că spunem: „avem timp”. Dar adevărul este că, timpul pe care noi îl asociem cu o eternitate, este de fapt foarte scurt, mai degrabă, o secundă. Oferă-le celor din jurul tău timp. Oferă-ți ție timpul de care ai nevoie. Dar să nu uiți că, timpul nu este o eternitate.

Timpul îți oferă dragoste, iar alteori suferință. Timpul este atât frumos, cât și crud. Spunem că, clipele de fericire durează doar o secundă, în timp ce, durerea parcă durează pentru totdeauna. Durerea este ca și un cămătar. Te lasă cu o datorie pe care nu o mai poți plăti. Dar în final, tot timpul te ajută. El este cel care te întărește. Timpul este ceva nemaipomenit atunci când îți deschizi inima și îl trăiești cu atâta pasiune.

Trăiește acum! Iubește acum! Zâmbește acum! Fii fericit acum! Iartă acum! Și ia-o de la capăt! Oferă timp, ca să primești timp. Orice lucru are nevoie de timp. De exemplu, iubirea.

Când iubești, ai impresia că nu zbori numai tu, ci și timpul. Când nu iubești, timpul parcă stă pe loc, dar nu e așa. Sufletele nu cunosc timpul, de aceea, ele se întorc mereu la ce au iubit cândva. Pentru că, suntem oameni și mereu prețuim un lucru sau o persoană după ce nu îl/o avem. Timpul ne arată, de fapt, cât de prețioase erau unele momente. Asta e nostalgia: să afli că evenimentele din trecut, pe care nu le-ai considerat fericite, de fapt, erau.

Cât despre iubire, când vine vorba de ea, e mereu contracronometru. Există o numărătoare inversă. Nu ajunge să iubești pe cineva, trebuie să o faci la timp. Iar dacă ar fi să îi dau un sinonim timpului, aș spune că este… iubirea.

Andreea MARINCA
Clasa a X-a F
Colegiul Național „Dragoș Vodă”, Sighet




JURNAL de CORONOVACANȚĂ – MARTIE (autor, Gabriela Mich)

18 martie 2020
Una dintre cheile majore ale succesului este să continui călătoria, să profiți din plin de abaterile de la drum și de întreruperi și să transformi adversitatea în avantaj. ( John C. Maxwell)

De azi… SCRIU. De ce? Nu pentru că m-ar lua cineva la întebări cu subsemnatul, ci pentru că am acceptat o provocare de la un adevărat OM. Scriu ca să aflu ce fel de lider am fost în această perioadă. Se va numi simplu JURNAL DE CORONOVACANȚĂ

În aceste vremuri am primit zile cadou. Nu, nu sunt gratis, dar mulțumesc și le prețuiesc pe fiecare în parte. Întreaga lume s-a oprit din mers. Ne-a pus viața piedică. Eram prea grăbiți… Dar dacă acest antagonist al poveștii noastre ne oferă un bine? Știi tu ce va urma? Niciunul din noi nu a văzut imaginea de ansamblu, ci doar bucățele. Curiozitatea ne împinge la documentare, informare și chiar neascultare… Curiozitatea umană… o chestiune mult prea interesantă. Rostului nu ne putem împotrivi. Poate nu îmi va fi atât de rău în liniștea asta. Îmi voi auzi gândurile. Depinde doar de tine dacă te zbați sau prosperi în această perioadă.

Bine ați venit în colțul meu de lume!

19 martie 2020
    Dup-atâta frig și ceață
    Iar se-arată soarele (….)
    Primăvara asta totuși nu-i decât o copie.
Ghioceii răsar și apoi dispar. Păsările își continuă mersul firesc și poate nici nu se gândesc la ziua de mâine. Toate parcă sunt la fel, copie după copie, an după an. Dar noi? Noi cum suntem? Am impresia că am dezvoltat un impresionant sentiment al banalului, am fost atrași de starea de amorțeală și am devenit, rând pe rând, o copie. Nu mai luptăm pentru ceea ce am fost înzestrați să fim. De ce? Pentru că privim și nu analizăm; vorbim, dar nu spunem; auzim, dar nu ascultăm. Poate cineva încearcă să-și găsească glasul prin intermediul tău.
Cum îți este inima azi? Începe cu ea… Vorbește cu ea!

20 martie 2020
  Ce sunt oamenii? Ce e lumea?
  Pentru regi oamenii sunt supuși.
  Pentru vanitoși… doar admiratori.
  Pentru afaceriști oamenii sunt mașini de făcut bani, iar pentru perii albi sunt total nepregătiți.
Savanții sunt siguri că oamenii sunt un mister, iar artiștii îi privesc ca surse de inspirație.
Te uiți în jur și parcă de la toată această analizare nu te mai recunoști. Nu uita că ești CINEVA, nu ORICINE.
Toți oamenii sunt opere de artă. Judecă-i după purtări, nu după vorbe. Sau mai bine nu judeca… Doar apreciază-i pentru ceea ce sunt și ajută-i să crească. Separat suntem minunați, dar împreună devenim imbatabili.
Dreptate. Curaj. Compasiune. Credință. Dragoste. Respect. Ambiție. Perseverență. Cinste. Pace. Speranță. Altruism. Empatie. Bucurie. Are oare nevoie omul de altceva?
PROVOCARE! Lasă un mesaj surpiză unui om drag. Spune-i cât de mult îl apreciezi. Fă-i ziua mai frumoasă.

21 martie 2020
Mi-a bătut în poartă Fericirea
Şi intrând în curte m-a strigat.
Eram dus alături cu iubirea.
A-nchis poarta iute şi-a plecat.

Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.
A intrat, a stat sub pomii goi.
N-a văzut pe nimeni să-i vorbească
Şi-a plecat grăbită înapoi.

Într-o seară, luminând pe stradă,
Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus
Tot aşa, eram plecat aproape,
Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.

Mi-a bătut în poartă şi Necazul.
Eram dus departe. Liniştit,
S-a întins pe ţolul de la uşă
Şi m-a aşteptat până-am venit.
(Din viață de Virgil Carianopol)

Azi, de Ziua Internațională a Poeziei, nu doar să apreciați poezia, ci să deveniți POEM. Poate nu e momentul potrivit pentru a discuta despre artă, dar știu cu adevărat că e clipa perfectă pentru a îmbrățisa ploaia dacă dorim să zărim curcubeul.

22 martie 2020
Azi m-am trezit cu DOR. Ce cuvânt melodios… DOR. Ascunde în el bocetele femeilor, poftele copiilor, iubire, devotament, loialitate. Azi mi s-a făcut dor de ce era înainte! Nu de aglomerație, răutate, goana după câștig, ci de oameni, de proiecte! Așa că am scris, am scris și am învățat până când și soarele a obosit și a mers spre culcare. Dar dorul tot a rămas. Nimic nu poate înlocui sentimentul de a știi că aparții unui loc!
Poate și tu te simți incomod acum, te cerți, te plângi sau chiar plângi. Accesezi mii de webinarii, cauți să înveți ceva nou,asculți sfaturile tuturor de a-ți reorganiza viața, dar tot nu ești împlinit. Dacă așa arată și ziua ta de carantină, oprește-te și ia-o de la capăt. Începe cu ce îți place!

23 martie 2020
„Dragă” Coronovacanță, azi am cunoscut-o pe Oprah Winfrey. A fost cu mine până seara. Nu mă crezi? Uită-te la cartea pe care tocmai am devorat-o: Ce știu cu adevărat.
Ce știu eu cu adevărat e că există miracole la fiecare pas! Fă-ți curaj, privește-le atent și bucură-te de ele. Între momentele de leneveală cu o ceașcă de ciocolată caldă în mână și cele educative, găsește loc clipelor de mulțumire.
24 martie
Binecuvântare e când răsare soarele! Azi… atât. Poate sunt prea nostalgică.

25 martie 2020
Rareori mi se pare că vântul vorbește. Când adie le cântă florilor ca și cum ar vrea să le fure. Strigă atunci când vuiește, iar atunci când e doar prezent cred că ar vrea să avertizeze. A văzut și a auzit de toate, a purtat cu el urlete, jigniri, bătălii și probabil deja a obosit.
Oh, dacă ar vorbi cu adevărat ce bine ar fi! Sunt sigură că ar spune: respiră mai mult, plânge-te mai puțin, iubește mai mult, ceartă-te mai puțin, ascultă mai mult, grăbește-te mai puțin… fii cinstit și drept mai mult.

26 martie 2020
Scriu și e deja târziu. Am în minte o întrebare: Libertatea are sau n-are stăpân? Totuși cred că libertatea ține numai și numai de alegeri. Prezența unui stăpân nu îi fură valoare, ci o învață adaptarea. Lipsa unui stăpân o învață responsabilitatea. Oare cum ai putea fi liber fără acestea două?

27 martie 2020
Câte fețe are un om?
Omul poate avea zece voci și o singură gură, zeci de priviri și doar doi ochi. Fiecare situație o vede altfel și îi răspunde altfel. Uneori fețele sale nu depind de falsitate, ci sunt doar un scut pentru a nu fi doborât din nou.
Uneori omul preferă să ia fața copilului. E naiv, dulce, visător. Se desprinde de pământ și zboară spre cer. Se depărtează de probleme și își aduce aminte de ce odată îl făcea cu adevărat fericit.
Alteori e puternic, cucerește teritorii. Această față este elementul surpriză și înflorește atât de frumos.
Poate este victimă, iubitor, prinț, cerșetor, ascultător, agitat, înțelept, cumpătat. Dar tot OM rămâne.
PROVOCARE: Urmărește cu sufletul razele soarelui și cerul. Fă-ți o poză! Acela ești tu cu adevărat: senin, liber, recunoscător! Dacă vreodată te vei pierde în mulțime, uită-te la acea fotografie și amintește-ți momentul de pace.

28 martie 2020
Nihil Sine Deo… Nimic fără Dumnezeu.
Ne place această expresie. Dar oare o și credem? Când a fost ultima oare când nu ai nimic fără Dumnezeu?
Ori de câte ori te temi, încrede-te în El. Ori de câte ori ești binecuvântat, mulțumește-i. Ori de câte ori nu știi ce să faci, întreabă-L.
Nihil Sine Deo… Repetă și tu cu mine!

29 martie 2020
Am impresia că trăiesc într-o lume care se tot golește. Nu, nu e din cauza virusului, ci din cauza noastră. Din cauza unui virus am îndepărtat tot ce era frumos. Ne uităm țintă doar la știri și am uitat să ne mai bucurăm. Noi singuri ne-am golit lumea. Oare de ce nu căutăm binele la fel de mult cum fugim către ceea ce nu ne face bine?

30 martie 2020
Sunt zile bune de când stau acasă, iar dacă număr și minutele regret că nu am făcut mai multe. Dacă scriu din perspectiva elevului știu că mai am multe de învățat. Dacă aleg să fiu grădinar, sunt mândră de tot ce am făcut până acum cu părinții mei. Dacă aleg ipostaza bibliobibului realizez că în aceste zile am călătorit atât de mult încât am descoperit și trecutul, și viitorul alături de ființele mele de hârtie.
Dacă aleg să fiu EU- cea uneori tăcută, alteori prea vorbăreață, cea puternică, dar și firavă, cea cu 1000 de pasiuni – sunt sigură că mai am multe de schimbat, analizat, reorganizat. Drumul vieții abia acum începe.

31 martie 2020
Azi este o zi a restrospecției și introspecției.
PROVOCARE! Fă-ți inventarul greșelilor și nu uita: poate ai făcut una, două, o sută… dar nu ești o greșeală. Privește spre luna nouă ca la o nouă viață. Învață din eșecuri, dar ridică-te și mergi înainte! Tărâmul lacrimilor e o țară atât de periculoasă dacă eziți!

Gabriela MICH
clasa a XI-a A
Colegiul Național „Dragoș Vodă”




Fie vorbești, fie taci! (autor, Mădălina Dănci)

Mădălina Danci

Problema principală e că nu știm când să vorbim și când să ne ținem gura închisă. Dacă n-ai o opinie pentru care ți-ai risca demnitatea, alege tăcerea. Dacă ai o opinie care nu-ți aparține, nu o împărtăși pentru că nu ai putea să o duci departe. Dacă ai de gând să spui ceva elevat când nu-i cazul, mai bine taci. Dacă simplitatea e apreciată vizual, de ce alegem să ne complicăm verbal? Dacă nesimțirea nu ne complimentează imaginea, de ce ne rostim opinia care e posibil să jignească un om? De ce țipăm când suntem furioși? De ce nu tăcem când vorbește cineva? Dacă totul stă în firea noastră, e greșit să zicem ce avem pe suflet?

Am citit în copilărie o carte legată de limbajul verbal. Dacă ne imaginăm că vorbele pe care le rostim vin dintr-o baghetă magică și pot influența atât starea, cât și destinul unui om, am vorbi sau am tăcea mai mult? Am critica sau am lăuda? Dacă i-am privi pe alții cum vrem noi să fim priviți, am prefera să fim orbi. Conversația este o excelentă școală de retorică. Printre persoanele cultivate dezvoltăm ,,arta vorbirii”. Să asculți cu atenție ce se spune, să folosești un limbaj ales, analizându-te cu simț critic, este cel mai bun mijloc de a-ți îmbogăți vocabularul și a-ți lărgi posibilitățile de exprimare. Am observat că din cauza unui vocabular sărac, semn al lipsei de cultură, majoritatea oamenilor adoptă ticuri verbale și lasă baltă o discuție abia începută sau se refugiază în expresii precum: ,,Înțeleg, e foarte adevărat!”, ,,Așa e viața!”, ,,Așa e lumea!”. Total banal! De cele mai multe ori n-au niciun sens aceste expresii, sunt doar vorbe goale. Dar într-o societate, gesturile sunt, de multe ori, mai importante decât cuvintele. În tot ceea ce facem în societate, important este să avem simțul măsurii.

Exemplul clasic prin care psihologii demonstrează dificultatea de a te exprima fără a recurge la semne este cel al scării în spirală pe care trebuie să o definești în puține cuvinte. Din o sută de persoane cărora le-am pune întrebarea, abia zece ar reuși să răspundă fără să schițeze în aer un tribușon ascendent. Limbajul nonverbal e considerat mai important pentru că gesturile pornesc din subconștient. De cele mai multe ori ne arătăm personalitatea fără să ne dăm seama, ne construim zilnic caracterul și îl distrugem când îndepărtăm oamenii din jur. Pe măsură ce îndepărtăm oameni și ne schimbăm, atragem alți oameni și alte situații. Când o să ia sfârșit tot jocul social, sper să fim toți niște elevați care poartă un zâmbet modest.

Mădălina Danci
Studentă jurnalism
UBB Cluj Napoca




PoetikS – Anastasia Herbil

Anastasia Herbil

Întâia flacără

întâia flacără
se naște
dintr-un cărbune de trecut
cu ale cărui urme
mi-am înnegrit și degete și suflet

întâia flacără
dansează
iar scânteile sale
reverberează-n adâncul meu
și-l încălzesc și-l risipesc

întâia flacără
arde
iar cenușa sa se împrăștie
spre toate extremitățile infinite
ale minții mele

întâia flacără
moare
dar în urma sa se aprinde
începutul unei ființe
care cunoaște focul

 

Linii

o dâră
armonia degetelor
pe dosul palmei tale
pe care oricând o strâng
o simt ostentativ de rece
și-o voi strânge până trece
și ultima ninsoare
și ultimul vânt
pe cuvânt

 

Mâna ta

cu degetele reci și lungi
mâna ta o strâng într-a mea
și mă trezesc prizonieră –
implor tăcerea universului
să nu ne despartă
să nu ne împartă

nu mai distingem binele de rău
doar stăm la margine de hău
uităm de tot ce ne-nconjoară:
fie-ne țărâna ușoară

 

Adăpost

se crapă norii
și se scurge dimineață
se crapă buzele
și se scurge sânge

și se prelinge câte-un strop
pătându-ți rădăcina
copacul meu
iar iertarea mi-o voi cere
într-o altă viață

zgâriat mi-e cerul
s-a împrăștiat în juru-mi
parfumul ploii
umbrelă nu-mi trebuie
și nici cuvinte

mă voi adăposti
sub ramul tău
copacul meu veșnic
pot doar să sper
că mă vei recunoaște

 

Cântec nocturn

e Martie și e târziu
timidă luna se acoperă cu nor
și temătoare licăresc fărâme de aur
tremurând pe pânza neagră

printre ramurile tale
copacul meu
dansează un scâncet de bufniță
și câte o fluturare de aripă
îndulcește șoapta vântului

un greier insomniac
chibzuind în tulburare
din când în când mai scânteiază
câte o notă muzicală încărcată
de neliniște își continuă vibrația

iar tu îi asculți înfricoșat
cântecul întrerupt și parc-ai vrea
să-i descâlcești gândurile
să-i ridici povara nopții

și-atunci
de ce-ai mai fredona
târziu în nopți de Martie?

Anastasia HERBIL
clasa a VIII – a
Colegiul Național „Dragoș – Vodă”, Sighet




Aurel I. BRUMARU 77

Cu lecturi diverse și temeinice, nutrit cu referințe docte, A. I. Brumaru este un fin degustător; sorbind parfumul limbii, instalat „în de ea”, cronicarul ASTREI iubește aromele tari; are un tipar stilistic.” (Adrian Dinu Rachieru, aprilie 1988)

Născut – iată – în urmă cu niște ani, adică prin 1943, a doua zi de april, la Strâmtura, ca întâiul fecior al învățătorului Ion Brumaru (directorul școlii de acolo), Aurel Ion Brumaru a făcut primele șapte clase în sat și a continuat la Liceul „Dragoș Vodă”, absolvit în 1961.

Au urmat studii de psihologie și filosofie începute la Cluj și terminate la București, frecventând cu osârdie, în aula universitaria cursurile lui George Călinescu, iar la Cafeneaua „Capșa” pe cele – ex cathedra – ale lui Petre Țuțea, „proaspăt” ieșit din pușcăriile regimului românesc de sorginte bolșevică.

A scris și a publicat recenzii și critică literară în Gazeta Literară și Contemporanul, cronici dramatice în Teatrul, iar în 1969 stabilindu-se la Brașov, la revista Astra, al cărei colaborator deja era și, a fost, după 1989, redactor-șef al acesteia.
În 1975 a publicat la Editura Eminescu, împreună cu Mihai Nadin, volumul Literatură și cunoaștere, studiu și antologie iar în 1977, la Editura Dacia din Cluj, i-a apărut cartea care avea să-l impună atenției criticilor, eseul „Masca Principelui”.
Editura Kriterion, București, i-a publicat în 1980 traducerea – făcută împreună cu Adrian Hamzea – cărții, romanului „Blazonarzii” (Czimeresek) de Tamasi Aron, cu o prefață semnată de Mircea Zaciu.

Cu volumul (eseuri) „Ființă și loc”, apărut la Editura „Dacia” Cluj-Napoca, 1990, A. I. Brumaru a deschis seria cărților care l-au impus ca eseist și filosof, au urmat „Despre ființa românească”, eseuri, Editura Scrisul românesc, București, 2001; „Repere ale gândirii românești”, eseuri (în colaborare cu Vasile Gogea, maramureșan și el), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; „Ființa muzicală”, eseuri, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005; „Lecția labirintului”, prelegeri filosofice, Editura Kron Art, Brașov, 2012; „Forma filosofică”, eseuri, Editura Kron Art, Brașov, 2017.

Între timp însă i-au apărut și alte câteva volume importante: „Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”, Editura Athena, București, 1995, o carte fascinantă despre nu mai puțin fascinantul Petre Țuțea, de prețuirea căruia tânărul Aurel Brumaru s-a bucurat în perioada sa bucureșteană; „Destin deturnat. Schiță monografică Mihai Arsene”, Editura Kron Art, Brașov, 2007; „Pustia și călătorul. Versuri regăsite (1969-1974)”, Editura Vatra Veche, Târgu Mureș, 2019; „Apologii & Navigații”, Editura Eikon, București, 2019, un volum de 650 de pagini, în care a adunat o mică parte din scrierile sale de critică literară.

Cifra 7, se zice, este una dintre cele norocoase. Aurel I. Brumaru a adunat-o frumos în 77 de ani împliniți, cu cărți de valoare, apreciate de nume precum: Adrian Marino, Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Alexandru Surdu și mulți alții, cu o soție iubitoare și mereu alături, cu doi fii așezați la rosturile lor și cu un nepot (deocamdată), care-i va duce numele mai departe. Frumoasă viață!

Din partea noastră, a celor care îl cunosc și îl prețuiesc: Mulți ani, încă, cu sănătate și cu folos!

Ioan Ardeleanu – Pruncu




Un sighetean în… #GenerationEU!

Darius Colopelnic, absolvent (2019) al Colegiului Național Dragoș – Vodă (CNDV), este actualmente student la UBB Cluj – Napoca (Facultatea de Studii Europene). Este un tânăr implicat în proiectele propuse și implementate de societatea civilă (ONG-uri). A aplicat, din partea Tineretului Maltez – sucursala Sighetu Marmației, pentru un proiect interesant #GenerationEU și a fost selectat printre cei 20 de tineri Promotori care se vor implica în implementarea acestuia.

#GenerationEU este un proiect organizat de Biroul de Legătură a Parlamentului European în România, în parteneriat cu GEYC, Asociația Pro Democrația și Institutul European din România.

“Faptul că am fost selectat pentru proiectul #GenerationEU reprezintă pentru mine atât o mândrie profesională, fiind încurajat să continui în domeniul meu, cât și o responsabilitate față de cei care mă sprijină.” (Darius Colopelnic)

Tema cu care a candidat Darius Colopelnic se numește „Pace în Ucraina”.

Care sunt „parametrii” acestui proiect?
Nevoia identificată: în municipiul Sighetul Marmației, dar și în împrejurimi conviețuiesc în liniște și pace români, maghiari și ucrainieni. Totuși, în timp ce Ungaria și România se bucură de stabilitate și beneficiază de sprijinul Uniunii Europene, minoritatea ucraineană este afectată de știrile despre război și prizonieri, de protestele din Kiev, de nemulțumirea confraților lor și de lenta aderare a Ucrainei la UE.

Obiectivele acțiunii: sporirea încrederii generale în aderarea Ucrainei la UE; informarea comunității despre beneficiile aderării la U.E.; trezirea empatiei și a solidarității între etnii; promovarea democrației, a păcii între popoare.

Publicul țintă va fi comunitatea locală, dar și de dincolo de graniță, tineri care frecventează liceele din orașul Sighetu Marmației, îndeosebi Liceul ucrainean „Taras Șevcenko”, Liceul maghiar „Leöwey Klara” și Colegiul Național „Dragoș Vodă”; tineri de la Liceul „Mihai Eminescu” și de la Școala de arte din Solotvino (Ucraina); Tineretul Maltez.

Mesajul principal: tinerii europeni militează pentru pace în Ucraina. Și Ucraina se află în Europa și este dreptul ei la aderare la Uniunea Europeană. Cetățenii ei doresc acest lucru, iar noi suntem alături de ei. La 10 ani de la semnarea Parteneriatului Estic, Ucraina încă este în așteptarea unei stabilități, a unei speranțe; de aceea este important de-a se transmite semnale de solidaritate față de semenii noștri vecini ca spațiu și cultură.

Un lucru inedit pentru Sighet ar fi colaborarea dintre tinerii care frecventează liceele din oraș cu limbi diferite de predare, dar și cu cei de dincolo de graniță, colaborare pe teme legate de pace, stabilitate, prosperitate în Europa și între țările membre. Într-un context multietnic, ar fi mai interesantă informarea lor cu privire la problemele Uniunii Europene, dezbaterea acestora, stimularea creativității pentru găsirea de soluții. Toate aceste deziderate și multe altele se pot realiza în vremuri de pace și înțelegere între oameni. Iar legăturile între tineri cu aceleași interese se pot consolida ușor prin activități artistice. Ar fi un model de colaborare pentru generațiile următoare de tineri, chiar pentru întreaga comunitate.

„Consider că se învață multe lucruri noi de la cei care vorbesc altă limbă și au o altă cultură decât a ta. Au alt mod de a percepe viața, din alte perspective și această unitate în diversitate presupune adaptare, toleranță, empatie, înseamnă cunoaștere și mai târziu înțelepciune. A fi deschis, tolerant, adaptabil, empatic, comunicativ, spontan și creativ sunt competențele pe care mi le doresc pentru mine, pentru membrii organizației mele, pentru comunitate și pentru generația din care fac parte.” (Darius Colopelnic)

Proiectul se va derula în intervalul septembrie – decembrie 2020 și se va încheia la Bruxelles cu o vizită de o săptămână a celor 20 de Promotori.

Salut, Sighet!