05 iunie 1931—05 iunie 2020…
“Astăzi chiar de m-aș întoarce/ A-nțelege n-o mai pot…/ Unde ești copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot ? “
(M. Eminescu – “O, rămâi…”)
Aceeași întrebare s-ar putea pune, cu aceleași răspunsuri și pentru Adolescență și Tinerețe, frânte, trecând prin amintiri și trăiri, filă dupa filă, zile, luni, ani după ani, mulți… ”
La o vârstă mai mică, în jur de 4-5 ani, eram foarte firav, cu toate “plimbările” mele pe la medic. A decis mama atunci să mă duca la un ghicitor renumit în comună, a Diecuțului. Acolo, după ce i-a
transmis datele mele personale, m-a pus să deschid o carte mare, care se numea “Gromovnic” și, după ce a citit ceva din aceasta, i-a spus mamei: “Copilul va trece printr-o mare primejdie și, dacă va scăpa din aceasta, va avea viață lungă”.
Acești ghicitori, chiar și din mediul restrâns în care se aflau, erau destul de isteți și dădeau un răspuns cu mai multe soluții, inteligente, pentru orice solicitare, din care una să se realizeze, un fel de “Oracol” al comunei.
Viața s-a derulat în condițiile specifice de la țară, de atunci, eu în creștere, urmându-mi școlile, cursul primar și gimnazial, cu peripețiile descrise, până în clasa a II-a de liceu, clasa a IX-a, când ele au fost întrerupte cu brutalitate. A urmat apoi alungarea mea din școală, urmărirea de către Securitate timp de peste 2 ani, arestarea, anchetele și detenția cumplită, în pesecuții și schingiuiri inimaginabile, în temnițe și lagărele muncilor de exterminare, la Canal și în alte locații, după cum am relatat cu alte ocazii, totalizând peste 5 ani, cu alți ani “pe afară”.
Era imposibil să precizez care erau pe acolo pericolele, primejdiile cele mai mari și să stabilesc întâtietatea, mărimea, pentru că fiecare în parte și toate la un loc amenințau decisiv viața, zi de zi și scăparea de ele a fost un adevărat miracol; Domnul m-a ajutat. Dând crezare “Gromovnicului”, trebuia să mă aștept la o viață lunga; s-a “dovedit” că a avut dreptate și ea se va împlini!
După eliberare și o lună de spitalizare, și refacere, după un serviciu mai ușor, de 2 luni, aprilie-mai, cu fizicul încă un schelet, m-a prins teama de armată ce mă aștepta, de peste 2 ani, tot la muncă, deși altfel de muncă și am pornit într-un iureș, venit dintr-o disperare optimistă, despre care oricine ar fi spus: stai liniștit, ia-o încet și lasă aventurile; pentru că aventura părea să fie. Îmi propuneam ca în cele 2-3 luni rămase până la încorporare, să promovez cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, prin două sesiuni integrale, la fără frecvență, în continuare examenul de admitere la Facultate și, începând din 01 octombrie, să devin student, unde armata se desfășura în cadrul facultății, o zi pe săptămână, într-un an; “visul meu, dintr-o noapte de vară”. Cu o determinare totală, un somn de 1-2 ore/zi, pentru “întreținere”, cu plimbări dimineața prin roua rece, înviorătoare, sau cu picioarele în lighianul cu apă, câte puțin, cele două clase au fost “învinse” și încă onorabil, cu felicitări la unele obiecte. După reușita parțială, deja o mare victorie, trebuia să atac și ultima redută, facultatea, fie și numai în cinstea acestora, chiar dacă nu reușeam, iar întregul nu devenea total “întreg”, ci știrbit. După maturitate am plecat direct la Cluj, într-o mulțime de 600 de candidați pe 180 de locuri, deci peste 3 candidați/loc; îmi încercam și eu șansa. Probele scrise la limba română și matematică le-am trecut foarte bine, credeam eu, iar la probele orale, am luat la limba rusă 3/5, (doar în vară învățam alfabetul), iar la fizică am primit 4/5. La acest examen, s-a produs un amuzament: am adormit pe bancă, pregătind subiectele și, trezit, am fugit spre ușă, pentru a prinde trenul; profesorul m-a oprit, rostind: la tablă! Aveam speranțe, poate, poate, cine știe? Doamne, ar fi posibil ?! După 5 ani de întreruperi, în așa mari și grele îndurări în care i-am petrecut, cu toate uitările și neuitările lor, să salt deodată așa de sus! Am plecat apoi la cămin și am dormit un somn lung, peste toate nedormirile, greutățile, cu emoțiile și supansurile lor și, după câteva zile, când rezultatele au fost trecute pe afișier, mulțime de candidați se înghesuiau să vadă și ieșeau cu mâinile sus, sau cu ele la ochi. Eu nu aveam nici puterea, nici mare îndemn de a mă înghesui; apoi, într-o rariște făcută, m-am îndreptat și eu acolo și am început să parcurg tabelul și, de la început, după fiecare nume trecut, speranța scădea și îndoiala creștea, când, deodată, privirea rămâne blocată hipnotic pe cifra 60, cu numele meu după ea, care tot apareau și dispăreau, într-o palpitație continuă. Am pus mâna pe geam și am lipit aproape ochii de sticlă, când am văzut mare de tot și stabilizat numele meu, reușind în prima treime și am strigat puternic 60!, de parcă aceasta era media. M-a cuprins o emoție puternică, îmi tremurau picioarele și, nestăpânit, obrajii s-au umezit. Era a doua mea mare victorie, după cea caștigată, cu detașare, în anchete, în detenția de grele suferințe, administrate de torționarii vremilor. Mi-am mobilizat toată priceperea, memoria și logica, toată puterea de sistematizare și “aventura” a devenit realitate. A fost, totuși, un succes de excepție. Rezultatele din primul an de studiu, în care, din zece examene, am promovat opt cu nota 10 si două cu nota 8, la limba rusă și științe sociale, ceea ce arăta că succesul n-a foast un cadou.
Dacă înainte am trecut prin catedrale și m-am rugat, cu atât mai recunoscător și fierbinte am făcut-o acuma. Megeam mai ales la Catedrala Franciscanilor, cu o intrare mai discretă.
Am început viața de student, cu amfiteatrele, sălile de cursuri și seminarii pline, primitoare, călduroase și luminoase, audierea plăcută a cursurilor, în dezbaterile de la seminarii, în acea atmosferă de bunătate, prestigiu și respect uman, care te făcea să te cutremuri prin comparația cu acelea prin care am trecut; era ca un refugiu, din “Iad spre Rai” și parcă nu din temniță, ci dintr-o scurtă vacanță de vară am ajuns pe acolo.
Am avut un început și un parcurs al studiilor foarte bun, până după primul semestru al anului IV, ultimul an de studii, cu nicio notă sub 8, majoritatea notelor fiind de 10 și cu o medie generală în jur de 9,5o, fiind unul din cei mai buni studenți din an. Cu toate acestea, sunt luat de pe sradă și dus la Securitate, unde 24 de ore am fost insultat continuu și bătut, apoi aruncat în stradă cu avertismentul: banditule, “ai sa zbori din facultate!” și am zburat în scurt timp, fiind exmatriculat, de peste tot, abuziv și ilegal. Motivul: refuzul meu categoric de a colabora cu securitatea.
După un stagiu ca muncitor necalificat pe un șantier și o admitere la Institutul Politehnic București, cu o durată de 6-7 ani, am renunțat și am reușit să-mi continui studiile, oarecum tot prin Instanță, după 5 ani și le-am încheiat onorabil, în 1964, după 10 ani de la începerea lor: 1954-1964, continuarea având același trend.
M-am stabilizat la Liceul din Vișeu de Sus, un orășel mic, de munte, cu păduri frumoase (atunci) și multe sălbăticiuni, cu ape cristaline, cu renumita “Mocănița”, care șerpuia cu șirul de vagoane, goale sau încărcate cu bușteni, de-a lungul râului Wasser, zeci de km, până spre spre izvoarele acestuia, cu mai multe ramificații.
În această atmosferă și mediu, a venit la un examen de bacalaureat o colegă din ultimii 2 ani de studii de la Cluj, Tăut Maria, atunci profesoară la Liceul din Cavnic. Ca foști colegi, eram mai apropiați, mai comunicativi și, amândoi fiind singuri, am abordat în discuții și probleme de viață, de perspectivă și ne-am împrietenit, peste statutul de colegi. Prietenia noastră a evoluat, ajungând la bucuria unirii destinelor, având la bază aceleași idealuri familiale. Căsătoria a avut loc în 28 iulie 1968, în Vișeul de Sus, cu o participare mai restrânsă. Nu a influențat-o deloc statutul meu de proscris și, cunoscându-mi istoria, în detaliu, aceasta nu a descumpănit-o în acel demers, ci dimpotrivă, manifesta înțelegere, compasiune, dar și multă simpatie, pentru trăirile mele. ”Nunta de aur” am sărbătorit-o în 2018, la
Minneapolis, într-o biserică românească, oficiată de un preot, care (ce coincidență!) era rudenie apropiata cu Mariuca, de prin Gârbou!
După câțiva ani, am fost detașați într-o cooperare didactică mai mulți profesori, în trei țări africane, în urma promovării unui examen de limba franceză. Eu am stat cu totul deoparte în aceste demersuri, nu credeam în ele și nu mă tentau nici altfel, considerându-le o aventură, neagreată de mine, cu trăirile mele, în locuri străine, necunoscute și, mai ales, faptul că lăsam deocamdată acasă un copilaș de 2 ani, pe Victoraș, care era mai firav, neștiind ce ne așteapta. Măriucăi îi revine tot meritul acestor pregătiri și a plecării, cu toate beneficiile și greutățile ce i-au urmat, în final întorcându-ne cu bine acasă (15 sept. 1974 – 15 sept. 1980 si 15 sept. 1982 – 15 sept 1984); copiii, deși mici, au fost cu noi. Predarea era în limba franceză. S-au încheiat contracte pe 4 ani, cu drepturi și obligații și neefectuarea lor implica sancțiuni severe, sub multe aspecte. În Maroc au aterizat 2 avioane, cu 400 de profesori, altele în Algeria și Zair. Cooperarea cu Marocul a durat 10 ani, cu schimburi și, trendul fiind același, au fost cuprinși cca 4000 de cooperanți. Salariile stabilite pentru noi, prevăzute în contract, au suferi modificari abuzive și ilegale. După câteva luni de activitate, Statul a impus, peste contract, ca o mare sumă de bani, din salariu, să fie predate Ambasadei, sub denumirea perversa de “cotă cedabila” (am cedat-o noi benevol, nu-i așa?). Astfel, fiecare cooperant aducea în visteria țării zeci de mii de dolari. Eram bine “ambalați”. Toată perioada am funcționat în același oras, Meknes, de mărimea Clujului, la două licee mari, din centrul orașului, aducând de pe acolo o interesantă experiență didactică. Menționez că în cei 6 ani de zile de activitate, nu ni s-a făcut nicio observație, în afara uneia, înainte de plecare, când am semnat actele de repatriere: de ce plecam, de ce nu vrem să mai rămânem, că ei sunt foarte mulțumiți de noi! Ne-au strâns mâna cu felicitări, ca și ai noștri, în mai multe feluri, dar în ușă! Am făcut drumeții deosebit de plăcute prin exoticele zone ale Marocului și prin drumurile anuale spre țară și retur, prin Europa, cu mașina, profitând din mers de superbe vizionări de obiective turistice, artistice și culturale, de toată frumusețea, consemnate. Am dus o viață decentă, fără lipsuri dar și fără exagerări, într-un spirit economic firesc, având astfel vizele dar și mijloacele financiare necesare (merita!). Marocul a fost foarte mulțumit de prestația noastră, ne-a mulțumit și a rugat statul român să mai lase pentru 2 ani profesorii romani, singurii cooperanți rămași pe acolo. România a aprobat, dar cu dublarea salariilor, care ajungeau în jurul a 3 mii de dolari/ profesor/ luna, unele dintre cele mai mari salarii din Maroc (în ultima parte statul încasa salariile și noi primeam diurna!). Marocul a oferit o creștere cu 20% a lor, dar n-au cedat șantajului. Plăcuta ospitalitate a marocanilor este bine cunoscută.
Ne-a bucurat Domnul cu doi copii, Ana-Rodica și Victor Gheorghe, pe care i-am îngrijit cu toată dragostea, fiindu-le mereu aproape, în toate demersurile lor, în prezent bucurându-se de o solidă pregătire pentru viață. Pe lângă latura profesională, amândoi vorbesc curent franceza și engleza. Am profitat că în Meknes, unde am fost repartizați, exista o “Misiune Franceză”, unde am înscris copiii la școală și acolo au deprins vorbirea curentă, în franceză și engleză, folositoare mai târziu; în mod sigur, este cel mai mare beneficiu al detașării.
Copiii au crescut, aveau locuri de muncă doar că aveau salariile în țară așa de mici, încât noi le plăteam chiria, din pensii. La un moment dat, a sosit o echipă din Franța, pentru a recruta informaticieni, înainte de a fi intrat în UE și, într-o lună, băiatul nostru a fost angajat cu contract și a plecat în Franța, la Paris unde a fost foarte apreciat și cu salariul conform eforturilor. A fost cadru universitar și are doctoratul în domeniu. Nu peste mult timp a dus-o acolo și pe sora lui, Rodica, licențiată în Română-Franceză, cu masterat. “Ei au fost cu noi”, la noi, tot timpul și au plecat, rămânând singuri. I-am vizitat însă și stăteam pe acolo mai ales iarna și în timpul marilor sărbători; acuma eram “noi cu ei”, la ei, aproape mereu. Eu având afecțiuni cardiace grave, am efectuat în Franța două operații pe cord, în 2007 și 2010, la Nantes, medicul chirurg fiind domnul Andronache Marius, foarte cunoscut în toată Franța, suportul fiind a lui Victor.
Rodica a cunoscut un american și, în scurt timp s-au căsătorit și a plecat în America, Minnesota, având un serviciu foarte bun. Ea a adus pe lume un baiețaș, de toată frumusețea, Samuel, chiar în 28 septembrie, un frumos cadou pentru Măriuca, care ne-a bucurat enorm; a crescut mare și cuminte. Acum e în clasa a VI-a, învață bine, face sport, mai ales baschet; are 1,84 m și ne privește de la “înălțime”.
Victor a cunoscut o fată din Iași, medic în Anglia și în scurt timp s-au căsătorit, plâcându-se foarte mult. S-a stabilit și el cu serviciul în Anglia, cu multă ușurință, pentru pregătirea lui, unde lucrează și în prezent.
Am rămas singuri în Cluj și, an de an, făceam naveta de la unul la altul, mai mult fiind pe la ei. Din 2015, am primit rezidența în America, pe 10 ani (!), beneficiind și de toate măsurile de protecție socială, cu costuri formale. În drumurile dus – întors în țară, treceam pe la Victor, cu ședere mai scurtă (10-14 zile), neavând asigurare medicală acolo și, în caz de nevoie (fiind înaintați în vârstă), costurile erau foarte mari.
Victor ne-a adus și el o enormă bucurie, familia lor fiind binecuvântată cu două fetițe, de o drăgălășenie ce ne întinerea, Grace – Victoria și Joy – Georgina, chiar în 23 aprilie, de Sfântul Gheorghe, un frumos cadou! Prima fetiță, curând, va împlini 4 ani, iar cea mai mică a depășit de curând 2 ani. Se joacă împreună, dansează, cântă, vorbesc deja engleză și puțină română, și întrețin o atmosferă fericită, de mare bucurie, tot timpul. Dovedesc multă perspicacitate și inteligență. Marea bucurie directă am avut când am stat pe la ei, câte 2 săptămâni, în 3 ani la rând.
În anii precedenți, fiind fără ocupații, în afara celor casnice, familiale, am profitat și am vizitat locuri de o deosebită frumusețe de pe unde am călătorit sau am locuit, obiective de artă și cultură, turistice. Nu pot să nu amintesc Parisul, mereu în intersecții, mult timp capitala lumii, unde copiii au muncit în jur de 10 ani, sau minivacanța în “Walt Disney”- Florida, ori cea din Arizona, cu “marele ei Canyon”, o minune a lumii. Poate că aceste bucurii enorme petrecute singuri sau cu toții împreună, în atât de minunate locuri văzute și trăite, le pot considera, în bunătatea Domnului, ca o compensație a răului atât de mult îndurat, în mare nedreptate.
Cu acestea închei rezumativ “turneul” retrospectiv făcut, reținând că, la un moment dat, eram cu un picior pe linia orizontului, iar cu celălalt în gol, “dincolo”, făcând echilibristică; un curent Divin m-a ajutat și am căzut “dincoace”. Am fugit instantaneu în urmă, mult departat de aceea linie separatoare de lumi, de unde m-a preluat apoi “covorul vieții”, în rulaj continuu și m-a dus, implacabil, spre același orizont, aflându-mă din nou aproape de el, acuma fără putință de întoarcere. Am împlinit deja 89 de ani, deci o “viață lungă“, “Oracolul Săliștea” fiind împlinit, coincidența și realitatea fiind obligate să-și dea mâna. De-acuma voi coborî treptat “dincolo”, atenuat, în firescul vieții, dacă nu voi fi îmbrâncit brutal,
mai devreme, de virusul ticălos. Oricum, distanța între cele două puncte de aterizare, eventuale, neputând fi depărtată.
La un moment dat, toate au un sfârșit, se încheie, cu satisfacții și regrete, într-un anumit amestec, specific fiecăruia, prin care se închide o altă ușă, definitiv, după cea care a fost demult timp deschisă.
Minneapolis – SUA, 07 Iunie 2020
Bărcan Gheorghe
fost elev al Liceului “Dragoș – Vodă”, Sighet
