Stimată doamnă profesoară Aurelia Vișovan, în afară de activitatea dumneavoastră culturală în cadrul trupelor de teatru din Sighetul anilor ’50-’60 (descrisă pe larg în interviul de pe “Salut Sighet” din 24 noiembrie, rubrica Actualitate – Cultură – Interviuri) v-ați mai implicat și în manifestările cu caracter muzical. Despre ce este vorba?
A.V.: Da, este vorba despre concertele orchestrei semi-simfonice a profesorilor de la Casa de Cultură (unde se implicau și alți intelectuali sigheteni), în cadrul cărora eu aveam rolul de prezentator, oferind publicului informații despre compozitori și lucrările interpretate, pe care le sintetizam după consultarea unei bibliografii destul de bogate.

Red: În ce perioadă au avut loc aceste concerte și unde se țineau ?
A.V.: Implicarea mea a fost aproximativ în perioada 1955-1965, dar ele au continuat și mai târziu. Ele se desfășurau la Palatul Cultural.

Red: Ne puteți da câteva nume de profesori care cântau (vocal sau instrumental) în aceste concerte ?
A.V.: Da, îmi amintesc de doamnele Răcuciu Maria, Mihali Adriana, Darvai Noemi, Stupar Elisabeta, Botoș Lidia, domnii Hunyady Bela, Calogherato Constantin, Moiș Mihai și alții.

Red: Ce scop aveau aceste concerte ?
A.V.: Scopul a fost educația muzicală a publicului sighetean, cultivarea gustului pentru muzica clasică, (inclusiv arii din opere) sensibilitate nu tocmai ușor de format. Dacă muzica populară sau ușoară te antrenează oarecum instinctiv, pentru muzica clasică e nevoie de educație. Prin informațiile oferite despre viața compozitorului și mesajul piesei, publicul (cu studii și vârste diferite) era ajutat să intre în atmosferă și să recepteze frumusețea profundă a muzicii. Deși era o activitate benevolă, care-mi lua din puținul timp liber, m-am simțit foarte împlinită și bucuroasă să pot participa la aceste concerte.

Red: Vă mulțumim.

Autor, „Salut, Sighet!”
Grafică (foto), Pal Robert Zolopcsuk – din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012

Crăciunul este marea zi a Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, fiind sărbătorită de toți creștinii ortodocși ucraineni pe data de 7 ianuarie a fiecărui an. Acum mai bine de două mii de ani, Fecioara Maria, prin puterea Duhului Sfânt, a născut în Bethleemul Iudeii pe Pruncul Iisus, într-o iesle săracă. Atunci, cei trei magi de la Răsărit au văzut o stea luminoasă pe cer și, străbătând cale lungă pentru a o urma, au ajuns la Bethleem, aducându-I Mântuitorului, în dar, aur, smirnă și tămâie.

Sărbătoarea Crăciunului a reprezentat dintotdeauna un prilej de bucurie pentru creștini, și mai ales pentru copii, care așteaptă cu nerăbdare, an de an, zilele în care merg să colinde, împodobesc bradul, se duc la biserică și, după un post lung care începe la mijlocul lunii noiembrie, se bucură de Nașterea Domnului, la o masă îmbelșugată. Crăciunul este sărbătoarea tuturor posibilităților, sărbătoarea mult dorită de copiii emoționați care îl așteaptă cu sufletul la gură pe Moș Crăciun, sărbătoarea în care lumea creează mormane de iluzii, grămezi de vise ce se spulberă odată cu ultima urare auzită ca un șuier prelung, sărbătoare în care omenirea întreagă serbează ceva deosebit și nedefinit. Crăciunul nu este doar o întâlnire cu Moșul, ci este un spirit prezent în inimile noastre.

Creștinii ucraineni ortodocși de pe întreg cuprinsul județului Maramureș sărbătoresc Crăciunul pe rit vechi la data de 7 ianuarie. Calendarul Iulian după care sărbătoresc ucrainenii Sărbătoarea Nașterii Domnului este decalat cu 13 zile față de calendarul oficial. Datorită diferențelor calendaristice (stil nou și stil vechi), o bună parte dintre ortodocși au serbat multă vreme Crăciunul în ianuarie. Chiar și în zilele noastre, ucrainenii au păstrat acest obicei.

Tradiția locului spune că sub fața de masă se așează fân, iar în colțurile mesei sunt puși colacii pentru spor în anul care vine. Picioarele mesei sunt legate cu lanțuri, simbolizând unitatea familiei în anul care va urma și se aprinde o lumânare, pentru a recrea atmosfera din ieslea Viflaimului unde s-a născut Iisus. Colindătorii sunt răsplătiți cu mere, nuci și alte dulciuri, dar nu lipsesc banii. Cu siguranță că cea mai colindată gospodărie este cea a preotului.

De Sărbătoarea Nașterii Domnului sunt legate o mulțime de obiceiuri frumoase. Copiii care merg cu ,,Steaua” își confecționează o stea mare din lemn, împodobită cu hârtie colorată și cu crenguțe de brad sau vâsc, în mijlocul căreia se află de obicei și o iconiță ce o înfățișează pe Maica Domnului cu Pruncul.

Petrecerea Crăciunului constituie un ceremonial bine închegat. În seara de Crăciun se servesc 12 feluri (cel puțin 9) de mâncăruri de post: hreblenka – tocăniță de hribe; holupții – sarmale; babalke – gomboți; perohe – colțunași dulci; paleaneceke – colțunași cu varză; pșeneția iz medom – grâu fiert cu miere; fasoli iz slevame – fasole fiartă cu prune; iableka vareni – compot de mere fierte; nalezneke – clătite; reba – pește prăjit în ulei sau tăvălit în făină și fanke – gogoși. Cele 12 feluri de mâncare simbolizeză lunile anului și cei 12 apostoli. Sub fața de masă se pun cereale: semințe de dovleac, de floarea soarelui, grâu etc, și se păstrează acolo până în Ajunul Bobotezei, pentru a avea recoltă bună în noul an. De asemenea, se face un colac mic, în golul din mijloc punându-se busuioc, grâu sau ovăz, ori cereale combinate, semnificația fiind aceeași cu a semințelor puse sub fața de masă.

Colacul se taie de Vaseleanek (Ajunul Bobotezei) și se mănâncă. Și când toată lumea se așează la masă, în curte răsună colindele. Nu numai copiii au pornit cu Viflaimul, ci și adulții. Cei mici sun răsplătiți cu nuci și mere, iar cei mari sunt invitați în casă, să închine un pahar de pălincă. Obiceiurile gastronomice, ritualurile, modul de a ne bucura și de a jeli constituie salvări din cutumele globalizării.

În seara din Ajunul Crăciunului colindă doar copiii, iar la miezul nopții începe slujba la biserică – osenosne. La masa de Crăciun participă familia restrânsă sau extinsă, servirea mesei fiind precedată de o rugăciune. În prima zi de Crăciun umblă băieții la fete, însoțiți de instrumente muzicale – acordeon, ceteră, tobă, dar acest obicei este tot mai rar. Cuplurile căsătorite colindă în seara celei de-a doua zile de Crăciun, iar în seara a treia, se merge în pețit. În trecut, părinții erau cei care negociau răspunsul, iar întrebările din timpul ceremonialului de pețit erau codificate: „Aveți otavă de vândut?” – pentru fetele tinere; „Aveți fân de vândut?” – pentru fetele mai coapte; „Aveți paie de vândut?” – pentru cazurile mai dificile dintr-un punct de vedere sau altul în raport cu mentalitatea comunității.

Din tradiția noastră nu lipsește bradul de Crăciun, care este împodobit în familie. Sub bradul de Crăciun sunt așezate multe cadouri, acesta este împodobit cu ghirlande colorate, globuri strălucitoare și lumini multicolore. Și obiceiul de a se împodobi bradul este de dată relativ recentă și provine din țările germanice. Acesta își are originea în vechile credințe păgâne, care spuneau că bradul veșnic verde este un simbol al vieții. Obiceiul creștin al împodobirii bradului a fost atestat prima dată în Lituania în 1510. La început, bradul era împodobit cu mere, dulciuri și nuci învelite în hârtie poleită. Globurile au apărut ceva mai târziu, și fabricarea lor a luat o amploare tot mai mare. În vârful bradului se pune de obicei o stea, pentru a ne aminti de steaua văzută de cei trei magi. Și lumânărelele au fost cu timpul înlocuite cu beculețe electrice.

Ucrainenii nu concep Crăciunul doar în familie. Câțiva băieți se îmbracă în costume tradiționale și reprezintă Viflaimul. Aceștia anunță nașterea Domnului Iisus Hristos. Cu mic, cu mare, toți se duc la colindat, colindele fiind rostite în limba ucraineană. Ucrainenii sărbătoresc Crăciunul timp de 3 zile, aceștia sărbătoresc nașterea Lui Iisus cu aceeași tradiție din moși-strămoși. Crăciunul nu constă doar în a deschide cadourile în fața celor iubiți, ci a ne deschide inima către ei. Crăciunul este singura perioadă a anului când oamenii își pot urma propriile impulsuri și își pot exprima propriile sentimente fără rețineri.

De Crăciun nimeni nu trebuie să fie supărat, ci toți să ne bucurăm de Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos! Este o sărbătoare a împăcării, credinței și păcii. Iubesc Crăciunul!

Autor, Mihaela-Delia Firisciac
clasa a X-a G, C. N. Dragoș Vodă

N.R.: Echipa „Salut, Sighet!” dorește tuturor creștinilor care sărbătoresc Crăciunul pe rit vechi: З Різдвом Христовим!/ Crăciun fericit! și Щасливі свята!/ Sărbători fericite!

Joi, 30 noiembrie 2017, în cinstea Zilei Naţionale, la Alba Iulia a fost inaugurat Muzeul Museikon, un muzeu unic în țară, care cuprinde 5.000 de piese de artă religioasă şi cărţi vechi, fiind expuse însă, doar câteva sute dintre acestea. Cea mai veche carte aflată în muzeu datează din secolul al XVII -lea iar cea mai nouă, din secolul XIX. Din punct de vedere arheologic, se pot vedea atât piese care aparţin perioadei castrului roman, până la piese care aparţin cetaţilor medievale.

Clădirea muzeului a fost restaurată, aceasta funcţionând în trecut ca spital militar (în secolul XVII), ansamblul fiind Monument Istoric de clasa B. Se presupune că vechiul spital datează din perioada Principatului, neştiindu-se însă, data exactă, a fost atestată cartografic în anul 1711.

Cei 15 elevi ai C. N. „Dragoș Vodă”, însoțiți de prof. Vasile Mih (directorul instituției), Marius Voinaghi și Alina Oana Ilieș, au avut privilegiul de a se afla printre primele 200 de persoane care au vizitat muzeul tocmai în ziua deschiderii. Cu această ocazie, CNDV a fost dublu medaliat: o medalie pentru că a fost prima instituție școlară (grup organizat) care a trecut pragul Museikon – ului, iar o medalie a primit Cercul de Istorie „Gemina”. Întregul grup „drăgoșist” a primit câte un bilet de colecţie.

Cu toţii am fost impresionaţi de varietatea şi frumuseţea icoanelor, dar icoana care a stârnit cele mai multe priviri a fost şi una dintre cele mai controversate, aceasta reprezintă Sfânta Treime prin intermediul simbolului triunghiului şi prin cele 3 feţe care se îmbină. Este originară dintr-un atelier transilvănean şi datează de la finalul secolului al XVIII – lea, a fost găsită la Geoagiu de Sus, în judeţul Alba. Cele mai vechi icoane au fost găsite într-un atelier din Moldova, în Urisiu de Jos (judeţul Mureş), adică o icoană a Sf. Nicolae şi o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul.

Autor, Raluca Simion,
clasa a XI-a B, C.N. „Dragoș Vodă”

Profesorul Gheorghe Andrașciuc, maramureșean născut la Rona de Sus, absolvent al Universității București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, după ce a cochetat o perioadă cu „dăscălitul” în capitală, a revenit pe plaiurile natale. Este profesor titular de limba română la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației, actualmente fiind inspector școlar general adjunct în cadrul I.S.J. Maramureș. În anul 2010 a obținut titlul de doctor cu o teză – nici nu se putea altfel – dedicată unui scriitor sighetean: Alexandru Ivasiuc. Lucrarea a fost publicată în 2013 la Editura clujeană Grinta, având titlul: Alexandru Ivasiuc sau „vocația speculației teoretice”.

Pentru cititorii noștri solicităm detalii de la autor, din dorința de a-l readuce în casa și lectura concetățenilor noștri pe sigheteanul care promitea să se ridice la nivelul lui Marin Preda.

Brîndușa Oanță: Am observat, stimate domnule profesor, că ați făcut o „pasiune” pentru scriitorul nostru concitadin, Alexandru Ivasiuc. Ce/ cine a determinat interesul pentru opera literară a acestuia?
Gheorghe Andrașciuc: Interesul pentru opera literară a lui Alexandru Ivasiuc derivă din dorința mea de a aprofunda atmosfera culturală a unei perioade în care literatura a cunoscut atât „umbre”, cât și „lumini”. Peste această curiozitate intelectuală personală s-a suprapus statutul aparte al lui Alexandru Ivasiuc, absolvent al actualului Colegiu Național „Dragoș Vodă”, o personalitate care a înrâurit literatura națională din perioada postbelică. În acest sens, mi-am propus să întreprind demersuri de cercetare în vederea înțelegerii dinamicii raportării conștiinței critice la scriitorul și la omul Alexandru Ivasiuc, fiind stârnit de curiozitatea de a înțelege dubla referire la statutul prozatorului: scriitorul, care a făcut parte din canoanele literare românești, alături de Marin Preda, Augustin Buzura, Nicolae Breban ș.a., bucurându-se de toată considerația de care beneficia un scriitor canonic în literatura noastră, după 1989, a fost scos din categoria scriitorilor care au marcat discursul literar românesc. Prin urmare, pentru a adânci acest aspect, am analizat atât opera scriitorului, cât și Dosarele de urmărire informativă pe care Securitatea i le-a întocmit lui Alexandru Ivasiuc. În acest sens, monografia dedicată scriitorului sighetean abordează fără parti pris atât aspectele biografice ale prozatorului, cât și opera sa literară și eseistică.

Un alt element, care m-a determinat să mă aplec asupra lui Ivasiuc, a fost nevoia de a înțelege grila de receptare a operei de către conștiința critică postdecembristă, definită prin impunerea unor șabloane diferite de abordare. Oarecum tiparele ideologice existente în perioada în care a creat Ivasiuc au fost înlocuite cu alte clișee ideologice postdecembriste. Din această perspectivă, mi-am propus să aplic o grilă diferită de lectură a operei lui Ivasiuc și să-i urmăresc pașii în labirintul experiențelor sociale, identificând limbajul duplicității pe toate palierele sale.

Brîndușa Oanță: Considerați că opera lui Alexandru Ivasiuc are o latură subtilă a speculativului… romanesc?
Gheorghe Andrașciuc: Opera lui Alexandru Ivasiuc este omogenizată prin existența unui registru al subtilității gândirii ce scoate în evidență complexitatea ființei în fața jocului dintre „văzut” și „nevăzut”. În perioada „postliberalizării”, Alexandru Ivasiuc examinează tenebrele „obsedantului deceniu”, printr-o retorică în care sunt individualizate interogațiile generației sale. Sub această „umbrelă” a speculativului, se regăsesc temele operei sale precum: familia, iubirea, demascarea, amintirile, trecute prin grila procustiană a supratemei puterii. În reprezentarea acestora, Ivasiuc își articulează ideile cu vocația teoreticianului capabil de a surprinde mobilitatea speculației intelectuale a ideilor în care se reflectă interogațiile condiției umane obligate să trăiască în carapacea ideologică extrem de limitativă. În prelungirea acestui registru al gândirii, prozatorul supune dezbaterii contradicțiile societății, prin conturarea raportului antinomic dintre discursul oficial și adevărata realitate. Participând la încercările de a oferi răspunsuri la interogațiile contemporaneității, Alexandru Ivasiuc este preocupat de observarea inadvertenței dintre discursul politic și consecințele sale în plan social și moral. În această zbatere a prozatorului este oglindită în spațiul speculației intelectuale criza morală a personajelor care, de fapt, particularizează opera lui Alexandru Ivasiuc. Eticul nu este întotdeauna în concordanță cu principiile conștiinței sau nu este susținut de formele tangibile ale logosului, ceea ce determină prezența eșecului existențial și dezechilibrarea microcosmosului subiectiv. Criza ontologică capătă proporțiile unei crize sociale. De multe ori, în cazul personajelor care s-au identificat cu puterea, momentele de cumpănă le ajută să-și recâștige propria individualitate. Impasul social, moral sau politic le trezește sentimentul dureros că au urmat un itinerar greșit și că nu și-au ales „armele” existențiale cele mai eficiente, pentru a-și apăra individualitatea de vicisitudinile sociopolitice.

Singurătatea omului în cadrul societății marcate de ideologia comunistă reprezintă un alt element surprins de prozator în această zonă a speculativului. Ipostazierea interogațiilor individului într-o societate ce-i refuză dialogul creează premisele unui solitarism dureros, resimțit în zona ontologicului. Sentimentul singurătății în fața destinului acaparează aproape toate personajele scriitorului, generând o conștiință alienată.

Brîndușa Oanță: Care sunt „nuanțele” inedite vis-a-vis de opera lui Alexandru Ivasiuc pe care le-ați surprins în cartea dumneavoastră?
Gheorghe Andrașciuc: În proza lui Alexandru Ivasiuc poate fi identificat un palier al limbajului duplicitar în care este reprezentată retorica focusată pe evidențierea tarelor sistemului comunist. Scriitorul proiectează universul său romanesc spre intelectualitate, atât la nivelul ideilor propagate, cât și la nivelul stilisticii retoricii.

Într-un plan general al „jocului” existențelor determinate social, îndreptarea spre trecutul experiențelor reprezintă o încercare de regăsire a propriei identități. Retrospecția și introspecția faptelor săvârșite contribuie la definirea spațiului imanentului, de care personajele s-au distanțat, din cauza participării lor intense la vibrațiile mundaneității. Mulți dintre protagoniștii scriitorului, precum eroii romantici, se refugiază în atmosfera trecutului, unde caută să justifice o anumită stare de paralizie a voinței, cunoscută în prezent. Demersul lor este asociat cu pierderea sentimentului „ordinii”, care le-a dominat ipostaza prezentului. În acest demers, Alexandru Ivasiuc valorifică formula proustiană, în ceea ce privește restabilirea legăturii cu avatarurile ființei, trăite în trecut, pe baza memoriei voluntare sau involuntare. Focusarea pe anterioritate are doar rolul de a defini ființa prezentului, întrucât autorul este preocupat de cunoașterea trăirilor și a interogațiilor actuale.

Alexandru Ivasiuc este unul dintre scriitorii care sesizează atrocitățile săvârșite de aparatul represiv, aservit puterii oficiale. În romanele sale, sunt reprezentate tragediile umane din perioada „obsedantului deceniu”, datorate promovării opoziției eroilor față de pervertirea conștiințelor, urmărită de exponenții regimului totalitar. Printre primii scriitori, Ivasiuc a dezvăluit formele abominabile ale demascării, cruzimea anchetelor din celebrele „beciuri” ale Securității, formele de dezumanizare din cadrul închisorilor comuniste, șantajul, omniprezența informatorilor, modalitățile parvenirii sociopolitice, promovările datorate obedienței față de regimul politic și nu competenței, și alte multe metode care au generat stigmatizarea ființei umane.

În romanul politic, Ivasiuc nu face decât să analizeze, cu obstinație, influența nefastă a politicului asupra individului. În substratul prozei sale, dimensiunea ideologicului strivește omul, îl anulează ca ființă rațională, întrucât cel care acceptă să facă parte din mecanismul ei este supus „purificării” de tot ce înseamnă complexitatea umanului. Cu „ochiul” unui analist al raportului dintre individ și autoritate, Ivasiuc oprește procesul alienării, punându-și personajele în anumite circumstanțe în care să conștientizeze formele nocive ale politicii oficiale. Sentimentul descoperirii ipostazei lor alienate determină declanșarea procesului reabilitării, prin căutarea individualității pierdute.

Din perspectiva receptării operei, o parte a criticii a adus anumite reproșuri dezechilibrului dintre narativitate și descriptivitate, cultivării abstracțiunilor, dar și apropierii periculoase a lui Alexandru Ivasiuc de putere. Cert este că prozatorul s-a folosit de acest mediu pentru a-i surprinde viața subterană și pentru a deconstrui scenariul ideologic în care indivizii reprezentau niște pioni aflați în „jocul” autorității.

Brîndușa Oanță: Istoriografia literară îl prezintă pe Alexandru Ivasiuc ca pe un scriitor destul de controversat. De la implicarea în revoltele din 1956 până la colaborarea cu securitatea, e o schimbare dramatică. Ce ne puteți spune despre acest aspect?
Gheorghe Andrașciuc: Alexandu Ivasiuc a fost o figură imprevizibilă, aflată într-o perpetuă mobilitate. Era un om care nu își putea cenzura ideile și gândurile, ci verbaliza ce simțea. Comunicate rapid, părerile sale nu reușeau să treacă prin sita cenzurii a ceea ce era permis în epoca totalitară. Primele semne de revoltă față de politica oficială sunt depistate încă din anii ’50, în perioada studenției, la Facultatea de Filozofie a Universității din București, când Ivasiuc a intrat sub observația serviciilor aparatului represiv încă din 1952.

Un moment semnificativ al implicării scriitorului în demantelarea mitului comunist este cel al protestelor studențești din noiembrie 1956, când Alexandru Ivasiuc a avut un rol important în procesul destabilizării regimului stalinist. După arestare, Alexandru Ivasiuc a fost încarcerat la Jilava, Aiud și la Gherla și în lagărele de muncă Periprava, Stoienești, Rubla-Călmățui și Salcia.

Atitudinea antitotalitară a prozatorului este cuprinsă în două Dosare de urmărire informativă, organizate în șase volume, întocmite în interiorul structurilor Securității. În spațiul public, este propagată ideea colaborării scriitorului cu structurile Securității. După analiza atentă a Dosarelor, asemenea informație nu este susținută de dovezi concludente. Mulți se referă la acuzațiile formulate de Paul Goma, însă Nota pe care o invocă scriitorul disident nu este semnată, ea putând fi extrasă de către Securitate din catalogul de recenzii existent la vreo editură sau revistă literară. Din cele două Dosare de urmărire informativă ale romancierului nu decurge calitatea de colaborator sau informator, ci dimpotrivă, iese în evidență poziția ostilă față de regimul politic, dar și o exacerbată neîncredere a Securității în prozator. Pentru mai multe detalii, cei interesați de reconstituirea atmosferei epocii respective și a statutului de victimă al prozatorul, impus de serviciile obediente regimului politic, pot citi studiul Alexandru Ivasiuc sau „vocația speculației teoretice”.

Brîndușa Oanță: Ce detalii considerați că sunt mai spectaculoase din biografia familiei Ivasiuc?
Gheorghe Andrașciuc: Întreaga viață a scriitorului este spectaculoasă. Încă de pe băncile actualului Colegiu Național „Dragoș Vodă”, Alexandru Ivasiuc ieșea în evidență printr-o curiozitate intelectuală de excepție, situându-se printre primii elevi ai acestei instituții de învățământ. Această implicare activă în interesele colectivității l-a însoțit pe Ivasiuc pe tot parcursul existenței sale. Oarecum, prozatorul împărtășește situația paradoxală a scriitorului din perioada comunistă, fiind obligat să trăiască în spațiul ideilor exprimate prin operă, modelat de orchestratorul politic. Din această perspectivă, scriitorul sighetean a făcut parte din grupul intelectualilor, redus sub aspect numeric, care a avut curajul de a relativiza linia politică trasată de ideologii partidului unic. Prin urmare, elemente de interes în biografia lui Ivasiuc pot fi situate pe două paliere. Pe de o parte, după cum am scris și în studiul dedicat prozatorului, după eliberare, a devenit o prezență umană și literară ieșită din tiparele firescului, cunoscând rapid succesul social și profesional: a fost secretar al Uniunii Scriitorilor, redactor-șef al Editurii „Cartea Românească”, director al Casei de film nr. 1 și funcționar al Ambasadei SUA din București. În timpul vieții, scriitorul a fost prețuit și recompensat prin numeroase premii naționale, făcând parte din canoanele istoriilor literare. Temeritatea ideilor susținute prin opera sa, utilizarea mijloacelor de primenire a discursului epic și oglindirea interogațiilor generației sale au reprezentat câteva dintre elementele care au fost apreciate de contemporanii săi. Dincolo de această dimensiune a fluxului devenirii sociale și artistice a lui Ivasiuc, ascensiunea rapidă a surprins conștiința critică. De fapt, mobilitatea gândirii, finețea intelectuală a personalității, curajul fără limite, autenticitatea gândirii și a faptelor, retorica de o frumusețe cuceritoare, îl plasau pe Alexandru Ivasiuc în centrul atenției, indiferent de contextul în care se afla.
Într-un alt plan al receptării lui Ivasiuc, din perspectiva conștiinței postdecembriste, dramatismul biografiei, atitudinea antitotalitară a romancierului sunt eludate în totalitate. Receptorii se lasă conduși de eticheta de apropiat de putere, aplicată lui Ivasiuc, de cele mai multe ori nejustificat și malițios. Cititorii din prezent nu mai sunt dispuși să contribuie la descifrarea dramei omului Ivasiuc, care nu s-a putut regăsi în inepțiile proliferate de puterea comunistă, punând în subsidiar statutul de victimă al prozatorului, persecutat de sistem, exmatriculat din Facultatea de Filozofie a Universității din București și din Facultatea de Medicină din București și arestat în urma intenției sale de a organiza o manifestație de amploare în Piața Universității, în vederea sprijinirii colegilor din Ungaria. Din cauza poziției sale anticomuniste, pe 4 noiembrie 1956, scriitorul a fost arestat și supus unor anchete brutale, în celebrele beciuri ale Securității, și condamnat la cinci ani de detenție, iar după eliberare, a fost deportat în Bărăgan, întrucât Securitatea a considerat că prozatorul nu a fost suficient „reeducat” în spiritul societății socialiste. Sunt câteva date din biografia scriitorului curmată brusc în timpul cutremurului din ’77.

Brîndușa Oanță: Prin ce credeți că s-a distins Alexandru Ivasiuc față de ceilalți scriitori din generația lui?
Gheorghe Andrașciuc: Desigur, oricare dintre scriitori se particularizează în raport cu ceilalți prin registrul stilistic și discursiv și prin retorica ideatică, adică viziunea asupra lumii, prin reprezentarea felului în care omul se raportează la celălalt și prin temele abordate. Ce îl individualizează pe Alexandru Ivasiuc față de scriitorii pe care dumneavoastră i-ați amintit este reprezentarea mecanismului puterii, în multiple experiențe umane și sociale. În plan literar, Alexandru Ivasiuc este cunoscut ca promotor al romanului-eseu. Alături de Nicolae Breban, de Augustin Buzura ș.a., el a avut inițiativa salutară de a reînnoda legătura estetică cu romanul interbelic de analiză, întreruptă de realismul socialist. Pe de altă parte, Ivasiuc a avut meritul de a fi contribuit, cel puțin prin romanul său de debut, Vestibul, la dezideologizarea discursului romanesc, prin ocolirea dogmatismului estetic al perioadei staliniste. Din această perspectivă, universul său imaginar se structurează în opoziție cu literatura proletcultistă, centrată pe ilustrarea realismului socialist și pe schematismul maniheic al personajelor, proiectând diegezele spre formele superioare de cunoaștere și spre structurile narativității cu elemente puternic intelectualizate, prezentate într-un mod strălucitor. În mai multe sectoare, Alexandru Ivasiuc depășește retorica realismului dogmatic, care a modificat fundamental structura literarității. Dacă în perioada anterioară „liberalizării” scriitorii au fost nevoiți să redea în operele lor, aliniate ideologic, formarea „omului nou”, ca prototip al societății egalitariste, Alexandru Ivasiuc a fost cel care a modificat radical discursul literar. Pe de o parte, a prezentat „obsedantul deceniu”, cu instrumente critice evidente, sancționând tenebrele sociale, politice și morale ale acestei etape, pe de altă parte, a conturat un discurs care se remarcă printr-o analiză psihologică ascuțită și printr-o atitudine reflexivă și analitică în fața existenței, depășind astfel schematismul prozei agreate de regim. Pentru a demonstra că poate crea în orice registru al epicității, prozatorul revigorează, în unele direcții, formulele tradiționale, însă fără a abandona resursele eseistice.

Pentru Alexandru Ivasiuc, literatura reprezintă o formă eficientă pentru provocarea receptorului la un dialog al conștiințelor. Prin interogațiile lansate, cărțile sale au ca scop suscitarea spiritului reflexiv. În viziunea scriitorului, textul nu reprezintă o oglindire ad litteram a realității, ci surprinde unele trăsături ascunse „ochiului” profan. Așadar, literaritatea lui Ivasiuc pledează pentru o personalitate activă, implicată în scrierea istoriei. Prozatorul eludează evaziunea în spațiile idilice, mitice sau exotice, oprindu-se asupra problemelor contemporaneității. Evaziunea în trecutul nicidecum idilic este determinată doar de oportunitatea conștientizării necesității autoevaluării propriului fatum.

În raport cu ceilalți prozatori, Alexandru Ivasiuc se particularizează și prin reiterarea obsedantă a temei puterii, care a reprezentat dintotdeauna o provocare pentru scriitori. Eroii prozei lui Ivasiuc parvin pe scara socială, nu prin intermediul banilor, ca la Balzac, ci prin intermediul puterii pe care o obțin, de cele mai multe ori, pe căi oculte. Proza scriitorului se individualizează prin tendința personajelor de a se raporta la mecanismele puterii, din interiorul sistemului. Vraja autorității împarte eroii scriitorului în două categorii antagonice: pe de o parte, apar personajele care se identifică cu autoritatea, pe de altă parte, apar personajele care luptă împotriva forței distructive a puterii. Cert este că, în ambele situații, puterea determină prezența eșecului ontologic, punând eroii în ipostaza unor ființe tragice. E o formulă de a se delimita de puterea condamnabilă.

Într-un alt registru al creației sale, predispoziția spre o viziune abstractizată, caracteristică prozatorului, este transferată personajelor sale. Înzestrat cu o puternică forță a teoretizării, scriitorul manevrează cu abilitate ideile conceptuale, care, de multe ori, derutează cititorul în urmărirea lor. Formele epicității sunt reduse la minimum, făcând loc elementelor descriptivității. Cel puțin în primele sale romane (Vestibul (1967), Interval (1968) și Cunoaștere de noapte (1967)), epicul este folosit pentru a promova dezbaterile sociopolitice. În următoarele romane: Păsările (1970), Apa (1973), Iluminări (1975) și Racul (1976), prozatorul adoptă instrumentele tradiționalismului, asigurând un oarecare echilibru între narativitate și descriptivitate. În planul construcției exterioare a personajelor, Ivasiuc își focalizează atenția pe eroii din societatea superioară, atât sub aspect politic, cât și social. Ei devin expresia viziunii auctoriale în raport cu resursele sociopolitice. Protagoniștii sunt puși în situația de a reflecta asupra interiorității lor și asupra statutului ontologic al propriei ființe. Prin această stare reflexivă și introspectivă, ”ființele de hârtie” se înscriu în categoria marilor spirite umane, care caută justificări raționale, privind impasul lor în spațiul mundaneității. Așadar, tensiunea conștiinței generată de dinamica socială, proiectată în zona tumultuoasă a puterii și îmbrăcată într-o formulă eseistică, reprezintă una dintre trăsăturile individualizatoare ale creației lui Ivasiuc.

Brîndușa Oanță: Dispariția sa dramatică la cutremurul din ‘77 a curmat o carieră literară de mare forță. Credeți că s-ar fi ridicat, dacă ar mai fi trăit, la nivelul unui Marin Preda, Nicolae Breban sau Augustin Buzura?
Gheorghe Andrașciuc: Alexandru Ivasiuc are un potențial creator de excepție. Forța narativității atât la nivelul construirii discursive, cât și la cel al viziunii, surprinderea anomaliilor sistemului politic care a mutilat numeroase destine, înzestrarea personajelor cu o anumită forță de dezbatere a ideilor sunt câteva particularități care puteau căpăta și alte forme de expresie artistică. Cu siguranță, Alexandru Ivasiuc a avut un potențial creativ și cultural de excepție. E greu de stabilit locul lui Ivasiuc în raport cu scriitorii pe care i-ați amintit, însă, cu certitudine, ar fi reprezentat o voce de prim-rang în cultura și literatura română și nu numai.

Brîndușa Oanță: Pentru că tot sunteți un specialist în proza maramureșeană, puteți nominaliza un urmaș contemporan al lui Alexandru Ivasiuc?
Gheorghe Andrașciuc: Nu cred că putem vorbi de un urmaș al lui Alexandru Ivasiuc, însă trebuie subliniat că Maramureșul a dăruit țării numeroși prozatori de excepție.

Brîndușa Oanță: Care credeți că ar fi modalitățile de a-l face mai cunoscut pe Alexandru Ivasiuc, cititorilor, mai ales celor maramureșeni, cu precădere celor tineri?
Gheorghe Andrașciuc: Trebuie să pornim de la ideea potrivit căreia prezentul se raportează la această literatură din perspectiva libertății de opinie de care se bucură, ignorând limitele extraordinare și seismele estetice la care au fost supuși scriitorii. Este greu de înțeles pentru cineva care trăiește într-o societate democratică subordonarea scriitorilor unor stereotipii ideologice nimicitoare. Actualitatea nu este dispusă să reflecteze asupra poziției intrepide a multor scriitori, printre care s-a numărat și Ivasiuc, de a ignora, în mod voluntar, șabloanele procustiene ale cenzurii, supunându-se astfel celor mai drastice sancțiuni din partea sistemului represiv. În prezent există, o oarecare recunoaștere a importanței pe care o ocupă Ivasiuc în literatura română. În manualul din clasa a X-a, la nuvela psihologică, se studiază Corn de vânătoare, o bijuterie a creației lui Alexandru Ivasiuc.

În vederea promovării creației scriitorului amintit, intenționăm demararea colocviilor județene la care să participe cadrele didactice, studenții și elevii din județul Maramureș. Sper ca în ianuarie să putem lansa proiectul educațional prin care vom demara o discuție despre rolul operei scriitorului sighetean în cadrul literaturii române.

Brîndușa Oanță: De unde putem procura lucrarea și în ce tiraj a apărut?
Gheorghe Andrașciuc: Cartea poate fi procurată de la Librăria „George Coșbuc” (Sighet) și de la alte librării din țară, și a apărut într-un tiraj de 300 de volume.

Brîndușa Oanță: Mulțumim și vă dorim să continuați (re)descoperirea lui Alexandru Ivasiuc!
Gheorghe Andrașciuc: Cu siguranță, există numeroase valențe în cadrul operei lui Alexandru Ivasiuc asupra cărora merită să ne aplecăm. După cum am mai subliniat, în alte ocazii, lectura operei scriitorului sighetean poate reprezenta un exercițiu intelectual de excepție. Considerațiile exprimate în acest interviu sunt decupate din studiul pe care l-am dedicat lui Alexandru Ivasiuc, elaborat sub coordonarea profesorului universitar doctor, Mircea Popa. Înainte de a vă mulțumi pentru promovarea scriitorului Alexandru Ivasiuc, vreau să spun că, dacă îi vom citi opera în cheia epocii în care a fost creată, cu siguranță, vom „vedea” valoarea extraordinară a acesteia.

Autor, Brîndușa Oanță

Îmi place viaţa mea de când sunt aici. Oamenii mă întreabă tot timpul cum mă simt, ceea ce înainte nu se întâmpla aproape niciodată. Mănânc la ore fixe şi, nu mai are rost să vă spun, înainte chiar nu era posibil, în plus, când prind un moment favorabil – care îşi face apariţia de 2-3 ori pe zi – dorm pentru simpla plăcere de a dormi. Chiar şi visez. Prima dată când mi s-a întâmplat, nu ştiu să vă spun când, pentru că nu mă interesează ce zi e sau cât e ora, m-am trezit atât de speriat, încât am stat apoi treaz aproape 24 de ore de teamă să nu mă înstrăinez iar în cine ştie ce lumi ilogice. Dar apoi am descoperit plăcerea de a visa, lucru din pricina căruia mă tem că mă veţi judeca, am 54 de ani şi 2 luni şi nu-mi aduc aminte să fi visat vreodată.

Azi-noapte am visat ceva din altă lume, m-am gândit la asta toată dimineaţa, ceea ce mi-a dat de lucru şi m-a încântat în acelaşi timp. M-am trezit reflectând la lucruri care nu-mi trecuseră vreodată prin minte, la alte universuri, la cât de mici suntem noi, oamenii, şi cât de importanţi ne credem cu munca noastră, chestii profunde de genul ăsta, de care aş fi spus înainte că sunt nişte prostii de-ale idealiştilor şi poeţilor. Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Voiam să vă povestesc visul. Se făcea că eram într-un loc ce semăna bine cu un gol alpin, doar că era un stejar bătrân, cel mai bătrân pe care îl văzusem vreodată, lucru destul de neverosimil în asemenea peisaje. Vântul bătea destul de tare – lucru normal pentru acel loc, mă gândeam eu, dar ceea ce nu era normal, deşi atunci credeam că este, era un om care stătea lipit de trunchiul copacului într-o poziţie ciudată, nici aşezat nici în picioare, cu orbitele goale ca ale unui imens fetus avortat. Avea un păr alb, lung ce strălucea şi pe care lumina îl făcea să pară argint lichid. Era mult mai înalt ca mine, cam înfricoşător dar în vis nu îmi era frică de el. Când m-am apropiat am văzut că stătea pe o broderie ce se întindea pe toată pajiştea, până dincolo de orizont, la care lucrau zeci de mii de omuleţi pentru care singurul scop în viaţă părea a fi terminarea operei de artă care ţinea loc de pământ, iarbă, flori. Am deschis gura să-l întreb unde mă aflu, dar colegul de încăpere a început să geamă şi m-am trezit. Îmi pare rău, mă întreb ce sunet avea vocea lui. În fine, visez în fiecare noapte, niciodată acelaşi lucru, iar dimineaţa mi-o petrec gândindu-mă la ce am visat, timp petrecut cu folos, aş spune. Înainte nici nu eram conştient de faptul că îmi funcţionează şi emisfera dreaptă a creierului.

Când soţia mea sau copiii vin în vizită, îmi aduc tot felul de bunătăţi, care s-au micşorat în cantitate pe măsură ce a trecut timpul, transformându-se într-un final doar într-un măr cules de pe drum sau o bomboană luată dintr-un magazin de lux ori de pe la recepţia unui hotel. Dar eu chiar nu am nevoie de nimic, mâncarea de aici e comestibilă, de cele mai multe ori chiar gustoasă, în afară de grişul în lapte pe care nu-l suport, dar în majoritatea timpului chiar nu îmi este foame. Şi privirea lor s-a schimbat: la început plină de milă, simpatie şi speranţă, toate dispărând rând pe rând şi lăsând locul unei sclipiri de nedumerire, apoi ciudă şi, într-un final, dispreţ. Neştiind cât timp trecuse de la internare, puteam doar să presupun că nevastă-mea nu îşi mai putea cumpăra tot ce visa, fiu-meu nu mai avea bani pentru motorul care consuma cât 10 maşini normale şi pe care şi-l dorise nespus – cum îmi mărturisise nevastă-mea, aşa că am făcut pe dracu-n patru să-l primească la majorat – şi că fiică-mea era aproape exclusă din grupul fetelor care mergeau în fiecare săptămână la cosmetică, manichiură şi mai ştiu eu câte, necesare toate pentru supravieţuire, cum îmi spusese ea într-un moment al meu de mare naivitate când am criticat-o pentru cheltuielile exagerate.

Oricum, eu de când sunt în patul ăsta, cu cearşafuri mai mult sau mai puţin albe, sunt fericit. Am descoperit gustul mâncării, pot acum să fac diferenţa între orez şi cuşcuş, ceea ce înainte nu reuşeam, pentru că mâncam atât de repede şi pe apucate, încât tot ce mă interesa era să am stomacul plin. Când beau câte un pahar de apă, după vizita de dimineaţă a doctorului şi cea de seară, mă aşez liniştit şi savurez lichidul incolor şi fără gust atât de încet şi cu atâta poftă, încât nici cel mai scump whisky nu-mi amintesc să-mi fi plăcut atât de mult. Am un radio mic portabil pe care mi l-a adus nevastă-mea în prima zi, să nu mă plictisesc. Poate singurul lucru care mi-ar displăcea ar fi să deranjeze pe cineva şi să mă oblige să-l închid. Deocamdată colegul meu de salon doar geme din când în când, uneori mai prelung, şi atunci apare o asistentă grăbită care îi mai suplimentează doza de morfină. În rest nu pare să îmi observe prezenţa, darămite să-l deranjeze radioul meu. Iar dacă e o muzică bună atunci când intră în salon, asistentele şi doctorii îmi zâmbesc plini de înţelegere.

Doctorul era la început foarte amabil şi drăguţ, dar cu timpul a început să pară iritat de prezenţa mea şi îmi tot propune tratamente din ce în ce mai chinuitoare, pe care le fac strângând din dinţi, pentru a nu avea niciun motiv să mă dea afară din bula mea de singurătate binecuvântată. E drept că mă simt din ce în ce mai rău, mi-a căzut părul şi abia mă duc singur până la baie, dar orele care îmi rămân doar pentru mine sunt tot ce vreau. Mă enervează puţin doctorii şi asistentele când îmi spun că sunt speranţe, că tratamentul dă rezultate şi în curând mă voi întoarce acasă. Mă enervează şi schimbarea de atitudine a neveste-mii, care e de vreo două zile mai zâmbitoare. Doar nu am muncit eu atâţia ani, nu am dormit nopţile, nu am visat, nu am simţit gustul mâncării ori dulceaţa clipelor când muzica clasică se revarsă de la radio ca acum să devină toţi obraznici şi să-mi spună că sunt bine şi că pot să-mi reiau ritmul normal al vieţii.

Autor, Crina Voinaghi

Povestire publicată în 19 septembrie 2017 în Revista de Povestiri apreciată de Lavinia Bălulescu la concursul trimestrial de povestiri – „Un început foarte bun, puțin mister, plus un gust amar necesar, bine scrisă.”

Pasiunea pentru limba română, pentru literatură, este un atribut forte al elevilor de la C.N. ,,Dragoș Vodă”. De-a lungul anilor, numeroși liceeni au fost premiați la olimpiadele de limba română, sau la concursurile de profil. Deși încă în vacanță, tânăra Daria Rapolti (clasa a IX-a B), însoțită de d-na profesor de limba română Raluca Lozbă, cea care s-a ocupat și de ,,antrenarea” Dariei, a preferat ,,să dea o fugă” până la București ca să participe la Olimpiada Internațională de Lectură, competiție organizată de Ministerul Educației Naționale la care au luat parte elevi din Cipru, Republica Moldova și România. Daria nu și-a sacrificat în zadar vacanța, ci s-a întors cu o clasificare pe un onorabil loc V și Mențiune. Și dacă tot a început școala, considerăm că este un subiect plăcut de trecere de la vacanța activă a unor elevi, la școala ,,obligatorie” a tuturor :). De reținut faptul că Daria a obținut nota 10 la Evaluarea Națională.

Brîndușa Oanță: Daria, se pare că ai avut o vacanță de vară proactivă. Cine te-a ,,obligat” să muncești vara?
Daria Rapolti: Odată cu aflarea veştii calificării la etapa internațională nu a fost nevoie ca nicio altă persoană să mă „oblige” să muncesc, eu însămi dorindu-mi cu înflăcărare să particip, făcând, bineînțeles, eforturile necesare, printre care şi întreruperea mult așteptatei vacanțe de vară…:)

Brîndușa Oanță: Cine ți-a inoculat pasiunea pentru citit, pentru lectură?
Daria Rapolti: Pasiunea pentru lectură s-a ivit brusc, de la sine, învăluindu-mă asemenea unei pânze fine încă din anii copilăriei. Odată cu prima carte citită a luat naştere ceea ce avea să devină mai târziu setea de cuvinte.

Brîndușa Oanță: Ce s-a întâmplat în concursul propriu-zis?
Daria Rapolti: Am susţinut o probă scrisă, al cărei conținut a fost structurat pe trei subiecte: primul vizează capacitatea de înțelegere și interpretare a unui text ficțional, al doilea vizează capacitatea de înțelegere și interpretare a unui text nonficțional și al treilea capacitatea de înțelegere și interpretare a unui text multimodal (o imagine). Tema concursului a fost ideea de libertate, ilustrată printr-un fragment din romanul „Absolut tot” scris de Nicola Yoon şi regăsită totodată în cadrul dezbaterii la care am luat parte și care a fost moderată de prof. univ.dr. Liviu Papadima de la Universitatea din București și prof. Florentina Sânmihăian, cunoscuta autoare a manualelor din clasele gimnaziale.

Brîndușa Oanță: Ținând cont că a fost un concurs internațional ți s-a părut dificil?
Daria Rapolti: Nu aş zice că a fost dificil, ci mai degrabă solicitant, o asemenea etapă trezind un tumult de trăiri, care au modelat concepția fiecărui participant în ceea ce priveşte întreaga experiență.

Brîndușa Oanță: Cum te-ai antrenat pentru concurs? Ce-ai citit?
Daria Rapolti: Pregătirea nu a fost una intensă, deoarece în cadrul acestei olimpiade accentul cade pe creativitate şi pe intuiție, dar lecturarea anumitor cărți, în special a celor din Clubul de lectură ART a fost indispensabilă.

Brîndușa Oanță: Totul a fost o “luptă” sau ați avut timp și de socializare?
Daria Rapolti: Datorită programelor culturale ce presupuneau vizitarea anumitor obiective au existat numeroase momente destinate socializării. Am vizitat Muzeul Literaturii Române, care m-a impresionat prin numeroasele manuscise ale marilor scriitori și fotografii inedite ale acestora, dar și prin mijloacele moderne de promovare a literaturii (holograme, filme). Astfel, prin iubirea de carte, s-a creat o punte între noi, concurenții, deveniți mai apoi prieteni.

Brîndușa Oanță: Ce ți-a ,,șoptit” d-na profesoară Raluca Lozbă pe parcursul concursului?
Daria Rapolti: Încrederea este cuvântul cheie, doamna profesoară Lozbă Raluca încurajându-mă şi oferindu-mi sprijinul de care aveam nevoie.

Brîndușa Oanță: Pasiunea ta pentru lectură, pentru cărți are o anumită ,,tradiție”. Poți să punctezi și alte performanțe de-ale tale pe această direcție, dar și în alte domenii?
Daria Rapolti: În primul an de gimnaziu am participat la Concursul Național „Ionel Teodoreanu”, unde m-am clasat pe locul al şaselea, ca mai apoi, în anul următor, să iau parte la acelaşi eveniment. De asemenea, m-am calificat la faza națională a concursului „Bătălia Cărților”. În clasa a VIII-a am participat la două olimpiade naționale: Olimpiada „Lectura ca Abilitate de Viață” şi Olimpiada de Limba si Literatura Română, unde am obținut premiul al III-lea. Mi-am îndreptat interesul şi spre olimpiada de engleźă, unde am reuşit, de asemenea, să obțin rezultate satisfăcătoare.

Brîndușa Oanță: Nu ți se pare pasiunea ta pentru lectură un pic… desuetă?
Daria Rapolti: Lectura, o cale de transcedere, nu se va învechi nicicând, sper eu, dar chiar şi aşa, pasiunea pentru cărți dăinuie încă în nenumărate suflete, drept pentru care nu consider că aceasta a fost cuprinsă de negura timpului, cel ale cărui bariere se doresc continuu spulberate de arta cuvântului.

Brîndușa Oanță: Ai intrat într-o clasă bună, profil matematică – informatică. Nu crezi că vei avea mult mai puțin timp pentru lectură?
Daria Rapolti: Cu toate că probabil vor exista clipe în care mă voi simți limitată în ceea ce priveşte timpul destinat cărților, am să încerc să creez un anumit echilibru, deoarece doar lectura poate dezlănțui jocul fanteziei, atât de necesar nouă.

Brîndușa Oanță: Cu ce gânduri începi anul școlar 2017-2018?
Daria Rapolti: La fel ca până acum, am decis să îmi dau silința pentru a face doar ceea ce îmi doresc cu adevărat, această idee, care poate părea pentru unii ambiguă, fiind cea după care mă voi ghida.

Brîndușa Oanță: Care este sportul tău preferat în afară de cel al minții? Ce pasiuni mai ai?
Daria Rapolti: Nu pot să spun că mă dau în vânt după sport, cu toate că nu aş refuza nicicând o partidă de tenis, dar dacă ar fi să numesc o pasiune, aceea este desenul – un alt mod de a pătrunde dincolo de învelişul anost al lumii.

Brîndușa Oanță: Mulțumesc, Daria, și mult succes la învățătură! Și… ne mai întâlnim la liceu, dar și pe site-ul ,,Salut, Sighet”!
Daria Rapolti: Cu mare drag!

Autor, Brîndușa OANȚĂ

20 august 2017
Bogdan Popescu (trainer): Care fel de mâncare te caracterizează (poate să fie fruct, legumă, animal) şi de ce?
Eu: Mâncarea care cred că mă caracterizează este sfecla roşie deoarece, într-un fel sau altul, reuşesc să îmi las amprenta în vieţile persoanelor cu care intru în contact.

Nu ştiu exact scopul întrebării, dar tind să cred că este unul foarte educativ.

După mult timp, am simţit cum toate planetele mi se aliniază într-un drum perfect spre cealaltă parte a ţării. Reuşita din timpul şcolii în urma participării la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer, mi s-a materializat şi, cu cea mai mare sinceritate mărturisesc că nu sunt dezamăgită deloc. După cum mă ştiu cei apropiaţi, sunt un copil tare imprevizibil şi nătâng, însă, ceva legat de acest subiect îmi atrage atenţia fără prea mult efort şi mă maturizează instant. Cred că o pot numi pasiune.

21 august 2017
Ştiaţi că în acest mod deţinuţii surdomuţi comunicau un enunţ incredibil de drăguţ?
“Dumnezeu este aici”. Artistul Bogdan Raţă, lector la Facultatea de Arte şi Design din Timişoara, a concretizat manifestul care pentru unii era singurul lucru ce îi mai ţinea în viaţă. Mulţi deţinuţi au preferat să se sacrifice în numele spiritualităţii, iar această sculptură este pe departe cea mai bună reprezentaţie a purităţii şi a credinţei pe care am văzut-o până acum.

22 august 2017
Închisoarea de la Râmnicu-Sărat se află într-o stare avansată de eroziune şi nu o puteam vizita în nici un fel, de aceea un reprezentant al institutului, care se ocupă în prezent de restaurarea clădirii, ne-a făcut un tur virtual. Domnul Cosmin Budeancă, foarte comic şi simpatic de altfel, afişează o pasiune aparte pentru această nu prea cunoscută închisoare, încercând de mulţi ani să îi facă trecerea de la spaţiu recluzionar la memorial.

23 august 2017
Unul din cei doi foşti deţinuţi politici pe care i-am întâlnit ne-a onorat cu prezenţa sa într-o zi de miercuri. În prezent dânsul, Ion Sarion, profesează ca medic la Buzău. Ce m-a impresionat la el a fost faptul că nu poartă pică oamenilor care i-au provocat multă suferinţă şi că este supus propriului destin.

24 august 2017
Ziua de 24 august ne-a întâmpinat devreme cu o mică excursie în trei locaţii: Cascada Pruncea, Barajul Siriu şi Mănăstirea Ciolanu. La cea din urmă am stat prea puţin pentru a-mi forma o părere, însă celelalte două într-adevăr mi-au cucerit toate simţurile.

25 august 2017
Vineri, am avut ocazia de a afla despre caracteristicile regimului comunist nu numai în plan intern, ci şi extern. Mai exact, Albania. Matilda Karçanaj a fost cea care ne-a prezentat proiectul „Situation of Albania during communism”. După cum spunea criticul de film Cristian Tudor Popescu: „Comunismul se defineşte prin absurditate, nu prin teorii politice”. Nimeni nu o putea formula mai bine.

26 august 2017
Ca să fiu sinceră, aşteptam ziua aceasta încă de când am fost întrebată ce fel de mâncare mă caracterizează. Şi nu mă refer la plecare, ci la vizita la Jilava. Aici l-am întâlnit pe cel de-al doilea fost deţinut politic, Alexandru Teodorescu, care a realizat şi ghidajul. Ce am remarcat şi la Alexandru Teodorescu, a fost, din nou, lipsa oricărui sentiment negativ. De câtă înţelepciune este nevoie pentru a nu-ţi dispreţui suferinţa? Poate nu e vorba de înţelepciune. Să fie vorba de timp?

20 august 2017
Bogdan Popescu: Dacă s-ar face un film, iar tu ai fi personajul principal, care ar fi titlul?
Eu: A doua şansă la viaţă.

Autor, Georgiana Evelina CIOBANU

N.R. 3 elevi de la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighetu-Marmaţiei: Apan Letiţia Teodora, clasa a X-a B, Ciobanu Georgiana-Evelina, clasa a XII-a E şi Tivadar Simona, clasa a IX-a A, coordonaţi de prof. Voinaghi Marius, au câștigat concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer. Câştigătorii au participat la Şcoala de Vară pentru liceeni; cei din clasele IX-XI au mers în perioada 2-7 iulie la Braşov, iar cei din clasele a XII-a, la Râmnicu Sărat în perioada 20-26 august.

Sursă foto: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului

Dacă cineva m-ar fi întrebat în urmă cu douăzeci de ani ce a însemnat pentru mine anul 1942, aş fi spus fără să stau pe gânduri că a fost anul în care se născuse Anca, pentru că nimic nu avusese puterea să eclipseze venirea pe lume a dragii mele surori. Mic fiind, tot ce îmi aduceam aminte din acei ani, care parcă trecuseră în ceață, o ceață prin care puteai vedea doar foamete, sărăcie şi moarte, au fost anii pe care acum i-aş da înapoi sau pur şi simplu i-aş şterge din memoria mea şi, în special, a părinților mei, care înclină balanța suferinței spre partea lor, pierderea unui copil, a unei părți din tine, cântărind mai mult decât pierderea unei surori, a micului meu partener de joacă, moartea ei fiind prea greu de înțeles pentru un băiat de paisprezece ani.

Acum însă, privind înapoi din postura unui om matur, îmi dau seama că pentru mica mea Anca a fost mai uşor, nu fusese nevoită să vadă sau să fie pusă în situația de a înțelege ceea ce se înâmpla în jurul ei, nu apucase să vadă adevărata față a oamenilor dispuşi să facă orice pentru un trai decent, nu apucase să vadă cruzimea şi nedreptățile aduse oamenilor de rând. Pentru asta sunt recunoscător – doar pentru inocența cu care văzuse ea lumina zilei timp de doar trei ani – cât despre restul evenimentelor ce au urmat, nu pot decât să simt dezgust. Față de conducătorii patriei noastre cât şi față de sine, un laş care pusese binele său mai presus de lupta care ar fi trebuit dusă pentru ca fiecare om să se poată simți liber, să trăiască liniştit cu gândul că mâine are ce mânca şi ca fiecare în parte să poată visa, trebuia să lupt şi să mor cu speranța că viața mea a reuşit să mute şi măcar cu un milimetru zidul ignoranței spre prăpastia distrugerii.

Deşi împlinisem deja nouăsprezece ani când se anunțase abdicarea regelui şi instalarea noii forme de guvernare în țară, alesesem să-mi urmez părinții în încercarea lor de a scăpa de inevitabila moarte a dreptății în România. Aşa că am plecat. Cu ajutorul puținilor bani primiți de la bunici, trecusem granița simțind în acele momente eliberare şi, pentru un scurt moment, crezusem ca viața mea de atunci înainte avea să fie una uşoară, nu mă gândisem în acele momente că decizia de a fugi o voi regreta cel mai mult. Fiecare zi care trecea era doar o altă reamintire a laşității mele, respectul meu pentru bunicii care s-au sacrificat pentru viitorul nostru, vorbele care circulau printre românii plecați despre cei rămaşi şi ceea ce continua să facă Republica Populară, toate îmi apăsau sufletul şi semănau în inima mea un regret amarnic care mă ajunge din urmă de fiecare dată când gândul meu zboară spre acei ani şi la faptul că aş fi putut găsi o cale prin care să-mi ajut țara rămânând şi luptând.

Ani de-a rândul trăisem ştiind ce se întâmplă în țară şi, văzându-mi neputința, gândul de a mă întoarce înflorea în mintea mea, aparând în fiecare zi şi împlinindu-se în cele din urmă, când lupta se terminase, când îmi făcusem curaj să revin la viața lăsată în urmă cu decenii, într-o țară reparată de poporul său, o Românie schimbată radical de ceea ce îmi aminteam eu din anii tinereții, dar schimbată în bine, unde după numeroşii ani trăiți în întuneric, oamenii de rând uniți au adus înapoi lumina în ochii mulțimii.

Asta îmi amintesc acum, ani mai târziu când cineva mă întreabă de anii trecuți, începând cu 1942 şi până în prezent, despre felul în care am ales să nu lupt şi, totodată, mândria şi respectul ce o să-l port până la moarte celor care au ales să fie schimbarea, celor care au rămas şi au reuşit într-un final să readucă libertatea în țara noastră. Mulți văd acei ani ca fiind ani plini de teamă, de îngrădire intelectuală şi fizică, şi acesta este adevărul, au fost anii regresului, deceniile în care România fusese aruncată înapoi cu câteva sute de ani din punct de vedere al gândirii dar, totodată, în aceşti ani am rezistat şi poporul a reuşit să-şi arate puterea în fața regimului bolnav şi să înflorească din cenuşa lăsată în urmă de regimul comunist.

Autor, Cristina PANCO
clasa a X-a B, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

De mii de ani, luna se plimbă pe orizontul apus, purtându-şi mândră stelele în păr. Sub umbra ei, lumea îşi duce pasul agale, acelaşi pas vechi, de la începuturile Creaţiei, pas definitoriu în omenire.

Fiat Lux! Şi s-a făcut lumină! Totul a fost desăvârşit prin aceste două cuvinte. Întotdeauna cuvintele vor deţine cea mai puternică armă şi vor putea înnegri orice tipar al societăţii. Întorcându-ne în timp, putem reflecta la un spaţiu existenţial simplist, lipsit de amalgamul modernităţii. Doar în acest spaţiu vom putea vedea faptul că omul era în perfectă simbioză cu natura. Armonia universală era stabilită de câmpiile pline de mac, de femeile blânde în rochii de in topit şi de viaţa dedicată cadrului bucolic patriarhal. Lumea autohtonă, mansuetudinea şi visele calde au pierit din cauza norilor negri îmbâcsiţi în sufletele atinse de evoluţia socială.

Astăzi, oamenii întorc spatele până şi cimitirelor. Din noi rămâne doar urma umbrelor plăpânde, iar buzele ne sunt pecetluite de ceara păcatului. Probabil vindecarea nu se află nici în pleoapele din cărbune stins, nici în rasism, nici în diferenţierea condiţiilor sociale, ci în aceleaşi câmpii pline de mac de la începuturile omenirii, în întoarcerea timpului trecut.

Câţi dintre noi nu ar cădea îngenuncheaţi în faţa soarelui mistuitor şi câţi nu ar culege florile lunii, lăsând în loc doar lacrimi? Uneori am impresia că acest lucru s-a întâmplat cândva, demult. Aşa am putea explica durerea omenirii în timpul ploilor fulgerătoare de primăvară. Câţi dintre noi nu şi-ar da sufletul pentru un gram de fericire? Toţi am face-o, exceptând, cel mai probabil, oamenii obişnuiţi să trăiască în câmpiile… cu mac.

Nu-mi doresc schimbarea spirituală, nu-mi doresc în jur oameni mândri, superficiali sau mai puțin morali. Vreau să mă uit cu blândețe la evoluția noastră, a ființelor umane și să constat plină de emoție că avem în ochi aceeași strălucire lăsată moștenire cu mii de ani în urmă.

Autor, Dana BERCIU,
absolventă a C.N. „Dragoș Vodă”