*****
Foșnet de rochii –
toamna se stinge încet,
în galben – roșu.

*****
Toamnă și toamnă –
cenușa din zăpadă,
o amintire.

*****
Linia vieții –
încet-încet prin toamnă,
amurgul din ploi.

*****
Nori „buclă de păr” –
terase fără clienți,
fum de țigară.

*****
Amurg în iarnă –
primele raze din geam,
orânduite.

*****
Burg, Decembrie –
tăcerea zidurilor,
murmurul zilei.

*****
Iarna cea lungă –
zile cu mult mai scurte,
după ferestre.

*****
Focuri prin iarnă –
cimitirul de sub Deal,
colind peste sat.

*****
Drum în răspântii –
cu inima ușoară
trecând prin iarnă.

Marius VOINAGHI

Îl iubise pe Nichita Stănescu cu mult înainte de a-i înţelege poeziile. Şi asta se datora unui album memorial destul de consistent apărut în 1984, la un an de la moartea poetului şi care publica interviurile, unele poezii şi mai ales poze, multe poze. Poetul de Crăciun, zâmbind jovial cu un pahar în mână şi sprijinindu-se de braţul Dorei, poetul copil, cu părul lăsat mai lung, lucru care ar face liceenii mai puţin iubitori de literatură să spună „Vezi, ţi-am spus eu că Nichita e nume de fată”, poetul cu prieteni, cu un premiu în mână, singur pe malul mării… Cumva, i se părea că seamănă cu tatăl ei: blond, cu o tristeţe permanentă în priviri şi o amăgire de zâmbet, cu pungi sub ochi şi reflectând în ei o oarecare absenţă, o anume plutire. Poate şi pentru că tatăl ei îl cumpărase dintr-o slăbiciune nemărturisită pentru poezie.

Îşi vedea foarte rar tatăl, era tot timpul ocupat, absent, nemulţumit. Îi spunea mamei ei că munceşte, aduce bani în casă şi ea, Elvira, îl credea, dar mai credea şi că îşi trăieşte viaţa în exteriorul lor, dincolo de ele, că erau doar o obligaţie, o decizie neinspirată. Asta o umplea pe ea de tristeţe şi pe mama ei de furie. Spărgea farfurii prin bucătărie când el îi spunea în ajun de An Nou că trebuie să plece, că are multe solicitări, multe centrale de apartament dădeau rateuri şi doar nu era să-i lase pe oameni fără căldură de Revelion. Era bun în ceea ce făcea, Elvira nu se îndoia de asta, doar că prea cu bucurie se desprindea atunci când primea un telefon, prea mulţumit era când îşi lua trusa cu scule şi anunţa că îl aşteaptă o lucrare dificilă care presupune mult timp. Apărea cu mult după ce Elvira adormea, doar nişte şoapte răstite şi uşa de la dormitor trântită îi confirmau întoarcerea.

Aşa că după ce tatăl ei muri când ea avea 12 ani, fără fasoane, a murit, haideţi după el, nu mai e nimic de făcut, Elvira se simţi pierdută, singură, fără rădăcini. Şi asta e paradoxal dacă ţinem seama de faptul că îi era aproape un străin. Nu-şi amintea de nicio aniversare la care să fi fost şi el prezent, nici un Crăciun, nicio vacanţă. Dar atunci când se întâlneau avea o scânteie în ochi, o iubire şi un abandon pe care nu le regăsea la nimeni altcineva, ştia că dacă ar fi fost cazul el ar fi ales-o pe ea dintre toţi oamenii de pe pământ, îi era clar că iubirea faţă de ea e atemporală. Ştia asta la cei 23 de ani ai ei dar este posibil şi să-şi fi construit un trecut, nişte senzaţii. Cât din ce ne amintim e real şi cât inventat, calibrat, înclinat în favoarea unui sentiment sau a altuia? Poate nimic nu era adevărat, poate tatăl ei avusese o altă viaţă de care ea nu avea cum să ştie, poate iubise pe altcineva mai mult dar nu prea conta, conta doar ce credea, ce simţea.

– Haide Elvira, plecăm, auzi vocea lui Emil, tristă şi sacadată, semăna cu cea a lui Nichita Stănescu atunci când recita.
– Nu prea vreau să plec, spuse ea încercând să nu plângă.
– Am discutat despre asta, dragă, ai spus că eşti de acord să plecăm din oraş, că nu te leagă nimic aici.
– Dar brusc Canada mi se pare foarte departe, silabisi ea cu gândul la poet.
– Pentru că e departe. Dar parcă spuneai că doar pe mine mă iubeşti şi unde voi fi eu…se precipită vocea rupând orice asemănare cu cea a unui tip blond care recită poezii.
– Da, stai puţin, lasă-mă să respir o dată doar.
– Eşti sigură că nu vrei să-ţi iei rămas bun de la mama ta? mai întrebă, teribil de real şi fără nici un farmec.
– Sunt sigură, spuse sfârşită, învinsă înainte ca lupta să fi început, lăsându-se moale pe un scaun, în timp ce Emil cobora să ia paracetamol de la farmacie. Pisica îi sări în braţe şi se cuibări acolo adormind pe loc.

Nu mai păstrase legătura cu nimeni din familie, de fapt nici nu avea o familie prea mare, doar mama ei mai trăia, retrasă şi nesimţindu-i lipsa. Cel puţin aşa credea ea. Mama ei putea plânge cât era ziua de lungă după ea, nu avea de unde să ştie. Îşi umplu plămânii cu aer respirând încăperea de unde voia să plece şi în care intrase pentru prima dată la 18 ani, atunci când mama ei se hotărî să nu-i mai ascundă existenţa dublă a tatălui. Poate trăise acolo singur, poate avusese o iubită, o amantă, nu îi era clar ce părere trebuia să aibă despre asta, mama ei fusese acuzatoare, era ca şi cum i-ar fi spus, vezi, nu ne-a iubit, a avut o altă viaţă dar Elvira înţelegea şi a început să meargă tot mai des pe la garsoniera lui. Mai întâi o noapte, apoi un week-end, a sfârşit prin a se muta acolo, în cămăruţa unde şi-a păstrat tot timpul cărţile despre repararea centralelor pe gaz, a curăţat toată bucătăria, prăjitorul de cafea, frigiderul minuscul, singura tigaie care exista, singura cană în care îşi făcea seara un ceai şi dimineaţa o cafea. A refuzat să schimbe ceva, şi-a luat doar o oală în care să-şi fiarbă pastele şi un strecurător, o pătură şi o pisică. A locuit acolo pe toată durata studenţiei, refuzând orice ajutor din partea mamei ei, întreţinându-se din bursă şi dintr-o jumătate de normă de chelneriţă. Barul în care lucra făcea posibilă legătura dintre ea şi oameni, o oprea să fie singură, să se gândească la ceva serios, în fiecare zi era acelaşi lucru: cursurile, oamenii din bar, obişnuiţi ai casei cu care purta conversaţii aiuritoare, mersul acasă la Cocuţa, pisica ce o aştepta mieunând, încurcându-i mersul nu prea sigur, de adolescentă obosită care nu-şi lasă deloc timp liber pentru a nu gândi, a nu analiza, a nu se descoperi complet singură.

Aşa că atunci când Emil a insistat, a dus-o la Cocuţa cu maşina, i-a mângâiat părul nemângâiat de multă vreme, Elvira a cedat apropierii, a acceptat-o ca pe un măr, o îmbrăţişare anonimă sau ca pe razele soarelui într-o zi de mai. Emil a văzut-o pentru prima dată într-un pub unde ea ajunsese pentru că Maria, colega ei de facultate îşi serba ziua şi era şi ziua ei liberă, nu putea să refuze. Şi-a comandat două tequila ca să fie sigură că nu se va pierde în gânduri ori nostalgii iar când Emil a văzut-o era singură între toţi acei oameni, cu o ţigară aprinsă de care uitase într-o mână, cu părul prins cu două agrafe mari, părea în mijlocul lucrurilor, al oamenilor, al lumii. Cei care treceau pe lângă ea ar fi vrut să se oprească, să-i spună ceva, ca atunci când vrei să distrugi ceva frumos doar pentru că tu eşti urât şi totuşi nu îi spuneau nimic, mergeau mai departe având acea senzaţie de şovăire şi regret. Chop Suey. Nu era o piesă pe care ţi-ai fi dorit să o vezi pe femeia visurilor tale dansând, părea stupid, nu putea să-şi explice cum de era atât de feminină, de simplă, de naturală, ca şi cum unduirea firească a piesei era făcută de o femeie cu părul prins în două agrafe într-un pub de unde putea să o vadă tot universul care, o data cu ea, intra într-o mişcare de slow motion. Părea o scenă dintr-un film şi după ce au trecut 3 minute şi 26 de secunde cât era piesa s-a simţit obligat de tot universul să meargă şi să o întrebe ceva, orice. S-a dat jos de pe scaunul de la bar iar în momentul când a atins podeaua a ştiut că nu mai există cale de întoarcere. Ca pasta de dinţi atunci când o scoţi din tub.

– Haide, Elvira, să plecăm, i-a spus Emil intrând grăbit cu punga de la farmacie în mână, întrerupându-i şirul gândurilor.

Elvira s-a uitat lung la valiza de la picioarele ei care conţinea puţinele lucruri personale, la prăjitorul de pâine din bucătărie şi la Cocuţa care mieuna a sfârşit de lume simţind că urma să se întâmple ceva neplăcut pentru ea. A ştiut în momentul în care a privit-o că nu exista nimic mai de preţ în viaţa ei decât acele rămăşiţe ale lumii ei de la 12 ani şi pisica pe care nu şi-ar fi iertat niciodată dacă ar fi lăsat-o vecinei de la 1. A ştiut că nu va pleca, că nu poate pleca.

– Emil, eu nu plec, a spus hotărâtă.
– Elvira, te rog, s-a întors el din drum grăbit şi iritat, am mai discutat asta, pierdem avionul, trebuie să ne grăbim.

Era chiar urât atunci când nu ieşeau lucrurile cum voia el. Avea un rictus care îi strâmba toate trăsăturile de altfel blânde, îi mărea ochii făcându-i incomod de mari şi îi cobora colţurile gurii părând gata să izbucnească în plâns. Schimbarea era atât de mare şi trecerea atât de bruscă de la o faţă la alta încât Elvira simţea de fiecare dată un fior neplăcut.

– Nu, eu nu plec, a spus ea luând pisica în braţe cu încăpăţânare.
– Tu ştii că eu plec, totul e rezolvat acolo pentru mine, de ce-mi faci asta?
– Nu-ţi fac nimic, pur şi simplu nu vreau să plec, nu pot să plec.
– Elvira, nu am timp de copilării, plecăm în două minute, fă ce trebuie să faci şi gata. Du pisica, adună-te, plecăm, am discutat despre asta.

Semăna cu mama ei când spunea asta. Plus că era chiar urât. Şi când te gândeşti că toate colegele ei de la facultate îl găseau extrem de şarmant, înalt cum era, tot timpul zâmbitor şi bine îmbrăcat, proaspăt tuns şi bărbierit fără reproş, cu trăsături masculine şi regulate. Pe lângă ea, mică, slabă şi mai degrabă ştearsă, cu părul prins într-o coadă anostă aproape tot timpul şi cu ochii prea mari, prea trişti.

– Tu ai discutat, adică ai monologat, eu nu ţi-am spus nimic, ai luat tăcerea mea drept confirmare. Şi chiar am crezut la un moment dat că voi fi capabilă să plec dar nu pot, nu ştiu de ce dar nu pot, i-a zis ea cu ochii şi mai mari şi mai trişti.
– O să-ţi pară rău că-mi faci asta, erai pierdută când te-am întâlnit şi aşa vei fi fără mine. Eşti stricată, nu ştiu cine te-a stricat dar m-aş mira să te mai repari vreodată. Cam asta a fost şansa ta, aici, acum, cu mine. Şi tu ai refuzat-o. Să nu uiţi asta, a şuierat el trântind uşa cu forţa celui care urăşte de atâta iubit.

Cam asta a fost încercarea ei de a pleca. Şi-a continuat viaţa în acelaşi ritm, cu aceeaşi rutină până într-o zi când o serie de evenimente au făcut-o să-şi piardă şi mai mult echilibrul precar pe care şi-l construise. Primul a fost că a găsit-o pe Cocuţa moartă. Aşa, pur şi simplu. Nu se înecase cu nimic, nu era nici urmă de sânge, era moartă pe parchet. Nu a ştiut unde să o îngroape şi în dimineaţa următoare, pe la 4.30 a înfăşurat-o într-un pled vechi şi a dus-o în păduricea de lângă parc. S-a îmbrăcat în trening ca şi cum tot ce voia era să facă jogging, a pus pisica într-un rucsac şi după ce a îngropat-o cu tot cu pătură, a marcat cu nişte pietre locul. Întorcându-se, cheia s-a înţepenit în ială şi nu a mai putut face nicio mişcare, văzându-se nevoită să caute pe google un lăcătuş dar niciunul nu-şi începea programul mai repede de 8, aşa că s-a aşezat lângă uşă, aşteptând. Era abia 6. La 8 avea ultimul curs de literatură universală, urma să termine şi masteratul şi ea lucra tot în acel bar, tot cu jumătate de normă iar gândul că într-o lună va trebui să schimbe ceva, că termina şi masteratul îi dădea fiori. Nu va mai ajunge, asta e clar, treningul şi adidaşii nu prea se potriveau cu un amfiteatru. Probabil că adormise cu capul rezemat de uşă când o voce o făcu să sară brusc în picioare.

– Unii aşteaptă prea mult.
– Cum? s-a scuturat de somn şi a sărit în picioare.

În faţa ei stătea tanti Dumitriţa, vecina din garsoniera alăturată, cu aceeaşi plasă goală pe care o flutura în fiecare dimineaţă când ieşea să-şi cumpere pâine. Avea nasul lung şi ascuţit, ochii apropiaţi ce o făceau să semene cu o pasăre de pradă dar în ciuda aspectului de cotoroanţă era o femeie bună. Curioasă ca toate femeile de vârsta ei, poate din plictiseală, poate din plăcere. Locuia singură, bărbatul o părăsise recent pentru una mai tânără şi poate o idee mai frumoasă, vorbea mult la telefon şi se certa cu fiica ei sau cu altcineva de la celălalt capăt al firului la ore destul de nepotrivite. Cu Elvira nu intrase în vorbă, îi răspundea doar la salut.

– Doar nu ai de gând să aştepţi ca tatăl tău!
– Nu ştiu despre ce vorbiţi, a zis ea simţindu-şi capul greu.
– Tatăl tău a aşteptat aici.
– A aşteptat ce?
– Asta nu ştiu. Dar până la urmă a murit. Cred că tot aştepta şi atunci.
– Eu aştept ora 8 să sun după un lăcătuş. Mi-a înţepenit cheia.
– Da, aşa zicea şi tatăl tău, ba aştepta primăvara, ba aştepta un telefon. Ia să văd ce are uşa şi cu o mână precisă întoarse scurt cheia în yală, deschizând-o cu un scârţâit uşor.

Elvira rămase cu gura căscată de mirare, ea se chinuise vreo 15 minute fără nici un rezultat.

– Nu ştiu cum de…
– Ţi-am spus eu, mai zise tanti Dumitriţa coborând scările, eşti ca taică-tău, o să treacă viaţa pe lângă tine şi tu vei fi tot aici.
– Da, da….mormăi Elvira şi strigă după ea Săru mâna, tanti Dumitriţa, mulţumesc.

Intră în garsoniera pustie şi îşi dădu seama că acolo timpul stătea în loc, lucrurile nu aveau vârstă pe când ea, ea avea şi ultimii 5 ani zburaseră, parcă a fost o singură zi multiplicata cu 365 ori cinci plus minus o zi două pentru anii bisecţi. Tatăl ei nu se mai întoarce, lucrurile care au rămas neclarificate sau nespuse vor rămâne aşa. A luat valiza şi a început pentru a doua oară în ultima lună să îndese în ea tot ce i se părea vital. Pe când cobora val vârtej scările se întâlni iar cu tanti Dumitriţa care urca legănând uşor plasa de data asta plină.

– Pleci în vacanţă?
– Da, într-un fel.
– Dacă ar fi gândit şi taică-tău aşa… Ei, asta e, măcar tu, să ai noroc!

Elvira a coborât în viteză dar când a ajuns jos a simţit brusc nevoia să se oprească. S-a aşezat pe banca din faţa scării pe care de obicei stăteau pisicile sau se odihnea vreo vecină obosită, cu valiza în faţa ei. A mutat-o la un moment dat în lateral pentru că era incomod pentru cei care voiau să intre sau să iasă din scară. A stat acolo până ce soarele a dispărut după clădirea cu birouri din faţă. Iar când mai mult de sete decât de somn a urcat iar scara, tanti Dumitriţa şi-a făcut apariţia în cadrul uşii, făcându-şi datoria de vecină care ştie tot:

– Te-ai şi întors? a întrebat-o prefăcându-se că nu ştie că a stat toată ziua pe banca din faţa blocului.
– Am uitat să împachetez nişte lucruri, a zis Elvira grăbindu-se să deschidă uşa şi să dispară în interior. Cu siguranţă voi pleca mâine.

Ajunsă în siguranţa încăperii a lăsat din mâini valiza şi fredonând Chop Suey s-a apucat să caute în ea pijamaua. Ziua se uzase complet.

Crina VOINAGHI

N. R.: povestire publicată în Revista „Mantaua lui Gogol” (redactor-șef, Mihai Traista), anul VI, nr. 30-31, mai-octombrie 2019 

sursă foto: www.toxel.ro

Contemplare…

Eu sunt tu…
Acea fărâmă din tine, care a fost lăsată la o parte
În speranța că se va dezvolta mai încolo…
Dar din păcate, ,,mai încolo” a devenit prea târziu.

Eu sunt tu…
Te-am salvat…
M-am dezvoltat, am crescut astfel încât să nu resimți dezamăgirea,
Să nu te simți de parcă această parte s-a pierdut în neștirea
De care ai dat dovadă atunci…

Eu sunt tu…
Te moștenesc și cu asta vreau să cresc,
Să rămân același suflet frumos și plăpând
Care seară de seară mă așez în colț și creez.

Eu sunt tu…
Îndrăznesc să mai sper,
Să mai cred în oameni
Chiar dacă uneori infatuați
Uită de unde pornesc.

Eu sunt tu…
Un copil sincer, visător și etern,
Un izvor de energie, bună dispoziție
Care împărtășesc bucurie
Și radiez de fericire.

Eu sunt tu…
Ochi căprui pătrunzători,
Păr castaniu intens,
Buze moi și înguste,
Urechi mici de lăcuste.

Eu sunt tu…
Și când voi crește, tot copil am să rămân,
Tot în serile senine o să scriu în colț visând,
Versatil nicicând să fiu
Doar tenace și prudent.
(2017)

Raisa – Mirela Semeniuc

Amintire

fantoma ta
este tăcută astăzi
iar umbra ta
s-a șters încă puțin

aroma ta
încă nu s-a dezlipit
de liniile mele
în care cândva
s-a cuibărit

încă nu accept
să pretind
că m-am împăcat
cu absența ta

încă nu-ndrăznesc
să te strig amintire
deși știu
că asta ai devenit

****

Anatomie

așa-i ca ne vom juca puțin
cu descompunerea
astăzi?

vreau să-ți spun o poveste
despre un schelet
care din când în când se poziționează

de parcă tot cerul
s-ar odihni pe umerii săi
și uneori
prinde formă de ghem
și se cutremură cu suspin

iar aici voi continua
cu niște fracțiuni de mușchi
împăienjenite cu firișoare –
vene? –
prin care se scurge
un sentiment complicat și amestecat
și un dor dărâmător
(deci dorul pentru tine)

hai să sărim peste porțiunile neimportante –
adică cele care n-au de-a face
cu vreun sentiment –
și voi trece direct
la un fragment de stea, însă moale
și potrivit ar fi să spun defect
sau poate imperfect
căci văd că inima asta de care vorbesc
bate numai pe ritmul
vorbelor tale otrăvitor de dulci
și chiar nu cred că așa e normal să funcționeze

iar pe final
învelesc acest amestec de lucruri
cu un strat mult prea palid
și plin de cicatrici
care e din ce în ce mai disperat
după atingerea ta

****

Aproape pe jumătate

rânduri
și rânduri și rânduri
și fraze și propoziții
și un stilou cu cerneală neagră
aproape pe jumătate
la fel de neagră
ca un gând rătăcit
în mintea mea
ce a apărut când ai plecat tu

cuvinte
și litere și slove
și linii de caiet
și o cafea prea dulce
aproape pe jumătate
la fel de dulce
ca tine
de dinainte să devii
o amintire amară

pagini
și linii de caiet și file
și un creion aruncat peste ele
căci nu mai pot să scriu
și nu mai pot să fiu
nici măcar vie
fără tine

deci stiloul
avea cerneala
aproape pe jumătate
la fel de neagră
ca batista ta
lângă mormântul meu
dar tot moartea
e de mii de ori mai întunecată

****

Buze

buze sfâșiate
rupte, sfărâmate
și un petic de piele
de pe o pată de fată
o fată la fel de sfărâmată
ca buzele sale

Anastasia HERBIL
clasa a VIII-a
C. N. „Dragoș-Vodă”

foto: Sonia Duma

– Domnișoară, dintotdeauna ați pictat așa frumos?
– Depinde…
– Păi, cum să depindă de ceva? Când ești bun, mereu ai succes!
– Știți, domnule, aici vă contrazic. Degeaba ești bun mereu, dacă gândul și aspirațiile tale sunt în contradicție cu ale celorlalți.
– Eu nu vă înțeleg pe voi, artiștii, mereu filozofați și săriți de la una la alta. Ce legătură să aibă ceilalți cu talentul dumneavoastră?
– Dacă ați fi știut câtuși de puțin despre talentul meu, ați fi știut și că eu pictez pe inimi, NU pe foi.
– Și eu care credeam că Bacovia e nebun…

Crina tocmai închise manuscrisele bunicii sale dinspre tată, nu pentru că nu i-ar fi plăcut să mai „respire” puțin din orgoliul și aerul enigmatic al acesteia, dar trebuia să se ducă la facultate. Și, cu toate că ploaia de afară nu se mai sătura a da geamului sărutări reci, inducându-i Crinei o stare de beatitudine, nu riscă să se cufunde în așternuturile calde unde o așteaptă paginile unui roman abia început, pentru că e conștientă de faptul că are deja vreo două restanțe, iar o a treia nu i-ar fi fost tocmai prielnică.

Fără a se grăbi, cu visele rătăcite prin buzunare, cu căștile în urechi și cu primăvara în suflet, iese fără pic de vlagă și chef pe ușa șubredă a blocului, urmând astfel să-și înceapă ziua de ,,studentă conștiinciosă” ca abia spre seară să poată redeveni ,,copilul naiv”care încă mai visează la Mario Casas.

Seamănă leit cu bunica ei și asta i se spunea des. De la ochii ca migdalele și părul castaniu, îndesat de bucle, până la temperamentul puternic, dar schimbător, e un pas mic străbătut de generații, pas pe care Crina ține morțiș să-l ducă mai departe, însă, și-a promis un singur lucru: dacă bunica ei a greșit lăsându-i pe alții să-i „inventeze” fericirea, ea nu va face la fel, ea își va clădi propria fericire, ba mai mult, ea va fi arhitectul propriei vieți, chiar dacă la început materialele vor fi puține.

Să fii studentă la medicină, nu-i tocmai ușor, însă Crina e conștientă de capacitățile sale și nu va lăsa anturajul să-i ruineze visele, ci se va lua uneori la trântă cu viața, din ambiția de a ieși mereu învingătoare, ambiție moștenită tot de la bunica. Ajunsă la facultate nici că o mai impresionează ceva. Se obișnuise până și cu portarii morocănoși, cu profesorii ofticați, iar de colegii aroganți ce să mai zic…

-Domnișoară Crina, mereu o rază de soare!
Nu pot străluci pe ploaia asta!
-Te înșeli! Tu poți străluci oriunde, zice un profesor care o stima pe studentă.

Ziua trecuse repede și, în ciuda ploii, a fost chiar o zi OK, fără laboratoare, fără examene și, ca să vezi, nici colegii aroganți nu s-au sinchisit a da pe la facultate. Crina era mândră de ea. Astăzi nervii nu au aglomerat-o și nici nu au avut bunăvoința de a o vizita, ceva de speriat, fiindcă pentru ea o zi fără nervi este precum dimineața fără cafea. Astfel că, în seara asta, Crina nu alesese să se ducă direct acasă ca de obicei, ci o luă spre un restaurant. De cum intră se așezase la o masă micuță, așteptând ca cineva să îi ia comanda. Chelnerița o știa deja și bănuia că ar dori fructe de mare, deoarece este locul în care de 3 ani de zile numai asta mănâncă. Un zâmbet stângaci al Crinei îi confirmă chelneriței bănuiala și, fără a mai sta pe gânduri, îi adusese cafeaua nelipsită, bineînțeles fără zahăr, apoi îi urase o seară liniștită spunându-i că în 10 minute cineva îi va aduce comanda.

Crina se tot întreba ce o fi însemnând o seară liniștită? Ceva mut în care cuvintele ar face gălăgie, sau o seară cu șoapte nenumărate în care tăcerea ar fi de temut? Mereu analiza prea mult lucrurile, însă acum, nu avusese răgazul de a ajunge la o concluzie, deoarece un băiețel de vreo 4 ani îi împrăștiase gândurile, spunându-i:

– Tanti!Tanti! Mă ajuți cu ceva?
– Nu știam că mai nou, ajunsă la 21 de ani, ești, dintr-o dată „tanti”, rostise Crina ca pentru ea.
– De ce vorbești în șoaptă? se strâmbă băiețelul.
– Încerc să îmi ascult gândurile.
– Sunteți ciudată. Tata mi-a spus că așa-s toate femeile și acum îi dau dreptate.
– Auzi, tu nu ai părinți? Ce vrei de la mine?
– Am părinți doar că ei nu știu să picteze, nu se joacă cu mine niciodată și mereu se scuză că munca nu le permite.

Apoi arată în stânga restaurantului doi indivizi atât de cufundați fiecare în telefonul lui, încât presupun că au si uitat că și-au luat băiețelul cu ei.

-Dar să știi sunt obosită, nici eu nu prea am chef de glume sau de joacă.
-Îți cer doar un favor te rog, hai te rog doar unul, unul mic, promit.

Privirea blajină și ochii aceia rupți din înaltul cerului nu cred că ar fi primit foarte bine un refuz, așa că, îi dau o șansă.

– Spune!
-Poți, te rog, să-mi pictezi un cer cu stele, mie nu îmi iese. Fac doar cercuri.
– Eu nu pictez, adică nu știu să pictez, plus de asta fac medicina, iar pe proful de desen din liceu nu l-am prea avut la inimă.
– Păi, încearcă măcar.

Crina luă creionul în mână fiind pe punctul de a mâzgăli hârtia, dar tocmai atunci își aminti ceea ce citise ultima dată din hârtiile bunicii, apoi îi spuse băiețelului:

– Nu mai bine ți-ai imagina tu cerul tău cu stele, unde ai putea numi fiecare stea după bunul tău plac, unde le-ai aranja cum dorești, ba mai mult, unde te-ai plimba la braț cu luna…
– La braț cu luna? Dar se poate?
– Totul ține de puterea de imaginație și de dorința noastră de a ieși din sfera îngrădită a cunoașterii.

Discuția mult prea interesantă se întrerupse din cauza unui domn arogant, cam pe la vreo 40 de ani, care i se adresase Crinei:

– Ai putea desena 3 amărâte de stele, fără să aburești acest copil!
– Știți, s-ar putea să fie ambiția de a deveni cardiolog, însă, eu pictez pe inimi, foile se rup!

Ioana TRIFOI
clasa a XII-a F,
C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: internet

Un concert caritabil pentru a contribui la sprijinirea DALIEI!

„Mă numesc Dalia și sunt elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” din Sighet. Am terminat Școala Gimnazială „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa” cu media generală 9,50 pe ultimii 4 ani. Sunt singură la părinți, Mama este pensionară, tata se pensionează și el de boală. Doresc să trăiesc și visez să am o copilărie și o viață normale. Să pot merge pe picioarele mele. Am fost diagnosticată cu tulburare de dezvoltare motorie, scolioză lombară sinistroconvexă secundară – neuromusculară, amiotrofie spinală Weernig – Hofmann Tip II și deficit sever de ortostatism și de mers. Trebuie să trec prin mai multe operații, iar costurile sunt foarte ridicate, peste posibilitățile părinților mei.
Vă mulțumesc din suflet! Dumnezeu să vă binecuvânteze!”

Puteți sprijini efortul Daliei prin donații în contul având Codul IBAN: RO43BRDE250SV95777692500, deschis la BRD Sighet pe numele Borș Dalia Viorica.

Una dintre acțiunile demarate pentru a o sprijini pe Dalia este CONCERTUL CARITABIL pe care îl organizează Uniunea Rutenilor Subcarpatici din România împreună cu Taraful Rutenilor și Cenaclul Ecouri Tinere în data de 09 noiembrie 2019, orele 17:00, la Școala de Muzică și Arte, sala “Monica Chifor” și la care vă invităm să participați.

Sighetenii au ocazia să o ajute pe Dalia Borș! Puteți cumpăra/ rezerva invitații la Concertul Caritabil (prețul – 50 lei) și sunând la la tel. 0755306820.

Comunicat de presă

Nu m-am considerat niciodată o mare admiratoare a tradiționalului, până acum nimic nu m-a impresionat în mod special. Însă, făcând parte din echipa Euroscola CNDV, lucrând la proiectul național „Educația schimbă vieți” pe care noi l-am numit „Prin tradiție și educație spre autenticitate și bunăstare”, am descoperit un univers nou, nebănuit, iar prin ochii domnului Mihai Dăncuș, o enciclopedie a etnografiei, încep să privesc satul maramureșean la alte dimensiuni.

Toată informația pe care am asimilat-o, toate sentimentele pe care le-am trăit, m-au copleșit, mi-au deschis ochii spre noi idealuri, m-au ajutat să evoluez, să mă dezvolt pe plan personal, mai ales spiritual. De aceea, Euroscola va rămâne pentru mine o echipă de suflet, un proiect cu, despre și pentru elevi dornici să învețe, să se descopere, să își găsească chemarea profesională și să muncească pentru a fi cei mai buni. Plecăm, precum Mihai Dăncuș odinioară, ca să învățăm și ne întoarcem pentru a oferi Maramureșului, cu aceeași dăruință și iubire tot ce am dobândit și merită transmis și altora. Să știi să păstrezi tradiția, să o transmiți mai departe e o formă de educație.

Prin activitățile pe care le-am realizat la Muzeul Maramureșean, la Centrul Cultural, la școlile din Sighet și împrejurimi, la Facultatea de Geografie, pe Valea Cosăului, în satele Sârbi, Budești, Călinești, am încercat să aplicăm cuvintele domnului prof. dr. Mihai Dăncuș: „Toți suntem buni la ceva. Trebuie doar să descoperim talentul și să-l dezvoltăm.” Astfel, prin discuții deschise, dezbateri, ateliere, discursuri sau discuții cu absolvenți ai liceului nostru, ne-am documentat, am aflat și am fost încurajați pentru a alege un drum profesional de la a cărui lumină să nu ne îndepărtăm. Cel mai mult ne-au încurajat cele două coordonatoare ale proiectului, prof. Cornelia Hotea și prof. Luminița Colopelnic, cărora le mulțumim că ne-au ales, că au recunoscut talantul din noi, cei 20 de elevi din echipa de proiect.

Întâlnirile cu meșteșugari, artiști, profesori, muzeografi, arhitecți și alți specialiști în diverse domenii m-au ajutat să înțeleg rolul educației, ba mai mult, cât de important este ca aceasta să fie constantă în viața individului, tocmai pentru a nu-și pierde identitatea. Afirm aceasta, convinsă fiind că educația este cea care îl definește pe om căci numai prin intermediul educației putem fi piesa care să schimbe în bine societatea în care trăim.

La sfârșitul proiectului #EuroscolaRo2019, ne așteptăm ca tinerii cu care ne-am întâlnit în desfășurarea activităților, să realizeze cât de importantă este o educație bună, câtă însemnătate are alegerea unei profesii, prezența disciplinei și a unui ideal și cât de remarcabili sunt oamenii care dau dovadă de toate acestea și mai mult, le pun în slujba comunității. Sfatul meu, ca membru al acestui proiect, este: „Visați, învățați, plecați dacă asta vă doriți, dar întoarceți-vă acasă și faceți din acest loc un ideal al tinerei generații!”

Carla POP
clasa a XI-a C
C. N. „Dragoș Vodă”

P. S.: Proiectul s-a încheiat, dar jurnalul „Educația schimbă vieți” continuă.

*****
Galbenul toamnei
tinerețea pădurii
din fotografii.

*****
Frunze ruginii,
nucul bătrân de la drum –
boboc spre școală.

*****
Octombre străin –
frunze îngălbenite
de atâtea ploi.

*****
Luna ciobită –
destin trasat în ceașcă,
cu zaț de cafea.

*****
Pădurea-n galben –
mijloc de Octombrie,
văi largi în ceață.

*****
Seară de toamnă –
stea în colțul cerului,
privită din pat.

*****
Bostani strânși în câmp,
gutui în Octombrie –
Soare tot mai rar.

*****
Castani ruginii –
răsărit privit în râu,
cu ochii mijiți.

*****
Toamnă în galben –
crizanteme sădite
din primăvară.

Marius VOINAGHI

Echipa Euroscola de la CNDV se află în plină campanie de promovare a proiectului „Educația schimbă vieți” în centrul căreia se află personalitatea domnului prof. dr. Mihai Dăncuș. Muzeograf, scriitor și publicist, profesor, director timp de peste 35 de ani al Muzeului Maramureșan, Mihai Dăncuș este un exemplu elocvent pentru a demonstra că se poate trece prin viață demn și frumos, îmbrățișând o carieră pusă în slujba bunăstării comunității.

Pentru cei mai mulți dintre noi, Mihai Dăncuș nu are nevoie nici de prezentare, nici de promovare, dar intenția echipei este de a-l aduce în atenția generației tinere de azi și a celor care vin după noi. În acest scop, echipa Euroscola a pornit spre școlile și liceele din Sighetu Marmației și împrejurimi cu multiple activități educative, toate menite să sublinieze rolul educației în viața și cariera individuală. Însă proiectul continuă cu o serie de evenimente la care oricine poate să participe.

Vineri, 18 octombrie, la ora 13, în Sala Coloanelor din Expoziția de bază etnografică, va avea loc „o întâlnire de la suflet la suflete” cu Mihai Dăncuș. Despre muzeograful și omul Mihai Dăncuș, dar și despre nevoia de modele culturale, va vorbi colegul său, dr. Ion Boroica. În aceeași seară, pe TV Sighet, la emisiunea „Zestrea Maramureșului” de la ora 19.30, Măriuca Verdeș va vorbi despre familia și viața personalității alese de noi.

Duminică, 20 octombrie, în colaborare cu cluburile pentru tineri, Interact și Leo, vom sărbători o zi a tradiționalului în locul care îl reprezintă cel mai bine pe domnul Dăncuș: Muzeul în aer liber. Se va vorbi despre importanța păstrării tradițiilor, se va face turul caselor maramureșene, ateliere și jocuri vechi, prezentarea portului popular. Invitați să cânte și să joace sunt elevii cenedeviști din Ansamblul folcloric „Comorile Izei”. Dorim astfel să întărim convingerea că tânăra generație va transmite mai departe tradiția, valorile noastre, specificul zonei.

Luni, 21 octombrie, ni se vor alătura din nou partenerii noștri de la Europe Direct, vom viziona împreună două scurt-metraje educative și vom continua cu discuții de grup. De la ora 13, vom avea un meci demonstrativ de dezbateri Guvern-Opoziție pe moțiunea „Acest Parlament consideră că școala nu pregătește elevul pentru viață”.

Momentul cel mai așteptat va avea loc marți, 22 octombrie, când vom premia cel mai frumos portret al domnului Mihai Dăncuș în cadrul Expoziției-concurs de arte vizuale „Educația schimbă vieți”.

În tot acest timp, la CNDV se derulează două activități de lungă durată: un sondaj despre rolul educației, date preliminare fiind postate pe CNDV-Euroscola 2019; un jurnal CNDV în care, în anonimat, elevii scriu păreri personale despre educația primită în școală.

Astfel, considerăm că am avut în vedere primul obiectiv al proiectului: înțelegerea rolului educației. Cel de-al doilea obiectiv, și anume importanța alegerii meseriei, l-am atins stând de vorbă cu foștii absolvenți CNDV, azi specialiști în diverse domenii, în țară și în străinătate. Mai mult, joi 17 octombrie, ghidați de studenții Facultății de geografie UBB, extensia Sighetu Marmației, coordonați de doamna prof. Alina Simion, am vizitat atelierele de meșteșugari de pe Valea Cosăului, ocazie cu care ne-am întâlnit la Sîrbi cu cloparul Vasile Borodi, opincarul Petru Opriș și sculptorul Ioan Borodi. Elevii au fost încântați să vadă, unii pentru prima dată, elemente precum vâltoarea, piua, războiul de țesut și au ascultat Legenda fusului cu țurgălău. La Biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Călinești-Căeni, sub îndrumarea Măriucăi Verdeș, președinta Asociației Rădăcinilor Străbune, elevii au învățat să împletească în patru și au pictat pe sticlă.

Ca orice poveste frumoasă, proiectul se încheie cu un festival, echipa Euroscola făcând echipă bună cu studenții UBB de la Sighet la Festivalul Mărului. Soiuri tradiționale de măr, mâncare tradițională și voie bună.

În toate aceste activități am încercat să îmbinăm educația și tradiția, două lucruri sfinte pentru domnul Mihai Dăncuș. De aceea, am numit acest proiect „Prin tradiție și educație spre autenticitate și bunăstare”. Joi, 24 octombrie, acest proiect va fi trimis la concursul național Euroscola propus de Biroul Parlamentului European de la București și sperăm să ne clasăm pe un loc fruntaș. Va fi o dovadă în plus că „zestrea Maramureșului” este apreciată, iar noi, la nivelul nostru, am oferit un model de valorizare a oamenilor care ne-au adus faimă și bunăstare.

prof. Luminița COLOPELNIC

În cadrul manifestărilor dedicate sărbătoririi Centenarului Colegiului Naţional „Dragoş Vodă” Sighetul Marmaţiei, catedra de istorie a pregătit un program divers.

Astfel, vineri, 11 octombrie 2019, începând cu ora 9:00 a fost inaugurată expoziţia CNDV 100 în sala Florian Tiberiu, gazdă fiind prof. Marius Voinaghi; totodată, a fost lansat numărul special al Revistei Cercului de Istorie „Gemina”, după care s-a trecut la prezentarea lucrărilor în cadrul Sesiunii de Comunicări Ştiinţifice. Au fost abordate următoarele teme: Castrul roman de la Coştiui. Observaţii preliminare – dr. Marius Ardeleanu (Muzeul de Istorie Baia Mare); Sabia lui Ştefan cel Mare – dr. Flaviu Vida (ISJ Maramureş); Contribuţia maramureşenilor la Marea Unire – dr. Klara Guseth (Arhivele Judeţene Baia Mare); Profesori de geografie de la Liceul „Dragoş Vodă”: Alexandru Diaconescu – dr. Hodor Nicolaie (UBB, Cluj); Ziariştii de la Dragoş Vodă – prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu; Inscripţii medievale maramureşene secolele XIV – XVI – Teofil Ivanciuc; De la datorie la abandon. Studiu de caz: românii din Transilvania în Primul Război Mondial – Pop Anamaria (Primăria Cluj); Lotul Vişovan – preot prof. Marius Vişovan; Zalmoxis, rege filosof şi zeu – prof. Claudiu Holdiş; Armin Gutman – o scurtă biografie – prof. Alin Pralea (Muzeul de Istorie, Sighet); Dilemele convieţuirii: greco-catolici şi ortodocşi în şcolile maramureşene interbelice. Studiu de caz: Liceul Dragoş Vodă Sighetu Marmaţiei – prof. Florin Dragoste; Sistemele de acces în fortificaţiile neolitice – prof. Ovidiu Sechel; Istoria competiţiilor The League of Legends în România – Adrian Petrovai (Bucureşti); Regele Carol al II-lea în presa din Maramureşul interbelic – prof. Horaţiu Vescan; Imaginea voievodului Dragoş în creaţiile populare şi literare – prof. Claudia Dura; Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” la Centenar – prof. Marius Voinaghi.

Mulţumim invitaţilor pentru implicare şi sperăm într-o colaborare fructuoasă la sesiunile viitoare!

Prof. Claudia DURA

foto: prof. Marius Voinaghi