Problema principală e că nu știm când să vorbim și când să ne ținem gura închisă. Dacă n-ai o opinie pentru care ți-ai risca demnitatea, alege tăcerea. Dacă ai o opinie care nu-ți aparține, nu o împărtăși pentru că nu ai putea să o duci departe. Dacă ai de gând să spui ceva elevat când nu-i cazul, mai bine taci. Dacă simplitatea e apreciată vizual, de ce alegem să ne complicăm verbal? Dacă nesimțirea nu ne complimentează imaginea, de ce ne rostim opinia care e posibil să jignească un om? De ce țipăm când suntem furioși? De ce nu tăcem când vorbește cineva? Dacă totul stă în firea noastră, e greșit să zicem ce avem pe suflet?

Am citit în copilărie o carte legată de limbajul verbal. Dacă ne imaginăm că vorbele pe care le rostim vin dintr-o baghetă magică și pot influența atât starea, cât și destinul unui om, am vorbi sau am tăcea mai mult? Am critica sau am lăuda? Dacă i-am privi pe alții cum vrem noi să fim priviți, am prefera să fim orbi. Conversația este o excelentă școală de retorică. Printre persoanele cultivate dezvoltăm ,,arta vorbirii”. Să asculți cu atenție ce se spune, să folosești un limbaj ales, analizându-te cu simț critic, este cel mai bun mijloc de a-ți îmbogăți vocabularul și a-ți lărgi posibilitățile de exprimare. Am observat că din cauza unui vocabular sărac, semn al lipsei de cultură, majoritatea oamenilor adoptă ticuri verbale și lasă baltă o discuție abia începută sau se refugiază în expresii precum: ,,Înțeleg, e foarte adevărat!”, ,,Așa e viața!”, ,,Așa e lumea!”. Total banal! De cele mai multe ori n-au niciun sens aceste expresii, sunt doar vorbe goale. Dar într-o societate, gesturile sunt, de multe ori, mai importante decât cuvintele. În tot ceea ce facem în societate, important este să avem simțul măsurii.

Exemplul clasic prin care psihologii demonstrează dificultatea de a te exprima fără a recurge la semne este cel al scării în spirală pe care trebuie să o definești în puține cuvinte. Din o sută de persoane cărora le-am pune întrebarea, abia zece ar reuși să răspundă fără să schițeze în aer un tribușon ascendent. Limbajul nonverbal e considerat mai important pentru că gesturile pornesc din subconștient. De cele mai multe ori ne arătăm personalitatea fără să ne dăm seama, ne construim zilnic caracterul și îl distrugem când îndepărtăm oamenii din jur. Pe măsură ce îndepărtăm oameni și ne schimbăm, atragem alți oameni și alte situații. Când o să ia sfârșit tot jocul social, sper să fim toți niște elevați care poartă un zâmbet modest.

Mădălina Danci
Studentă jurnalism
UBB Cluj Napoca

Întâia flacără

întâia flacără
se naște
dintr-un cărbune de trecut
cu ale cărui urme
mi-am înnegrit și degete și suflet

întâia flacără
dansează
iar scânteile sale
reverberează-n adâncul meu
și-l încălzesc și-l risipesc

întâia flacără
arde
iar cenușa sa se împrăștie
spre toate extremitățile infinite
ale minții mele

întâia flacără
moare
dar în urma sa se aprinde
începutul unei ființe
care cunoaște focul

Linii

o dâră
armonia degetelor
pe dosul palmei tale
pe care oricând o strâng
o simt ostentativ de rece
și-o voi strânge până trece
și ultima ninsoare
și ultimul vânt
pe cuvânt

Mâna ta

cu degetele reci și lungi
mâna ta o strâng într-a mea
și mă trezesc prizonieră –
implor tăcerea universului
să nu ne despartă
să nu ne împartă

nu mai distingem binele de rău
doar stăm la margine de hău
uităm de tot ce ne-nconjoară:
fie-ne țărâna ușoară

Adăpost

se crapă norii
și se scurge dimineață
se crapă buzele
și se scurge sânge

și se prelinge câte-un strop
pătându-ți rădăcina
copacul meu
iar iertarea mi-o voi cere
într-o altă viață

zgâriat mi-e cerul
s-a împrăștiat în juru-mi
parfumul ploii
umbrelă nu-mi trebuie
și nici cuvinte

mă voi adăposti
sub ramul tău
copacul meu veșnic
pot doar să sper
că mă vei recunoaște

Cântec nocturn

e Martie și e târziu
timidă luna se acoperă cu nor
și temătoare licăresc fărâme de aur
tremurând pe pânza neagră

printre ramurile tale
copacul meu
dansează un scâncet de bufniță
și câte o fluturare de aripă
îndulcește șoapta vântului

un greier insomniac
chibzuind în tulburare
din când în când mai scânteiază
câte o notă muzicală încărcată
de neliniște își continuă vibrația

iar tu îi asculți înfricoșat
cântecul întrerupt și parc-ai vrea
să-i descâlcești gândurile
să-i ridici povara nopții

și-atunci
de ce-ai mai fredona
târziu în nopți de Martie?

Anastasia HERBIL
clasa a VIII – a
Colegiul Național „Dragoș – Vodă”, Sighet

Cu lecturi diverse și temeinice, nutrit cu referințe docte, A. I. Brumaru este un fin degustător; sorbind parfumul limbii, instalat „în de ea”, cronicarul ASTREI iubește aromele tari; are un tipar stilistic.” (Adrian Dinu Rachieru, aprilie 1988)

Născut – iată – în urmă cu niște ani, adică prin 1943, a doua zi de april, la Strâmtura, ca întâiul fecior al învățătorului Ion Brumaru (directorul școlii de acolo), Aurel Ion Brumaru a făcut primele șapte clase în sat și a continuat la Liceul „Dragoș Vodă”, absolvit în 1961.

Au urmat studii de psihologie și filosofie începute la Cluj și terminate la București, frecventând cu osârdie, în aula universitaria cursurile lui George Călinescu, iar la Cafeneaua „Capșa” pe cele – ex cathedra – ale lui Petre Țuțea, „proaspăt” ieșit din pușcăriile regimului românesc de sorginte bolșevică.

A scris și a publicat recenzii și critică literară în Gazeta Literară și Contemporanul, cronici dramatice în Teatrul, iar în 1969 stabilindu-se la Brașov, la revista Astra, al cărei colaborator deja era și, a fost, după 1989, redactor-șef al acesteia.
În 1975 a publicat la Editura Eminescu, împreună cu Mihai Nadin, volumul Literatură și cunoaștere, studiu și antologie iar în 1977, la Editura Dacia din Cluj, i-a apărut cartea care avea să-l impună atenției criticilor, eseul „Masca Principelui”.
Editura Kriterion, București, i-a publicat în 1980 traducerea – făcută împreună cu Adrian Hamzea – cărții, romanului „Blazonarzii” (Czimeresek) de Tamasi Aron, cu o prefață semnată de Mircea Zaciu.

Cu volumul (eseuri) „Ființă și loc”, apărut la Editura „Dacia” Cluj-Napoca, 1990, A. I. Brumaru a deschis seria cărților care l-au impus ca eseist și filosof, au urmat „Despre ființa românească”, eseuri, Editura Scrisul românesc, București, 2001; „Repere ale gândirii românești”, eseuri (în colaborare cu Vasile Gogea, maramureșan și el), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; „Ființa muzicală”, eseuri, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005; „Lecția labirintului”, prelegeri filosofice, Editura Kron Art, Brașov, 2012; „Forma filosofică”, eseuri, Editura Kron Art, Brașov, 2017.

Între timp însă i-au apărut și alte câteva volume importante: „Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”, Editura Athena, București, 1995, o carte fascinantă despre nu mai puțin fascinantul Petre Țuțea, de prețuirea căruia tânărul Aurel Brumaru s-a bucurat în perioada sa bucureșteană; „Destin deturnat. Schiță monografică Mihai Arsene”, Editura Kron Art, Brașov, 2007; „Pustia și călătorul. Versuri regăsite (1969-1974)”, Editura Vatra Veche, Târgu Mureș, 2019; „Apologii & Navigații”, Editura Eikon, București, 2019, un volum de 650 de pagini, în care a adunat o mică parte din scrierile sale de critică literară.

Cifra 7, se zice, este una dintre cele norocoase. Aurel I. Brumaru a adunat-o frumos în 77 de ani împliniți, cu cărți de valoare, apreciate de nume precum: Adrian Marino, Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Alexandru Surdu și mulți alții, cu o soție iubitoare și mereu alături, cu doi fii așezați la rosturile lor și cu un nepot (deocamdată), care-i va duce numele mai departe. Frumoasă viață!

Din partea noastră, a celor care îl cunosc și îl prețuiesc: Mulți ani, încă, cu sănătate și cu folos!

Ioan Ardeleanu – Pruncu

Darius Colopelnic, absolvent (2019) al Colegiului Național Dragoș – Vodă (CNDV), este actualmente student la UBB Cluj – Napoca (Facultatea de Studii Europene). Este un tânăr implicat în proiectele propuse și implementate de societatea civilă (ONG-uri). A aplicat, din partea Tineretului Maltez – sucursala Sighetu Marmației, pentru un proiect interesant #GenerationEU și a fost selectat printre cei 20 de tineri Promotori care se vor implica în implementarea acestuia.

#GenerationEU este un proiect organizat de Biroul de Legătură a Parlamentului European în România, în parteneriat cu GEYC, Asociația Pro Democrația și Institutul European din România.

“Faptul că am fost selectat pentru proiectul #GenerationEU reprezintă pentru mine atât o mândrie profesională, fiind încurajat să continui în domeniul meu, cât și o responsabilitate față de cei care mă sprijină.” (Darius Colopelnic)

Tema cu care a candidat Darius Colopelnic se numește „Pace în Ucraina”.

Care sunt „parametrii” acestui proiect?
Nevoia identificată: în municipiul Sighetul Marmației, dar și în împrejurimi conviețuiesc în liniște și pace români, maghiari și ucrainieni. Totuși, în timp ce Ungaria și România se bucură de stabilitate și beneficiază de sprijinul Uniunii Europene, minoritatea ucraineană este afectată de știrile despre război și prizonieri, de protestele din Kiev, de nemulțumirea confraților lor și de lenta aderare a Ucrainei la UE.

Obiectivele acțiunii: sporirea încrederii generale în aderarea Ucrainei la UE; informarea comunității despre beneficiile aderării la U.E.; trezirea empatiei și a solidarității între etnii; promovarea democrației, a păcii între popoare.

Publicul țintă va fi comunitatea locală, dar și de dincolo de graniță, tineri care frecventează liceele din orașul Sighetu Marmației, îndeosebi Liceul ucrainean „Taras Șevcenko”, Liceul maghiar „Leöwey Klara” și Colegiul Național „Dragoș Vodă”; tineri de la Liceul „Mihai Eminescu” și de la Școala de arte din Solotvino (Ucraina); Tineretul Maltez.

Mesajul principal: tinerii europeni militează pentru pace în Ucraina. Și Ucraina se află în Europa și este dreptul ei la aderare la Uniunea Europeană. Cetățenii ei doresc acest lucru, iar noi suntem alături de ei. La 10 ani de la semnarea Parteneriatului Estic, Ucraina încă este în așteptarea unei stabilități, a unei speranțe; de aceea este important de-a se transmite semnale de solidaritate față de semenii noștri vecini ca spațiu și cultură.

Un lucru inedit pentru Sighet ar fi colaborarea dintre tinerii care frecventează liceele din oraș cu limbi diferite de predare, dar și cu cei de dincolo de graniță, colaborare pe teme legate de pace, stabilitate, prosperitate în Europa și între țările membre. Într-un context multietnic, ar fi mai interesantă informarea lor cu privire la problemele Uniunii Europene, dezbaterea acestora, stimularea creativității pentru găsirea de soluții. Toate aceste deziderate și multe altele se pot realiza în vremuri de pace și înțelegere între oameni. Iar legăturile între tineri cu aceleași interese se pot consolida ușor prin activități artistice. Ar fi un model de colaborare pentru generațiile următoare de tineri, chiar pentru întreaga comunitate.

„Consider că se învață multe lucruri noi de la cei care vorbesc altă limbă și au o altă cultură decât a ta. Au alt mod de a percepe viața, din alte perspective și această unitate în diversitate presupune adaptare, toleranță, empatie, înseamnă cunoaștere și mai târziu înțelepciune. A fi deschis, tolerant, adaptabil, empatic, comunicativ, spontan și creativ sunt competențele pe care mi le doresc pentru mine, pentru membrii organizației mele, pentru comunitate și pentru generația din care fac parte.” (Darius Colopelnic)

Proiectul se va derula în intervalul septembrie – decembrie 2020 și se va încheia la Bruxelles cu o vizită de o săptămână a celor 20 de Promotori.

Salut, Sighet!

Sala „Monica Chifor” a Școlii de Muzică din Sighet reprezintă sufletul culturii sighetene. De ce? Pentru că, indiferent de eveniment, fie el legat de muzica clasică, fie de folclor, fie „baluri ale bobocilor” etc., sala „Monica Chifor” este singura sală menită și capabilă să susțină astfel de evenimente. Este o sală foarte valoroasă pentru acest oraș, nu numai prin numărul de evenimente organizate acolo ci și prin faptul că, din punct de vedere acustic, este excepțională, nu numai prin arhitectura sa, ci și prin materialele de izolare folosite pentru pereții acesteia.

În ultimele decenii, această sală a găzduit concerte de o anvergură cu mult peste ce s-ar aștepta oamenii de la un oraș de mărimea Sighetului. Cum a fost acest lucru posibil? Simplu: prin talentele de renume internațional care și-au fundamentat educația muzicală în această școală, datorită unui corp profesoral de excepție pentru o școală de acest tip.

Până în urmă cu zece ani, în această sală, Filarmonica din Satu Mare oferea constant concerte care erau mult apreciate și necesare pentru dezvoltarea culturală a oamenilor din Sighet, și, până nu demult aveam un pian care era capabil să facă față mâinilor ferme, dar pline de magie, ale pianiștilor care erau tot timpul întâmpinați de o sală plină, dornică să asculte muzică de înaltă calitate.

Din păcate, toate acestea sunt în momentul de față suspendate. Din ce cauză?

Deoarece în sala „Monica Chifor” există un pian Thomann achiziționat acum 10 ani, care a „îmbătrânit”, fiind tot timpul utilizat cu pricepere de mâinile talentaților copii de la Școala de Muzică, care, de mici au fost aplaudați când susțineau examenele sau câte un concert. Sutele, miile de ore de exersat și concertat și-au pus amprenta asupra… pianului. Astăzi pianul este aproape inutilizabil, se dezacordează în timpul concertelor, fiind incapabil să reproducă un sunet curat și corect din punct de vedere muzical.
Copiii de la Școala de Muzică ce își formează urechea muzicală, acordându-și-o la acel pian din sala „Monica Chifor”, interpreții de mare anvergură care odată susțineau regulat concerte în acea sală și care astăzi doresc să readucă pe acea scenă sufletul muzicii clasice, oamenii care sunt dornici să se dezvolte cultural și să își delecteze auzul cu opere muzicale de cel mai înalt rang, cu toții au nevoie de un instrument principal nou în această sală.

Cum se poate realiza?

Printr-un proiect foarte ambițios; de aceea sora mea Aurelia Vișovan – pianistă, Ioan Muntean – directorul Școlii de Muzică și cu mine, am inițiat acest proiect prin care dorim să achiziționăm un nou pian pentru sala „Monica Chifor”. Convinși că putem reuși, ne-am propus să strângem suma de 30.000 de euro pentru a readuce viața muzicală pe care în trecut această sală o genera, iar un pian Yamaha nou, de concert, ar fi exact ce ar trebui.

Echipa Interact Club Sighet, în colaborare cu Rotary Club Sighet, a preluat această inițiativă de a susține acest proiect atât de util, dar cu un scop atât de nobil.

Pe data de 20 martie 2020, Aurelia Vișovan, actualmente profesor universitar la Conservatorul din Nürnberg și asistent universitar la Conservatorul din Viena, va susține un concert de pian aici, la Sighet, cu scopul de a ne reaminti cât de important este un instrument bun pentru ca și elevii școlii cât și pianiștii de carieră să poată evolua la nivel maxim.

Suma este una enormă, dar nu ne descurajează, căutăm sponsori dornici să susțină proiectul și implicit aproape tot ce înseamnă viața culturală a acestui oraș. În momentul de față colaborăm cu majoritatea ONG-urilor din Sighet fiindcă dorim ca tot orașul să fie implicat în această acțiune care va face sala „Monica Chifor” să renască și totodată și Școala de Muzică. Și nu în ultimul rând, am făcut demersul necesar, solicitând sprijin financiar și de la Consiliul Local al municipiului Sighet. Împreună putem reuși!

Aurel VIȘOVAN, membru Interact Sighet,
clasa a XI-a B, CNDV

Oare viața ne spune povești sau noi îi spunem povești ei? (Gustav Tomsich)

Când a fost ultima dată când ai meditat asupra poveștii tale numită atât de frumos VIAȚĂ? Sau, când te-ai gândit serios la visele tale, la dorințele, calitățile sau defectele tale? Uneori trecem atât de superficial prin toate încât nu observăm frumusețea bobocului ce abia înflorește, apusul care ne dă speranța unui nou răsărit, dansul fulgilor de nea sau chiar transformarea noastră. Avem timp pentru toate: să alergăm în dreapta și în stânga, să-i judecăm pe alții, să învinovățim destinul, să amânăm răspunsurile, să sfărmăm un vis….. Dar timp pentru puțină iubire când va fi? Timpul de a privi numai și numai spre noi când va sosi? Vremea de a-ți scrie propria poveste depinde numai și numai de tine. Azi ce vei alege?? Pendulul aproape bate un nou an…. Încă mai e timp de schimbare!

Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieții omenești… cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme…. Ne trezim și murim cu ele. (Mihai Eminescu)

Așa că haideți cu mine într-o Poveste de Crăciun!

Totul a început de la o idee extrem de îndrăzneață. Ce-ar fi dacă noi, Clubul Interact Sighet, am organiza un spectacol caritabil, o experință unică pentru cei care nu sunt nicidecum actori, însă pot fi atât de perseverenți încât să iasă un eveniment de 10 și, mai presus de toate, un spectacol care să le ofere o rază de speranță celor ce demult au încetat să mai creadă? mă gândisem eu într-o zi senină a începutului de toamnă. Mai era mult până la Crăciun, dar realizarea unui astfel de eveniment presupunea multă muncă. Zis și făcut! Ideea a fost acceptată, am format echipa de proiect și am început realizarea spectacolului caritabil numit Poveste de Crăciun. Dacă Adrian Păunescu afirma Două lucruri sunt imposibile: a vedea cu ochii pe Dumnezeu și a povesti dragostea, noi am încercat să tranformăm imposibilul în posibil. Așa că primul nostru obiectiv a fost să explicăm iubirea și să conjugăm împreună cu publicul verbul a iubi.

Întreg spectacolul a fost realizat de noi, membrii echipei Interact, însă nu am fi reușit fără cluburile Rotary și Rotaract care au crezut în ideile și potențialul nostru chiar și când noi nu am mai făcut-o. Am început cu scrierea scenariului. Dacă înainte de acest eveniment cineva mi –ar fi spus că sunt capabilă să scriu o întreagă poveste, cu siguranță i-aș fi spus că se înșală. Dar cuvânt după cuvânt, frază cu frază, scenariul începea să prindă contur, iar eu eram din ce în ce mai mulțumită. Alături de Pop Carla, povestitoarea mea de suflet, Raisa Semeniuc – care a scris magnifica revenire în prezent a protagonistului și Larisa Covrig – prezentatoarea evenimentului – am demonstrat că dacă vrei, se poate. Mai mult decât orice sunt mândră că, fiind unul din coordonatorii acestui eveniment, am început să cred în mine și în capacitatea tuturor celor pe care îi întâlnesc.

Mai apoi, a urmat un lung proces de alegere a actorilor, a momentelor muzicale și a decorului. Astfel, după nenumărate repetiții, tristețe, nervi, oboseală, ideea noastră a început să se contureze atât de frumos în spectacolul ce a avut loc luni, 16 decembrie 2019, începând cu ora 18:00, la Sala Festivă a Colegiului Național „Dragoș-Vodă”.

Dar, ce am făcut noi până la urmă și care a fost scopul nostru?? Ei bine, pentru început, am prezentat povestea transformării unui Grinch modern în cel mai mare iubitor al Crăciunului, deoarece viața înseamnă alegeri și schimbare. Totul a început cu o seară de Ajun. Protagonistul nostru stătea nervos la masă și încerca să înțeleagă rostul Crăciunului. Însă nicidecum nu putea să răspundă întrebării De ce e lumea atât de veselă acum?? Până când aude o voce-conștiința sa – care îi aduce aminte de cum era el cu adevărat. Astfel îi amintește trecutul, îi prezintă viitorul pentru ca să aleagă cum își va trăi prezentul.

De la morocănosul care urăște Crăciunul răsare astfel o lacrimă când își amintește de părinții lui care îi povesteau adevărata semnificație a sărbătorilor. Nu, nu ne naștem răi. Atunci cum a ajuns protagonistul nostru să urască tot în jurul său? Există o singură explicație: în adolescență, o seară de Ajun i-a furat ceea ce avea mai drag: familia. Așa că, dacă odată i s-a întâmplat ceva rău, s-a încăpățânat să devină rău. Sunteți curioși cum a ajuns acesta să fie o schimbare în lume? Vă invit să vizionați întreg spectacolul care va fi publicat în curând pe pagina de facebook Club Interact Sighetu-Marmației.

Doresc să le mulțumesc tuturor celor care au fost implicați în acest spectacol: Flaviu Gyalog – protagonistul spectacolului; Matei Gampe – conștiința; Carla Pop – povestitorul; Cosmin Mihai – tatăl; Giulia Șofron – mama; Sofia Semeniuc și Fabian Kovacs – copilașii; Aurel Vișovan – adolescentul; Andrada Grad, Emilia Laber, Daria Bococi, Andrei Rodilă, Nistor Andreica – recitatori; Antonia Dumitrean, Ionuț Orza,Mark Mesaroș,  Cosmin Spătaru, Raisa Semeniuc – soliști; Corul Armonia; Ansamblul CNDV și… Cluburile Rotary, Rotaract și sponsorii noștri.

Datorită vouă, publicului, am reușit să strângem suma de 2000 de lei. Dorim astfel să aducem un zâmbet de sărbători celor două familii cu care viața nu a fost atât de darnică. Astfel, în 23 decembrie, vom merge la ei, ne vom juca alături de copilași și le vom duce strictul necesar: alimente, haine, detergenți și tot ceea ce au nevoie.

Păstrați mereu o bucată de cer deasupra voastră, iar acum, în prag de sărbători, mai mult ca niciodată, ștergeți lacrimile celui care are nevoie fără să întrebați dacă merită sau nu, aduceți zâmbetul pe buze oamenilor care, încărcați de grijile vieții, au uitat demult ce înseamnă fericirea, fiți sprijinul fiecărui om pe care-l întâlniți în calea voastră. Tot ceea ce faceți pentru altul se dovedește a fi făcut pentru voi! Oameni frumoși, fiți buni, generoși și plini de iubire, nu doar de sărbători, ci tot anul!

Creați-vă zilnic povestea, iar de Crăciun priviți spre anul ce a trecut și dați-i o notă. Iar la anul, fiți și mai buni!!! În numele Clubului Interact vă mulțumesc tuturor pentru prezența la spectacol! Voi, cei care credeți în noi, ne oferiți aripi pentru a ținti cât mai sus!

Gabriela MICH,
secretar Interact Sighet,
clasa a XI-a, CNDV

foto & video: Ion Mariș

Razele soarelui reflectau prin geamul cu vitraliu dungi de curcubeu, care umpleau camera cu bunăstare. Probabil singurul mod în care aș mai fi simțit ceva. Priveam în gol, de pe pat, unde pernele zăceau moleșite, iar eu la fel, absorbindu-ne parcă reciproc energiile. Nu simțeam nimic. Oare mai puteam? Mai putea creierul să perceapă ceva? Dar sufletul? De multe ori credem că avem totul pus la punct, planuri și vise bine stabilite, până când apare un factor care îți dă lumea peste cap și te face să ai noi speranțe, noi așteptări, să nu mai ții cont de ce „va fi”.

Alarma suna, cu același ritm insuportabil, care îmi trezea memoriile, venite dintr-o altă viață, una mai bună, poate. Era semnul care mă aducea din nou la realitate. Aceeași alarmă a sunat și în ziua care mi a schimbat viața, doar că atunci o adoram. Ziua aceea.

– Haide că o să întârziem! Trebuie să pregătim camera. Uite ce frumos e afară!
– Vai, domnișoara vrea sa facă o impresie bună? am zis distrată.
– Scuză-mă că nu sunt așa de nepăsătoare ca tine. Vii?
– Hmm, m-am hotărât să nu mă duc. Te descurci și fără mine.
– Nu începe, știi că am nevoie de tine. Mai ales acum.

E. era prietena mea, mai bine spus, familia mea. O cunoșteam de când mă știu pe lume. Nu mi-aș putea închipui viața fără prezența ei. Trebuia să o însoțesc la un bal mascat. Nu eram prea entuziasmată, în fond, mă cam plictiseau aceste „adunări”, unde fiecare persoană vrea să pară ceva ce nu este. De multe ori mă amuzam cu E. spunând că, deși petrecerea e intitulată „Bal mascat”, invitații puteau să vină fără costum, fiindcă masca o purtau deja în fiecare zi.

Nu mă așteptam la nimic special, în afară de laudele domnișoarelor realizate, domnișorii dornici de o iubire „zdravănă” și măștile care cădeau odată cu miezul nopții. Dansam în mijlocul mulțimii, alături de E., când am simțit un fior rece pe umăr, care m-a făcut să-mi întorc privirea. Lângă mine era un om înalt, costumat corespunzător. Lumina obscură nu-mi dezvăluia detalii despre acest anonim, singurul lucru care mi-a atras atenția a fost privirea pătrunzătoare conturată de masca neagră cu firișoare argintii. M-am oprit. Uitându-mă în ochii acestui anonim, timpul a înghețat, la fel și oamenii din jurul meu. Am simțit din nou fiorul rece, de astă dată prinzându-mi mâna. M-am trezit, cumva, în afara ringului. Omul acesta stătea în fața mea, analizându-mă.

– Am auzit multe despre tine. Pari interesantă.
– Mulțumesc, și tu ești?
– Ce rost au cuvintele?
– Nu știu ce să zic, mie mi se pare că au un rol destul de important.
– Dacă ți-aș spune, oricum nu ai lua-o în serios.
– Tu de unde știi? Măcar ne cunoaștem?
– Se spune că fiecare om are o persoană pentru el, unii o numesc suflet pereche, și că atunci când o întâlnești, pur și simplu știi că ai găsit-o.

Nu puteam înțelege de ce un străin mi-ar spune asemenea lucruri. Consideram că nu am nevoie ca cineva să fie lângă mine, cred în lucruri exacte și nu accept mai puțin decât perfect. E adevărat că am simțit ceva diferit înainte ca măcar să privesc acest om, dar nu mă puteam lăsa dusă de val. Nu credeam în „dragoste” pentru că odată cu ea, vine dezamăgirea.

– Eu cred că ai încurcat persoanele.
– De ce ești așa închisă?
– Tu ce i-ai spune unei persoane căreia nici nu-i știi numele?

Și totuși, era ceva în privirea lui, care-mi copleșea sufletul, simțeam cum privirile ni se contopesc, iar decorul a devenit un râu de lumină.

– Eu i-aș spune câte-n lună și în stele.
– Uite, eu nu cred astfel de poezii. Dacă ți-ai pregătit discursul de acasă în speranța de a nu te întoarce singur azi, eu zic să cauți altă „pretendentă”. Cu mine nu merge. Îmi plac lucrurile exacte, nu-mi permit să mă las dusă de val, să-mi compromit idealurile.
– Dacă ai ști cât de complexă este cu adevărat viața! O să realizezi, poate, că de fapt, nu există câtuși de puțin acea „exactitate” despre care vorbești. Fă ce simți, altfel va fi prea târziu.

Simțeam cum o parte din mine se lăsa cu totul în abiss. Anonimul mă făcea să simt ceva, ceva rar. Nu vedeam altceva decât lumină și culoare. Totul se îmbina alături de vocea cristalină a acestui om. Nu mai țineam cont de oră, de principii, mai precis, de „exactitate”. Persoana care credeam că sunt se evapora, lăsând sufletul să iasă la iveală. Totul doar din pricina ochilor a căror culoare era indescifrabilă, misterioasă, pătrunzătoare. M-am aruncat în brațele lui. Nu știam dacă e bine sau rău. Sau știam? Oare știam, dar nu voiam să accept? Părea ireal, o iluzie, poate o dorință adânc ascunsă, de a simți, de a…iubi? Probabil că și masca mea cădea.

– Văd că ai realizat ce ți-am spus mai devreme, cuvintele nu-și au rostul… mi-a spus el, în șoaptă.

Am vorbit lucruri pe care nu le-am mai spus cu voce tare, totul părea așa simplu. Fără principii, fără reguli, doar sufletele noastre, goale, în văzul tuturor, deși nimeni nu avea ochi ca să le observe.

– Până la urmă, cine ești? am întrebat cu timiditate.

Dacă știam urmarea acestei întrebări, o mai adresam, oare?

– Sunt mai mult decât poți anticipa. Sunt nebun, în adevăratul sens al cuvântului. Îmi curge prin vene sângele pământului. Dacă cumva n-o să mă mai vezi, să mă cauți în ploi, în furtuni, în tot ce ție nu îți place, tot ce pare un clișeu.
– Dar eu nu vreau să te caut, vreau să căutăm împreună… infinitul, nemurirea?

Acelea au fost ultimele cuvinte pe care le-am rostit înainte ca anonimul să dispară, în mulțime, lăsându-mă confuză, cu un gust dulce-amar, fără să știu că mi-am rostit sentința. „Căutăm” a rămas „caut”, iar „împreună” era de fapt „separat”. Ce bine se simte totul atunci când inimile noastre respiră parfum.

Sună alarma.

-Hei? Cu tine vorbesc! Nu te preface că nu mă auzi. De ce te uiți în gol? Uite ce zi frumoasă e!

Dar ea știa că eu aștept furtunile? Nu, și nici nu va ști vreodată. Am rămas doar cu nesiguranța. Exactitatea și principiile au dispărut. Și mi-a lăsat pe mâini tot cerul ce-i ardea în spatele ochilor. Mă întreb dacă m-am schimbat peste noapte? Lasă-mă să mă gândesc. Eram la fel atunci când m-am trezit în această dimineață? Dar dacă eu nu sunt la fel cum eram, următoarea întrebare este „Cine în lumea asta, sunt eu?”.

Poate nu dragostea frânge inimi, ci….timpul ?

Anca-Cristina SUCIU
Clasa a XI F
CNDV

sursă foto: pinterest

Vestea străbătu ca un fior cartierul. Oamenii devin sensibili atunci când este vorba de boli incurabile, moarte, bani câștigați peste noapte sau povești nepermise de iubire cu un strop de vulgaritate dacă este posibil. De la etajul IV și până la magazinul din colțul cartierului nu vedeai decât chipuri grave care șopteau uitându-se cu luare-aminte în dreapta sau în stânga.

Mara tocmai se mutase la etajul al II-lea în mijlocul cartierului, într-o scară ordonată, cu interfon și geamuri cu mușcate la fiecare etaj. De fiecare dată când trecea pe lângă un grup de două sau mai multe persoane avea impresia că vorbesc despre ea. Își verifica blugii să nu fie rupți, pantofii să fie curați, se pieptăna cu grijă și nu se dădea cu rujuri prea stridente. Era dintr-un sat din apropiere și se angajase de curând la un birou de avocatură ca secretară. Tatăl ei îi cumpărase apartamentul din banii strânși cu multă trudă timp de mai mulți ani. Nu era frumoasă și nici nu făcea nimic ca să fie. Era mai degrabă străvezie, invizibilă, de regulă oamenii nu o vedeau de aceea se simți ciudat când lumea îi acordă brusc prea multă atenție. De fapt nu îi plăceau oamenii, era timidă, introvertită, obișnuită să muncească și atât. Dar era onestă, sinceră și de o bunătate care era luată de cele mai multe ori drept naivitate.

Îi plăcea cartierul zgomotos, vesel și pestriț, singurele momente penibile fiind acelea în care copiii îi dădeau cu mingea în cap în timp ce se jucau sau frânau cu bicicleta exact în spatele ei. Și acum, când lumea șoptea iar ea nu știa secretul.

Asta până într-o zi când întorcându-se de la birou îl găsi pe vecinul ei politicos și cu ani mulți de la etajul I udând florile.

– Domnișoara Mara, ce mai faceți? o întâmpină bine dispus. De mult timp nu v-am mai văzut! Lumea este tot mai ocupată în ultima vreme, nu mai are timp de nimic! Vai, dar cât de rău îmi pare că nu ați cunoscut-o pe soția mea, ce bine v-ați fi înțeles, dar ea ne-a părăsit prea devreme, ce să-i faci, așa e viața…

A mai continuat câteva minute bune timp în care Mara zâmbea, dădea din cap aprobator și încerca să-l depășească. Apoi a zis:

– Nu vă uitați ce zice lumea că sunteți tânără. Faceți-l și gata! Nici nu o să băgați de seamă când crește, ascultați-mă pe mine că sunt om bătrân și aș fi vrut să am copii dar asta e, nu s-a putut, așa a vrut Dumnezeu…

Mara s-a oprit ca și curentată din încercarea de a se strecura pe lângă vecin.

– Ce să fac? a întrebat ea cu voce slabă.
– Știu că nu e treaba mea și oricum e un subiect delicat dar îmi sunteți simpatică, ați fi putut fi copilul meu. Gelu nu va divorța, noi îl știm de multă vreme, tot așa face și nevastă-sa îi iartă orice, foarte tânără nu mai sunteți deci cine o să vă iubească…
– Am 24 de ani, zise Mara tulburată maxim și negăsindu-și cuvintele. Și… care Gelu? reuși să articuleze.
– Cum care Gelu? Eu încerc să vă ajut, nu-i cazul să mă luați peste picior!

Discuția se opri brusc odată cu apariția lui Gelu însuși care se întorcea cu o pâine mare din care cineva rupsese o bucată, poate chiar el judecând după cum molfăia și cum s-a oprit brusc când i-a văzut. Mai avea o plasă în care se ghicea o bere la 2 litri și un pepene verde, combinație nefericită. Mara nu plecă ochii când îl văzu așa cum făcea în majoritatea cazurilor când se întâlnea cu cineva pe scară sau în jurul blocului. Voia să vadă cine era Gelu de care cică era ea amorezată sau ceva de genul ăsta. De data asta Gelu a lăsat ochii în jos încercând să treacă pe lângă ei cât mai repede. Mara nu-și amintea să-l mai fi văzut dar era posibil, tipul nu ar fi putut să-i atragă atenția: avea în jur de 30 de ani, început de chelie și o burtă marcată de tricoul Guci cu un c, mult prea strâmt, verde ca pepenele din plasă.

Vecinul își văzu de udatul florilor fluierând o romanță auzită la radio și prefăcându-se că nu-i cunoaște nici pe unul nici pe celălalt. Mara i-a făcut loc să treacă apoi începu și ea să urce spre etajul al II-lea neștiind dacă e cazul să mai adauge ceva sau nu. Totul era clar pentru toată lumea, mai puțin pentru ea. Ea nu știa cât e de complicată viața în cartier, câte telefoane fără fir există și cum nu poți fi atât de lipsită de suflet încât să strici singura distracție a acestor oameni care au atât de puțin! Totuși, după câteva trepte, vocea i se auzi subțire, parcă fără să o poată controla:

– Mă scuzați! Domnu’ Gelu!
– Da, se auzi de la etajul superior și un cap nedumerit, cu chelia din dotare își făcu apariția peste balustradă.
– Se pare că noi ne cunoaștem? nu găsi ea altceva ce să întrebe.
– Păiiii, lungi Gelu, io vă știu dom’șoară, că doară suntem vecini.
– Eu nu vă știu deloc.
– Acum mă știți, rânji el arătându-și dintele de aur din față. Nu vă neliniștiți, dom’șoară, bârfele mor repede în cartier dar oamenii au nevoie de ele ca… ca… eu de berea asta, găsi în sfârșit comparația potrivită și râse prea tare trăgându-i cu ochiul.

Mara nu mai zise nimic și intră repede în casă închizând ușa de două ori. La câteva luni, timp în care invizibilitatea ei se reinstala, apărură mai multe speranțe de natalitate crescută în cartier. Mara decise că nu era cazul să-și mai bată capul, oricum toți vecinii se comportau ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și încercau din când în când, atunci când era mai puțin străvezie, să o mărite. Nu cu Gelu, normal. Gelu era prea ocupat.

Crina VOINAGHI

Am auzit de multe ori expresiile: „Uită-te la tine/ Nu crezi că ar trebui să mai slăbești?/Ai încercat vreodată salata?/ Ar trebui să scapi de câteva kilograme ca să îți stea hainele mai bine!” etc.. Oamenii care fac asemenea „remarci” nu își dau seama că ele pot să rănească persoana în cauză scăzându-i astfel încrederea în sine.

Mulți tineri, de diverse vârste, se confruntă cu fenomenul de bullying din cauza imperfecțiunilor. Acestea creează tulburări psihice cum ar fi stima de sine scăzută sau depresie.

Ideea de „perfecțiune” este preconcepută încă din copilărie, toate desenele și filmele promovând figurile 90-60-90.

Ați văzut vreodată un personaj principal cu mai multe kilograme în plus sau cu vreo dizabilitate? Răspunsul este NU! De la păpușile Barbie la filmele și serialele din toate timpurile, un personaj „diferit” înseamnă un personaj antagonist care va fi învins de perfecțiune. Copiii ajung involuntar la ideea că imperfect înseamnă automat, rău.

Perfecțiunea este în ochii celui care vede dincolo de aspectul fizic, celui care are puterea să ajungă la mintea și inima persoanei în cauză. Nimeni nu poate fi la fel!

Un om este cu adevărat fericit în momentul în care reușește să se simtă bine în propriul corp.

Decizia de a face o schimbare trebuie să vină din dorința de a avea o viață sănătoasă sub nici o formă din cauza insultelor aduse de ceilalți sub scuza clasică „nu spun cu intenție rea / spun pentru binele tău”, neluând în calcul că acele cuvinte ar putea cauza răni care vor urmări toată viața persoana respectivă.

Fiecare om este unic în felul său. Ar trebui să începem să luăm în considerare „diferitul” și să promovăm ideea de ANTI-BULLYING atât în școli cât și în viața de zi cu zi.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU

clasa a VIII-a, CNDV

Aflat la a XI ediție, concursul derulat de către Organizația ”Salvați Copiii”, România, cu ocazia Zilei Internaționale a Siguranței pe Internet, abordează anual teme diferite. Tematica anului 2019 – „Aleg conștient. Stop dependenței de Internet!”– se încadrează în mișcarea globală propusă de INSAFE –rețeaua internațională a Centrelor Naționale „Better Internet for Kids”. În cadrul acestui concurs pot participa clase de elevi și profesori din învățământul preuniversitar din România, la categoriile I-III și grupuri de inițiativă din cadrul grădinițelor, organizațiilor pentru copii și tineret la categoria specială.

Organizația Salvați Copiii demostrează că:

• 96,1% dintre copii accesează Internetul folosind telefonul mobil smart.
• 99,3% dintre copii declară că au un profil pe o rețea socială.
• Cele mai populare rețele de socializare în rândul copiilor sunt Facebook (95,9%), Youtube (90,5%) și Instagram (81,4%).
• 27% dintre respondenți afirmă că, într-o zi obișnuită de școală, petrec peste 6 ore online sau își verifică constant dispozitivul de pe care navighează.
• În cazul unei zile libere, fie că vorbim de sfârșitul de săptămână sau de vacanță, 48,3% dintre copii petrec peste 6 ore pe zi online.
• Aproximativ 1 din 5 copii (23,5%) spun că postează de plictiseală, procent mai ridicat în rândul liceenilor.

De multe ori, motivul din spatele situațiilor neplăcute este lipsa de informare cu privire la dependența de Internet.

Noi, echipa de elevi din clasele IX-a E, X-a E, coordonată de prof. Nodiș Simona de la Colegiul Național ”Dragoș Vodă” ne vom înscrie în concursul propus de Organizația ”Salvați Copiii” în cadrul programului Ora de Net – „Aleg conștient. Stop dependenței de Internet!”.

În cadrul acestuia vom organiza o serie de prezentări despre dependența de net, la clasele V-a, VI-a, VII-a și a IX-a F. Acestea vor avea loc în perioada 10.04.2019, 11.04.2019, la orele de curs. Întâlnirea își propune să aducă împreună peste 50 de  reprezentanți ai grupurilor țintă, cu scopul promovării informațiilor privind riscul de dependență de Internet în rândul copiilor și tinerilor și crearea unui spațiu de discuții prin care să găsim împreună alternative de petrecere a timpului liber care să nu implice mediul online.

Salvați Copiii atrage atenția asupra modului în care utilizarea Internetului de către copii are efecte directe asupra stării lor emoționale și a performanțelor sociale și școlare.

Astfel, copiii care se încadrează în categoriile menționate mai sus spun că:

• sunt semnificativ mai nemulțumiți de relația cu părinții, prietenii și profesorii, precum și de viața lor din prezent;
• consideră într-o măsură semnificativ mai redusă că activitățile de zi cu zi au sens și sunt mai puțin optimiști cu privire la viitor;
• afirmă că au fost mai puțin relaxați în ultimele două săptămâni și sunt mai nemulțumiți de deciziile luate.

Prezența sporită în mediul online atrage în mod direct și expunerea la riscuri:

• 54% dintre copii afirmând că au fost deranjați sau supărați de către alte persoane pe Internet;
• 61% dintre respondenți spun că s-au simțit inconfortabil ca urmare a ceva văzut pe Internet, semnificativ mai multe fete și elevi de liceu.

În același timp, Internetul reprezintă o resursă, fiind folosit de către copii pentru a învața lucruri noi, a-și consolida cunoștințele și a-și dezvolta abilitățile. Întrebați ce anume le place să învețe folosind Internetul, majoritatea copiilor menționează lucruri care îi pasionează, despre care nu se vorbește la școală și care au o aplicabilitate în viața reală.

Caracterul interactiv al informației, posibilitatea de a folosi suport video sau audio și faptul că este facil, reprezintă principalele motivații pentru care copiii aleg să învețe online.

*

Ora de Net (Safer Internet) este un program sprijinit de Comisia Europeană, care cuprinde centre naționale active în Uniunea Europeană, având ca obiectiv comun promovarea utilizării în condiții de mai mare siguranță a Internet-ului și a noilor tehnologii online de către copii. Alte informații detaliate sunt disponibile pe www.oradenet.ro.

Organizația Salvați Copiii România a participat la programul de finanțare al Comisiei Europene și a câștigat licitația de proiect, asumându-și din 2008 rolul de Coordonator național.

Studiul privind utilizarea Internetului de către copii (2019) poate fi consultat la adresa: https://bit.ly/2WPjwll

Detalii la: www.oradenet.ro/concurs2019

Comunicat de presă