Semn de carte: Luminița COLOPELNIC – Memoria păpădiei

O nouă apariție editorială la Editura Valea Verde: MEMORIA PĂPĂDIEI!

Luminița COLOPELNIC, profesoară de limba franceză (la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” din Sighet), debutează editorial cu un volum (roman – jurnal) deosebit de captivant. Volumul este „O sinteză de viață, un suflu viu ce limpezește de impurități și realcătuiește esențialul într-o lume afectată de boală, mizerie, neajunsuri ”(Antonia Luiza Dubovici).

Recomandat de cititori – prefațatori avizați (Anca Opriș – Consulul general al României la Lyon, Antonia Luiza Dubovici, poetă – SUA, prof. Alexandru Mărculescu, prof. Marin Slujeru – poet), „romanul – poem” va fi lansat (cu public!) după Sărbătorile Pascale.

Volumul (design copertă – Alexandra Făgăraș, lector de carte – Eliza Pop) a fost tipărit la Sighet (Aska Grafika) cu sprijinul unor generoși sponsori: Vasile Godja (Plimob SA), Dan Ofrim (Hotel Grădina Morii), SC Dos Catering SRL, CMI dr. Crina Moțoc Popa și Editura Valea Verde.

Salut, Sighet!




PoetikS – Anastasia Herbil

Phoenixul

degeaba este sfârșitul un început
dacă nu se poate naște un sfârșit definitiv
începutul este de prea multe ori
nefolositor
păsările încep să zboare
dar când le ard aripile
și penele sunt scrum de cer
una singură se culege cu propriul cioc negru
și se încoronează
phoenix

focul este tot timpul flămând
spiritele nu îl hrănesc
ceea ce rămâne în urma sa
când devorează orice
nu ar trebui să mai nască altceva
numai foc
foc și atât

doar reîncarnarea depășește
regulile sfârșitului
moartea este un mijlocitor neutru
reîncarnarea face ca totul să fie un început

dar sfârșitul definitiv este cel mai frumos lucru
când sufletul se topește în neant
există doar fericire
– nirvana.

Ai mei copii

spiritele morții mă întreabă
de ce-am ucis
le-am spus că toată lumea
ucide
furnici, țânțari
speranțe, visuri
m-au întrerupt acestea

– ești altfel tu
lași în pace păianjenii și muștele
tu naști din plinul minții tale
prunci de suflet, fără sânge
în stiloul tău cel rece
îi ascunzi pe toți
și când ți-e sufletul prea greu
și mintea toată încâlcită
îi înfășori în hârtie
în moliciunea liniilor de caiet
îi crești din cerneală
în nopțile când n-ai pe nimeni

și-un singur fulger e de-ajuns
în lungul minții tale-ntinse
un gând pitic te și convinge
să-i dobori pe toți în nimic
penița ta e lamă acum
e sabie, cerneala-i sânge
și ei, pruncii, oricât ar plânge
stiloul tău cel rece-i frânge

tu, mamă
ai ucis pe-ai tăi copii

Așteptare

așteptare poate fi orice
ea îl așteaptă pe el
pasărea așteaptă să învețe să zboare
omul își așteaptă moartea
și se preface că se teme de ea

fericirea
ura
tristețea
sunt temporare
iubirea este mai vremelnică
decât foamea
permanența este definită
numai de așteptare

ți-am spus și ție cândva
că te voi aștepta
apoi am uitat ce aștept
și așteptarea s-a schimbat cu o alta
dar ea este fără sfârșit
iar viața fără ea nu există

monștrii de sub pat
așteaptă să se stingă lumina
umbrele sufletului
așteaptă vremurile negre
oasele așteaptă putrezirea
vrăjitoarea care găsește nemurirea
își cauzează singură moarte
pentru că o aștepta arzător

poetul așteaptă inspirația
iar când ea vine
o așteaptă pe următoarea
poetul tânjește după toate inspirațiile

iar omul tânjește după toate morțile

Herbil Anastasia
Clasa a IX-a
C.N. Dragoș – Vodă Sighet




Vata pe băț poate să fie și amară (autor, Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

Iar atunci când a plecat definitiv am știut că există iubire adevărată, o iubire nemuritoare precum a lui Tristan și a Isoldei, care odată purtată de vânturile grele ale vieții va lăsa în urmă goluri adânci, pe care nimeni nu le va mai putea umple vreodată.

– Mama, ce tot scrii acolo? Vreau să văd. Niciodată nu îmi citești ce scrii și e păcat aș vrea să mai ascult și alte povești, nu de alta, dar pe ale lui Creangă le știu pe de rost.
– Există emoții și gânduri care nu se exteriorizează, dar asta vei înțelege după ce mai crești.
– Am 7 ani cât să mai cresc? Acuma ar fi momentul potrivit să îmi spui de ce uneori verși lacrimi pe acel jurnal, iar alteori râzi singură încât dacă te-ar vedea cineva, iartă-mă că ți-o spun, ar crede că ai probleme.
– Uneori mă întreb cu cine semeni, tu, copilă?
– Cu tata. Ai uitat? Chiar tu ai spus asta și o tot repeți de câteva ori pe zi.
Cu o voce reticentă, Ella își privi cu duioșie fiica și-i spuse doar atât :
– N-am uitat.

Apoi, îi veni în minte mașina de spălat care așteaptă detergentul de vreo două ore, iar ăsta era momentul cel mai bun pentru a pune punct discuției cu Maria. Cafeaua mult prea fierbinte îi reaminti Ellei că e sâmbătă, o sâmbătă obișnuită cu o după-amiază superbă de primăvară în care vântul biciuia cu putere întreaga natură, de parcă ar fi vrut să se răzbune, dar soarele îi ținea cu înverșunare piept, astfel încât trezea la viață omenirea ațipită sub țurțurii reci și grei, încât cu un picior în tije să fii și tot nu te-ai putea abține să nu ieși la o plimbare fie ea și doar în fața blocului.

Ellei îi plăceau plimbările lungi și dese, fusese o aventurieră de când se știe, însă aventura de a schia iarna pe pârtiile din Austria și de a înota vara în Insula Primăverii din Tenerife se cam reduse, deoarece 19 ani frumoși s-au mai împrietenit cu încă vreo 12 toamne colorate și nu-i tocmai ușor să faci pe zăluda la braț cu un copil.
– Mama, sunt gata!
– Vin acum.
– Mereu spui asta, dar mai durează 10 minute.

Norocul Mariei era că, mama sa era o femeie calmă căreia mereu îi rămâneau jumătate dintre cuvinte printre dinți și asta o ajutase mult în viață. Aplicându-și luciul preferat și analizând spusele Mariei, venise în sufragerie cu un aer de „madame francais” și-i spuse doar atât :
– În viață, ce-i bun se lasă așteptat. 10 minute, 10 ore sau poate chiar și 10 ani, asta nu mai contează.
– Puteai foarte bine să te faci scriitoare, nu că meseria de avocat nu ți s-ar potrivi, dar…
Fără a o mai asculta pe Maria, Ella continuă fraza ca pentru ea: … dar eu nu știu să scriu despre nimic altceva decât despre doi ochi albaștri. Și ce să mai scriu? Am epuizat toate sentimentele și ideile poetice despre misterul intangibil al acestor aștri, precum Eminescu despre laitmotivul dragostei. Și eu vreau să rămână vii doar în amintirea mea, chiar și în eternitate fiind.  Apoi ajunsese cu gândurile la STOP și își reamintise că, Maria așteaptă îmbrăcată în fața ușii de vreo 20 de minute. Luând-o de mână și închizând ușa în grabă, îi fulgerară prin minte cuvintele pe care i le spusese mama ei în urmă cu 15 ani dacă ai la ușă cheie, draga mea, ești cu adevărat femeie. O fi oare așa? Satisfacția de a închide și deschide o ușă e de ajuns unei femei pentru a fi împlinită sau e doar o minciună frumoasă rostită zilnic în momentele de criză?

Mariei îi era drag să meargă cu mama ei pe stradă precum îi e drag cerului cu soare în diminețile reci de martie și, la drept vorbind, Ella nu putea să treacă neobservată, ba mai mult de atât, uneori, când era abordată de către vreun grup de adolescenți se simțea ca la 16 ani.
– Maria, de ce zâmbești așa pur și simplu? Spune-mi să zâmbim împreună.
– Știi, mamă, mă gândesc cât de simplă, dar fermecătoare ești. Adică tu nu te machiezi ca alte mame și nici nu porți tocuri de 15 cm și, totuși, ești așa frumoasă cu geaca ta cu două numere mai mari în care părul ți se tot agață și ghetele tale așa blănoase te ridică la standarde mult mai înalte decât pe doamnele care poartă pantofi cu toc.
– Draga de tine, când ai crescut atât? Acuma îți voi spune ceva, dar vreau să fii cu băgare de seamă: vei fi adolescentă, femeie și mamă, dar niciodată să nu devii rivalul tău comparându-te cu nimeni, deoarece calitățile tale de mulți vor fi percepute ca fiind defecte, iar dacă vei tot ciuli urechea în stânga și în dreapta îți vei da seama că tu nu ești altceva decât suma aprecierilor celor din jur și, crede-mă, nu vrei asta. Tu doar să te iubești și să te respecți cu bune și cu rele, să-ți săruți defectele în fiecare seară înainte de culcare, să le iei în brațe și să le alinți părintește, să le accepți și să nu uiți că perfecțiunea nu există, iar noi, oamenii, ne îndrăgostim de cele mai de temut defecte. În copilărie, bunicul mereu îmi spunea: rău cu rău, dar fără-i greu. Așa că, nu renega nimic din tine, nu îndepărta fricile și emoțiile, tu doar acceptă-le și trăiește-le, astfel te vor trăi ele pe tine.
– Așa ai acceptat și tu plecarea lui tati?
Tăcerea și câteva frisoane pe șira spinării o făcuseră pe Ella să spună doar atât :
– Despre asta vom vorbi…
– Da, știu, când voi fi mai mare, i-o tăie Maria scurt.

Cândva a existat și un tată, însă nimeni, niciodată, nu i-a cunoscut identitatea. Maria l-a sărutat doar în poze, iar acum Ella îl sărută doar în amintiri. Mulți au judecat-o ani de-a rândul spunând că a făcut un copil din flori, că este o femeie ușoară, până și familia ei a dat-o la o parte atunci când a aflat că este însărcinată, iar tatăl era departe de a fi prezent la primul ecograf, ce să mai povestim de ultimul de care probabil nici nu știe și cu atât mai puțin de naștere a cărei dată nu și-a notat-o în agendă la „zile importante”. Nimic din toate acestea nu au îngenunchiat-o pe Ella, badimpotrivă, i-au dat curaj să lupte pentru fetița ei și să meargă mai departe, iar bucuria a fost înzecită în momentul în care Maria creștea și devenea cum scrisese Ella într-o amintire: jumătatea nucii lui.

– Bunica, tu erai jumătatea aceea de nucă?
– Focul din șemineu încă arde, ceaiul e atât de fierbinte încât plânge cana, iar eu încă mai am glas.
Cele două, mama și fiica aveau ele un ritual al lor și niște obiceiuri bine înrădăcinate în ele. De exemplu, cumpărau iaurt doar de la un singur magazin, ceaiuri doar de la vecina de pe scară, care spunea că sunt 100% de la țară și vată pe băț doar de la un singur domn, cu toate că pe strada aceea erau o mulțime de astfel de oameni care vindeau puțină copilărie și adulților. Și ca să facă subiectul cu „tati” uitat, Ella îi spuse Mariei:
– Astăzi e o zi tocmai perfectă pentru o vată pe băț. Ce zici?
– Nici bolnavă dacă aș fi nu aș putea refuza. Doar știi că iubesc dulciurile.
Apoi, pline de modestie și nonșalanță rostiseră într-un singur glas:
– Pe cine păcălim? Noi suntem dulci deja.
– Dimineața perfectă începe cu o domnișoară și o doamnă pline de viață și foarte jucăușe, rostise bărbatul care stătea în spatele aparatului de „fabricat” vată pe băț.
Avea cam la vreo 30-35 de ani, dar era atât de chipeș, plin de energie și avea o căldură de nedescris în ochi, încât ai fi zis că are 20 de ani și două vise.
– Mereu sunteți un drăguț, afirmă Maria.
– Și asta doar când vă văd pe voi. Ce să fie? O vată cu căpșuni și una cu mentă?
– Nici că mai avea rost să întrebați, spuse Ella cu reticență.
– Ce program aveți astăzi? întrebă bărbatul voind să schimbe subiectul.
– Eu și cu mama ne-am gândit doar să fim fericite, în rest nu avem nimic în program. Poate vom vorbi despre filozofie, arhitectură sau sport, însă oricare ar fi subiectul vom învăța una de la alta, pentru că mama întotdeauna spune că îi e drag să mă asculte și mai zice că atunci când vorbesc parcă îl aude pe tata.
Ella se stânjenise puțin, însă nu lăsă asta să se vadă, până la urmă, și ceea ce un copil urmează să spună nu poate fi controlat, dar cu toate astea nu uită să-i arunce vânzătorului o privire plină de pudoare prin care sentimentele docile se puteau citi de la o poștă.
– 6 lei, rosti vânzătorul plin de atonie.
– Vă mulțumim. O zi excelentă! spusese Ella fără a-i mai da răgaz Mariei să mai spună vreo tâmpenie.

O sorbitură lungă de ceai rupse tăcerea de mormânt care se încălzea la șemineul bătrân.
– Bunica, cred că și eu acuma la 6 ani spun tâmpenii la fel ca și tine pe vremea aceea.
– Spuneam doar ce auzeam și nu erau tâmpenii, erau doar „ideile mele geniale ”. Continuăm povestea sau vine moș Ene în vizită?
– Continuăm. Vreau să știu ce s-a mai întâmplat cu tine și mama ta. Adică vreau să știu dacă te-a lăsat vreodată să-i citești jurnalul sau dacă ți-a citit ea câteva pasaje?
– Da. L-am frunzărit cap coadă de câteva sute de ori .
– Și îți mai aduci aminte ceva din ce e scris acolo?
– Cu siguranță.
– Recită-mi. Sunt așa curioasă.
– Fie. Două secunde să văd dacă mă mai ajută memoria, deoarece la 70 de ani procesezi puțin mai greu decât la 20, dar următorul pasaj nu ai cum să-l dai așa ușor uitării: Maria, astăzi când citești asta, cu siguranță ai devenit mare, iar eu am devenit o stea, și-ți promit să strălucesc atât de tare încât mereu să îți luminez calea. Nu ți-am spus niciodată de ce am râs sau am plâns în fața jurnalului pe care azi îl ți în mână, nu ți-am spus de ce nu m-am făcut scriitoare și nu ți-am spus de ce am trecut prin viață ca un curcubeu. Dar astăzi e momentul să știi că am scris mereu despre tatăl tău, el este stăpânul lacrimilor și zâmbetelor mele, atunci erai prea mică, de aceea nu ți-am lecturat sentimentele mele împrăștiate pe foi, însă astăzi vreau să știi că l-am idealizat și l-am târât prin noroi cu atâtea rânduri scrise zi și noapte, dar un singur lucru nu am fost în stare să îl fac și anume: să îl urăsc. Cum aș fi putut să o fac? Mi-a dat cel mai frumos cadou din lume, o fată cu chip de înger, prin care absența lui nu a fost atât de distrugătoare. M-a învățat să cred în mine de atâtea ori, să fiu puternică și, cel mai important, m-a învățat că, iubirea e ca vântul, deși nu o poți vedea, o poți simți. De aceea nu l-am condamnat și nu i-am reproșat nimic, și, deși e undeva printre stele, poate chiar mă așteaptă să terminăm frumos basmul început. Te rog ca nici tu să nu îl condamni. Probabil ajunsă la acest ultim pasaj mai am să te lămuresc în privința unei singure chestiuni și anume, de ce eroul viselor mele era posesorul unor misterioși ochi albaștri. Te rog să dai o fugă în trecut și să-ți reamintești încăpățânarea noastră de a cumpăra vată pe băț mereu de la același domn. Vei spune că nu are nicio legătură una cu alta și îți dau dreptate deoarece erai prea mică pentru a observa că acel domn avea ochii albaștrii, identici cu ai tăi. 

Maria terminase de recitat firimiturile gândurilor pierdute în memoria afectivă, dar, odată cu terminarea recitalului se terminase și focul și ceaiul era rece, iar camera dormea îmbrăcată în obscuritate, dar cum liniștea e de temut se auzi un glas de copil somnoros care visează la Hansel și Gretel :
– Bunica, cred că m-am pierdut puțin în povestea ta.
– Există momente în viață în care cu toții ne pierdem puțin, important e să nu rătăcim prea mult deoarece s-ar putea să nu mai găsim calea Înapoi spre noi.
Tiptil, Maria stinsese veioza, dar nu înainte de a-și privi încă o dată feminitatea în oglindă, spunând cu tristețe:
– Vata pe băț poate să fie și amară.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

foto: pixabay.com




PoetikS – Anastasia HERBIL

Anastasia Herbil

Cu tine

cu tine apusul
nu mai are gust
de moarte –
adună liniști pictate
și le adoarme

cu tine noaptea
nu mai poartă frică –
doar vise
presărate peste noi
în praf de stele

cu tine dimineața
e mai luminoasă
răsăritul mai parfumat

cu tine eu
sunt mai frumoasă
și zâmbesc altfel

doar cu tine
sunt vie

Ireală

fulgere se răsfrâng
prin străveziul parbrizului
care ne ocrotește

împânzit e cerul de cenușiul
topit în umbra furtunii

e caldă mâna ta
ești caldă tu
caldă e și inima ta
care suspină în bătăi sfioase

o aud cum bate
și mă topesc precum ploaia
în brațele tale acoperite
de hârtie

mă întreb uneori
dacă părul tău e de cerneală –
atât de negru și moale –
dacă verdele ochilor tăi
e zugrăvit din cuvinte

n-am cum să nu mă-ntreb
pentru că-mi pari
prea firavă pentru a fi adevărată

mă-ntreb asta
pentru că mă tem
să nu exiști doar
în caietul meu cu poezii
și în temnița minții mele

dar topită în brațele tale
de hârtie
parcă-mi vine
să cred că nu ești
doar o statuie iluzorie
menită să-mi înfrângă singurătatea

parcă-mi vine să cred
că inima ta chiar bate
în realitate

Hanorac

încolăcită –
e cald hanoracul
încă-și are mirosul
și e moale
ca pielea ta

păzitoarea mi-e pe cer
însă tot simt întunericul –
mă zdruncină
mă mestecă
mă înghite

atât de frig
atât de dur
chiar dacă hanoracul
e cald
e moale
e al tău

înfloresc cuvintele cusute pe el
mă străpung spinii lor
precum m-ai străpuns și tu
și m-ai învelit în sânge negru

eu încă sângerez
și mă las cuprinsă
de brațele hanoracului tău

Anastasia HERBIL




Se zice că începe școala (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

În fiecare an la început de septembrie este o agitație generală. Copiii, părinții, directorii și profesorii se pregătesc pentru începutul de an școlar. Se cumpără rechizite, haine, ghiozdane, adidași. Se fac planuri, planificări, catedre, orare. Se promit unele lucruri (părinții copiilor dacă vor fi cuminți și nu numai). E o atmosferă veselă și un pic nostalgică, cea de început de an școlar, cu amintirea vacanței care a trecut prea repede și cu nerăbdarea elevilor de a-și revedea colegii.

Anul acesta totul e diferit, ciudat, schimbat, torsionat. Ca privit într-o oglindă rea dintr-o poveste veche. Dar nu e veche. Și nu e poveste. E realitatea noastră, a tuturor. Anul școlar începe târâș-grăpiș pe 14 septembrie. Fiecare școală alege din trei scenarii în funcție de culoarea pe care i-o acordă zonei Direcția de Sănătate Publică. Și niciunul nu este ideal. Dar cum ar putea fi?! Online exclusiv sau hibrid (un fel de struțocămilă, și la școală și acasă online) – acestea sunt cele două scenarii fezabile în orașul nostru – iar profesorii le vor pune în aplicare așa cum bănuiesc că ar trebui să facă sau învățând singuri așa cum unii deja au făcut din martie încoace. Nu li s-au oferit prea multe formări online (spre deloc ) vara aceasta, deși se susține contrariul. Și da, mă refer la formările gratuite. Nu s-a modificat programa, nu s-au achiziționat tablete pentru școli. Cei care puteau să schimbe ceva doar au vorbit. Totul e ca în anii trecuți dar nu putem trăi în trecut, prezentul ne contrazice.

Toată lumea are o părere, fiecare ține cu dinții de a lui, bate cu degetele în tastatură și pufnește nervos de parcă ar fi vreun concurs și foarte puțini își dau seama că elevii vor fi cei care vor avea de pierdut sau că profesorii își riscă sănătatea și uneori e ușor de zis dar nu e ușor de făcut. Se acuză directori, inspectori, miniștri dar adevărul este că fiecare reprezintă o rotiță dintr-o mașinărie malefică ce scârțâie acum din toate încheieturile. Se puteau face multe. Nu zic nu. Dar nu s-au făcut. Și peste câteva zile începe școala. Mai devreme sau mai târziu probabil vom ajunge cu toții în online, avem exemplul celorlalte țări și presupunem că nu va fi diferit tocmai la noi. Haideți să ne gândim puțin și la elevii din familii defavorizate, la elevii abuzați într-un fel sau altul, la elevii triști sau timizi pentru care mersul la școală era partea cea mai veselă din viața lor. Sau credeți că nu există? Credeți că doar școala formează un om? Că nu contează confortul lui personal, dacă are haine curate sau o masă caldă, dacă este iubit sau dacă are prieteni? Să ne gândim și la profesorii cu sănătatea șubredă, cu boli cronice, cu părinți în vârsta aflați în grija lor, cu spaime mai mult sau mai puțin reale pentru că și ei sunt oameni la urma urmelor.

De aceea soluții simple nu există. Nici soluții clare, nici definitive. Fiecare face ce poate, cum poate și tot ce putem spera este că vom fi mai altruiști, mai omenoși, mai înțelegători și mai solidari în condițiile date. Unii mai mult, alții mai puțin dar la un moment dat se va termina pandemia și sperăm că ne vom întoarce în școli, că vor răsuna coridoarele și curtea școlii de glasurile copiilor, că vom vedea iar poze recente pe facebook, nu scoase de la amintiri, cu oameni îmbrăcați elegant încercând emoția primei zile de școală, cu planuri pentru balul bobocilor, banchete și excursii. Poate în 2021. Cine știe?! Până atunci nu ne rămâne decât să trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, vorba lui Voltaire, adică cea pe care o avem și să sperăm la mai bine.

Crina VOINAGHI

sursă foto: dw.com




Alexandru Ivasiuc & Poezia la… Sighet

Marți, 14 iulie 2020, la Centrul Cultural din Sighetu Marmației s-a vorbit despre prozatorul sighetean Alexandru Ivasiuc. Dacă n-ar fi fost brutalul cutremur din 04 martie 1977 care i-a curmat viața și cariera în plină ascensiune azi ar fi fost – probabil – unul dintre marii scriitori ai secolului… XXI. Dacă ar fi trăit, la 12 iulie anul curent, ar fi împlinit 87 de ani. Destinul absurd i-a frânt cariera înainte de-a împlini 44 de ani dar, cele zece volume care i-au apărut (7 romane, 2 volume de eseuri și unul de nuvele) au fost și sunt „totuși” garanția unu loc important în literatura română.

Ne-am (re)întâlnit la Centrul Cultural din Sighet (manager interimar Ioan Tivadar, șef serviciu Vasile Muste) la un eveniment organizat de doamna Ileana Pop – Nemeș, într-un grup foarte disciplinat (evident, mă refer la distanțarea socială și mai puțin la cea literar – artistică). Curtea Centrului Cultural, păstrând parfumul vremurilor secolului prin care a trecut și Alexandru Ivasiuc, a fost „percutată” de vocea energică a marelui prozator prin intermediul unor înregistrări de arhivă dar și de intervențiile personalităților locale prezente la întâlnire: Pablo Romaniuc, Nicolae Iuga, Gheorghe Todincă, Horia Picu. Eu mi-am exprimat dorința de-a auzi vești despre cei care-l citesc (pe bune!) pe cel născut la Sighet și de-a ne bucura că mai există…. cititori!

În completarea evenimentului in memoriam Alexandru Ivasiuc s-a vorbit un pic (atât cât  trebuia!) și despre… poezie. Au fost acordate premii celor mai „adecvați” participanți la concursul de creație literară „Talente sighetene” (ediția a III -a). Laureații au fost de fapt… laureate, domnișoare eleve la Colegiul Național „Dragoș – Vodă”: Locul II (ex – aequo) – Mădălina Rednic și Nicoleta – Daniela Giurgi, Locul III (ex aequo) – Andrada – Lacrima Grad și Mihaela – Ioana Trifoi. Juriul (format din Rândunica Petrulescu – Anton și Gabriela Cosovan) nu a acordat Locul I.

Deși există o placă poziționată pe casa unde a locuit Alexandru Ivasiuc, scriitorul născut la Sighet poate fi constant comemorat și omagiat – mai presus de nuanțele protocolare – citindu-l, parcurgându-i opera, altfel literatura (română) va… dormi în muzee!

Ion MARIȘ




TRECUT-AU  ANII… (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

05 iunie 1931—05 iunie 2020…

“Astăzi chiar de m-aș întoarce/ A-nțelege n-o mai pot…/ Unde ești copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot ? “
(M. Eminescu – “O, rămâi…”)

Aceeași întrebare s-ar putea pune, cu aceleași răspunsuri și pentru Adolescență și Tinerețe, frânte, trecând prin amintiri și trăiri, filă dupa filă, zile, luni, ani după ani, mulți… ”

La o vârstă mai mică, în jur de 4-5 ani, eram foarte firav, cu toate “plimbările” mele pe la medic. A decis mama atunci să mă duca la un ghicitor renumit în comună, a Diecuțului. Acolo, după ce i-a
transmis datele mele personale, m-a pus să deschid o carte mare, care se numea “Gromovnic” și, după ce a citit ceva din aceasta, i-a spus mamei: “Copilul va trece printr-o mare primejdie și, dacă va scăpa din aceasta, va avea viață lungă”.

Acești ghicitori, chiar și din mediul restrâns în care se aflau, erau destul de isteți și dădeau un răspuns cu mai multe soluții, inteligente, pentru orice solicitare, din care una să se realizeze, un fel de “Oracol” al comunei.

Viața s-a derulat în condițiile specifice de la țară, de atunci, eu în creștere, urmându-mi școlile, cursul primar și gimnazial, cu peripețiile descrise, până în clasa a II-a de liceu, clasa a IX-a, când ele au fost întrerupte cu brutalitate. A urmat apoi alungarea mea din școală, urmărirea de către Securitate timp de peste 2 ani, arestarea, anchetele și detenția cumplită, în pesecuții și schingiuiri inimaginabile, în temnițe și lagărele muncilor de exterminare, la Canal și în alte locații, după cum am relatat cu alte ocazii, totalizând peste 5 ani, cu alți ani “pe afară”.

Era imposibil să precizez care erau pe acolo pericolele, primejdiile cele mai mari și să stabilesc întâtietatea, mărimea, pentru că fiecare în parte și toate la un loc amenințau decisiv viața, zi de zi și scăparea de ele a fost un adevărat miracol; Domnul m-a ajutat. Dând crezare “Gromovnicului”, trebuia să mă aștept la o viață lunga; s-a “dovedit” că a avut dreptate și ea se va împlini!

După eliberare și o lună de spitalizare, și refacere, după un serviciu mai ușor, de 2 luni, aprilie-mai, cu fizicul încă un schelet, m-a prins teama de armată ce mă aștepta, de peste 2 ani, tot la muncă, deși altfel de muncă și am pornit într-un iureș, venit dintr-o disperare optimistă, despre care oricine ar fi spus: stai liniștit, ia-o încet și lasă aventurile; pentru că aventura părea să fie. Îmi propuneam ca în cele 2-3 luni rămase până la încorporare, să promovez cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, prin două sesiuni integrale, la fără frecvență, în continuare examenul de admitere la Facultate și, începând din 01 octombrie, să devin student, unde armata se desfășura în cadrul facultății, o zi pe săptămână, într-un an; “visul meu, dintr-o noapte de vară”. Cu o determinare totală, un somn de 1-2 ore/zi, pentru “întreținere”, cu plimbări dimineața prin roua rece, înviorătoare, sau cu picioarele în lighianul cu apă, câte puțin, cele două clase au fost “învinse” și încă onorabil, cu felicitări la unele obiecte. După reușita parțială, deja o mare victorie, trebuia să atac și ultima redută, facultatea, fie și numai în cinstea acestora, chiar dacă nu reușeam, iar întregul nu devenea total “întreg”, ci știrbit. După maturitate am plecat direct la Cluj, într-o mulțime de 600 de candidați pe 180 de locuri, deci peste 3 candidați/loc; îmi încercam și eu șansa. Probele scrise la limba română și matematică le-am trecut foarte bine, credeam eu, iar la probele orale, am luat la limba rusă 3/5, (doar în vară învățam alfabetul), iar la fizică am primit 4/5. La acest examen, s-a produs un amuzament: am adormit pe bancă, pregătind subiectele și, trezit, am fugit spre ușă, pentru a prinde trenul; profesorul m-a oprit, rostind: la tablă! Aveam speranțe, poate, poate, cine știe? Doamne, ar fi posibil ?! După 5 ani de întreruperi, în așa mari și grele îndurări în care i-am petrecut, cu toate uitările și neuitările lor, să salt deodată așa de sus! Am plecat apoi la cămin și am dormit un somn lung, peste toate nedormirile, greutățile, cu emoțiile și supansurile lor și, după câteva zile, când rezultatele au fost trecute pe afișier, mulțime de candidați se înghesuiau să vadă și ieșeau cu mâinile sus, sau cu ele la ochi. Eu nu aveam nici puterea, nici mare îndemn de a mă înghesui; apoi, într-o rariște făcută, m-am îndreptat și eu acolo și am început să parcurg tabelul și, de la început, după fiecare nume trecut, speranța scădea și îndoiala creștea, când, deodată, privirea rămâne blocată hipnotic pe cifra 60, cu numele meu după ea, care tot apareau și dispăreau, într-o palpitație continuă. Am pus mâna pe geam și am lipit aproape ochii de sticlă, când am văzut mare de tot și stabilizat numele meu, reușind în prima treime și am strigat puternic 60!, de parcă aceasta era media. M-a cuprins o emoție puternică, îmi tremurau picioarele și, nestăpânit, obrajii s-au umezit. Era a doua mea mare victorie, după cea caștigată, cu detașare, în anchete, în detenția de grele suferințe, administrate de torționarii vremilor. Mi-am mobilizat toată priceperea, memoria și logica, toată puterea de sistematizare și “aventura” a devenit realitate. A fost, totuși, un succes de excepție. Rezultatele din primul an de studiu, în care, din zece examene, am promovat opt cu nota 10 si două cu nota 8, la limba rusă și științe sociale, ceea ce arăta că succesul n-a foast un cadou.
Dacă înainte am trecut prin catedrale și m-am rugat, cu atât mai recunoscător și fierbinte am făcut-o acuma. Megeam mai ales la Catedrala Franciscanilor, cu o intrare mai discretă.

Am început viața de student, cu amfiteatrele, sălile de cursuri și seminarii pline, primitoare, călduroase și luminoase, audierea plăcută a cursurilor, în dezbaterile de la seminarii, în acea atmosferă de bunătate, prestigiu și respect uman, care te făcea să te cutremuri prin comparația cu acelea prin care am trecut; era ca un refugiu, din “Iad spre Rai” și parcă nu din temniță, ci dintr-o scurtă vacanță de vară am ajuns pe acolo.

Am avut un început și un parcurs al studiilor foarte bun, până după primul semestru al anului IV, ultimul an de studii, cu nicio notă sub 8, majoritatea notelor fiind de 10 și cu o medie generală în jur de 9,5o, fiind unul din cei mai buni studenți din an. Cu toate acestea, sunt luat de pe sradă și dus la Securitate, unde 24 de ore am fost insultat continuu și bătut, apoi aruncat în stradă cu avertismentul: banditule, “ai sa zbori din facultate!” și am zburat în scurt timp, fiind exmatriculat, de peste tot, abuziv și ilegal. Motivul: refuzul meu categoric de a colabora cu securitatea.

După un stagiu ca muncitor necalificat pe un șantier și o admitere la Institutul Politehnic București, cu o durată de 6-7 ani, am renunțat și am reușit să-mi continui studiile, oarecum tot prin Instanță, după 5 ani și le-am încheiat onorabil, în 1964, după 10 ani de la începerea lor: 1954-1964, continuarea având același trend.

M-am stabilizat la Liceul din Vișeu de Sus, un orășel mic, de munte, cu păduri frumoase (atunci) și multe sălbăticiuni, cu ape cristaline, cu renumita “Mocănița”, care șerpuia cu șirul de vagoane, goale sau încărcate cu bușteni, de-a lungul râului Wasser, zeci de km, până spre spre izvoarele acestuia, cu mai multe ramificații.

În această atmosferă și mediu, a venit la un examen de bacalaureat o colegă din ultimii 2 ani de studii de la Cluj, Tăut Maria, atunci profesoară la Liceul din Cavnic. Ca foști colegi, eram mai apropiați, mai comunicativi și, amândoi fiind singuri, am abordat în discuții și probleme de viață, de perspectivă și ne-am împrietenit, peste statutul de colegi. Prietenia noastră a evoluat, ajungând la bucuria unirii destinelor, având la bază aceleași idealuri familiale. Căsătoria a avut loc în 28 iulie 1968, în Vișeul de Sus, cu o participare mai restrânsă. Nu a influențat-o deloc statutul meu de proscris și, cunoscându-mi istoria, în detaliu, aceasta nu a descumpănit-o în acel demers, ci dimpotrivă, manifesta înțelegere, compasiune, dar și multă simpatie, pentru trăirile mele. ”Nunta de aur” am sărbătorit-o în 2018, la
Minneapolis, într-o biserică românească, oficiată de un preot, care (ce coincidență!) era rudenie apropiata cu Mariuca, de prin Gârbou!

După câțiva ani, am fost detașați într-o cooperare didactică mai mulți profesori, în trei țări africane, în urma promovării unui examen de limba franceză. Eu am stat cu totul deoparte în aceste demersuri, nu credeam în ele și nu mă tentau nici altfel, considerându-le o aventură, neagreată de mine, cu trăirile mele, în locuri străine, necunoscute și, mai ales, faptul că lăsam deocamdată acasă un copilaș de 2 ani, pe Victoraș, care era mai firav, neștiind ce ne așteapta. Măriucăi îi revine tot meritul acestor pregătiri și a plecării, cu toate beneficiile și greutățile ce i-au urmat, în final întorcându-ne cu bine acasă (15 sept. 1974 – 15 sept. 1980 si 15 sept. 1982 – 15 sept 1984); copiii, deși mici, au fost cu noi. Predarea era în limba franceză. S-au încheiat contracte pe 4 ani, cu drepturi și obligații și neefectuarea lor implica sancțiuni severe, sub multe aspecte. În Maroc au aterizat 2 avioane, cu 400 de profesori, altele în Algeria și Zair. Cooperarea cu Marocul a durat 10 ani, cu schimburi și, trendul fiind același, au fost cuprinși cca 4000 de cooperanți. Salariile stabilite pentru noi, prevăzute în contract, au suferi modificari abuzive și ilegale. După câteva luni de activitate, Statul a impus, peste contract, ca o mare sumă de bani, din salariu, să fie predate Ambasadei, sub denumirea perversa de “cotă cedabila” (am cedat-o noi benevol, nu-i așa?). Astfel, fiecare cooperant aducea în visteria țării zeci de mii de dolari. Eram bine “ambalați”. Toată perioada am funcționat în același oras, Meknes, de mărimea Clujului, la două licee mari, din centrul orașului, aducând de pe acolo o interesantă experiență didactică. Menționez că în cei 6 ani de zile de activitate, nu ni s-a făcut nicio observație, în afara uneia, înainte de plecare, când am semnat actele de repatriere: de ce plecam, de ce nu vrem să mai rămânem, că ei sunt foarte mulțumiți de noi! Ne-au strâns mâna cu felicitări, ca și ai noștri, în mai multe feluri, dar în ușă! Am făcut drumeții deosebit de plăcute prin exoticele zone ale Marocului și prin drumurile anuale spre țară și retur, prin Europa, cu mașina, profitând din mers de superbe vizionări de obiective turistice, artistice și culturale, de toată frumusețea, consemnate. Am dus o viață decentă, fără lipsuri dar și fără exagerări, într-un spirit economic firesc, având astfel vizele dar și mijloacele financiare necesare (merita!). Marocul a fost foarte mulțumit de prestația noastră, ne-a mulțumit și a rugat statul român să mai lase pentru 2 ani profesorii romani, singurii cooperanți rămași pe acolo. România a aprobat, dar cu dublarea salariilor, care ajungeau în jurul a 3 mii de dolari/ profesor/ luna, unele dintre cele mai mari salarii din Maroc (în ultima parte statul încasa salariile și noi primeam diurna!). Marocul a oferit o creștere cu 20% a lor, dar n-au cedat șantajului. Plăcuta ospitalitate a marocanilor este bine cunoscută.

Ne-a bucurat Domnul cu doi copii, Ana-Rodica și Victor Gheorghe, pe care i-am îngrijit cu toată dragostea, fiindu-le mereu aproape, în toate demersurile lor, în prezent bucurându-se de o solidă pregătire pentru viață. Pe lângă latura profesională, amândoi vorbesc curent franceza și engleza. Am profitat că în Meknes, unde am fost repartizați, exista o “Misiune Franceză”, unde am înscris copiii la școală și acolo au deprins vorbirea curentă, în franceză și engleză, folositoare mai târziu; în mod sigur, este cel mai mare beneficiu al detașării.

Copiii au crescut, aveau locuri de muncă doar că aveau salariile în țară așa de mici, încât noi le plăteam chiria, din pensii. La un moment dat, a sosit o echipă din Franța, pentru a recruta informaticieni, înainte de a fi intrat în UE și, într-o lună, băiatul nostru a fost angajat cu contract și a plecat în Franța, la Paris unde a fost foarte apreciat și cu salariul conform eforturilor. A fost cadru universitar și are doctoratul în domeniu. Nu peste mult timp a dus-o acolo și pe sora lui, Rodica, licențiată în Română-Franceză, cu masterat. “Ei au fost cu noi”, la noi, tot timpul și au plecat, rămânând singuri. I-am vizitat însă și stăteam pe acolo mai ales iarna și în timpul marilor sărbători; acuma eram “noi cu ei”, la ei, aproape mereu. Eu având afecțiuni cardiace grave, am efectuat în Franța două operații pe cord, în 2007 și 2010, la Nantes, medicul chirurg fiind domnul Andronache Marius, foarte cunoscut în toată Franța, suportul fiind a lui Victor.

Rodica a cunoscut un american și, în scurt timp s-au căsătorit și a plecat în America, Minnesota, având un serviciu foarte bun. Ea a adus pe lume un baiețaș, de toată frumusețea, Samuel, chiar în 28 septembrie, un frumos cadou pentru Măriuca, care ne-a bucurat enorm; a crescut mare și cuminte. Acum e în clasa a VI-a, învață bine, face sport, mai ales baschet; are 1,84 m și ne privește de la “înălțime”.

Victor a cunoscut o fată din Iași, medic în Anglia și în scurt timp s-au căsătorit, plâcându-se foarte mult. S-a stabilit și el cu serviciul în Anglia, cu multă ușurință, pentru pregătirea lui, unde lucrează și în prezent.

Am rămas singuri în Cluj și, an de an, făceam naveta de la unul la altul, mai mult fiind pe la ei. Din 2015, am primit rezidența în America, pe 10 ani (!), beneficiind și de toate măsurile de protecție socială, cu costuri formale. În drumurile dus – întors în țară, treceam pe la Victor, cu ședere mai scurtă (10-14 zile), neavând asigurare medicală acolo și, în caz de nevoie (fiind înaintați în vârstă), costurile erau foarte mari.

Victor ne-a adus și el o enormă bucurie, familia lor fiind binecuvântată cu două fetițe, de o drăgălășenie ce ne întinerea, Grace – Victoria și Joy – Georgina, chiar în 23 aprilie, de Sfântul Gheorghe, un frumos cadou! Prima fetiță, curând, va împlini 4 ani, iar cea mai mică a depășit de curând 2 ani. Se joacă împreună, dansează, cântă, vorbesc deja engleză și puțină română, și întrețin o atmosferă fericită, de mare bucurie, tot timpul. Dovedesc multă perspicacitate și inteligență. Marea bucurie directă am avut când am stat pe la ei, câte 2 săptămâni, în 3 ani la rând.

În anii precedenți, fiind fără ocupații, în afara celor casnice, familiale, am profitat și am vizitat locuri de o deosebită frumusețe de pe unde am călătorit sau am locuit, obiective de artă și cultură, turistice. Nu pot să nu amintesc Parisul, mereu în intersecții, mult timp capitala lumii, unde copiii au muncit în jur de 10 ani, sau minivacanța în “Walt Disney”- Florida, ori cea din Arizona, cu “marele ei Canyon”, o minune a lumii. Poate că aceste bucurii enorme petrecute singuri sau cu toții împreună, în atât de minunate locuri văzute și trăite, le pot considera, în bunătatea Domnului, ca o compensație a răului atât de mult îndurat, în mare nedreptate.

Cu acestea închei rezumativ “turneul” retrospectiv făcut, reținând că, la un moment dat, eram cu un picior pe linia orizontului, iar cu celălalt în gol, “dincolo”, făcând echilibristică; un curent Divin m-a ajutat și am căzut “dincoace”. Am fugit instantaneu în urmă, mult departat de aceea linie separatoare de lumi, de unde m-a preluat apoi “covorul vieții”, în rulaj continuu și m-a dus, implacabil, spre același orizont, aflându-mă din nou aproape de el, acuma fără putință de întoarcere. Am împlinit deja 89 de ani, deci o “viață lungă“, “Oracolul Săliștea” fiind împlinit, coincidența și realitatea fiind obligate să-și dea mâna. De-acuma voi coborî treptat “dincolo”, atenuat, în firescul vieții, dacă nu voi fi îmbrâncit brutal,
mai devreme, de virusul ticălos. Oricum, distanța între cele două puncte de aterizare, eventuale, neputând fi depărtată.
La un moment dat, toate au un sfârșit, se încheie, cu satisfacții și regrete, într-un anumit amestec, specific fiecăruia, prin care se închide o altă ușă, definitiv, după cea care a fost demult timp deschisă.

Minneapolis – SUA, 07  Iunie 2020

Bărcan Gheorghe
fost elev al Liceului “Dragoș – Vodă”, Sighet




Viața bunicului meu în anii Războiului – partea a III -a (autor, Andreea Pop)

Într-o zi frumoasă de toamnă, din perioada celui De-al Doilea Război Mondial, bunicul meu a plecat împreună cu mama și frații săi la cules de porumb. Bunicul meu avea o soră mică de două luni, iar aceștia o luaseră cu ei la cules, pentru că nu aveau cu cine să o lase acasă. Bunicul plecase înainte după căruța cu cai, își cumpăraseră alți cai mai puternici, din târg, la schimb pe porumb.

Ajungând la locul unde era terenul lor, bunicul cu mama și frații lui au început să culeagă porumb și-l încărcau în căruță pentru a-l duce acasă. După ce au strâns recolta au pornit pe drumul spre casă. Pe drum s-au întâlnit cu un rus care i-a oprit și le-a cerut caii, adică rusul i-a dat caii lui slabi și i-a luat caii buni și sănătoși ai bunicului. Bunicul și familia n-au ripostat.

În mai multe zile din acea toamnă au strâns toată recolta de pe câmp și s-au pregătit pentru iarnă. Bunicul, pe vremea aceea, avea vârsta de 15 ani și se îngrijea împreună cu sora lui mai mare de întreaga familie, deoarece tatăl lor era plecat în război. Ei trebuiau să aibă grijă de mama lor și de frații mai mici. Bunicul împreună cu sora lui mergeau chiar și după lemne în pădure; ei fiind mai mari, erau puși de mama lor de la lucrul câmpului până la culesul roadelor, toamna.

Tatăl lor, bietul de el, se întorsese din război aproape de Crăciun. El venise din război cu hainele rupte, ponosite și cu un sac plin de țigări ungurești. Era bucuros că ajunsese acasă și și-a revăzut și regăsit familia și, mai ales, că bunicul împreună cu sora sa se îngrijiseră de gospodăria pe care a lăsat-o în urma lui. L-au așteptat acasă cu șoproanele pline de porumb și cu lemne strânse pentru iarnă. Copiii erau foarte bucuroși că și-au văzut tatăl de Sărbători, acasă. Pentru ei, acesta a fost cadoul de Crăciun. Mama lor, fiind și ea fericită că soțul s-a-ntors sănătos acasă, l-a așteptat cu mâncare obișnuită: pâine de mălai, azimă de mălai, lapte de vacă, cartofi, varză etc. În anii Războiului lumea era foarte săracă, nu prea avea din ce să facă atâta mâncare cum se face de Sărbători, în zilele noastre.

După ce au trecut Sărbătorile de iarnă, străbunicul l-a dus pe bunicul cu oile și câinii la o casă pe un deal și l-a lăsat singur cu ele. Seara, în jurul stânii, se adunau câte douăzeci de lupi. Oile, pentru că era iarnă, au fost băgate în grajd ca să nu le mănânce lupii. Bunicul rămăsese acolo câteva luni de zile dar s-a mutat din primul loc pe alt deal, mai aproape de sat, când oile au început să fete. El a plecat din primul loc din cauza lupilor, deoarece îi era frică să mai stea. Prin luna iunie, bunicul a luat toată stâna și a plecat la munte împreună cu ciobanii.

Andreea POP
clasa a IX-a F,
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”




Timpul, o secundă împotriva eternității (autor, Andreea Marinca)

Tot ce vedem, tot ce atingem, tot ce auzim, tot ce simțim, se află într-un echilibru fragil. Timpul.

Timpul este cel mai fragil, pentru că odată trecut, nu se va mai întoarce. De cele mai multe ori spunem că avem timp pentru toate, dar, oare chiar avem? Cât de siguri putem să fim că ziua de mâine ne va aparține? Da, trebuie să trăim cu speranța zilei de mâine, dar niciodată nu trebuie să trăim cu gândul eternității.

Trăim cu eternitatea, crezând că este timp pentru orice. Dar nu este așa. Unele lucruri trebuie făcute la timp. De ce? Pentru ca mai târziu să nu trezim regrete în sufletul nostru. Vrei să îmbrățișezi pe cineva? Fă-o! Vrei să îți mărturisești iubirea? Fă-o! Vrei să călătorești? Fă-o! Dar, asigură-te că faci totul la timp.Trăiește azi. Nu rămâne blocat în trecut și nu îți face planuri prea mari pentru viitor, pentru că totul este imprevizibil. Trebuie să prețuim timpul mai mult. Uneori timpul ne ia, iar alteori ne oferă. Dar mereu este cu un scop. Niciodată timpul nu a fost mai prețios ca acum. Ne-am gândit vreodată, când am îmbrățișat o persoană, că poate este ultima dată? Nu. Pentru că spunem: „avem timp”. Dar adevărul este că, timpul pe care noi îl asociem cu o eternitate, este de fapt foarte scurt, mai degrabă, o secundă. Oferă-le celor din jurul tău timp. Oferă-ți ție timpul de care ai nevoie. Dar să nu uiți că, timpul nu este o eternitate.

Timpul îți oferă dragoste, iar alteori suferință. Timpul este atât frumos, cât și crud. Spunem că, clipele de fericire durează doar o secundă, în timp ce, durerea parcă durează pentru totdeauna. Durerea este ca și un cămătar. Te lasă cu o datorie pe care nu o mai poți plăti. Dar în final, tot timpul te ajută. El este cel care te întărește. Timpul este ceva nemaipomenit atunci când îți deschizi inima și îl trăiești cu atâta pasiune.

Trăiește acum! Iubește acum! Zâmbește acum! Fii fericit acum! Iartă acum! Și ia-o de la capăt! Oferă timp, ca să primești timp. Orice lucru are nevoie de timp. De exemplu, iubirea.

Când iubești, ai impresia că nu zbori numai tu, ci și timpul. Când nu iubești, timpul parcă stă pe loc, dar nu e așa. Sufletele nu cunosc timpul, de aceea, ele se întorc mereu la ce au iubit cândva. Pentru că, suntem oameni și mereu prețuim un lucru sau o persoană după ce nu îl/o avem. Timpul ne arată, de fapt, cât de prețioase erau unele momente. Asta e nostalgia: să afli că evenimentele din trecut, pe care nu le-ai considerat fericite, de fapt, erau.

Cât despre iubire, când vine vorba de ea, e mereu contracronometru. Există o numărătoare inversă. Nu ajunge să iubești pe cineva, trebuie să o faci la timp. Iar dacă ar fi să îi dau un sinonim timpului, aș spune că este… iubirea.

Andreea MARINCA
Clasa a X-a F
Colegiul Național „Dragoș Vodă”, Sighet




JURNAL de CORONOVACANȚĂ – MARTIE (autor, Gabriela Mich)

18 martie 2020
Una dintre cheile majore ale succesului este să continui călătoria, să profiți din plin de abaterile de la drum și de întreruperi și să transformi adversitatea în avantaj. ( John C. Maxwell)

De azi… SCRIU. De ce? Nu pentru că m-ar lua cineva la întebări cu subsemnatul, ci pentru că am acceptat o provocare de la un adevărat OM. Scriu ca să aflu ce fel de lider am fost în această perioadă. Se va numi simplu JURNAL DE CORONOVACANȚĂ…

În aceste vremuri am primit zile cadou. Nu, nu sunt gratis, dar mulțumesc și le prețuiesc pe fiecare în parte. Întreaga lume s-a oprit din mers. Ne-a pus viața piedică. Eram prea grăbiți… Dar dacă acest antagonist al poveștii noastre ne oferă un bine? Știi tu ce va urma? Niciunul din noi nu a văzut imaginea de ansamblu, ci doar bucățele. Curiozitatea ne împinge la documentare, informare și chiar neascultare… Curiozitatea umană… o chestiune mult prea interesantă. Rostului nu ne putem împotrivi. Poate nu îmi va fi atât de rău în liniștea asta. Îmi voi auzi gândurile. Depinde doar de tine dacă te zbați sau prosperi în această perioadă.

Bine ați venit în colțul meu de lume!

19 martie 2020
    Dup-atâta frig și ceață
    Iar se-arată soarele (….)
    Primăvara asta totuși nu-i decât o copie.
Ghioceii răsar și apoi dispar. Păsările își continuă mersul firesc și poate nici nu se gândesc la ziua de mâine. Toate parcă sunt la fel, copie după copie, an după an. Dar noi? Noi cum suntem? Am impresia că am dezvoltat un impresionant sentiment al banalului, am fost atrași de starea de amorțeală și am devenit, rând pe rând, o copie. Nu mai luptăm pentru ceea ce am fost înzestrați să fim. De ce? Pentru că privim și nu analizăm; vorbim, dar nu spunem; auzim, dar nu ascultăm. Poate cineva încearcă să-și găsească glasul prin intermediul tău.
Cum îți este inima azi? Începe cu ea… Vorbește cu ea!

20 martie 2020
  Ce sunt oamenii? Ce e lumea?
  Pentru regi oamenii sunt supuși.
  Pentru vanitoși… doar admiratori.
  Pentru afaceriști oamenii sunt mașini de făcut bani, iar pentru perii albi sunt total nepregătiți.
Savanții sunt siguri că oamenii sunt un mister, iar artiștii îi privesc ca surse de inspirație.
Te uiți în jur și parcă de la toată această analizare nu te mai recunoști. Nu uita că ești CINEVA, nu ORICINE.
Toți oamenii sunt opere de artă. Judecă-i după purtări, nu după vorbe. Sau mai bine nu judeca… Doar apreciază-i pentru ceea ce sunt și ajută-i să crească. Separat suntem minunați, dar împreună devenim imbatabili.
Dreptate. Curaj. Compasiune. Credință. Dragoste. Respect. Ambiție. Perseverență. Cinste. Pace. Speranță. Altruism. Empatie. Bucurie. Are oare nevoie omul de altceva?
PROVOCARE! Lasă un mesaj surpiză unui om drag. Spune-i cât de mult îl apreciezi. Fă-i ziua mai frumoasă.

21 martie 2020
Mi-a bătut în poartă Fericirea
Şi intrând în curte m-a strigat.
Eram dus alături cu iubirea.
A-nchis poarta iute şi-a plecat.

Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.
A intrat, a stat sub pomii goi.
N-a văzut pe nimeni să-i vorbească
Şi-a plecat grăbită înapoi.

Într-o seară, luminând pe stradă,
Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus
Tot aşa, eram plecat aproape,
Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.

Mi-a bătut în poartă şi Necazul.
Eram dus departe. Liniştit,
S-a întins pe ţolul de la uşă
Şi m-a aşteptat până-am venit.
(Din viață de Virgil Carianopol)

Azi, de Ziua Internațională a Poeziei, nu doar să apreciați poezia, ci să deveniți POEM. Poate nu e momentul potrivit pentru a discuta despre artă, dar știu cu adevărat că e clipa perfectă pentru a îmbrățisa ploaia dacă dorim să zărim curcubeul.

22 martie 2020
Azi m-am trezit cu DOR. Ce cuvânt melodios… DOR. Ascunde în el bocetele femeilor, poftele copiilor, iubire, devotament, loialitate. Azi mi s-a făcut dor de ce era înainte! Nu de aglomerație, răutate, goana după câștig, ci de oameni, de proiecte! Așa că am scris, am scris și am învățat până când și soarele a obosit și a mers spre culcare. Dar dorul tot a rămas. Nimic nu poate înlocui sentimentul de a știi că aparții unui loc!
Poate și tu te simți incomod acum, te cerți, te plângi sau chiar plângi. Accesezi mii de webinarii, cauți să înveți ceva nou,asculți sfaturile tuturor de a-ți reorganiza viața, dar tot nu ești împlinit. Dacă așa arată și ziua ta de carantină, oprește-te și ia-o de la capăt. Începe cu ce îți place!

23 martie 2020
„Dragă” Coronovacanță, azi am cunoscut-o pe Oprah Winfrey. A fost cu mine până seara. Nu mă crezi? Uită-te la cartea pe care tocmai am devorat-o: Ce știu cu adevărat.
Ce știu eu cu adevărat e că există miracole la fiecare pas! Fă-ți curaj, privește-le atent și bucură-te de ele. Între momentele de leneveală cu o ceașcă de ciocolată caldă în mână și cele educative, găsește loc clipelor de mulțumire.
24 martie
Binecuvântare e când răsare soarele! Azi… atât. Poate sunt prea nostalgică.

25 martie 2020
Rareori mi se pare că vântul vorbește. Când adie le cântă florilor ca și cum ar vrea să le fure. Strigă atunci când vuiește, iar atunci când e doar prezent cred că ar vrea să avertizeze. A văzut și a auzit de toate, a purtat cu el urlete, jigniri, bătălii și probabil deja a obosit.
Oh, dacă ar vorbi cu adevărat ce bine ar fi! Sunt sigură că ar spune: respiră mai mult, plânge-te mai puțin, iubește mai mult, ceartă-te mai puțin, ascultă mai mult, grăbește-te mai puțin… fii cinstit și drept mai mult.

26 martie 2020
Scriu și e deja târziu. Am în minte o întrebare: Libertatea are sau n-are stăpân? Totuși cred că libertatea ține numai și numai de alegeri. Prezența unui stăpân nu îi fură valoare, ci o învață adaptarea. Lipsa unui stăpân o învață responsabilitatea. Oare cum ai putea fi liber fără acestea două?

27 martie 2020
Câte fețe are un om?
Omul poate avea zece voci și o singură gură, zeci de priviri și doar doi ochi. Fiecare situație o vede altfel și îi răspunde altfel. Uneori fețele sale nu depind de falsitate, ci sunt doar un scut pentru a nu fi doborât din nou.
Uneori omul preferă să ia fața copilului. E naiv, dulce, visător. Se desprinde de pământ și zboară spre cer. Se depărtează de probleme și își aduce aminte de ce odată îl făcea cu adevărat fericit.
Alteori e puternic, cucerește teritorii. Această față este elementul surpriză și înflorește atât de frumos.
Poate este victimă, iubitor, prinț, cerșetor, ascultător, agitat, înțelept, cumpătat. Dar tot OM rămâne.
PROVOCARE: Urmărește cu sufletul razele soarelui și cerul. Fă-ți o poză! Acela ești tu cu adevărat: senin, liber, recunoscător! Dacă vreodată te vei pierde în mulțime, uită-te la acea fotografie și amintește-ți momentul de pace.

28 martie 2020
Nihil Sine Deo… Nimic fără Dumnezeu.
Ne place această expresie. Dar oare o și credem? Când a fost ultima oare când nu ai nimic fără Dumnezeu?
Ori de câte ori te temi, încrede-te în El. Ori de câte ori ești binecuvântat, mulțumește-i. Ori de câte ori nu știi ce să faci, întreabă-L.
Nihil Sine Deo… Repetă și tu cu mine!

29 martie 2020
Am impresia că trăiesc într-o lume care se tot golește. Nu, nu e din cauza virusului, ci din cauza noastră. Din cauza unui virus am îndepărtat tot ce era frumos. Ne uităm țintă doar la știri și am uitat să ne mai bucurăm. Noi singuri ne-am golit lumea. Oare de ce nu căutăm binele la fel de mult cum fugim către ceea ce nu ne face bine?

30 martie 2020
Sunt zile bune de când stau acasă, iar dacă număr și minutele regret că nu am făcut mai multe. Dacă scriu din perspectiva elevului știu că mai am multe de învățat. Dacă aleg să fiu grădinar, sunt mândră de tot ce am făcut până acum cu părinții mei. Dacă aleg ipostaza bibliobibului realizez că în aceste zile am călătorit atât de mult încât am descoperit și trecutul, și viitorul alături de ființele mele de hârtie.
Dacă aleg să fiu EU- cea uneori tăcută, alteori prea vorbăreață, cea puternică, dar și firavă, cea cu 1000 de pasiuni – sunt sigură că mai am multe de schimbat, analizat, reorganizat. Drumul vieții abia acum începe.

31 martie 2020
Azi este o zi a restrospecției și introspecției.
PROVOCARE! Fă-ți inventarul greșelilor și nu uita: poate ai făcut una, două, o sută… dar nu ești o greșeală. Privește spre luna nouă ca la o nouă viață. Învață din eșecuri, dar ridică-te și mergi înainte! Tărâmul lacrimilor e o țară atât de periculoasă dacă eziți!

Gabriela MICH
clasa a XI-a A
Colegiul Național „Dragoș Vodă”