Există lumină și fără curent (autor, Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

E o dimineață atât de perfectă, încât, dacă aș putea, aș pune-o în ramă, dar mi-e imposibil să surprind totul într-o imagine . Eu ascunsă sub cearceafurile moi în care ne iubeam cândva, ascultând concertul toamnei mult prea tinere ca să știe ce se întâmplă cu ea și cu aceste schimbări bruște, cafeaua aburind pe noptieră, cum aburesc băieții fetele în ziua de astăzi, așteptând să o sărut cu ale mele buze fragede și pline de savoare, de care s-ar îndrăgosti până și Mario Casas, geamul îmbrăcat în pelerină, mintea mea îmbrăcată de tine, iar tu hoinar prin acest mic și pustiu univers. Nimic mai frumos, am făcut deja poza și e salvată pe desktop-ul sufletului meu, aici nu se va învechi după 400 de like-uri, precum nici visele mele nu s-au învechit după atâtea coșmaruri.

Și, deși tabloul dimineții de duminică e mai mult ca perfectul, totuși lipsește ceva. Poate să fie zahărul din cafea, dar nu prea cred, el lipsește mereu, poate să fie perna care își cam face de cap și niciodată nu stă cum aș vrea eu, poate să fie mica febră musculară, care a atât de îndrăgostită de mine, încât nu își caută o altă casă, sau poate să fie febra dorului tău care mă arde precum soarele într-o zi dogoritoare de vară. Dar totuși e toamnă și e un frig suportabil, nu înțeleg de ce dorul e atât de înflăcărat și atât de dornic să mă facă scrum ? Mi-am promis să mai răresc din întrebările retorice, dar se pare că ele se îndeasă în mintea mea, de parcă e Black Friday la materie cenușie, un fel de ,,3 la preț de 1”. Mi-am promis să trăiesc durerile, fricile și dezamăgirile atât de frumos încât cei din jur să creadă că-mi trăiesc reușitele, că-mi vine să urlu de fericire și că inima vrea să-mi iasă din piept de atâta beatitudine. Și-am reușit. Mi-am promis să fiu diferită, și-am reușit să mă strecor printre Ying și Yang, parcă aș fi un ninja. Dar, totuși, printre atâtea promisiuni, mi-a scăpat ceva și, cum în viață mereu ne scapă câte ceva, întotdeauna esențialul, acuma știu ce-i lipsește acestei dimineți: promisiunea că n-am să-mi pierd niciodată propria lumină.

Nu mi-e frică să pierd, deoarece am pierdut atât de multe, încât știu să mă resemnez în fața eșecului de parcă ar fi o reușită, dar mi-e frică să mă pierd. Anii, tinerețea, iubirea, tristețea, faima, frumusețea și naivitatea unei adolescente crețe se sting treptat, mocnesc încet, apoi dispar ca și cum n-ar fi existat niciodată, însă lumina interioară rămâne, fiind singura pe care dacă o îngrijim și aici nu mă refer la produse cosmetice, ne va lumina până și cele mai întunecate cotloane ale sufletului. Nu e nevoie de lucruri scumpe pentru a ne ține lumina veșnic aprinsă, nici măcar nu e nevoie de bani pentru așa ceva, pentru că dacă am putea cumpăra această lumină ar fi mult prea simplu și am avea-o cu toții. În schimb, a mai rămas ceva în lumea aceasta care nu poate fi cumpărat cu bani și poate de aceea mulți nici măcar nu știu că există.

O carte, o cafea fierbinte în dimineața unei zile geroase de iarnă, o plimbare cu bicicleta la braț cu luna, o discuție în tren, o alergare în compania rouăi, o seară la teatru, o îmbrățișare scurtă, dar care să intre în eternitate, un foc de tabără și câteva semințe, un sărut furat în fața porții, o privire aruncată jucăuș într-o cafenea și o sclipire sinceră și neprihănită a ochilor sunt sursele cele mai simple pentru a hrăni lumina de la capătul tunelului, dar, cum bine știm, lucrurile cele mai simple sunt și cele al naibii de complicate, deoarece noi, oamenii, avem totul, însă ne complicăm atât de mult încât ajungem să nu avem nimic, nici măcar pe noi. Ajungem să dormim cu soarele în brațe și totuși să provocăm furtuni, ajungem să ne dorim avioane private și uităm cât de frumos este să mergi pe jos, ajungem să tânjim după marile iubiri, dar uităm să ne iubim, ajungem actori în filme în care nici măcar spectatori nu ar trebui să fim și, cel mai trist, ajungem să mimăm viața în loc să o trăim.

– Iubita, mai vrei să dormi?
– Nu. Aș vrea doar să pot visa cu ochii deschiși la nesfârșit.
– Te-ai putea obișnui cu asta?
– Desigur! Ar fi o viață trăită ca-n vis.
– Și atunci cu ce nu te-ai putea obișnui?
– Cu lumina de la capătul tunelului stinsă și cu dorul meu de tine.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca




In memoriam prof. Maria MIRON (28.02.1928 – 03.09.2021)

Maria Miron (născută Coman) s-a născut la Vișeu de Sus, la data de 28 februarie 1928. Soțul a fost medic pediatru. Are doi copii (fete) medici. A absolvit Facultatea de Litere, specializarea Franceză – Germană la Universitatea Babeș din Cluj Napoca.
A predat limba franceză pentru scurte perioade (1953 – 1954, 1956 – 1958, 1960 – 1961 și 1962 – 1963) la Liceul Pedagogic din Sighet și, neîntrerupt, 33 de ani, între anii 1953 – 1986, la Liceul „Dragoș Vodă”, limba germană și limba franceză.

Condoleanțe sincere familiei îndoliate! Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Salut, Sighet!

 

Foto (dreapta): Tomi Hoffer




O ultimă scrisoare (autor, Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

– Ești acasă de 3 zile și refuzi continuu să mănânci ceva, arăți de parcă ai fi o umbră .
– Nu îmi este foame. Nu faceți o tragedie din asta. Voi mânca eu.
– Eliza, știi că noi îți suntem alături și, deși ultimii 10 ani din viața ta nu mai există, tu ești aceeași, eu sunt aceeași, totul este neschimbat.

Se lasă o tăcere înfricoșătoare peste odaia în care Eliza și Virginia savurau un ceai la ceas de seară. Erau prietene încă de la grădiniță, se cunoșteau atât de bine precum își cunoaște câinele stăpânul și nu ar fi schimbat nimic una la cealaltă, deoarece se completau perfect, un fel de Bibi și Tina.

– Matei? A venit?
– Dormeai când a plecat, dar m-a rugat să îți spun că nu ajunge la cină.
– Ceva normal..
– Eliza, are și el treburile lui, o fi având ceva ședințe, doar îl știi, e nebun după jobul lui.
– Și atunci de ce nu s-a însurat cu el? Putea foarte bine în locul meu să își cumpere un bibelou, al cărui praf l-ar fi putut șterge mai ușor decât să….

Apoi nu mai spuse nimic. Știa că toate astea și le făcuse singură și nu avea decât să le scoată la bun sfârșit, doar e fată puternică, sau doar a fost învățată să fie așa?

– Nu mai bine ai vrea să ne uităm la câteva fotografii? Poate așa îți mai trece supărarea și îți mai aduci aminte una alta?
– Fie. dar oftatul de la capătul răspunsului era chiar el însuși răspunsul.

Printre miile de albume de vacanță, nuntă, lună de miere și drumeții, Eliza găsise și o scrisoare pe care, fără să i-o arate Virginiei care era deja fascinată de albumul de la nuntă, o frunzărise rapid: ,,Și cerul iubește miile de stele la infinit, dar tot luna este cea care îi luminează viața, tot așa și tu ești luna mea. Rămâi strălucitoare, căci mi-e frică de întuneric. Al tău, G. ”

– Virginia. acum vreau să știu adevărul. Cum s-a întâmplat acel accident? De ce am uitat aproape tot , dar pe el îl țin minte ca și traseul pe care alergam la bunici, l-aș putea face și acum cu ochii închiși, iar pe el nu l-aș uita nici dacă aș avea Alzheimer. Apoi, îi întinse scrisoarea.
– Păi, ți-a povestit Matei tot ceea ce s-a întâmplat nu cred că a omis ceva.
– Și eu nu cred că sunt chiar așa proastă încât să nu îmi dau seama că Matei minte.
– Matei te iubește și nu te-ar răni niciodată, e soțul perfect.
– În momentul de față își iubește mai mult angajații decât pe mine. Dar nu despre iubire vorbim acum, ci despre adevăr. Ascult.
– Poate că ar trebui să ai o discuție cu Matei, eu sunt prietena ta, dar …
– Astăzi nu ne fofilăm ca la primul sărut, Virginia. Sunt numai ochi și urechi.

Imposibilă din fire, Eliza nu renunță cu una cu două atunci când își dorește să obțină ceva, are putere de convingere atât de mare încât nici ea nu și-ar putea rezista, așa că nu apucă să mai ia o gură de ceai că Virginia și începu firul poveștii:

– Ai vrut să fugi cu G. în Germania sau cel puțin biletul găsit în buzunarul paltonului tău era spre acel loc, erai pe punctul de a renunța la tot în noaptea aceea, dar taxiul în care te aflai a fost izbit de un tramvai și așa s-a ajuns aici.
– Și el ?
– Nu știe nimeni nimic. Nu a mai fost văzut de mai bine de un an de când s-a întâmplat accidentul, dar probabil, văzând că nu mai apari a plecat crezând că te-ai răzgândit .

Se ridică de pe comoda de lângă șemineu și se duse la fereastră unde rămăsese privind visător la fulgii de zăpadă care repetau o nouă coregrafie în stricta atenție a vântului.

– Îl voi găsi !
– Eliza, ești măritată, ba mai mult decât atât, ai viața perfectă, poate că ai uitat ce s-a întâmplat în ultimii 10 ani, dar eu nu, și îți spun că ești de invidiat. De la vacanțe balneare la petreceri fastuoase și serate, unde mai pui că ai un soț frumos, care te divinizează de-a dreptul. De ce vrei să dai cu piciorul la toate astea?
– Știi, Virginia? Și fotbaliștii au mingea în posesie, însă vine vremea când trebuie să o paseze mai departe.

Intrând pe ușă, Matei rosti:
– Bună seara, doamnelor! Vorbeați cumva despre fotbal?
– Eliza filozofa puțin, răspunse Virginia cu un zâmbet ștrengar.
– Draga mea, ești bine ?
– Matei, m-ai mințit în legătură cu accidentul și asta e picătura care a umplut paharul. Virginia mi-a spus ce s-a întâmplat.

Matei îi aruncă câteva priviri fulgerătoare Virginiei apoi, ca un urs în cușcă, care din răsputeri încearcă să își păstreze calmul, dând dovadă de „domn respectat”, rostise cu un zâmbet plin de aroganță:
– În loc să îi bagi în cap soției mele tot felul de aberații, mai bine ți-ai vedea de viață, nu crezi că ar fi mai util să îți cauți și tu un partener, nu de alta, dar nu vreau să rămâi fată bătrână .
– Matei, de data asta vorbesc eu. Vreau să te menajez. Și așa ai ținut astăzi ședințe cât pentru 4 luni, i-o tăie Eliza scurt.
– Spune, draga mea.
– Eu plec.
– Hai că ești amuzantă, râse zeflemitor Matei.
– Eu vorbesc serios.
– Ia uimește-mă! Și unde ai să pleci ?

Pe Eliza o fulgeră prin minte o revelație care îi explică de ce rămase atâția ani lângă Matei. Acel „unde ai să pleci” îi reaminti Elizei cât este de singură: mama ei murise atât de tânără încât nici măcar la serbarea de 8 martie din clasa a 3-a nu avusese cui să dea florile primite de la educatoare, tatăl ei se recăsătorise, iar ea nu voia să fie o piedică în calea fericirii lui, bunica din ale cărei mâini a mâncat cele mai bune plăcinte cu mărar e și ea de-a îngerilor și de restul oamenilor s-a ascuns din frica de a nu mai suferi, ajungând să devină actrița unui film ale cărui replici nu le știe.

Cufundată în gândurile deșarte a și uitat că Matei îi adresă o întrebare, dar își veni în fire și-i spuse doar atât:
– Pierzându-mi memoria, mi-am câștigat încrederea în mine, tu tot câștigi mereu, dar e atât de trist că te-ai pierdut pe tine.

Matei se făcu că nu aude ce spune Eliza și își focaliză atenția pe Virginia:
– Auzi ce baliverne vorbește prietena ta? Cică vrea să plece, și eu, care o iubesc atât de mult! Nu i-a lipsit nimic.
– Matei, nu țin partea nimănui, dar știi destul de bine că între ea și G. a fost ceva special, nu am mai spus asta nimănui, însă e momentul să o mărturisesc: acest om a iubit-o cum puțini știu să o facă, i-a respectat decizia de a te însoți la drum, nu i-a purtat pică pentru asta, ba mai mult decât atât, în ziua nunții voastre a fost prezent, deghizat bineînțeles, l-am ajutat să fie martor legământului vostru, deoarece mi-a spus: „promit că nici nu îmi vei simți prezența, nimeni nu o va face, dar nu mi-aș ierta-o niciodată dacă nu aș vedea-o mireasă și, deși e de mână cu altcineva, inimile noastre rămân legate prin veșnicie.” Tocmai de aceea, Matei, nu poți ține pe nimeni lângă tine forțat, oamenii nu sunt obiecte, să le iei în proprietatea ta și să le păstrezi după bunul tău plac, oamenii sunt sentimente, sunt iubire și ură într-o singură celulă, sunt puternici și slabi într-un singur corp, sunt departe sau aproape de a fi fericiți, sunt pe drumul spre eșec sau reușită, dar, mai presus de orice, călătoresc mult prea puțin în viața aceasta pentru a fi condamnați la tristețe.
– Socrate, unde ai fost până acum, o luă Matei peste picior, apoi continuă: vorbești de iubire, sentimente și fericire, de parcă ai știi tu ce sunt alea.

Pe Virginia o podidiră lacrimile instantaneu, iar Eliza înțelesese despre ce este vorba, știuse de multă vreme, dar astăzi serbează ziua adevărului, precum americanii Ziua Recunoștinței, așa că nu are nimic de pierdut dacă clarifică situația:
– Matei, Virginia știe ce e iubirea mai bine decât tine de o mie de ori și la faza asta ești nemernic, deoarece i-ai tot dat speranțe false bietei mele prietene încă din liceu, ai amăgit-o și acuma, însurat fără pic de scrupule, dar să nu care cumva să crezi nici măcar o clipă că eu nu am văzut cum vă aruncați priviri frivole la masă, pe la cinema și, mai rău de atât, cum vă aruncați haine prin birou, încât mi-e mie rușine de broasca ușii care e martoră a atâtor plăceri nevinovate.

– Mamă, nu mai înțeleg nimic. Cum ai putut să fii cea mai bună prietenă cu amanta soțului tău ?
– Nu se poate numi amantă, deoarece, săraca fată, îl iubea precum îl iubeam și eu pe G., tocmai de aceea nu s-a căsătorit, a așteptat, a răbdat și ce nu era de răbdat, a plâns oceane întregi, dar nu a fost vina ei nici măcar o secundă. Dragostea nu are vină, nu are nici măcar greșeli, ci momente și oameni nepotriviți, atâta tot .
– Deci atunci când ai plecat de lângă Matei ai fost convinsă că G. e omul potrivit? Da chiar, cum l-ai reîntâlnit?
– Dacă te tot fâstâcești atât uit firul amintirilor, care și așa e unul plin de ambiguitate și atât de subțire, încât nu știu cât îl voi mai întinde fără să îl rup.

Virginia plângea, Matei se uita la mine ca la o psihopată, iar eu mă gândeam încotro să o iau.

– Eliza, poate ar fi mai bine să mergem la control, deoarece sigur nu ți-ai luat pastilele la timp și asta te agită puțin.
– Eu nu sunt agitată, Matei. Vreau doar să știu unde este?
– Cine?
– Nu face pe prostul.
– A murit.
– Nu are cum.
– Nici Făt Frumos nu a fost nemuritor, el cu ce e mai presus?
– Nu am spus că e mai presus cu nimic, bine? Însă, dacă ar fi murit aș fi simțit și probabil că la scurt timp după el aș fi luat același drum, dar sunt încă aici și undeva pe această lume el încă mă mai așteaptă, sunt sigură de asta.
– E frumos să fii visător .

La drept vorbind, nu știam dacă mă mai așteaptă, putea foarte bine să fie fericit lângă altcineva, până la urmă, eu nu am mai venit, iar el a plecat fără ca măcar să știe ce m-a împiedicat să îl urmez, mai mult ca sigur s-a simțit trădat, la fel m-aș fi simțit și eu dacă aș fi fost în locul lui, dar de murit, eram sigură că nu a făcut-o, cel puțin, nu înainte de a-l mai lua o dată în brațe.

A doua zi mi-am schimbat identitatea cel puțin din acte, deoarece nu mai voiam să fiu găsită și știam că Matei îmi va căuta numele pe la toate aeroporturile, dar, ghici ce, de data asta am fost cu un pas înaintea lui. Nici Virginiei nu i-am spus că plec, la ce bun, probabil ne vom mai vedea în viața asta și îi voi explica tot, până atunci fără explicații nimănui, am doar o explicație de dat, dar, până atunci, trebuie găsită persoana căreia urmează să îi explic totul.

Ajunsă în Germania, nu știam ce ar trebui să fac și am început prin a pune poze cu el pe unde apucam, cu siguranță că era o poză din tinerețe, eram conștientă că după 20 de ani s-a schimbat, dar era tot ce puteam să fac și acea poză era tot ce aveam legat de el, o purtasem în portofel zi și noapte atâția ani, ca și pe cea mai scumpă amintire, negândindu-mă niciodată că o voi multiplica în sute de exemplare și o voi lipi pe străzile Berlinului .

Trecuseră numai două săptămâni de când pusesem pozele, însă mie îmi părea că trecuseră milenii de când hoinăream pe străzile acelea pustii în speranța că la următorul colț îl voi zări pe undeva, așa că m-am așezat pe o bancă în apropierea unei berării de unde de auzea un zumzet de oameni lipsiți de orice grijă lumească. Era o zi de „ia-mă-n brațe”, nu ploua, dar bătea vântul,  nu era cald, dar nici frig, era o combinați de „iarnă- vară” acea vreme pe care lumea o numește „vreme de făcut nimic”, era chiar genul de vreme pe care toată lumea dă vina când ceva nu merge bine, tipic nouă să dăm mereu vina pe cineva, e mult mai simplu să spui: „vremea e de vină” sau „e de la vreme” decât să te întrebi: „oare am făcut tot ce ține de mine?” sau „Unde mai am de muncit ca data viitoare să fie și mai bine?

– Ce urmează? Să îmi văd poza la știri?

Știam că vocea aceea caldă din spatele meu este el, știam că în acea întrebare ridicolă se ascunde atâta drăgălășenie, iar când m-am întors, știam că el este omul potrivit. Cum știi asta? E simplu: în ochii lui te vezi pe tine în miile și complicatele feluri. Te vezi fericită, te vezi arogantă, te vezi tristă și supărată, te vezi imperfectă  dar frumoasă, te vezi jucăușă, dar totuși matură, te vezi nervoasă, dar liniștită, te vezi copil, dar totuși femeie și, mai presus de orice, te vezi iubindu-l chiar și în fața unei cruci pe a cărei marmură s-au așternut atâtea lacrimi de dor.

Nu știam cum să reacționez, însă știu cu precizie că am încercat să caut un semn, să mă leg de ceva, așa că m-am uitat dacă nu care cumva are verighetă și, observând acest gest al meu de „doar vreau să știu dacă… ” mi-a spus doar atât:
– N-am uitat ce ne-am promis !

Plouă ca și în ziua nunții noastre și eu cred că acea ploaie a fost un semn încă de la început. El doarme, eu îmi beau cafeaua și îmi las gândurile să se joace puțin prin stropii de ploaie ai toamnei târzii. Nu vreau să îți reproșez nimic, nici măcar să mă gândesc cum ar fi fost dacă, ci doar vreau să îți mulțumesc pentru grija și admirația purtată în acești ani. Nu te-am urât nici măcar atunci când cinam singură, nu te-am urât nici atunci când ai plecat de la petrecerea dată de ziua mea la una din ședințele tale, nu te-am urât nici măcar atunci când am aflat că m-ai mințit, însă, cu toate că nu te-am urât niciodată nu te-am putut iubi la fel de mult ca și pe el. Am încercat, dar la fel cum ploaia nu poate fi controlată, nici sentimentele nu au un stăpân. Nu aștept un răspuns, nici flori sau compătimiri, ci vreau să te rog un singur lucru: fii fericit, și aici nu mă refer pe plan profesional, ci pe plan personal. Ești un om bun, meriți să zbori pe cele mai înalte culmi ale euforiei, dar lasă-ți aripile să crească, nu le tot tăia, deoarece s-ar putea ca rănile tăieturilor să nu se mai vindece vreodată, și îți vor infecta până și sufletul, iar asta e păcat … Te port în inimă și-n gând, dar nu mă mai întorc nicicând. Cu respect, recunoștință și sinceritate,

Imperfecțiunea Întruchipată ” .

– Ce faci acolo? Iar îmi scrii poezii?
– Îți voi scrie poezii toată viața de acum înainte, astăzi am ales să scriu o ultimă scrisoare și nimic mai mult.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

foto: pixabay.com




O noapte cu poeții (autor, Evelin Batizi)

Evelin Batizi

Comentați poezia „Risipei se dedă florarul”, încadrând-o în contextul ideologiei estetice a poetului Lucian Blaga.

Blaga. Ar trebui să fie ușor. Dar, stai, cărui curent literar îi mai aparținea și ăsta? Mă uit la ceas – este deja trecut de ora 23:00. A trecut o jumătate de zi de când am început să scriu eseul ăsta tâmpit. Patru subiecte – patru poeți cu poezii ciudate. Dimitrie Anghel cu noaptea lui fermecată (cutreierând iar universul fanteziilor sale pline de gelozie). Arghezi cu amorul său șovăitor din închisoare (ce făcuse de a ajuns închis? Poate ar trebui să aflu…). Radu Gyr – care trebuie să recunosc că îmi place, poetica suferinței din închisoare…fain, se potrivește crezului meu artistic. Apoi, desigur, marele doctor în filozofie – Blaga, cu Florarul risipit, sau ceva de genul ăsta, Florarul, despre care am descoperit că este doar un alt nume atribuit lunii mai… Wow, ce descoperire! Acum poemul chiar are mai mult sens…

Atâtea personalități și idei, dar eu tot cu cinci pagini scrise am rămas, iar mâine la 10:00 trebuie să trimit lucrarea-examen… Îmi frec tâmplele și mă sprijin în coate. Toate informațiile găsite până acum îmi vuiesc în cap, amenințând să se transforme într-o tornadă de proporții. Și nici nu știu dacă ce am scris până acum este bine sau sunt doar niște aiureli… Îmi ridic privirea și deschid tab-ul de pe Chrome. Imaginea unui Blaga cu o privire pătrunzătoare îmi reține atenția. Doar de ai putea să mi te cobori din posteritate și să îmi zici cum să scriu mizeria asta de examen…

Oboseala mă doboară, îmi simt capul greu și totuși ușor în același timp. Nu mai pot gândi limpede. Decid să las Word-ul cu lucrarea-examen deschis până mă pun în pat pentru jumătate de oră. Am nevoie de odihnă. Așternutul moale îmi întețește starea de somnolență, iar când capul îmi atinge perna, lumina alb-albăstruie a ecranului începe să se încețoșeze și să se miște în jur. Nu mai știu dacă am închis ochii sau nu. Întuneric. Apoi, simt ceva ce pare a fi o unduire a aerului, o rafală rece care îmi mângâie fața. Deschid ochii. Camera este inundată de o lumină obscură de un verzui crepuscular. Îmi mut privirea și atunci observ ceva mișcându-se într-un ungher întunecat al camerei. O lumină palidă care se unduiește. Apoi începe să prindă contur… Se mișcă, ieșind din ungher. Brațe, picioare, un trup îmbrăcat într-un costum specific anilor 20’. Apoi îi văd fața… aceiași ochi pătrunzători, dar acum goi, de un alb fluorescent.
Să înțeleg că ai invocat Corola de minuni a lumii? întreabă Blaga cu o voce fantomatică în timp ce se aproprie nonșalant de ecranul încă deschis al calculatorului. Nu știu dacă e vis sau realitate, totul pare totuși suspendat cumva…
O altă umbră fantomatică se materializează în ungherul de lângă televizor.
– Blaga, tu nu vezi că generațiile acestea vor să altereze și ultimul hrisov pe care îl lăsaserăm în urmă înainte să pășim pragul Corolei de Minuni a lumii?
Arghezi vine lângă patul meu, iar ochii mei dau de goliciunile fantomatice din orbitele sale. Pe cap poartă boneta care apare în câteva poze cunoscute de pe Internet.
– Atâția ani de temniță… se aude o a treia voce din ungherul de lângă pat.
– Atâta suferință scrijelită în versuri…. Radu Gyr își ajustează ochelarii fantomatici pe fața palidă.
Blaga ia mouse-ul (mă mir că știe cum să-l folosească!) și începe să scrolleze prin lucrearea mea.
– Astea sunt fantezii curate! o a patra voce răsună prin camera claustrofobică și totuși neclară. Dimitrie Anghel deja ține în mână cartea profului de poezie interbelică luată de pe masă. În cealaltă mână îi disting un baston țanțoș, tipic stâlpilor de cafenele. Vestimentația îi este la fel de elegantă precum îmi imaginam când am citit despre cum s-a alăturat elitei literare din cafenelele Bucureștiului, adoptându-le stilul în toate privințele.
– Cunoașterea paradisiacă distruge literatura, mai ales poezia! exclamă Blaga în timp ce văd cum scoate foile din word și le ține în mână ca și cum ar ține coli obișnuite de hârtie!
– Poezia, continuă el, trebuie să-și păstreze misterul, altfel își pierde din magie! Fiți atenți aici!
Neputând să mă urnesc din loc, doar urmăresc cum foile de word sunt înmânate proprietarilor poeziilor, fiecare pagină vorbind despre unul dintre cei patru poeți-fantomă.
– Eros?! Eu?! se răstește Arghezi fluturând foaia sa. În De-abia plecaseși făceam referire la speranță, nu la iubire! Iubirea nu există îndărătul gratiilor! Acolo există doar sete de speranță! Atât!
– Mie îmi place, zice contemplativ Anghel. Deseori, când eram viu, contemplam noaptea, îmi dădea un sentiment de reverie, de visare și tangență cu lumile de dincolo… Corola de Minuni a lumii, cum ziceai tu, Blaga!
– Bănuiesc că ideile mele erau ușor de interpretat, zice Radu Gyr, trăgând un fum din pipa sa fantomă. La mine au nimerit-o cu transformarea suferinței în exaltare spirituală!
– Cică Blaga Ultimul! exclamă Blaga, răsfoind cărțoaia pentru examen. Înțeleg că postumele mele au o emanație ideatică foarte puternică, adică mă apropriu foarte mult de Corola de Minuni a lumii în poemele mele postume. Dar serios acum, Blaga Ultimul? Ce nume penibil!
– Cine e intelectualul care a scris cacealmaua aceea de carte? întreabă Anghel arătând spre cățoaia pe care am dat 70 de lei pe degeaba că la examen tot nu mă prea ajută.
– Baliverne, zice Blaga și aruncă cartea în cealaltă parte a camerei. Peste puțin timp îi văd pe poeții-fantomă apropriindu-se de patul meu, fiecare în câte un ungher. Forma lor este scăldată într-o lumină crepusculară fluorescentă care parcă invadează întreaga cameră.
– Nu fi speriat, copil al secolului pierdut… îmi spune Arghezi pe un ton plin de compasiune.
– Secolul pierdut? întreb eu nedumerită.
– Pierdut de adevăratul sens al literaturii, al poeziei, explică Blaga punându-și o mână în buzunar și cu cealaltă încă ținând pagina sa de word.
– Unde e verva? se răstește Anghel agitând foaia sa fantomatică în aer. Unde e pasiunea? Acestea sunt doar niște baliverne luate de la niște tâmpiți!
– Trebuia să ne axăm pe curs și surse, explic eu încă simțindu-mă într-un ocean de amorțeală.
– Surse? întreabă Radu Gyr. Suferința nu are nevoie de surse ca să fie înțeleasă. Ea trebuie simțită….
– Poezia… continăuă Blaga pe un ton solemn… Trebuie simțită, nu învățată.
– Poezia este ceva sacru, adaugă Arghezi. Nu doar un joc de cuvinte… ci și un joc al sufletului cu realitățile conceptuale… adică, mai simplu, un joc al sufletului cu realitatea. Poezia este un lucru intim pentru fiecare, precum este percepția realității.
– Suferința este subiectivă, continuă Gyr. Ea este fabricată pentru fiecare în acord cu caracterul și limitele fiecăruia. Cum era și citatul acela din Biblie – Nu vei fi testat dincolo de putințele tale.
– Poezia înseamnă și reverie, ia cuvântul Anghel. Fantezia, rătăcirea sufletului prin lumile lăuntrice… Nu rătăcirea prin paginile unei cărți scrise de o mumie de bibliotecă!!
Privirea îmi e ațintită când la unul când la altul, neștiind încă ce se petrece cu mine. E vis sau realitate? Se simte prea real pentru un vis… și prea complex, dar amorțeala îmi dă de înțeles că nu mă aflu întru-totul într-un plan real.
– Dar, îngaim eu într-un târziu. Asta e lucrarea pentru examen. Mâine la ora 10 trebuie să o trimit, iar dacă nu o fac cum trebuie risc să pic! Dacă nu aș folosi sursele respective și aș scrie din propria-mi perspectivă nu ar fi în regulă…
Blaga aruncă o privire îngândurată spre confrații săi de existență postmortem. Ceilalți îi susțin privirea o clipă, apoi dau cu toții afirmativ din cap. La unison, toți patru rup în bucățele paginile fluorescente de word… toată lucrarea mea cade într-o ploaie de licăriri fluorescente pe podea…
– Atunci mă tem că e timpul să oferim niște surse indubidabile referitoare la poezie. Surse cu adevărat sacre: sufletele noastre! zice Blaga apucându-mă de mâna stângă. Arghezi mă apucă de mâna dreaptă. Gyr de piciorul drept și Anghel de cel stâng. O clipă mă simt suspendată în aer. Parcă zbor cu viteza luminii. Un cor de voci spectrale se înalță în jurul meu, reverberând prin camera învăluită în lumina palidă verde-albăstruie.
– Prin venele spiritului universal, prin atomii ființei,
Lasă ca ale noastre suflete să se contopească,
Poetică și energie, pe ale Universului bolte să făurească
Din această minte, una poetică a voinței!
Trupul și mintea parcă îmi sunt prinse într-un vârtej. Plutesc. O căldură ciudată îmi invadează venele și simt o creștere de energie. După senzația aceea care te cuprinde când cazi într-un vis mă îmbie. Tresar și deschid ochii. Sunt din nou în camera mea, dar de data asta lumina verzuie crepusculară a dispărut, fiind înlocuită de lumina zorilor. Îmi iau telefonul și mă uit la ceas. Este 7:00 – peste trei ore trebuie să trimit lucrarea-examen… Fir-ar, mai trebuie să finisez chestia aia! Arunc cuvertura într-o parte și sar din pat. În următorul moment sunt în fața calculatorului. Se pare că peste noapte a intrat în stand-by… dar… oare poeții… paginile de word… a fost real? Sau doar un vis?
Când copmputerul revine la viață, documentul Word este încă deschis… dar… Dar materialul scris de mine ieri nu mai este… În schimb, un alt text, cu totul diferit, umple paginile de word, și începe așa:
„Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare. Poezia nu reprezintă o excepție de la această regulă” – L.B.
„Testamentul unui scriitor este hrisovul cel dintâi lăsat urmașilor. Dar acest hrisov nu trebuie definit într-un mod cert și universal de către mințile sclipite (sau mai puțin) ale criticilor literari. El trebuie asociat cu undele spirituale ale fiecărui individ, trebuie lăsat să fuzioneze cu universul spiritual al fiecăruia.” – T.A.
„Visurile toate ce le-au cristalizat marii poeţi au fost stropite de lacrimi, gândirile mari ce-au chinuit mintea cugetătorilor au lăsat dâre de sânge şi cântecele de dragoste nu sunt de ajuns ca să liniştească tumultul râului roş care aleargă fără astâmpăr în noi. Cu toate acestea, spiritul are nevoie de hrană, hrană care se găsește doar în fantezia creatoare a sufletului uman. Prin urmare fiecare ființă are dreptul de a scrie, dar și de a fabrica o înțelegere personală a ceea ce a fost scris, astfel încât mai multe suflete să extindă și să îmbogățească ceea ce a scris un singur suflet” – D.A.
„Suspinul meu să-ţi treacă în făptură
surâs de flori şi mlădieri de plante
Să-ţi fie cântece pe gură…
Suferința este teribilă, dar ea este singura care ne poate deschide ochii pentru a vedea adevărul. Avem nevoie de adevăr pentru a ne mistui păcatele și răul din noi. Până la urmă, nu am jindui după un colț de rai, dacă n-am purta un strop de iad în noi. Lăsați ca suferința mea să vă curgă în sufletele senine, să fuzioneze cu esența voastră, iar ochii să vi-i deschidă.”
– R.G.

Se pare că fiecare și-a ales un font preferat… cum știu poeții ăștia de secol trecut să folosească așa de bine tehnologia modernă? Restul lucrării văd că este o combinație dintre ideile lor poetice (originale) și interpretarea mea personală a poemelor. Nici urmă de cursul acela fără sens al mumiei de bibliotecă… Lucrarea-examen este gata de plecare.

Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN




Sentimente de săpun – Pagini de jurnal (autor, Vasile Gabriel Vouciuc)

Vasile Gabriel Vouciuc

Luni, 28 mai 1994
Un cer albastru. Galben. Violet. Portocaliu. Turcoaz. Atât de multe culori pe cer la apus, atâtea picături de rouă pe iarbă, atâtea sentimente într-o simplă inimă. Un cer sub care încap atât de mulți oameni. De ce dintre atâția oameni, el o alesese tocmai pe ea? Întrebarea asta îl bântuie de ceva vreme. Imaginea ei îi invadează zilele și nopțile, serile și diminețile. Culoarea ochilor ei nu o poate uita, oricât de mult ar încerca. Dar vocea ei, glasul ei melodios, nu și-l mai poate aminti, pentru că a transformat-o de mult timp într-un tablou de unde ea îl privește îndepărtată, ireală, moartă. Doar un tablou, pe care l-a agățat în camera sa. Într-una dintre camerele inimii sale, care obișnuia să bată pentru ea, și care nu știe ce să mai facă acum, că ea și-a luat zborul.

***

Marți, 8 martie 2021
O, tu, primăvară nebună, care mereu aprinzi
Focul în inima feciorească,
Nepregătită pentru cruzimea ta și a
Întregii lumi,
Și care mă faci să mă îmbăt în
Propriile sentimente,
Când oare vei înceta din a fugări muritorii
Ca pe niște neajutorate furnici,
Și când vei înceta din a mă
Împinge pe meleaguri necunoscute,
La fel cum vântul împrăștie
Puf de păpădie
În aerul violet și verde de-al tău nărav?

Pierdutu-s-a porumbelul în a ta mireasmă
Dar tu ai continuat să râzi
Mișelește
De bucuria amară și acră și sărată ce în
Aer plutește și mă va înnebuni.

Oprește-te acum din acest jalnic joc,
Tu, crudă, sălbatică primăvară,
Iar ghioceii cuminți lasă-i neschimbați
Căci mâine de mă voi scula printre aceiași
Nebuni ce se învârt
În cerc, chemând iar zeul ce nu-i aude,
Nu-i vede, și nici măcar nu există,
Voi da foc lacrimilor și sclipirilor și
Mai ales păpădiilor,
Iar corpu-mi fără viață la umbra unui cireș
Îl voi lăsa, așteptând
Păsările să-mi ciugulească
Măruntaiele.

***

Miercuri, 30 mai 1994
Azi, după o săptămână de plâns, o săptămână de stat în casă, o săptămână în care nu a pierdut-o doar pe ea, ci s-a pierdut și pe el însuși printre lacrimi și gânduri, azi s-a decis să iasă din casă. S-a decis să se arate privirilor curioase ale lumii care, văzându-l cum se plimbă trist pe aleea cu salcâmi, va gândi <Cum și-a putut imagina el, băiat sărac, cu pletele alea nepieptănate, că ar putea fi împreună cu cineva ca ea?>. S-a decis să-și vadă prietenii la o bere și să asculte cum îi vor spune, printre două fumuri de țigară, <Nu vezi cât de slab ești? Mai mănâncă și tu ceva că te suflă vântul.> . S-a decis să înfrunte vântul, ploaia, praful, sunetele orașului zgomotos care îi zgârie urechile, și clădirile ce se înalță până la nori, acolo unde s-ar urca și el dacă ar putea zbura. Dacă nu ar avea aripile tăiate. Mergând ușor pe străzile pe care s-ar fi putut plimba amândoi, într-o altă viață, a văzut o bătrânică, obosită și uitată de vreme, ce vindea buchete de flori la un colț de stradă. Nu erau trandafiri roși ca flacăra iubirii, nici crini regali care costa o avere la florărie, ci erau flori de lavandă, parfumate și pline de speranță, pe care bătrânica le culesese dimineață din grădina sa, gândindu-se la nepoții plecați departe sau la nesfârșitele medicamente. Erau atât de simple acele flori, dar în același timp speciale, așa cum ar vrea să fie și viața lui. Poate nu azi, dar măcar mâine. Fără a sta pe gânduri, a cumpărat un buchet violet, neștiind cui să i-l dăruiască sau ce să facă cu el. Nu s-a gândit că merită să și-l dăruiască lui însuși, împreună cu o cană de relaxare și un strop de speranță. Speranța unor zile mai bune. Speranța că va putea găsi pe altcineva, sau că va învăța să trăiască singur.

***

Joi, 10 martie 2021
De zile te tot caut printre vise și în spatele
Ușilor închise
Și printre stelele lucitoare de pe cer, căci
Una dintre ele ești tu,
Și într-o florărie cu buchete de
Lacrimi
În care te văd doar pe tine și umbra
Ochilor acelora adânci în care
Demult m-am pierdut, pe care
Am nevoie să-i văd,
Neștiind dacă sunt sincer sau nu;
Te caut și ard de nerăbdare să te
Găsesc.

Dar tu mă observi hoinărind de atâta timp
Pe câmpurile pustiite și printre
Sicriele de piatră
Și vezi pașii-mi ce se îndreaptă mereu
Spre tine și
Știi că o să ajung în iad sau în infern
Sau chiar mai jos, călăuzit de
A ta voce angelică, vocea aceea, și de
Cuvintele deșarte pe care
Ca o bombă le arunci, știind că vor exploda;
Mă observi dar nu vrei să mă lași să te
Găsesc.

***

Vineri, 32 mai 1994
Alarmă. O rază de soare. O cană cu cafea. Aceleași haine largi pe care le-a purtat și anul trecut, și la prima întâlnire cu ea, și ieri. O julitură în genunchi, căpătată atunci când a căzut pe scări, cu florile de lavandă în mână și capul în nori. Încă o dimineață în care se simte la fel de singur ca întotdeauna. Dar totuși, ceva e diferit, ceva s-a schimbat. Nu casa, pe lângă care timpul trece de 7 ani fără a lăsa vreun semn, nici vremea, tot așa de rece ca sufletul său, și nici sunetul scos de porumbeii care îi invadează acoperișul și de care nu poate scăpa. Ceva s-a schimbat în interiorul lui, în fiecare celulă și fiecare culoare a sa. Deși stă singur-singurel în casa goală, parcă nu mai simte nevoia ca cineva să vină și să-l ridice din pat pentru a începe o nouă zi. Nu-și mai simte oasele ieșind prin piele și transformându-l într-un schelet ambulant care urmărește oameni morți și culege regrete ofilite de pe morminte. Privește acum lavanda din vază, porumbeii de la fereastră, raza timidă a soarelui de primăvară târzie și simte că vrea să iasă pe balcon și să strige cât îl țin plămânii. Simte îmbrățișarea puternică, de acum mulți ani, a unchiului său, plecat pe alte meleaguri, și aude cuvintele pe care, mic copil fiind, nu le-a înțeles: <Distrează-te, greșește, suferă, iubește, dar nu uita să trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima>. Simte că trebuie să ia o foaie de hârtie, un pix, și să scrie ce-i trece prin cap în acel moment:
Nori roz în zare
Sentimente de săpun
Pe cerul minții

Vasile Gabriel VOUCIUC
C. N. „Dragoș-Vodă”
clasa a X-a E

sursă foto: Pinterest




DEBUT: Viață de miner (autor, Mihai Vlăduț Moldovan)

Mihai Vlăduț Moldovan

Mama mea, fiind cadru medical, avea de făcut tratament unei familii nou venite pe Valea Izei. Într-una din zile am însoțit-o pe mama mea până la poarta acestei familii, care, văzându-mă, a insistat să intru. În timp ce mama îi făcea tratament domnului, din una în alta, acesta și-a depănat povestea vieții. La început nu am fost prea atent, dar încetul cu încetul am fost captivat….

D. I. avea doar 6 ani când a rămas orfan de mamă. Era o familie formată din șapte copii, doi fiind dintr-o altă căsnicie a tatălui. Abia când a devenit adolescent a realizat că cei doi frați ai săi aveau o altă mamă. Trăiau cu toții o viață grea, cu multe neajunsuri, dar, fiind mici, nu realizau în totalitate greul pe care îl duceau părinții zi de zi.

Liniștea din localitate a dispărut odată cu apariția rușilor în județ. A început războiul, județul Satu Mare a fost împânzit de sovietici. Părinții s-au speriat și au fugit cu toții către Valea Măriei, unde stăteau ascunși toată ziua în stâni și în locuri unde nu era cosit, până au reușit să își facă o colibă. Au stat câteva zile, dar foamea și nevoia de scutece pentru cei mici au determinat-o pe mama lui D. I. să se întoarcă împreună cu copiii acasă. Ajunși în localitate și intrând pe poartă, mare le-a fost surpriza să-și vadă curtea plină de soldați. Așa au stat timp de trei săptămâni, perioadă în care D. I. își amintește cum unii dintre soldați îi luau în brațe, se jucau cu ei și fiecare strângere în brațe le amintea de tatăl lor care a rămas ascuns până când soldații au ieșit din localitatea lor.

A trecut războiul, iar mama lor a murit. Nici unul dintre ei nu a înțeles ce se întâmplă, îl vedeau pe tatăl lor cioplind într-un lemn, dar nu știau că făcea crucea pentru mama lor. Viața grea, abia atunci a început D. I. să o înțeleagă și să o simtă. Au trecut doar șase luni de la moartea mamei când tatăl s-a recăsătorit. Odată venită noua mamă în casă, D. I. a fost dat de slugă la o mătușă, sora tatălui, timp de doi ani unde a stat să îngrijească o ciurdă de vaci. Foame multă a răbdat în cei doi ani petrecuți peste Someș, povestește D. I. cu lacrimi în ochi: „mă duceam pe furiș și mulgeam vaca să nu mor de foame,” până într-o zi când mătușa, sora tatălui, l-a dus înapoi acasă, fiindu-i milă de bătaia de joc pe care trebuia să o îndure D. I. din partea soțului ei.

Reîntors acasă, nu mult a durat bucuria de a-și revedea frații și familia care se mărise cu încă doi membri, că tatăl l-a trimis din nou slugă la un ungur. Fără să aibă vreo putere asupra cuvântului, cu tristețe și durere în suflet, a plecat luând în brațe fiecare soră și frate rămas acasă. Familia ungurului avea și ea două fete care se bucurau de copilărie, de viața frumoasă de la țară, de serile de șezătoare și își amintește cum „fura câte o privire” din bucuria lor.

D. I. stătea câte o săptămână singur cu caii și dormea într-o colibă pe care ungurul i-o pregătise înainte să ajungă. A îndurat multă bătaie și dispreț din partea familiei. O singură dată pe săptămână avea voie să vină acasă la stăpân, unde stătea în podul grajdului, apoi se întorcea călare înapoi pe laz. Își atinge mâinile și îmi arată cum i-au fost biciuite ambele brațe atunci când caii pășteau în altă parte, pe alte proprietăți: „eram mic și nu puteam să îi stăpânesc pe toți, iar pleoapele mi se închideau uneori și ziua, că noaptea nu aveam voie să dorm, trebuia să fac tăciuni și să arunc pe unde stăteau caii, să nu vină lupii să mănânce mânzii.” Nu stătea nimeni lângă el, dar știa că vorba-i sfântă, dacă îi spunea să nu doarmă, nu dormea…

Ungurul i-a promis că îi va da pământ și îi va construi o casă pentru anii petrecuți la ei, dar tatăl, auzind, a venit la ungur și i-a cerut „sâmbrie” pentru el, nu casă și pământ pentru D. I. Auzind discuția dintre tată și ungur, D.I . a fugit de la casa lui, având doar 17 ani și a plecat la Baia Mare, unde, cu ajutorul unuia dintre frați s-a angajat la Furnicular, firmă ce se ocupa cu transportul minereului. După un an de muncă la Funicular, s-a hotărât să intre în mină la Ferneziu. Își dorea cu ardoare o casă și o familie alături de care să trăiască.

Îmi povestește cu cât drag și fară să țină cont de pericolul din subteran, pleca de la locuința unde stătea în chirie până la vestiarul din gura minei. Acolo se încălța cu bocancii de schimb, își lua lampa electrică și se ducea la colivie (lift) care îl urca la orizontul la care lucra. Aici se întâlnea cu noua familie (colegii de muncă) așa cum îi plăcea lui să le spună. Avea zile în care lucra manual cu lopata, ca vagonetar și zile în care era ajutor de miner, când stătea lângă un coleg la copturat frontul adică dezlipea piatra din tavan, după care scotea materialul din front și se arma, se asigura cu lemn sau cu TH-uri metalice, se bandaja cu lemn crăpat și începea perforatul frontului. Ambiția și dorința de a profesa l-au făcut pe D. I. să se înscrie la școala de artificier. Odată ajuns artificier, avea în grija lui alți mineri, iar el era cel care încărca locul de muncă, apoi pușca acel loc, după care ieșea afară din subteran, se spălau cu toții și se întorceau la casele lor. Așa era viața lui de zi cu zi, înafara acelor zile mai puțin norocoase când apăreau unele accidente: „am avut parte și de gazare și zile în care s-au rupt armăturile, dar echipa de salvare a venit în ajutorul meu și al celorlalți, deoarece știam că Dumnezeu ne veghează atât la suprafață cât și sub pământ”.

La 19 ani s-a căsătorit în localitatea în care s-a născut, a venit pe lume un băiat, iar după opt ani a divorțat de prima soție. Copilul a rămas în grija mamei, iar D.I. și-a continuat activitatea în subteran. În această perioadă de singurătate și-a întâlnit a doua soție. A venit pe lume o fetiță, iar după trei ani a divorțat și fata a rămas din nou cu mama. A întâlnit o a treia femeie, cu care a trăit 31 de ani fără să știe dacă a cunoscut dragostea sau așa a fost să fie călătoria lui în această viață.

La 63 de ani, pensionar fiind, s-a întors în Maramureș, loc care îi trezește multe amintiri, el lucrând o perioadă la mină, în M-ții Țibleș. În acea perioadă s-a creat o idilă între el și o femeie din acel loc, ea fiind căsătorită, cu familie și cu o poziție socială în acea localitate.

Într-o zi, hotărât, pleacă în căutarea acelei femei, pe care o găsește, spre bucuria lui, văduvă. Din momentul reîntâlnirii, scânteia s-a aprins în sufletul lui. Trăia din nou acele momente de bucurie și fericire din tinerețe. Rămas în acea casă, află că din dragostea pe care o avea în tinerețe cu acea femeie, s-a născut o fetiță frumoasă foc de care D. I. a aflat de ea abia la 63 de ani. În sfârșit și-a găsit liniștea, băiatul și fata din cele două căsătorii păstrează legătura cu el. Îl vizitează de câte ori le permite timpul, deoarece sunt departe de el. Nu a fost întrebat niciodată de ce a plecat de lângă ei, dar D. I. îmi mărturisește: „știu că într-o zi va trebui să plec în fața lui Dumnezeu, iar acolo va trebui să găsesc răspuns la toate întrebările care îmi vor fi puse”… mă îmbrățișează și îmi urează o viață binecuvântată.

O viață de om…. Uneori realitatea depășește ficțiunea. Câte povești neștiute se ascund în spatele unor chipuri de oameni pe lângă care trecem, îi salutăm, fără să bănuim câtă durere, câtă bucurie, câte neîmpliniri și câte căutări îi definesc! Îmi spun că povestea lui zbuciumată e pe sfârșite, poveștile noastre, ale tinerilor, abia încep….

Mihai Vlăduț MOLDOVAN
clasa a IX-a F
C. N. „Dragoș-Vodă”




Nicoleta Giurgi – Locul II (poezie), „Talente Sighetene”, ediția 2021

Fața zilei

Nici n-am înflorit, nici n-am făcut fructe:
Putrezit-am blânzi în propriile colțuri.
Și ca niște rame goale care-și așteaptă tablourile,
Ne-am atârnat sufletele de pereții pictați de lumina soarelui…

Iar acum, ca niște sticluțe goale,
Ce se izbesc de mal când lumina lunii
estompează cu furie ochii noștri;
Se izbește și inima de peretele corpului fraged,
Vrând să alerge în flăcările apelor cu zbucium,
Și să mângâie marea cu nisipul mărgelat de pe tălpi…

Așteptat-am multă vreme, pețitori nu au trecut,
Ne-am înmuiat rănile în apa cu sare;
Venit-a primăvara, trecut-a vara,
Și până în iarnă nu a locuit nimeni
în inimile ce le-am dat spre închiriere
Chiar de toamna trecută…

*

Dor îmbolnăvit

De departe te privesc de acum ochii mei secați,
În cap îmi răsună numai râsul tău caraghios…
Sunt bolnavă de dor printre atâția vindecați,
Rămas-am prizonieră în sufletu-ți orgolios…

Ți-e părul răsfirat pe pat, până-n abis….
Te rog, nu mă trezi!
Să se facă dimineață, eu plec, tu rămâi în vis,
Mai rămâi puțin, oricum inima-mi va putrezi…

Patu-i gol, camera-i goală, farfuriile-s goale,
Pe fața mea întuneric, pe pereți lumina lunii
Tu din nou? Iarăși îmi dai târcoale?
Tu care vii cum vine ziua de sărbătoare…

*

Detalii

Cerul se sfărâmă cu capul în nori,
Vâltorile mărețe acoperă pământul;
Serenade întregi sunt distruse de ciori,
Dar noi tot nu știm de unde bate vântul…

Ființe înlemnite ridică brațe fără frunze,
Spre norii mult prea visători.
Artiștii mor în fața unor muze,
Dar noi tot nu credem că suntem trecători…

Leagănul bătrân de lângă nuc,
Povestind alte timpuri se mișcă scârțâind;
Departe, în ceață, se aud urlete de cuc,
Iar noi în sfârșit simțim primăvara venind..

*

An de doliu

Din nou ești tu, din nou e vals.
Și tare am obosit să-ți spun,
Că mi se rup picioarele cu fiecare dans,
Dar cuminte, tot mi te supun…

De ce revii în amintirea mea,
Când a trecut un an și doliul s-a sfârșit?
Ți-am făcut cumva înmormântarea rea,
De împreună cu iubirea n-ai murit?

Dă-mi nopțile-napoi,
Zilele să fie ale tale!
Lasă arma jos în acest război,
Și măcar o dată lovește cu petale…

Dă-mi te rog puterea de-a dansa,
Și ia-ți înapoi umbrele de scrum…
Lângă mormântu-ți zeflemitor nu mă lăsa,
Căci florile nu-ți mai miros de mult a parfum…

*

Sugrum

Ca pe o veche carte prăfuită,
Te simt mereu și te respir…
Și iar te-aștept în casa de nimeni locuită,
Închinându-mă precum unui martir…

Mă afurisesc în singurătatea mea.
Nu au mai rămas oameni pe lume.
Întoarce-te. M-am săturat să te văd în fiece stea,
Vino-mi. Lipsa ta începe să mă sugrume…

Viorile au amuțit de mult,
Iar simfoniile au devenit doar o epavă.
Eu tot cufundată în fața ta de lut,
Aștept, smerită, de la viață o otravă…

Nicoleta-Daniela GIURGI
Clasa a X-a B
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

N.r.: Poezii premiate cu locul II, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Poezie/Liceu.




SCRISUL CA STARE DE URGENȚĂ… (autor, Marin Slujeru)

Sunt încă amețit de această vrajă de Mai, la care am fost supus prin intermediul lui Ion Mariș,  la Galeria de Artă Ileana și Cyril Vassiliev, în prezența impozantelor gazde și a unei audiențe restrânse, selecte. A fost  lansată cartea  „Memoria păpădiei”, Editura Valea Verde, a doamnei Luminița  Colopelnic – profesoară la CNDV „Dragoș-Vodă”, voluntar la Serviciul de Ajutor Maltez în România, scriitor în toată legea.

Editorul Ion Mariș, prof. Alexandru Mărculescu, subsemnatul, prof. Brîndușa Oanță (coordonatorul site-ului www.salutsighet.ro), prof. Doina Voina, prof. Crina Voinaghi, ref. cultural Ileana Nemeș-Pop, soțul și fiul autoarei ș.a. au subliniat multiplele fațete ale personalității autoarei, una foarte activă, ale talentului ei literar, impactul întâlnirii lor cu scriitura ei.

Aduceri aminte sub pretextul unui jurnal într-o situație-limită (pandemia), descrieri amănunțite și judecăți integratoare ale vălmășagului psiho-social creat de această năpastă, un roman-jurnal sau un jurnal al clipelor irepetabile, doldora de prezent, de trecut, de semnificații de largă respirație culturală, ancorări-evadări sistematice în golful visării, al poeziei (propriile haikuri) și, peste tot: grație și îndrăzneală, devoalări, mărturii, confesări, profesiuni de credință, minuțioase autoreflecții…

Și câtă emoție  și cât farmec pot aduce în casă o mamă și soție scriitor am aflat din mărturiile soțului, preot, ale fiului, student și mai ales ale fiicei (prin simpla prezență). Lume, dor!

La final, ne-am delectat cu un fragment din jurnalul-poem, în lectura scriitoarei Luminița Colopelnic și cu un mesaj-poezetă pe aceeași temă (Amnezia păpădiilor), transmis de poetul Radu Bata (stabilit în Franța). Iar sesiunea de autografe a lăsat amprente „înflorate” pe volumele oferite participanților.

                                                     Marin SLUJERU




Ziua Europei sărbătorită la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” Sighet

Colegiul Național „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmației – Școală Ambasador a Parlamentului European a sărbătorit în avans, vineri, 7 mai 2021, Ziua Europei!

Școala Ambasador și Tech-X din cadrul Colegiului Național „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmației și-au unit forțele în acest an pentru a sărbători ziua de 9 Mai, Ziua Europei. În acest an 9 mai fiind duminica, am organizat evenimentul vineri, 7 mai 2021, în Sala Festivă a colegiului cu respectarea tuturor regulilor impuse de situația actuală a pandemiei. Ne-a bucurat mult prezența doamnei inspector școlar general prof. dr. Anca-Minodora Costin-Hendea care, prin cuvântul său ne-a mulțumit pentru invitație și ne-a felicitat pentru minunatele activități. Domnul Alin Spiridon Pralea a subliniat importanța datei de 9 Mai, Ziua Europei, iar doi ambasadori juniori ne-au prezentat aderarea României la Uniunea Europeană.

Totul a fost minunat, conform așteptărilor și mă bucur nespus că toți invitații au fost surprinși și încântați de momentele prezentate în cadrul evenimentului, mai ales prin jocul interactiv realizat de membrii echipei de robotică, prin intermediul căruia am primit și feedback despre tot ceea ce am pregătit. Lansarea din curtea colegiului de baloane în culorile UE și literele CNDV-UE a încheiat evenimentul, elevii participanți fiind, cred, încântați. Duminică 9 mai 2021, spre seară ne vom bucura de lansarea de lampioane.

Mulțumim mult tuturor celor care ne-au onorat cu prezența, celor care ne-au sprijinit în organizarea acestui eveniment, domnului insp. școlar Marius Voinaghi pentru deschidere, sprijin și implicare, dar și pentru lecția de istorie pe tema semnificațiilor zilei de 9 mai. Indiferent de situația epidemiologică proiectele din CNDV continuă cu prezența fizică sau în online. (prof. Cornelia Hotea, coordonatorul Școlii Ambasador)

Vineri, 7 mai, cu prilejul marcării ,,Zilei Europei”, în sala de festivități a liceului, ambasadorii juniori ai Colegiului Național „Dragoș-Vodă”, Școală Ambasador a Parlamentului European în România, alături de noi, membrii echipei de robotică Tech-X, coordonați de prof. Cornelia Hotea, am participat la pregătirea și susținerea evenimentului. Membrii Tech-X au imprimat color diplomele pe care urma să le acordăm elevilor de gimnaziu clasați pe primele 3 locuri la quiz-ul care a conținut întrebări despre Uniunea Europeană, un chestionar care i-a ajutat pe participanți să-și testeze cunoștințele și să învețe lucruri noi, utile. Alături de diplome, câștigătorii au primit și câte o medalie, pe care mentorul Alumni al echipei le-a confecționat cu ajutorul imprimantei 3D. Pe o față, medaliile conțin 12 stele pe fond albastru, simbolul Uniunii Europene, iar pe verso apare sigla clubului de robotică Tech-X. Pentru fiecare invitat din rândul oficialităților locale și județene am realizat o mapă ce cuprinde o scurtă prezentare a evenimentului, programul, echipa Școala Ambasador din acest an și câteva broșuri pe diverse teme, de la istoria Uniunii Europene la modalități de reducere a poluării. Totodată, clubul de robotică Tech-X a sponzorizat acest eveniment, inclusiv baloane și lampioane, pe care le vom lansa în cea de a doua parte a evenimentului, duminică, 9 mai. Ne-am ocupat de sonorizare, imagine și detaliile tehnice, de amenajarea sălii festive a liceului, asigurându-ne că toate măsuriile de distanțare socială sunt respectate. (Patricia Furtos, clasa a IX-a B, membru al echipei de robotică Tech-X a CNDV)

Proietul european „Școala Ambasador” este în așa fel gândit, încât să îmbine munca asiduă cu plăcutul. Orice activitate organizată de noi are în spate mult efort, multe ore de discuții aprinse, dar totul merită pe deplin. Evenimentul dedicat Zilei Europei nu este însă o excepție, printr-o muncă susținută a echipei a ieșit conform așteptărilor noastre. (Ștefania Michnea, ambasador junior, clasa a XI-a A)

Activitatea noastră s-a desfășurat parțial vineri, 7 mai, continuând până duminică, 9 mai. Împreună, Ambasadorii Juniori și Seniori, ne-am mobilizat în timp record și ne-am străduit să organizăm ceva frumos, plăcut invitaților noștri. Am pregătit inclusiv un joculeț interactiv pentru elevii prezenți, în speranța că vom destinde atmosfera. Eu sunt Ambasador Junior și am fost moderatorul evenimentului, „gazda” oaspeților noștri. Am reprezentat colectivul Ambasadorilor Juniori, transmițând mesajul nostru către comunitate. Fiind un membru nou al grupului Ambasadorilor, am fost surprinsă de implicarea colegilor mei și de determinarea lor de a organiza un eveniment perfect. Sper ca toate activitățile viitoare să fie cel puțin la fel de reușite ca aceasta, să menținem onoarea Colegiului nostru mulți ani de acum înainte. (Anastasia Herbil, clasa a IX-a B, ambasador junior)

Școala Ambasador este un proiect european coordonat la nivel central de Biroul de Informare al Parlamentului European (BIPE) de la București, inițiat în 2017, iar în 14 iunie 2018 și Colegiului Național „Dragoș-Vodă” a primit acest titlu.

Mai multe informații puteți găsi pe site-ul colegiului și pe pagina de facebook la adresele:
https://sites.google.com/view/cndv-scoala-ambasador/
https://www.facebook.com/cndv.pe

Salut, Sighet!




E ușor să dai uitării… (autor, Crina Andreca)

Crina Andreca

Undeva, pe o bancă dintr-un parc, stătea ea, bătrânica simpatică de pe strada vecină și hrănea porumbeii din firimiturile rămase din pâinea cumpărată pentru sărbători. Au venit copiii acasă și ea era tare bucuroasă, încât pregătise un adevărat festin, că doar au venit „puii mamei’’. Normal că nu putuseră să mănânce tot, așa că uite-o, stând pe băncuța de la malul râului care curgea pe lângă parc. Era cufundată în gânduri numai de ea știute – poate se gândea dacă au ajuns cu bine copiii acasă, dacă le-a plăcut masa pregătită de ea sau dacă vor mai avea la cine să vină la anul… cine știe? Zilele treceau cu repeziciune, firele albe se înmulțeau din ce în ce mai repede și nepoții creșteau. Rareori o mai sunau, dar nu se supăra; ei erau ocupați cu școala, aveau și ei viața lor, înțelegea asta. Ce bine ar fi fost dacă ar fi avut cu cine să își petreacă bătrânețile – soțul ei murise încă din tinerețe, în război, fiul său era director la o companie în unul din marile orașe ale țării, iar ea nu mai avea pe nimeni altcineva aproape. Toate zilele îi arătau la fel – își făcea plimbarea de dimineață prin parcul din apropierea casei, gătea câte ceva, se uita la telenovela de la ora 16, poate mai sta la o poveste cu vreo vecină, iar seara adormea în fața televizorului care, de o vreme, devenise plictisitor încât știa programul fiecărei emisiuni în parte.

În ciuda tuturor supărărilor ei, era o zi splendidă, cu un soare strălucitor care îi încălzea chipul brăzdat de riduri. Punga de firimituri se goli numaidecât și îndată se ridică și plecă spre casă. O dureau cam toate, dar nu se plânse niciodată în fața fiului… și așa avea el destule griji la serviciu. Trecând pe lângă locul de joacă, o întâlnise pe vecina care stătea la două case distanță de casa ei.
– Ce faci, vecino? Ai ieșit și tu puțin la aer?
– Da, uite, am ieșit puțin cu nepotul în parc că deja o ia razna de la atâta stat cu nasul în telefon, zise, arătând spre un copil zglobiu care se avânta spre tobogane.
– Ce mare a crescut de când nu l-am mai văzut prin curtea ta! Imediat e cât tine.
– Da, într-adevăr! spuse râzând vecina sa; de acum o să îl vezi și mai des pentru că fiul meu s-a mutat cu sediul companiei lui aici în oraș.

Chipul bătrânei se întunecase dar încercă să pară bucuroasă totuși, că nu era vina vecinei că nu avea nepoții aproape și nu se putea bucura de râsetele lor.
– Mă bucur mult pentru voi! Să ajungă acasă cu bine! O zi bună să ai în continuare! zise, după care, plecă abătută.
– Mulțumesc! La fel!

Se simțea mai singură ca oricând. I se părea că toate vecinele sale își petrec timpul cu nepoții, au cine să le scoată peri albi și nu ar fi supărat-o asta. Dar ea… ea nu are nimic. Avea doar o pisică ce îi mai ținea companie în unele zile dar era cam vagaboandă și era mai mult plecată decât acasă. Își mai pierdea din când în când vremea cu o vecină care stătea vis-a -vis, dar nu știe – poate din cauză că îmbătrânise sau poate pentru că vecina devenea din ce în ce mai cârcotașă pe zi ce trecea – ea nu mai avea răbdare să îi asculte toate balivernele, așa că se descotorosise de ea. Drumul i se păruse nesfârșit, cu toate că nu era prea lung și după câteva minute ajunse în sfârșit acasă. Casa era rece, așa cum se așteptase. Deja era obișnuită cu această atmosferă, era obișnuită doar cu propria-i persoană. Totuși, vestea primită de la vecina ei o făcea să se simta ca și cel mai uitat om dintre câți au existat. Se bucura pentru ea, dar ce n-ar fi dat să aibă și ea parte de o asemenea bucurie… sau măcar să o mai sune familia din când în când.

Scotoci printr-un sertar în căutarea unui album de fotografii pe care îl găsi în cele din urmă. Răsfoia albumul și privea pozele sale din tinerețe, alături de soțul și fiul său. Memoriile sale împăienjenite erau reîmprospătate de acele poze, care îi dădeau o stare de melancolie însă totodată îi aduceau zâmbetul pe buze. Pozele de la nuntă, cu fiul ei doar de câteva luni, cu prima zi de școală a acestuia – toate păreau așa de recente, de parcă se întâmplaseră ieri. Nu își putea explica când trecuse așa repede timpul. Timpul ăsta… oare unde se grăbea? Poate concura la maraton, cine era ea ca să îl judece? Lacrimi grele îi brăzdau obrazul măcinat de vreme și ofta, căci nu era cine să i le șteargă. Încă una și încă una până când, fără să-și da seama, umezise albumul de fotografii. Toate aceste retrăiri ale tinereții o epuizaseră complet, ca urmare se întise pe canapeaua din sufragerie și adormi cu albumul de fotografii în brațe și cu lacrimi încă umezindu-i fața, în ciuda eforturilor sale de a se liniști.

Era bolnavă de câteva luni – era obosită și încercată de viață. Nu dorea să spună nimănui de problemele sale, căci nu voia să devină o povară. Se puse liniștită să se odihnească pentru câteva ceasuri. Se trezi mai obosită. Ignorând acest aspect, se târî până la bucătărie ca un copil fără poftă de mâncare și ciuguli ceva, doar cât să prindă puțină putere, după care se tolăni în fața televozorului pentru a urmări telenovela de la ora 4.

Așa-și trecea viața… printre lacrimi, regrete, speranțe deșarte, dar masca toată această durere sub un chip zâmbitor.

Crina ANDRECA
clasa a IX-a E
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

foto: Peter Lengyel