Mai mult (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

S-a trezit, pentru a nu știu câta dimineață cu nasul complet înfundat, ca și cum ar fi fost răcită deși știa aproape cu siguranță că nu este. Iar mă simt nașpa în propria mea viață, și-a spus. De multe ori se întâmpla să fie luată prin surprindere de propriul ei corp. Ca și cum ar avea o ținere de minte personală și ceea ce și-ar aminti ar fi că nu-i place de el în camera gri cu perdeluțe crem care probabil ar trebui spălate mai des. Nu-i place să fie frig atunci când se dă jos din pat și caută prin dulapuri cafeaua, atunci când trebuie să se spele în baia rece și să se îmbrace cu aceleași haine pentru a merge la un serviciu necesar și în același timp inutil.

Nu a fost tot timpul așa dar oamenii își doresc diverse lucruri și cad în numeroase capcane. Viața te învârte cu 180 de grade și te întoarce rapid cu capul în jos, zicea bunicu-său și poate știa el ceva. Cine ar fi crezut că vor ajunge în situația asta, totul mergea bine până când au scăpat hățurile și el…. Nu are rost să-și mai aducă aminte, oricum e trecut, nu mai poate fi schimbat și își face mai mult rău bătând aceleași drumuri cunoscute prin mintea ei.

A ieșit din scară proptindu-se cu șoldul drept în ușa cu arc care se închide singură și docilă în urma ei. Aerul transparent era ușor de inspirat. Intra în plămâni fără dificultate, ca un fuior invizibil și binefăcător al unei zâne bune. Era ziua ei liberă și totul în jur i se părea emoționant, ca unui copil care așteaptă și nu așteaptă prima zi de școală. Copacii din curtea învecinată blocului aveau mugurii pregătiți să-și descopere albul sau rozul sau galbenul, pământul respira umed și verde iar oamenii închideau cuminți ochii pe bănci la soarele de martie. O așteptau Carla și ceilalți, era în întârziere, știa asta, dar totuși nu s-a putut abține și a rămas câteva minute nemișcată, visătoare, cu impresia că totul se putea opri câteva clipe dacă se oprea și ea.

– Ia dă-te la o parte că nu poate nimeni intra în scară! auzi o voce feminină răgușită probabil de la prea mult tutun.

Deschise repede ochii sau poate mai întâi se mișcă din loc, încetinită de revenirea simțurilor.

– Scuze, reuși să articuleze după vreo 20 de secunde, timp în care femeia cu părul mov și cu o plasă voluminoasă deschise ușa de la scară vorbind cu ea sau nu.

– Ce ți-e și cu fițele tineretului din ziua de azi! Parcă vor fi tot timpul tineri și frumoși! În loc de muncească stau în drumul oamenilor, mai auzi înainte să se închidă ușa.

Sâmbătă, sfârșit de martie. Azi nu merge la fabrică, e liberă și tocmai azi, după 5 zile de trezit la ora 5 și alergat cu ochii pe jumătate închiși la stația de autobuz se găsește cineva să-i facă observație că nu muncește și că este prea tânără, mda, fain să ai 30 de ani, să te doară diverse chestii, să suferi de insomnie 6 nopți din 7 și să ți se arunce în față, în singura zi cât de cât bună, că nu muncești cât ar trebui. S-a întors cât ai clipi, nici nu apucase vecina cu părul proaspăt vopsit cu violet de gențiană să închidă ușa. Din două salturi a fost lângă ea făcând-o aproape să scape plasa de spaimă.

– Ce ați spus? Credeți că știți mai bine ca mine ce se întâmplă în viața mea? Ce dracu ați vrea să fac sâmbătă dimineața? Să bat la ușa fabricii să mă primească și azi la lucru? Să fac șnițele toată dimineața? Să mut mobilele prin casă sau să îmi găsesc o mătușă care stă la casă și să-i sap grădina? Fir-ar să fie de treabă! și dădu cu pumnul în ușă mai tare decât ar fi intenționat.

Vecina cu părul mov nu a mai spus nimic ba chiar a luat-o la picior pe scări în sus, cam speriată de izbucnire și tot uitându-se în urmă, să nu o apuce ceva pe nebună.

Nebuna, căreia lumea îi spunea Aura, lăsă moale ușa să se închidă și se întristă. A fost dură și de acum înainte, când se va întâlni cu vecina pe scara blocului sau în oraș va simți aceeași rușine de a fi fost prea temperamentală, de a fi spus lucruri care i-au scăpat de nesomn, de tristețe, de singurătate, de suprasolicitare. O obosea groaznic viața din cartier, ar fi vrut să fie oriunde altundeva. A grăbit pasul uitând de primăvară, soare și aer, pregătindu-și o mască chirurgicală albastră pe care o mai purtase și ieri. Carla o aștepta deja lângă librărie.

– Hai odată, iar întârziem, te-am sunat de cinșpe ori, unde dracu îți ții telefonul?

Fir-ar. Și-a uitat telefonul.

– Carla, te rog să nu strigi, și-așa părea o dimineață bună dar nu prea este.
– Dar ce s-a întâmplat? se calmă Carla brusc.
– Hai să mergem. Întârziem mult?
– Eu te-am așteptat vreo 20 de minute.
– Așa de mult? Vai, îmi pare rău.
– Hai să uităm și să ne grăbim, ne așteaptă ceilalți, cu siguranță au băut deja două cafele.
– Mor și eu după una.

Au grăbit pasul. Oamenii erau mai numeroși decât de obicei și unii purtau măști, se anunța un nou virus, altul, diferit de ultimele două, Covid 19 și Covid 20. Unii refuzau cu încăpățânare să le poarte, sătui deja de situație, parcă o dată la doi-trei ani se repeta aceeași teroare. Mulți nu credeau că se moare din asta deși cimitirele erau pline. Făceau cumpărături și se opreau circumspecți pe trotuare, câte doi sau trei dezvoltând teorii ale conspirației și îndepărtându-se brusc unul de altul după câteva minute bune de socializare. Carla spunea că lumea se va schimba, de data asta chiar se va întâmpla, deși tot asta spusese în ultimii ani și nu se schimbase nimic, zicea că a treia oară e cu noroc dacă se poate spune asta. În primele două cazuri, după ce trecuse pericolul și se descoperise un vaccin, toată lumea se purtase ca și cum virusul nu ar fi existat niciodată. Aura o privea în tăcere când spunea asta, cel mult o maimuțărea puțin și începeau amândouă să râdă. Ele își purtau cuminți măștile, deveniseră un accesoriu obligatoriu pe care îl regăseau în orice geantă și în mai toate buzunarele.

Era o perioadă ciudată, oricum, nu că pentru Aura ar fi existat perioade foarte normale. Nu că ea s-ar fi simțit foarte normală. Și tot ce se întâmpla în ultima vreme îi dovedea asta. Călin. Fabrica. Ceilalți. Avea din ce în ce mai mult impresia că tatăl ei avea dreptate când spunea că infernul sunt ceilalți. Tatăl ei citea mult, fusese profesor universitar, pe urmă nu a mai fost nimic pentru că a făcut infarct cu 2 zile înainte de pensionare. Și nu orice fel de profesor. Unul bun. Ea în schimb se dădea repede bătută, așa credeau toți. O enerva amintirea lui, o enervau teoriile pe care le avea, o enerva de fapt toată familia ei, cu toate mătușile care știau mai bine, cu frații ei care reușiseră în viață și o priveau superior.

– … așa tâmpiți? Tu ce crezi?
– Cine?
– Iar nu mă asculți! Că vorbesc cu tine sau singură pe stradă e același lucru! Ai mai fost la cimitir?
– Normal.
– În curând nu vei mai putea ieși din casă, trebuie să te dezobișnuiești. Morții cu morții.
– Auzi, vrei să termini cu asta? Am avut o săptămână de coșmar. Și în plus, măștile asta, de vreo 5 ani tot le purtăm, e mai rău de fiecare dată dar nu ne dăm bătuți, ca niște Sisifi vrednici de milă. Apropo, mie îmi face coșuri.
– Asta e, nu se vede când mor de râs de unii cât sunt de fraieri, zise Carla de sub mască. Dar nu schimba subiectul, dear. La ce i-a folosit lui Călin că s-a spetit muncind?
– Mie la ce-mi folosește că m-am lăsat de școală pe ultima sută de metri și lucrez într-o fucking fabrică? Mă lași cu prostiile? Iar el a murit pentru că așa a ales.
– Călin nu dădea niciun semn că ceva este în neregulă cu el, să nu cumva să te mai învinovățești, ai făcut-o destul! Și o să vezi tu, Aura, lumea se schimbă în sfârșit, mâine nu va mai fi la fel.
– Nu mai e nici azi la fel. Carla, nu cred să mai rezist în apartament, am vândut casa să-i plătesc datoriile și tot sunt până în gât. Singura diferență este că stau într-un loc pe care îl urăsc.

Nu poți rezista să nu-ți dorești mai mult. Oricât și orice ai avea. Dopamina spune mereu mai mult. Iar tu nu ești în poziția în care ai putea să o ignori, își zise Aura. Așa a fost cu Călin, așa e cu toată lumea. După prima cafea a mai vrut una pentru a prelungi senzația de câteva secunde că e o cafea ideală, destul de dulce, destul de fierbinte, apoi se răcește, devine călduță și dacă o lași, chiar rece, ca o femeie superbă care e așa până se demachiază, își dă joc peruca și implanturile. Apoi au mai stat și au povestit până i s-a făcut somn de tot și s-a gândit că nu are nici un sens, cafeaua e călâie și dulceagă, ceilalți vorbesc de planeta care își va cere dreptul ei, de liniște și nepoluare, toată lumea prevestește din nou vremuri dure. De parcă până acum au fost calme și bune.

– Vreau să reiau școala de asistenți pe care am întrerupt-o la un moment dat.

Nu și-a programat să spună asta, nici nu era prea sigură că așa va face, dar nu mai putea da înapoi. A obținut o liniște totală, parcă și muzica din cafenea s-a întrerupt un moment.

– Așa zici tu? a luat-o peste picior Augustin care era asistent. Întrerupt? Ai făcut-o pe toată, fiecare curs, fiecare oră de practică, fiecare examen, examenele finale, practica finală, examenul scris. Apoi nu te-ai prezentat la licență.
– Mda, așa o fi. Ideea e că vreau să o termin, îmi bag picioarele în ea de fabrică și trezitul la 5 în fiecare zi. Mă termină.
– Vin vremuri aiurea, a zis și Doina, profesoară de biologie la un liceu din oraș. Eu în locul tău nu aș face acum schimbarea. Virusul vine către țara noastră, e o chestiune de timp. Iar va fi jale.
– Eu cred că te înșeli, spuse Țocu, cel mai fioros ca înfățișare dintre toți dar de fapt cel mai sentimental. E departe toată nebunia, din America până la noi mai are un ocean de traversat și apoi americanii vor descoperi rapid un vaccin. Nu va mai fi cazul să ne stresăm, eu nici nu înțeleg de ce purtați iar măști.
– Tu vorbești serios?! Dar cu celelalte două virusuri cum a fost? s-a rățoit Doina la el. Și să nu mă iei cu teorii ale conspirației, am văzut oameni care chiar au murit, și Călin a văzut mulți, prea mulți, întreab-o pe Aura.
– Nu mă întreba, a muncit ca orbul, aproape nu ne mai întâlneam, cred că ar fi avut nevoie de un psiholog, de fapt sunt sigură, cretinii dracului, au văzut că medicii erau terminați, credeau cumva că sunt mașinării? A clacat, a clacat iar eu nu am văzut asta, ocupată cu școala mea și cu manichiură, coafor, toate prostiile astea, vai, cum am putut? Și începu să plângă de-a binelea.
– Aura, nu te mai gândi, termină școala aia dacă asta vrei, noi te ajutăm, suntem prietenii tăi, i-a spus blând Carla nepăsându-i de lume și strângând-o în brațe.
– Nu puteam gândi, zău dacă puteam. Dacă gândeam, apăreau întrebări și îl revedeam pe Călin cu ochii deschiși în vana plină parcă de suc de roșii. Eu credeam că e ok dar el nu era deloc ok. Și-a tăiat venele și m-a lăsat cu o căruță de datorii. Și în plus nici nu cred că știa ce pariază, făcea asta doar ca să nu se mai gândească la toți oamenii care mureau sub ochii lui.

Nimeni nu a mai spus nimic. Era prima dată după un an când Aura vorbea despre asta. Covid 20 fusese mult mai dur decât Covid 19. După înmormântare toți au încercat să o ajute dar ea nu prea îi lăsa, nu răspundea la telefon, nici la ușă, se ferea de toată lumea. A vândut casa, a plătit mare parte din datorii, și-a închiriat un apartament și s-a angajat la fabrică. S-a schimbat. Din tipa fardată, veselă și aranjată tot timpul, cu rochii vaporoase, pantofi cu toc și genți multicolore s-a transformat într-o femeie cu vârsta incertă care poartă aceeași pereche de blugi și teniși, părul prins cu un elastic și mâinile cu unghii roase până la carne. Ea s-a schimbat cu siguranță dar lumea părea la fel, cu aceleași reguli nescrise, aceleași apucături, aceleași metehne, ca un uriaș cu vreo zece miliarde de personalități diferite dar formând totuși același colos care nu se schimbă niciodată.

S-a întâlnit cu Augustin după câteva luni în care situația devenise critică, se înmulțeau cazurile de infectare, acum se numea Covid 21 și ataca în primul rând rinichii urmând și celelalte organe.

– Ei, zise el transparent de oboseală, am auzit că muncești pe rupte.
– Da, e mai bine să fiu asistentă decât muncitoare în fabrică.
– Cum mai bine? E iadul în spitale.
– Da, este, dar măcar sunt acolo până cad de oboseală, dorm pe unde apuc, un somn fără vise, de piatră. Nu mă mai gândesc la nimic, nu mă mai doare nimic, nu mai am probleme de respirație, nu mă mai trezesc cu nasul înfundat. Mă rog doar să nu mă îmbolnăvesc, să pot s-o duc așa cât mai mult, până la capăt.
– Nu știu unde e capătul. Și la mine e jale, mai ceva ca la Spitalul Sfântul Spiridon, am înțeles că totuși sunteți mai bine organizați. Și de acum înainte vine greul. Nu am mai dormit de 48 de ore dar știi ce mi-aș dori cel mai mult acum?
– Să dormi? zâmbi ea printre cearcăne.
– Pffff, cred că mai rezist. Aș vrea să petrec o zi pe plajă, undeva la o mare unde nu are nevoie nimeni de mască, unde copiii fac castele de nisip pe plajă și câinii lor aleargă după bețe aruncate aiurea. Aș vrea să beau o halbă rece după o baie în valuri, să mă întind pe un prosop direct pe nisip și abia apoi să dorm.
– O lume normală. Când a fost asta? Eu nu mai țin minte. Cafeaua aia de acum câteva luni pare lucrul cel mai aproape de normalitate.

S-au despărțit fără să se salute, ca și cum nu ar mai fi avut energie pentru un lucru atât de superfluu, siluete obosite fără griji mici, doar cu griji mari, Sisifi îndurând trecerea zilelor fără să se plângă prea mult, stăpâni pe propria lor viață, fericiți în tristețea lor nemărginită.

Crina VOINAGHI

sursă foto: bittv.info




Planuri pentru trecut… (autor, Vasile Gabriel Vouciuc)

Vasile Gabriel Vouciuc

Trecutul nu se lasă ușor uitat, ci prinde rădăcini adânci în sufletul unei persoane, și nu ezită să mai bântuie din când în când, readucând la viață atât amintiri plăcute, dar mai ales dezamăgiri, regrete, dureri. Acesta este unul dintre principalele defecte ale trecutului (ale celui personal, căci cel istoric se lasă, din păcate, foarte ușor uitat). Celălalt defect ar fi acela că nu poate fi schimbat. Auzind însă de atâtea ori pleonasmul „planuri pentru viitor”, mi-am pus întrebarea: oare nu am putea face și „planuri pentru trecut”? Iar dacă am putea, ar fi în interesul nostru să schimbăm ceea ce s-a întâmplat deja?

Ce este de fapt trecutul? Trecutul reprezintă distanță deja parcursă din lungul și imprevizibilul drum al vieții. Dacă zăbovim și revenim, riscăm să nu mai ajungem cu bine la destinație. Trecutul reprezintă punctele deja bifate de pe o uriașă listă de cumpărături pentru supermarketul virtuților. În momentul în care cumpărăm ceva ce avem deja în coș, nu ne mai rămân bani pentru celelalte produse necesare. Trecutul reprezintă petalele deja căzute ale unui trandafir roșu și nobil, care este viață noastră. Dacă ne uităm doar la petalele ofilite, și nu la cele încă vii, nu vom mai observa frumusețea florii.

Trecutul trebuie să rămână trecut, pentru că trecutul nu cuprinde doar timpul scurs până într-un anumit punct, ci și sentimentele, gândurile, bucuriile și supărările, luptele interioare sau exterioare, deciziile bune sau rele, care au schimbat viziunea noastră asupra lumii și care ne-au făcut cine suntem acum. Iar noi nu trebuie să rămânem la stadiul de acum, ci să evoluăm în permanență, să răspundem cu entuziasm la noile provocări pe care ni le dă viața zi de zi. Așa cum zicea Albert Einstein, „Viața e ca mersul pe bicicletă: ca să-ți menții echilibrul, trebuie să te miști în permanență”. Dacă ne uităm tot timpul peste umăr, ne imaginăm că am putea schimba ceea ce am făcut sau am spus, retrăim toate momentele grele, ne lăsăm stăpâniți de regrete, atunci viața va trece pe lângă noi, iar tot ce ne va rămâne vor fi părerile de rău și gândurile reexaminate de sute de ori.

Totuși, trecutul ne este prieten sau dușman? Trecutul poate readuce la viață momentele dificile, amintirile dureroase, oprindu-ne din a merge mai departe pe drumul vieții. Sau, trecutul ne poate învăța lecții importante, ne poate face mai puternici, ne poate arăta că uneori trebuie să pierdem ceva pentru a câstiga altceva mai bun în schimb. Depinde doar de noi dacă facem pace cu trecutul sau dacă îl lăsăm să ne controleze. Depinde doar de noi dacă realizăm cât de benefice au fost toate „bunele și relele” prin care am trecut sau dacă alegem să ne plângem de greutățile întâmpinate. Depinde de noi dacă acceptăm ceea ce ne da viață și mergem tot timpul înainte, sau dacă ne dăm bătuți după prima bătălie pierdută.

Nu putem schimba trecutul, dar am putea schimba felul în care îl percepem, ne-am putea schimba pe noi înșine, dacă am vedea partea bună în orice încercare, ușoară sau dificilă, pe care ne-o dă viață, și dacă am înceta să ne mai facem „planuri pentru trecut”.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: www.gettyimages.com/photos/uccia_photography

 




PoetikS – Anastasia Herbil

Anastasia Herbil

Cana violet

parcă nu-i convine linguriței
să se dezlipească
de dulceața albului
în abisul fierbinte de cafea

plutește abur
cu gust de apusuri de soare
și strânsoare de mână

se topesc inimile noastre
într-un întuneric colorat
amestecat cu lapte
se topesc despărțite
înstrăinate de ceva timp

dimineața mi-e alinare
și se scufundă tăcută
în cana mea
atinsă de liliac

*****

Exil

mestec nimicul
în aroma sa de negru
și în mirosul său de alb

se răsfrânge prăpastia
sub tălpile mele goale

aș vrea să cred
că nimicul e dulce
cu un vag gust de scorțișoară
în acest fel
îmi pot lăsa gândurile
să alerge spre tine

ai fost alungat
și deși ești captiv
în cel mai întunecat cotlon al temniței
razele tale iluminează cărarea

dacă fac vreo greșeală
mă rătăcesc
și ajung din nou la tine

Anastasia HERBIL
Clasa a IX-a
CNDV




Dimineața (autor, Luminița Colopelnic)

prof. Luminița Colopelnic

Sunt două luni de când Violeta m-a părăsit, dar, în fiecare dimineață, pentru câteva clipe, mă lasă să mă bucur că sunt mama ei. Nici nu am deschis bine ochii și deja năvălește în dormitor, face o piruetă, îmi zâmbește ca o școlăriță la spectacol și așteaptă o reacție. Observ că o altă bluză normală de-a mea a fost transformată într-una trendy: cu mâneci neașteptat de lungi și atât de scurtă în talie încât lasă buricul să tragă cu ochiul la lumea de dincolo de bumbac. Trec câteva secunde bune până să realizez că s-a tuns scurt. Îmi vine să plâng, nici nu știu dacă după frumosul ei păr castaniu, care-i cădea pe spate în valuri bogate sau pentru că sunt pusă în fața faptului împlinit, fără drept de a interveni, de a schimba, ca de atâtea ori în trecut, mersul lucrurilor. Dar e atâta aur în ochii ei căprui și a mânuit atât de bine foarfecele încât mă ridic din pat, o iau în brațe și îi confirm că îi stă foarte bine. Apoi mă cufund în rugăciune.

Camera ei e neschimbată. Cu jaluzelele trase, într-un semi-întuneric cu luciri de ametist, din tavanul alb atârnă fluturi mov de hârtie pe care îi confecționase în ziua morții sale. Dulapurile sunt atât de goale încât mă rănesc. Tocmai își donase o mare parte din haine în cadrul unui proiect de voluntariat. Patul destinat ei și prietenelor rămase peste noapte, lipit de perete, are în partea opusă două perne mari care aveau misiunea de a o descuraja în aventurile ei de somnambulă. Spre liniștea noastră, începeau să se rărească. Plictisit și solitar, pe etajera ce se întinde de-a lungul patului, cel mai nou prieten, un laptop de ultimă generație, primise numele artistului preferat din Hollywood Undead: Danny. Totul e aranjat, ascuns privirii, doar masa de toaletă e doldora de produse cosmetice pe care s-a așezat un praf dureros. Mă așez pe scaunul din fața biroului în formă de pian, iau de pe spătarul lui pijamaua galbenă, martora ultimului nostru Halloween petrecut pe stradă până la miezul nopții, o strâng la piept pentru a nu știu câta oară și mirosul de iasomie îmi pătrunde în nări și în ochii ce par un izvor nesecat. Mă așez pe patul ei și plâng până adorm.

Violeta îmi zâmbește din spatele șevaletului așezat pe holul de la etaj, sub velux. Toată strălucirea zilei e acolo, pe pânză. Tabloul cu restaurantul în formă de corabie de la malul apei e aproape gata. Îmi recunosc pălăria albă cu o floare albastră și pe puștoaica ce soarbe limonada cu umbreluță. La amintirea primei Irish coffee mă pufnește un râs amar. Suna atât de bine și de nou! Chelnerul, mirat în mod vădit de comanda mea la o oră atât de matinală, a preferat să mă creadă mahmură decât să-mi subestimeze cunoștințele, iar Violeta, văzându-mi dezamăgirea, mi-a întins paharul ei. De la distanță, chelnerul, pe ecusonul căruia scria Visarion, zâmbea discret. Prin gesturile de o eleganță desăvârșită, părea desprins dintr-o altă epocă, întocmai ca personajele din romanele mele. Aș putea sta ore întregi în fața șevaletului și să mă răsfăț precum tânăra lui Rubens servită de satir cu cele mai rafinate preparate culinare. Îmi place să privesc cum, din paleta de culori, le alege pe cele dătătoare de viață savurată la maxim și transformată în psalmi. Violeta pictează ca și cum s-ar ruga: cu sfințenie, cu respect pentru frumusețe. Pictează ca și cum ar coase și când coase e ca și cum ar picta un tablou: cu migală și sensibilitate. Mereu, dar mai ales acum, mă uit la ea ca la icoana din altar, apoi îi sărut repede părul de teamă să nu fie doar o fantasmă.

Trăiesc pentru aceste dimineți. În liniștea casei abia trezite, Violeta poate să crească, să își continue pasiunile, să fie. Dimineața, șterg oglinda mare din hol, cu rame din lemn sculptat, pentru ca frumusețea ei să îmi apară neștirbită, neatinsă. În miezul zilei, imaginile cu Violeta mutilată, întinsă fără suflare pe patul de la morgă peste care, de îndată ce am dat din cap afirmativ, s-a tras un cearșaf alb, se suprapun cu cele de la înmormântare, unde părea o păpușă gonflabilă în rochie de mireasă, cu chipul mult prea fardat. Toți prietenii și colegii de clasă erau prezenți, îngroziți de vestea căzută din senin într-o frumoasă zi de vacanță. Îndopată cu medicamente, singurul lucru pe care l-am înțeles din vorbele preotului a fost despre un trup care a fost adus la mal. În minte mi se perindau frânturi din piesele care răsunau de la duș: I know that life is short and living is the hardest part… After all this time you gave me butterflies. Când pământul a început să o acopere, pelicula s-a rupt în mii de bucăți și m-am trezit a doua zi, într-o lume complet nouă. O lume în care trebuia să reînvăț să trăiesc. De dragul cui?

Din cei trei pui de caniche ajunși pe lume în cartierul nostru, Violeta l-a ales pe cel care a venit singur spre ea, un ghem de lână albă cu pete cafenii. Au durat zile până a primit un nume: Marțipan. Au durat săptămâni până a învățat să își facă nevoile afară. Au durat luni până să înțelegem că orice poate fi ros, zgâriat, mirosit, lins, înghițit. Împreună am învățat să iertăm. Patru ani ne-a întâmpinat la sosirea acasă și, de bucurie, toată blana de culoarea untului îi tremura pe spinare. La patruzeci de zile de la moartea Violetei, după ce a umplut ușa camerei ei de zgârieturi, după coșmaruri și gemete, după zile în care l-am alimentat cu lingurița, Marțipan s-a stins de tristețe.

Violeta îmi zâmbește din spatele lui Danny pe care rulează, pentru a treia oară, serialul ei preferat, „Friends”. Ochii îi sunt senini și atât de inocenți la cei paisprezece ani! Ce vor fi meșterit în dimineața asta mâinile ei dibace? Marțipan iese de sub pat și îmi prezintă ținuta de sărbătoare: o cravată din mătase, în dungi, crem cu verde, care l-a transformat în gentledog. Îi iau în brațe pe amândoi în patul în care s-au cuibărit și îi îmbrățișez până se volatilizează.

Băiatul, înalt și slab, cu părul lung și creț, prins într-o coadă la spate, îmi părea un personaj deformat cu priviri extatice din El Greco. Atunci când l-au prins și ne-au pus față în față, vorbea incoerent și îmi zâmbea ca unei prietene. Am trecut ușor peste piercing-urile din nas, tatuajele ostentative, adidașii cu două numere mai mari, gesturile necontrolate cu mâinile și picioarele, însă zâmbetul acela de o familiaritate crudă, mi-a pătruns în toate mădularele. Polițiștii n-au scos nimic de la el, totul a fost dat în vileag de filmarea care a apărut la un moment dat în spațiul virtual. Nici până azi nu am reușit să o urmăresc până la capăt. Pe holul secției de poliție, prăbușită pe un scaun, o femeie modestă, plânsă și suptă la față: mama monstrului. Când a venit spre mine încercând să-și ceară scuze, i-am acoperit gura cu amândouă mâinile și am luat-o în brațe. N-aș putea spune care din noi două suferea mai mult.

În încercările mele de a imagina viitorul Violetei, o vedeam un fel de Goodrich al lui Musso sau o Amélie Poulain, gata să intervină în schimbarea destinului celorlalți, convinsă că e datoria ei de a-i face fericiți. În anul în care ultimul meu roman, Semne, a fost refuzat de editor, eram în pragul depresiei. Muncisem zile și nopți la el, era o mare parte din viața mea așternută pe hârtie și recenziile pe fragmente erau bune. Refuzul a fost atât de neașteptat încât nu-mi reveneam și nu aveam puterea de a căuta alte soluții. După câteva săptămâni, m-au abordat edituri cărora Violeta le trimisese romanul în complicitate cu Danny. Maturitatea ei, intuiția, naturalețea cu care rezolva situații pe care eu, din pudoare, din orgoliu sau din prostie, le consideram de nedepășit, mă uimeau și îmi dădeau mereu aceeași impresie: că mai fusese cândva pe pământ. Când îmi plângeam de milă, Violeta era copilul care, din țăndări, îmi făcea un curcubeu și mi-l punea deasupra capului.

*

Sunt la masa din bucătăria vopsită în verde, atât de luminoasă încât ai impresia că pajiștea a venit să ia micul dejun. Am cumpărat un espressor nou și, alături de Violeta, savurez cafeaua cu ochișori, sub privirile nesățioase ale lui Marțipan, în timp ce urmărim filmul „Pianul” pe televizorul suspendat. Ne promitem unii altora că vom învăța depănarea zilelor pe clapele albe și negre, mai mult albe. Pentru a nu fi doar un gând răzleț, îi căutăm pianului din lemn de trandafir un loc în noua sa casă: în sufragerie, sub crucea mare din sticlă de Murano. Pe coloana sonoră a filmului, transformăm lumea într-o păpușă rusească din care scoatem pe rând: un pod din Strasbourg, o gondolă din Veneția, o frescă din Padova, o lagună din Malta, un lacăt al iubirii din Ljubljana… Când soneria țârâie prelung, două lacrimi grele picură în cafeaua care s-a răcit.

De două luni, nu mai aștept pe nimeni. Și totuși, îmi pun capotul peste pijama, îmi aranjez puțin părul rebel și deschid ușa. Pe prag se află un bebeluș într-un coș îmbrăcat în satin alb și un plic întredeschis. Mă uit pe casa scării, dar nu zăresc pe nimeni. Iau coșul, las ușa metalică să se închidă după mine și fug la geam. O bătrână cu umbrelă de soare și-a scos câinele la plimbare. Un domn cu servietă se îndreaptă grăbit spre un taxi. O tânără cu două cozi împletite așteaptă pe banca din stație să ia următorul autobuz. Gândul de a coborî pentru câteva explicații îmi e alungat de revederea plicului. Înăuntru se află o sumă importantă de bani și o scrisoare:

Cum să începi să scrii despre ceva fără de-nceput? Iubirea noastră nu s-a scris și nu s-a rostit. Cum ai putea scrie cu penița o poveste de dragoste între doi zei? Căci, îmbătați de ambrozie și nectar, zei am fost unul pentru celălalt, îndepărtați de ceruri prea înalte. Și cu ce glas ai rosti povestea? De fulger, de naiadă, de flacără, de rai? Lucrurile importante se întâmplă în taină.

Din prima zi, când te-ai așezat în corabia mea, de la primul zâmbet și prima mirare, am știut că nu te voi uita. Nu-mi doream decât să mă privești cu dragostea pe care i-o arătai fetei tale. Să aruncăm pietre în lac și să râdem. Să închidem ochii și să ne imaginăm cutreierând lumea până la insule de corali și insule cu foci în care se respiră aerul împăcării. Să descoperim vara între dinți. Nu visam decât să fii femeia mea, mama copiilor mei. Zi de zi mă rugam să revii, să mă cerți, să mă alungi, să mă dezamăgești. Simțeam când apăreai, corabia începea să se legene pe raze de argint. Când lăsai lacul în urmă, tristețea din ochii tăi îmi dădea speranța reîntâlnirii.

Apoi, într-o zi, ai plecat. Vacanța se terminase. Cu puțin înainte, Violeta mi-a strecurat în palmă adresa și numărul tău de telefon. Luni întregi te-am urmărit, chiar și după ce m-am căsătorit, fără a avea curajul de a te aborda. Uneori, aveam impresia că mă vezi și îți place acest joc de-a v-ați ascunselea. Mi s-a părut?

Și acum ce nu știai: Irina a murit la nașterea lui Miriam. În plic sunt toate economiile mele. Pornesc pe mare spre insula mea cu foci. Dacă nu mă întorc, sunt sigur că, așa cum ai crescut-o singură pe Violeta, o vei face și cu Miriam. Dacă mă regăsesc, te voi căuta. Vreau să fiu bărbatul pe care îl meriți.

Visarion

prof. Luminița COLOPELNIC




Sigheteanca Ilinca Pleș a câștigat FrenchMania! | VIDEO

Inițiat de Institutul Francez din România (IFR) împreună cu compozitorul Keo, Festivalul FrenchMania a propus, în decursul anilor, concerte în care renumiţi artişti români au cântat din repertoriul contemporan, francez și francofon. Institutul Francez din România susține promovarea muzicii franceze, contribuind și la succesul Festivalului „Chants, sons sur scène” din Baia Mare. Sub conducerea Asociației Române a Profesorilor Francofoni (ARPF), acest festival oferă multor tineri români (peste 600) posibilitatea de a cânta în franceză în fiecare an.

FrenchMania sur mon smartphonea fost un concurs online de interpretare muzicală, în limba franceză, dotat cu importante premii! Concursul s-a adresat tinerilor cu vârste cuprinse între 14 şi 24 de ani, care trebuiau să abordeze un repertoriu francez și francofon din ultimii 10 ani. S-au acordat trei premii (Locul I, Locul II și Locul III)  plus câteva albume de benzi desenate și tricouri IFR pentru următorii clasați.

FrenchMania sur mon smartphone i-a avut alături pe Keo, Alexandra Ungureanu, celebrul artist francez Cali și Asociația «Chants, sons sur scène »! 

Juriul concursului a fost format din reprezentanţii Institutului Francez din România, Keo, Alexandra Ungureanu și Cornel Ion – directorul RFI România. De altfel RFI România a fost partenerul princiapl al concursului.

*

Ilinca PLEȘ, elevă în clasa a XI-a E la C. N. „Dragoș-Vodă”, Sighet a câștigat Pemiul I la acest important concurs.

Ilinca, deși foarte tânără, are o bogată activitate muzicală: a cântat la primele 5 ediții ale festivalului „Floare de Colț” din Sighet, a fost invitată  la Festivalul folk „Poarta Sărutului” organizat la Tg. Jiu,  a luat locul I la Concursul „Chants, sons sur scene”, 2018, categoria de vârstă 13-15 ani și a cântat în pub-urile locale din Sighet.

Am dorit să aflăm cum s-a derulat povestea acestui important premiu muzical online și am abordat-o pe Ilinca prin câteva întrebări… rapide!

Brîndușa Oanța: De unde ai aflat despre acest concurs?
Ilinca Pleș: Participasem anterior la festivalul „Chants, sons sur scene” organizat la Baia Mare, însă, deoarece 2020 a venit cu anumite restricții, activitatea s-a mutat în mediul online. Directorul festivalului a înștiințat-o pe profesoara mea de franceză de colaborarea pe care o are cu Institutul Francez, iar când știrea a ajuns și la urechile mele, am spus că pare ceva interesant, mi-ar plăcea să încerc! 🙂

Brîndușa Oanța: Care au fost probele impuse?
Ilinca Pleș: Au fost două probe. În prima, numărul de like-uri și de vizualizări ale clipului decidea cine merge mai departe, iar după cea de-a doua probă, cei 10 finaliști au fost notați de juriu și s-au anunțat câșigătorii. Cerința era ca cele două piese alese să fie din 2010 încoace.

Brîndușa Oanța: Cum ți-ai selectat repertoriul?
Ilinca Pleș: Cânt mereu piese cu care simt că rezonez și interpretez prin prisma experiențelor mele. În prima etapă, am ales ceva pozitiv, care consider că aduce o stare de bine și încredere: „J’ai pas la sagesse de Gandhi, l’assurance de Mohamed Ali mais juste moi, je n’ai rien d’autre à offrir”. A doua piesă a fost ceva mai nostalgică, însă tot cu un aer jucăuș.

Brîndușa Oanța: Care sunt „beneficiile” ce decurg din premiul I pe care l-ai obținut?
Ilinca Pleș: Premiul constă într-o anumită sumă de bani, tricouri IFR, un videoclip filmat împreună cu KEO, Alexandra Ungureanu și artistul francez Cali, și ocazia de a cânta cu ei pe scena Institutului Francez. 🙂

Brîndușa Oanța: Ce știi despre concurență, câți competitori au fost și, eventual, din ce orașe?
Ilinca Pleș: Am fost 76 de concurenți din toate colțișoarele României, tineri cu vârste cuprinse între 14 și 24 de ani.

Brîndușa Oanța: Muzica constituie pentru tine un hobby sau îți dorești să devină o profesie?
Ilinca Pleș: Nu știu ce-mi rezervă viitorul, dar, cu siguranșă ar fi minunat să mă însoțească muzica în fiecare zi. Ce privilegiu să transmiți iubire, din iubire… 🙂

Brîndușa Oanța: Ai avut o echipă „tehnică” pentru a-ți înregistra piesa? A fost simplu?
Ilinca Pleș: Nu am avut o echipă sau aparatură specială. Am filmat ambele clipuri cu telefonul și un suport improvizat. Cele două au fost ajutoare de nădejde!

Brîndușa Oanța: Pe lângă muzică, ce alte pasiuni mai ai?
Ilinca Pleș: Gătesc și mă bucur de zâmbetele – review-uri ale celor care gustă! 🙂

Brîndușa Oanța: Observ că te-ai obișnuit cu competițiile muzicale online. Ce părere ai despre școala online? Cum te-ai descurcat?
Ilinca Pleș: Școala online cred că a fost cea mai potrivită alternativă pentru aceste luni tumultuoase și chiar am participat la ore dar, cu toate astea, sper să ne întoarcem cât mai curând în bănci…

Brîndușa Oanța: Te invităm să le oferi cititorilor „Salut, Sighet!” și o mostră (un scurt video) cu muzica ta. Mult succes în activitatea școlară și muzicală!

Brîndușa OANȚA

foto: captură video




DEBUT – Până la următorul răsărit… (autor, Vasile Gabriel Vouciuc)

Vasile Gabriel Vouciuc

Ți s-a întâmplat vreodată să te pierzi printre gânduri despre viitor? Ai petrecut vreodată ore în șir imaginându-ți cum va fi viața ta peste zece sau chiar douăzeci de ani? Mulți dintre noi alegem să trăim în permanență în viitor, elaborând planuri cu scopul de a ajunge pe culmile succesului, sau, dimpotrivă, așteptând ca succesul să ne bată la poartă. Dar de ce nu trăim în prezentul atât de palpitant, și de ce nu ne întrebăm niciodată ce avem de făcut până la următorul răsărit?

Viitorul… când aud acest cuvânt mă gândesc la necunoscut, la alegeri dificile sau la cărări încrucișate. Dar prezentul… prezentul ne îndeamnă să trăim clipa, să apreciem tot ce este în jurul nostru, pentru că totul poate dispărea într-o secundă. Prezentul ne îndeamnă să fim recunoscători când ne ridicăm dimineața din pat și privim razele soarelui, să lucrăm și să ne distrăm ca și cum ar fi ultima zi a vieții noastre, iar la apus să punem capul pe pernă spunând “ce zi frumoasă am avut, de-abia aștept următorul răsărit”.

Prezentul merită trăit, din plin. Prezentul merită trăit înainte să devină trecut. “Dar viitorul nu merită trăit?” vor întreba unii. Cel mai bun răspuns la această întrebare ne-o poate da chiar ziua de azi. Ieri făcea parte din viitor, mâine va face parte din trecut. Atât trecutul, cât și viitorul nu se află decât la un răsărit depărtare. De ce să nu trăim în prezent, când încă putem schimba ceva? De ce să ne gândim la ce am avut sau la ce am putea avea, în loc să ne gândim la ce avem?

Poate de vină e lumea în care trăim. Poate de vină e stresul sau lipsa timpului. Poate de vină e proverbul “s-ar putea ca ziua de mâine să fie a altuia”. Sau poate de vină suntem noi, care căutam tot timpul vinovatul pentru greșelile noastre, în loc să îndreptăm situația acum. Nu mâine, nu luna următoare, nu în viitorul îndepărtat la care visăm. Acum e momentul potrivit să începem schimbarea pe care vrem să o vedem în viitor si să începem să clădim drumul spre succesul pe care ni-l dorim.

Acum e momentul să încetăm să mai trăim în viitor, pentru că viitorul va fi așa cum ni-l facem noi. Acum e momentul să ne uităm în jur și să realizăm câte motive avem să zâmbim. Iar acum, închei aceste rânduri gandindu-mă la următorul răsărit…

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: commons.wikimedia.org




A fost cea mai frumoasă dată… (autor, Ioana Trifoi)

„Să mai scap și de testul ăsta!”. Știi replica, nu? Cu toții o știm, am folosit-o atât de des visând la terminarea unei săptămnai aglomerate și încărcate de prea multe „teste surpriză” la care oricum jumate clasa era absentă, încât am uitat că odată terminată, acea săptămână va deveni istorie, o istorie a clasei a XII-a F, zic eu. Tu, copilul de ieri și adultul de mâine, ți-ai îndeplinit visul: ai scăpat de „chinul” liceului însă, la fel cum Spânul întruchipează „răul necesar” în maturizarea naivului Harap-Alb, nici tu fără de acest „chin” nu ai fi putut deveni ceea ce ești astăzi.

Ce anume ești? E mult prea greu de explicat, dar oprește-te o secundă și privește puțin în spate: e o imensă poartă a vechiului liceu, iar tu, „boboc de felul tău”, ești nerăbdător să treci de ea, nu de alta, dar ai auzit că anii de liceu sunt de neuitat. Și crede-mă chiar sunt, deoarece dincolo de note mici, certuri banale, lacrimi de crocodil și chiar dincolo de proful „nașpa”, e vorba despre priviri jucăușe furate în chioșc, despre țigara fumată în spatele bibliotecii, despre pretextul învățării la bibliotecă atunci când, de fapt, doi ochi albaștri erau motivul, despre orele de română care se transformau în ore de sport, dar, mai presus de orice, liceul e cu și despre oameni. Fie că ne raportăm la cei pe care-i vom lua drept modele în viață, fie că ne raportăm la cei pe care-i vom lua exemple de „așa nu”, cu toții au fost mereu acolo, au crezut în noi și, cu toate că de cele mai multe ori nu au arătat, au știut că adevărata noastră valoare nu constă în familiarul 3, dar nici în cea a supremului 10. Ba mai mult, au avut grijă să ne protejeze aripile de ploile năpraznice și de țurțurii mult prea reci ai bătrânului ieri,  încât zborul nostru să fie unul lin, reversibil peste ani și ani la cuiburile de care EI vor avea atâta grijă.

Harap-Alb sunt eu, cea din ultima bancă și azi inițierea a luat sfârșit (sau poate e doar începutul?). Patru ani frumoși cu lacrimile și zâmbetele lor se aștern în adânca fântână a amintirilor, de unde atunci când voi fi ostenită de atâta drum, mă voi rătăci printre „râpi și gropi adânci” să-mi stâmpar setea, acea sete care va trăi o viață deșertică, dar cufundată în apele mult prea senine ale amintirii.

La fel cum în orice basm reușita eroului e una colectivă și nu individuală, mulțumesc din suflet „personajelor sisifice” zicându-le doar atât: recunoștința a răgușit, dar admirația e supraomenească!

Popular sau cult, nici că mai contează acum, basmul nu ține cont de autor ci de elementele fabulosului care construiesc caracterul social și spiritual al unui erou capabil să treacă cu bine orice probă. Și nu mă refer aici la proba de BAC, ci mă refer la acele probe ale vieții pe care, dacă le cazi, nu prea ai sesiune de toamnă.

Creangă ar spune că: „Amu cică era odată…”, însă eu aș spune că: „A fost cea mai frumoasă dată”…

Ioana TRIFOI
clasa a XII-a F, C. N. „Dragoș-Vodă”




Jurnal de coronavacanță – APRILIE (autor, Gabriela Mich)

1 aprilie 2020
Azi copiii pot cere luna de pe cer și o primesc, adulții caută peștișorul norocos, iar perii albi și-ar dori doar o pasăre de aur care să le aducă în zbor tinerețea. Azi fiecare cere ce vrea, dar oferă altceva, pentru că azi e 1 Aprilie – o zi care ne aduce aminte cum suntem în celelalte 364 zile ale anului. Nu o spun eu, ci chiar Mark Twain. Eu doar meditez asupra acestei afirmații…. Oare chiar așa să fie? Oare 2 mai, 5 iunie, 25 decembrie să fie tot un 1 Aprilie, dar cu alt chip? De ce alegem să păcălim încontinuare de parcă nu am ști că minciuna e un paravan de protecție pe termen scurt?

PROVOCARE: Astăzi, păcălește viața! Ademenește-o cu vorbe duioase, spune-i că vei fi mai bun, mai amabil, mai corect, mai iubitor, mai recunoscător, mai modest, mai,mai…. Spune-i! Sună melodios, nu? Atunci, haide să punem împreună în practică tot ce am vorbit cu viața! Păcălește viața: trăiește frumos!

2 aprilie 2020
Azi am descoperit că nu există doar o cheie a comunicării, ci un întreg mănunchi. Reflectă, perseverează, focusează-te mai mult pe ascultător, stabilește relații, dar continuă să îți scrii povestea! Fă-ți curaj! Totul începe de undeva. Ce vine ușor nu durează, iar ce durează nu vine ușor! Mulțumesc, Club Interact Sighetu-Marmației, că putem crește atât de frumos împreună!

3 aprilie 2020
Vreau o țară ca afară…
Așa spune un mare cântec românesc.
Eu nu vreau o țară ca afară; vreau doar țara mea. Țara mea frumoasă cu oameni luptători, ambițioși, perseverenți, talentați. Țara mea ce i-a oferit lumii pe Ciprian Porumbescu, George Enescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana și lista poate continua la infinit. Vreau doar o țară în care oamenii ajută, ascultă, respectă, muncesc, iubesc. Nu vreau să fie ca afară, vreau să fie unică. Iar țara visurilor mele se va forma doar dacă eu, tu, el și ea punem umărul.

4 aprilie 2020
Adesea ne jucăm cu Dumnezeu ca și cu o tablă de șah. Când avem doar binecuvântări îl considerăm un simplu pion crezând că nouă ne aparține pământul. Când totul ia o altă traiectorie, e ca și un nebun. Neplâncându-ne monotonia, Dumnezeu e pentru noi ca o tură: doar înainte, fără abateri spre alte căi. Dar întotdeauna uităm că fără rege nu se poate da șah-mat. De aceea rege nu îl considerăm, nu ne place. Vrem să avem noi ultima lovitură….

5 aprilie 2020
Pentru lucrurile pe care le practic în privat, voi fi răsplătit în public. (Anthony Robbins)
Corect, dar, după părerea mea, incomplet. Pentru tot ce practic în privat, vor fi și alții răsplătiți în public. Spațiul și timpul nu pot fi oare finite? Atunci duplicitatea de ce nu are avea o limită? De reținut: tot ce practic eu va avea efecte asupra celorlalți. Azi… atât.

6 aprilie 2020
Odată cu războiul s-au schimbat și cuvintele, și sunetele. Spui „mama” și e cu totul altceva, spui „casă” și e, la fel, cu totul altfel. Li s-a adăugat ceva. Mai multă iubire, mai multă teamă. (Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici)

7 aprilie 2020
4 valori ale unei comunități puternice: credință, integritate, devotament, altruism.

8 aprilie 2020:
Am descoperit azi un proverb român care spune În vin e adevărul. Ei bine, pe eticheta sticlei nu apare adevăr. O fi greșit proverbul sau am greșit noi crezându-l? Când nu vrem să spunem adevărul, ne ascundem după ce ne convine. Nu, nici în vin , nici în copil, nici în soare nu e adevărul. În om e adevărul. Trebuie doar să îi deschidă lacătul cu cheile virtuții.

9 aprilie 2020
Dacă punem reflectoarele pe calitățile unei persoane, acestea se vor dezvolta și vor crește frumos sub ochii noștri. Dar dacă le punem pe defecte? Ce rezolvăm promovând falsa înțelepciune ?

10 aprilie 2020
V-ați gândit vreodată la culori, la cum se combină, la ce ne-ar spune? Pentru mine, albastru e culoarea care îmi inspiră dorința de a o lua de la capăt chiar și în cele mai grele momente. Dacă e să o vorbim despre verde, zic să ne uităm la frumusețea naturii și e de ajuns. Pentru a înțelege galbenul doar deschideți poarta soarelui. Roșul se ascunde în petalele trandafirului. Alb… albul se simte mirosind crinii. Iar pentru roz, portocaliu, violet… deschideți-vă inima! Lăsați-vă imaginația să zboare!

11 aprilie 2020
Ce are prioritate în viața ta?
Ce ar trebui să aibă prioritate în viața ta e ceea ce te învață să fii:
Puternic
Răbdător
Iubitor
Onest
Rațional
Invincibil
Tenace
Atent
Tăcut
Excelent

12 aprilie 2020
De la iubire la ură e doar un pas. De la admirație la dispreț e o linie atât de subțire. Ne-o demonstrează chiar ziua de azi.
De Florii nu se sărbătoresc nici copacii înfloriți, nici venirea primăverii, nici măcar florile din viața noastră. Azi se sărbătorește intrarea lui Isus în Ierusalim. Cât de schimbător e omul… Creat să fie adaptabil,dar alegând mereu și mereu schimbarea, viteza, mulțimea. Duminică a fost primit pe un drum de flori, de osanale… iar vineri drumul a dus spre dealul Golgotei. A fost nevoie de 4 zile… Doar 96 ore oferite tot de Împăratul universului pentru ca oamenii să se schimbe complet, de la flori la spini.

Te-aș întreba și m-aș întreba: noi ce facem în zilele fără flori? Ia exemplul lui Isus!

13 aprilie 2020
Soare, oameni, iarbă, flori…
Noi de normalitate doritori.

14 aprilie 2020
Azi am descoperit o frântură de înțelepciune: o muscă în farfurie poate fi un fapt banal sau o tragedie cosmică. Ești pe pământ, iar deasupra ta sunt o infinitate de stele. Ești între oameni și în jurul tău sunt mii de păreri. Nu le interpreta, ci încearcă să le înțelegi. Nu le eticheta drept neimportante, ci îmbunătățește-le.

15 aprilie 2020
E greu să înveți ce știi. E foarte greu să înveți ce știi, deoarece niciodată nu vei fi mulțumit. Vei dori mereu să evoluezi și nu e rău deloc. Vei dori să crești, vei face eforturi, vei plânge, vei sacrifica pentru ce îți dorești să fii sau să știi. Dar până ajugi la podium, e greu să înveți ce știi… dar e atât de frumos….

16 aprilie 2020
Îmi aduc aminte de primele zile din martie. Aveam teama de necunoscut, de boală. Eram speriată pentru mine și pentru toți.
Dar acum nu știu ce e cu mine…. Frica a fost înlocuită de calm. Unii ar numi acest sentiment indiferență, dar eu știu că e doar calm. Cu siguranță am învățat că situațiile de criză nu se gestionează cu teamă, ci cu încredere.

17 aprilie 2020
Te poți împodobi cu penele altuia, dar nu poți zbura cu ele. Păsările știu asta, oamenii nu. (Lucian Blaga)

18 aprilie 2020
Și ne iartă nouă greșelile noastre PRECUM și noi iertăm greșiților noștri…
De multe ori repetăm fraza aceasta ca pe o mantră. Însă este acolo un cuvânt uzual precum… un cuvânt ce introduce o altă propoziție pe care, adeseori, o rostim șoptind, în grabă, mai cam pentru noi decât pentru Domnul. Oare de ce? De ce ne e atât de greu să iertăm și pretindem atât de ușor să fim iertați? Încă nu am aflat răspunsul….

19 aprilie 2020
Ai muri pentru o minciună?

Eu… nu. Dar, pentru a mă salva chiar și pe mine- cel dintâi între păcătoși- cineva a murit pentru o minciună. Știe din ce suntem făcuți… de aceea ne-a iubit atât de mult, dând ca și garant un rege. Și noi ce trebuie să facem? Doar să fim lumini printre oameni! Luptă-te lupta cea bună și aleargă pe calea dreaptă. Caută evlavia, dragostea, răbdarea, bunătatea, cinstea, adevărul și credința. Bucură-te întotdeauna și, în aceste zile, descoperă puterea rugăciunii de acasă.

Mulțumesc că mi-ai dat șansa ca, ori de câte ori mă tem, sunt în fundul gropii sau pe vârful muntelui, eu să mă încred în Tine!

20 aprilie 2020
Iubesc să gătesc… Și tot gătind am asociat această artă cu viața. De ce? Pentru că pe calea mea, arta culinară a părut un munte pe care nu credeam că îl voi urca. Dar acest lucru s-a schimbat radical și de atunci în special patiseria și cofetăria sunt parte din mine. La fel ca în viață încerc, aduc inovații, improvizez când nu îmi văd lungul nasului și mă cred mai mare decât chefii, învăț, culeg rețete noi, iar finalul îmi demonstrează că nu am greșit investind în această pasiune. O viață echilibrată înseamnă câte o prăjitură în fiecare mână…

21 aprilie 2020
Azi scriu din perspectiva grădinarului, a micului producător…

Am crescut printre roșii, ardei, vinete, păstăi, castraveți. Am fost crescută de oameni modești, dar sinceri care m-au învățat întotdeauna ca vorba să îmi fie ca și fapta. Iar dacă vorba a fost produsele noastre sunt bio, așa ne e și fapta. De ce? Pentru că ne respectăm și îi respectăm pe clienții noștri. Am crescut printre legume și nu îmi pare rău deloc. Am învățat să respect munca fiecăruia, am învățat că eforturile dau roade, am văzut că o sămânță poate da naștere unei binecuvântări așa cum un zâmbet dă naștere altui zâmbet. Am fost crescută de oameni muncitori, corecți. Nici nu aveam nevoie de mai mult.

Acum m-au năpădit lacrimile – cuvintele sufletului. Sunt atât de mândră de ei!

22 aprilie 2020
Se spune că o poză e mai grăitoare decât mii de cuvinte. De aceea iubesc să fac fotografii. Cum ar fi viața noastră fără amintiri?
Iubesc să fac fotografii, să citesc, să scriu, să gătesc, să muncesc, să învăț, să cânt… Iubesc oamenii, muntele, florile, zâmbetele, marea….. Iubesc poate prea multe, dar niciodată îndeajuns.

23 aprilie 2020
Cartea îți e prietenul în ceasuri de neliniște, e doctorul la începutul bolilor, e sfătuitorul de bine în nevoi, e bătrânul care te netezește pe cap și-ți arată calea cea adevărată. (Ion Simionescu)

Pe mine cărțile m-au salvat de disperare, lașitate, plictiseală, lacrimi. De multe ori mi-am cuibărit sufletul printre paginile volumelor cu satisfacția că, prin lectură, scap de povara existenței cotidiene. Și tot de atâtea ori am mers spre raftul bibliotecii la fel ca la cei mai dragi prieteni pentru a le spune motivul zâmbetului meu. Uneori m-au înțeles, alteori am încercat eu să înțeleg cum procedează familia mea de hârtie. Am crescut împreună, am asimilat informații împreună și, chiar dacă uneori o părăseam, ea mă aștepta tăcută tot în același loc. Nu am realizat când literatura a devenit pasiunea mea. Știu doar că m-am prins de ea ca de o frânghie și nu m-am mai lăsat.

24 aprilie 2020
Săptămâna aceasta am scris despre o parte din pasiuni. Nu știu neapărat de ce, poate am vrut să vorbesc cu mine, am vrut să îmi confirm că fac bine, dar se poate și mai bine. Atunci când toți spun că ești perfect mustarea are rolul ei important.

25 aprilie 2020
Păzește, Doamne, pe robul Tău de mândrie. (Psalmii 19:13)
Descoperim multe…. cunoaștem galaxii, anticipăm unele catrastofe, gestionăm situații de criză, zburăm dintr-un loc în altul… dar nu știm tot. Totuși avem impresia că totul ne este în mână când, de fapt, am descoperit doar un pumn de nisip din marele Univers. Doar capitolul mândrie ia încet, dar sigur, locul întregii cărți.

Păzește, Doamne, pe robul Tău de mândrie. Păzește-L și de teamă, stres, uitare, amorțire, indiferență. Dar, mai important, învață-L să-și păzească credința. Tu și El… infinit.

26 aprilie 2020
Dacă iubești pe cineva doar când se conformează idealurilor tale, aceea nu e iubire.
Dacă iubești pe cineva și nu faci sacrificii, aceea nu e iubire.
Dacă iubești pe cineva și nu îi spui când greșește, aceea nu e iubire.
Dacă iubesți…. Îmi vei spune STOP! Ce știe un adolescent despre iubire? Poate nu știu multe, dar sunt sigură că la final rămâne iubirea!

27 aprilie 2020
Stimată Coronovacanță, văd că nu te grăbești să pleci!
Ne-ai obligat să purtăm măști și ne-am conformat! Ai impus izolarea la domiciliu și am ascultat (știi și tu că sunt excepții care întăresc regula) . Ne-ai tot repetat să avem grijă de igiena noastră și nu ai făcut rău. Însă observ că nu îți e dor să vezi elevi mergând la școală. Și poate, în tot răul, acest lucru e pentru a ne responsabiliza. Școala online nu va înlocui niciodată dascălul- călăuza noastră. Poate vrei să ne dai o lecție pentru a le oferi respectul care li se cuvine. Dar până când învățăm această lecție, propun să fim responsabili pentru noi și viitorul nostru.

28 aprilie 2020
Să nu termini de citit o carte doar pentru că ai început-o. Să nu stai lângă un om doar pentru interes. Să nu înveți ceva doar pentru a arăta că știi. Să nu ajuți doar pentru a aștepta laude. Să nu ierți doar pentru a reproșa mai târziu. Să nu faci niciodată ce ție nu ți-ar plăcea să ți se facă.

29 aprilie 2020
În acest moment lumea e împărțită în cel puțin două categorii: cei care susțin că ne vom schimba și cei care afirmă vehement că după această criză vom fi tot la fel. Eu nu știu ce să zic. Mi-ar plăcea să cred că ne vom schimba, dar ceva mă împiedică. Am trecut peste atâtea catastrofe și am rămas tot la fel. De ce? Pentru că avem impresia că ni se cuvine totul fără să facem nimic. Ne rugăm să se deschidă bisericile, dar câți vom merge în ele? Ne e dor de școală, dar când începe câți vor merge voioși spre ea?Vrem să-i vizităm pe bătrânii noștri, dar după… după cât de singuri vor fi iar? Vrem să revină totul la normal. Dar ce facem pentru acest lucru? Și, până la urmă ce mai e normal într-o lume superficială?

30 aprilie 2020
Oare chiar am scris tot ce nu ar trebui să fie uitat?
E spre asfințit și o serie de întrebări își caută răspunsul.

31 aprilie 2020
Lucruri învățate în coronovacanță:
• Ți-a spus cineva Ai grijă de tine!? Sau s-a interesat de cum te simți cu adevărat? Ți-a transmis vreun gând bun? Atunci păstrează acel om lângă tine!
• Dacă tu ai fost un om puternic și i-ai ridicat pe alții, rămâi așa în continuare! Dacă meritele nu îți sunt rescunoscute, adu-ți mereu aminte ca un copac fără rădăcini nu există, iar rădăcinile nu sunt vizibile.
• Timpul e prețios. Iar omul e și mai prețios ca să îl irosească.
• Ai văzut și azi raza soarelui? Mulțumește!
• Atunci când nu ai nimic, tot ai ceva. Uită-te în sus!
• Cu adevărat vreau să fiu dascăl… un dascăl ce va pune întrebări, va asculta păreri, va oferi provocări, va mustra la nevoie, va încuraja fără măgulire, va învăța mereu și va vorbi despre lacrimile sale pentru ca elevii să le plângă pe-ale lor.
• Cartea, florile, muzica, liniștea sunt unii dintre cei mai buni prieteni ai omului.
• Biserica poate fi chiar în casa ta.
• Nu e bine să îți faci priveghiul înainte de vreme.
• Am învățat că e greu să te înțelegi. Oferă-ți timp! Fă-ți curat în gânduri. Ai răbdare cu TINE și vei avea și cu alții.
• Fiecare zi oferă și soare, și ploaie! Alege ce vrei să faci cu ele!
• Nu te lăsa pradă amânării!

Gabriela MICH
clasa a XI-a A, C. N. „Dragoș-Vodă”




Zaharașka are rădăcini… sighetene!

Salut, Sighet!: Pentru cititorii noștri…. cine este și ce poveste de viață are Lavinia Pop – Coman?
Lavinia Pop-Coman: M-am născut în Sighetu Marmației, am absolvit Colegiul Național „Dragoș – Vodă” (promoția 2003) și am continuat studiile la Facultatea de Teatru, secția Actorie, absolvită în anul 2011. Un pic mai târziu, mi-am descoperit pasiunea pentru păpuși și, acum le combin, fiind actor-păpușar în București. Am colaborări cu Teatrul Bulandra, cu Teatrul de Artă, cu Unteatru și cu Opera Comică. Iar spectacolele mele de suflet sunt „Iepurele Alb” la Teatrul de Artă, despre care s-a spus că trezește emoții aproape uitate în inimile oamenilor mari, iar cel de-al doilea spectacol este „Zaharașka” și a avut premiera la Unteatru, în luna februarie. Este un spectacol care vorbește despre lucrurile mici care se văd doar dacă ai o inimă mare. Îmi este foarte dor de scenă dar, până când ne vom revedea, îmi rămân poveștile de citit.

Salut, Sighet!: Proiectul tău este, așadar, pentru copii?!
Lavinia Pop-Coman: Proiectul „Povești cu Zaharașka” este dedicat copiilor, a prins viață în ultimele săptămâni de izolare și de liniște și se dorește a fi un stimul în dezvoltarea imaginației și creativității copiilor. „Povești cu Zaharașka” este un proiect de suflet, prin care mi-am propus să aduc bucurie și, cel mai important, să dau mai departe ceea ce am învățat și, sper eu, să stârnesc creativitatea copiilor.

Salut, Sighet!: Cum a prins viață… Zaharașka?
Lavinia Pop-Coman:Povești cu Zaharașka” s-a înfiripat în mintea mea în urmă cu vreo doi ani, când am fost în Siberia, la un workshop de o lună, ca să învăț să construiesc această păpușă, care are un sistem unic în lume, inventat de Maestrul păpușar Valadimir Zakharov care, din păcate, nu mai este printre noi, dar care mi-a lăsat cel mai de preț dar, pe Zaharașka. Tot ce îmi doresc este să dau mai departe acest dar, această variantă de povești ilustrate pentru copii – spuse cu Zaharașka alături de mine – mi s-a părut cea mai potrivită.

Salut, Sighet!: Ce provocări presupune joaca cu… păpușile?
Lavinia Pop-Coman: Lucrând cu copiii, am înțeles foarte repede cât impact are teatrul și joaca cu păpușile în dezvoltarea lor. O păpușă în mâna unui copil devine vocea emoțiilor acelui copil. El chiar dacă nu reușeste să exprime prin cuvinte ce simte, dacă are o păpușă în mână, îi va transfera acesteia instant și organic starea lui, cea adevărată, din acel moment. Negreșit. Ce este asta, dacă nu o terapie și o cunoaștere dincolo de cuvinte? Păpușile sunt magie poate doar pentru un adult, pentru copii sunt tot atât de reale ca și ei. Îmi doresc să aduc înapoi lumea imaginației. Cititul de povești provoacă mintea să își imagineze, crează întrebări, pe când desenele oferă răspunsuri.

Salut, Sighet!: Unde te găsim?
Lavinia Pop-Coman: Am canalul meu cu povești, fabule, poezii, la care am creat ilustrații și am inventat tot soiul de păpuși, unele cu ce am avut prin frigider, cum este greierele din „Greierele și Furnica”, care e făcut din două măsline și aripi din Frunze de physalis sau broscuța țestoasă dintr-o jumătate de nucă din „O vizită”. Vă dau și linkul canalului de pe youtube și îi invit pe copiii și parinții care iubesc poveștile să se aboneze la acest canal: http://www.youtube.com/c/PovesticuZaharaska

Salut, Sighet!: La ce lucrezi acum?
Lavinia Pop-Coman: Acum am început să lucrez la povești mai lungi și la păpuși care prind ușor viață în mâna unui copil (vezi marionetele eșarfe din „Prințul fermecat” sau „Cei trei purceluși”). Tocmai am terminat filmările pentru următoarea poveste, Degețica, la care am creat ilustrații din tablouri vii, cu tot ce am găsit în natură. Urmează să postez și tutoriale despre cum putem realiza acasă diferite păpuși de teatru, în doar 10 minute.

Salut, Sighet!: Mulțumim, Lavinia și mult succes!

Salut, Sighet!




Jurnal de profesor: Luminița Colopelnic

Sâmbătă, 21 martie 2020
„Viața și romanele nu sunt făcute decât din întâlniri.” (Jean d’Ormesson)

Azi e ziua mondială a poeziei. Într-un joc cu mine însămi, îmi propun să recitesc ultimul volum de poezie pe care l-am așezat în bibliotecă. Deși înțeleg că e vorba de o desfătare lirică, mă îndrept spre rafturi cu nerăbdarea unui copil pus pe șotii. Descopăr că e vorba de „Templul de Adamant” al Antoniei Luiza Dubovici, carte dăruită în 2019 de poeta pe atunci însărcinată, cu dedicația: „O stea din constelația sufletului meu pentru nemărginitul univers al sufletelor domniilor dumneavoastră”.

O redescopăr pe Antonia între oale care fierb și cuptoare care sună. Sunt câteva poezii pe care am nevoie să le citesc de două-trei ori, altele mi se cuibăresc în suflet de la primul vers. Îmi place atât de mult confesiunea Antoniei, felul în care dezvăluie cititorilor viața ei interioară încât devin curioasă de forma pe care ar îmbrăca-o în limba franceză poezia mea preferată din lirica ei:

Le Temple

J’erre la pensée fatiguée.
J’ai touché à la mort
et rien n’a tremblé
dans mon cœur. Pas un seul souffle.
Un ange demeure dans la lumière.
Il a vu mon âme effacée comme la cire
qui lui a coulé sur la manche pendant toute la vie.

Dehors, la lumière s’estompe et les oiseaux croulent sur
mon âme
comme une main chaude qui dévoile des étoiles.

După ce o recit de câteva ori, în timp ce condeiul a redevenit cuțit și taie mărunt zarzavaturile pentru salata de bœuf, constat că acest poem sună bine în orice limbă. Mă declar mulțumită și deloc preocupată de prânzul amânat. Bucătăria s-a umplut cu picături de divin și cu aburi de cădelniță.

Îngerul, scoica și altarul din creația ei mă însoțesc constant în realizarea sarcinilor menajere de sâmbătă așa încât, la un moment dat, în minte, apoi pe hârtie, îi răspund Antoniei cu o fărâmă de confesiune personală:

Poetul din mine compune
pe-acorduri de liră sfințită-ntr-o noapte de-un înger pribeag.
Scrie plângând, înmuindu-și penița-n
ulei de tămâie din Templul cel Sfânt.
Ia rănile-adânci, le-nchide-ntr-o scoică
și pios o așează pe-un țărm de altar.

Ai zice că între mine și Antonia e o lume întreagă de când s-a mutat în Statele Unite. Și totuși, mai aproape ca azi n-am fost niciodată.

Poate această întâlnire, poate un semnal scânteietor din univers sau o fulgerare de lumină interioară mă convinge că mai există creație:
labirint verde
câmpia-n înserare
ocean de greieri

prof. Luminița COLOPELNIC

*****

Absolventă a Facultății de Litere, secția română-franceză, a Universității de Nord din Baia Mare, orașul natal, Luminița Colopelnic și-a început cariera în învățământ în cadrul facultății care a format-o și la Colegiul Național „Mihai Eminescu”.

Căsătoria cu un viitor preot o va aduce în Sighetu Marmației unde de 21 de ani predă limba franceză la Colegiul Național „Dragoș-Vodă”. An de an pregătește elevi pentru olimpiadă și pentru atestatele lingvistice. Timpul liber și l-a dedicat teatrului ca actor amator la Centrul Cultural, clubului de dezbateri pe care l-a înființat la CNDV și cursului opțional de limba chineză pentru copii și adulți. Activează de 6 ani în Serviciul de Ajutor Maltez, sucursala Sighet, unde în prezent este președinte, dar coordonează și activitatea celor 40 de elevi voluntari din Tineretul Maltez.

Deși la 18 ani obținuse mențiune pentru proză la Festivalul național „Vasile Lucaciu”, a fost, după cum ne-a mărturisit, prea ocupată să trăiască. Scrisul a rămas în urma creșterii a doi copii, a proiectelor școlare sau de voluntariat.

„Izolarea la domiciliu mi-a reînsuflețit pasiunea pentru scris și mi-a oferit răgazul necesar pentru așternerea pe hârtie a acelor semnale luminoase sau sonore care pot duce la corectarea direcției, semnale pe care le-am reunit într-un jurnal numit Balize. Am început să le descopăr în 11 martie și continui să descopăr balize aproape zilnic.” (prof. Luminița Colopelnic)

*****

N.r.: pagina de jurnal face parte din volumul în lucru „Balize”, care va fi publicat curând.