*****
Soare-n eclipsă –
norii din vârf de Munte,
stană de piatră.

*****
Trupuri suave,
o nouă primăvară –
frate, asta e!

*****
Nori gonind pe cer –
alergător la finiș,
dedesubt, stele.

*****
Șapte silabe,
soare-n coasta Muntelui –
fără versul trei.

*****
Cărți rămase-n raft –
rândunici la vechiul cuib,
Iunie-n balcon.

*****
Lacuri de Munte –
lumini și umbre dansând
pe la răspântii.

*****
Gânduri de vară –
ploaie deasă-n cimitir,
fum purtat de vânt.

*****
Cer fără stele,
primul pătrar al Lunii –
un Iulie strâmb.

*****
Nori în trecere –
ce rost mai are vara
în vârf de Munte?

Marius VOINAGHI

Se apropie sărbătorirea Centenarului C. N. „Dragoș Vodă”! Continuăm prezentarea absolvenților, cu clasa a XII-a D, promoția 1998, diriginte, prof. Ioan Berci. Îi rugăm pe cei care pot aduce informații despre elevii din fotografie, să ne transmită mesaje la adresa: [email protected].

Fotografie din arhiva prof. Ștefan Huber.

Salut, Sighet!

Liniște. O liniște profundă se așterne în urma impactului, iar un nor de praf se strecoară în tunel. Aud respirația întretăiată a lui Alex. Silueta lui e ca o umbră întunecată pe fondul întunericului liniștit din canal.
– Sunteți în regulă amândoi? glasul Ulanei poartă o urmă de îngrijorare. Silueta ei se ridică încetișor.
– Da, răspund aruncându-i o privire lui Alex, care acum are ochii ațintiți asupra mea. Parcă pot să-i văd strălucirea bizară a ochilor chiar și în întunericul acesta de nepătruns.
– Am reușit, spune el pe un glas răgușit încercând să se ridice. Suntem în viață!
Ulana dă din cap dezaprobator în timp ce ne ajută să ne ridicăm.
– Mă tem că acesta nu e decât începutul, spune ea pe un ton stins.
Adrenalina se risipește, lăsând loc unei groaze profunde care parcă mă paralizează, lăsându-mă fără aer. Kievul tocmai ce a fost lovit de o rachetă nucleară. Orașul în care am crescut, în care am copilărit și ne-am format încă de la vârsta de cinci ani… este acum în ruine. Imediat după moartea mamei, Ulana ne-a adus în acest oraș pentru a ne lua în grijă, ca pe urmă să ne devină precum o mamă… iar acum nici nu vreau să mă gândesc la ce se află la suprafață…
– Cum e posibil așa ceva? întreabă Alex pe un ton îngrozit, trezindu-mă din gânduri. De ce ar vrea cineva să pornească un război împotriva noastră?
Ulana îi pune o mână protectoare pe umăr și îl privește compătimitoare.
– Nu am răspuns la întrebările acestea, și nici nu cred că vom găsi vreunul prea curând. Acum tot ce contează este supraviețuirea… spune ea pe un ton ferm, dar și blând în același timp.
Alex dă din cap dezaprobator și chiar și în întuneric, pot să-i văd fața schimonosită de deznădejde și groază insuflate de stafiile trecutului, stafii care ne-au bântuit toată viața și continuă să ne bântuie. Dar acum nu e momentul să ne lăsăm pradă groazei și fricii. Trebuie să mă adun.
– Dacă vrem să supraviețuim, încep eu fixându-l pe Alex cu privirea, trebuie să lăsăm deoparte sentimentele și tragediile trecutului și să ne concentrăm asupra prezentului.
– Bine spus, Yana, Ulana îmi aruncă o privire aprobatoare. Trebuie să ne mișcăm, poate reușim să dăm peste un adăpost. Nu putem rămâne aici la nesfârșit, nu avem suficiente provizii.
Arunc o privire îngrijorată către sacoșa agățată de antebrațul Ulanei. Abia dacă avem două conserve și trei sticle cu apă… în mod clar mâncarea nu ne ajunge decât pentru maxim două zile, și asta doar dacă flămânzim.
Ulana ne face semn către tunelul care se întinde în stânga nostră și o ia hotărâtă în direcția respectivă. Eu și Alex o urmăm în tăcere. Mirosul care plutește în aer este o combinație între umezeală și deșeuri care mă face să strâmb din nas. Este clar că nu mă simt în largul meu. Dar pe cine păcălesc? Lumea de afară sigur arată ca și cum tocmai ar fi venit apocalipsa, sigur nimeni nu se mai simte în largul său.
– Totuși, este atât de straniu, începe Alex, vocea sa făcând ecou de-a lungul tunelului umed și întunecat. Cum am ajuns sa stăm din nou față în față cu ceea ce ne-a luat familia și șansa la o viață normală.
– Este ca un blestem, spun eu într-un târziu.
– Un blestem din raze și energie, completează Ulana.
Alex își ridică privirea către Ulana.
– În cazul acesta, detest razele și energia, spune el pe un glas stins.
– În cazul ăsta înseamnă că te detești pe tine însuți și tot ce te înconjoară, îi replică Ulana pe un ton ferm.
Continuăm să mergem, pașii noștri plescăind în apa murdară și făcând ecou.
– Energia există peste tot și în toate, inclusiv în creierul și țesuturile umane, continuă Ulana pe un ton serios. Razele soarelui sunt cele care dau naștere vieții, ele asigură existența plantelor, iar fără plante oamenii și animalele nu ar avea hrană. Cu toate acestea, razele soarelui pot să și ardă și să distrugă țesuturi, pot provoca incendii de proporții. Radiumul, unul dintre cele mai radioactive elemente care apar în natură, există în crusta terestră, în același sol care cultivă plantele și ne asigură, precum soarele, hrana de zi cu zi.
Alex și cu mine o ascultăm atenți, așa precum am ascultat-o și în copilărie când ea ne-a dezvăluit pentru prima dată secretele acestor misterioase elemente care produc energie de la sine. Și, ca de fiecare dată, suntem uluiți și fascinați de cât de contradictorii pot fi calitățile acestora.
– Astfel se explică de ce anumite plante sunt într-o oarecare măsură radioactive, continuă Ulana, acum tonul ei căpătând o urmă de fascinație.
– Cum ar fi bananele și cartofii? adaugă Alex schițând un zâmbet.
– Vezi că mai ții minte? îi răspunde Ulana, aruncând un zâmbet fad peste umăr.
– Cum aș putea să uit ceva ce am fost învățat cu atâta iubire și entuziasm de către cea mai bună profesoară de fizică? spune Alex, tonul său devenind copilăros.
Auzind acestea, îmi aduc aminte de câte ori Ulana m-a ajutat cu lecțiile la fizică pe care nu le înțelegeam niciodată, cel puțin nu de la profesorul de la clasă. Însă, când ajungeam acasă, ea era mereu pregătită să mă ajute de fiecare dată când mă vedea chinuindu-mă cu materia. Țin minte că eram în a cincea și mă întorsesem târziu de la școală, iar îndată ce am ajuns acasă, m-am încuiat în dormitorul meu, am aruncat afară toate caietele și manualele pe care le aveam în ghiozdan, și m-am apucat să studiez fizica din răsputeri. Corigența mă amenința, și nu din cauza faptului că nu eram silitoare, din contră, învățam foarte bine, ci din cauza faptului că nu puteam pricepe nimic din ceea ce ne preda domnul Pendasky. În ciuda eforturilor mele, nu reușeam să pricep nimic, astfel că seara târziu, pe la 9, m-a podidit plânsul la gândul că nu voi reuși să trec clasa a cincea doar din cauza unei materii pe care nu o înțelegeam. La un moment dat, am auzit ușa dormitorului crăpându-se, iar chipul îngrijorat al Ulanei a apărut la ușă.
– Ce-i în neregulă, Yana? m-a întrebat ea calm, după care a dat buzna lângă patul meu burdușit cu caiete și cărți de fizică. S-a pus jos și m-a luat în brațe.
– Nu pricep… i-am spus eu printre lacrimi. Nu voi pricepe niciodată și nu voi termina a cincea!
Ea m-a strâns mai tare în brațe.
– Nu îți face griji, am eu o soluție, mi-a spus ea liniștit.
Mereu avea o soluție. Doar era un om de știință strălucit, exact ca și modelul ei în viață, Marie Curie.
Ziua următoare s-a învoit de la laboratorul din cadrul Institutului Național de Cercetare, unde lucra, și m-a luat în laboratul ei de acasă – o cameră mică plină cu fel și fel de echipamente și instrumente de fizică – a luat câteva foi de hârtie și m-a întrebat la ce lecții am probleme. Restul zilei și-a petrecut-o alături de mine explicându-mi fizica într-un mod cu totul diferit de cel al lui Pendansky, arătându-mi fiecare reacție în aplicare cu ajutorul echipamentului și instrumentelor ei. Aceea a fost ziua în care am descoperit o altă latură a fizicii, o latură pe care am înțeles-o și am ajuns să o îndrăgesc. Această latură, plină de experimente fascinante și reacții uluitoare a fost cea care m-a ajutat să-mi găsesc rostul în viață, și anume cel de fizician atomic. În anii care au urmat am fost binecuvântată să petrec ore în șir alături de Ulana, făcând cercetări și experimente. Până la urmă, domeniul radioactivității este o tradiție de familie.
O cotim la dreapta, aici tunelul devine mai larg, iar un pârâu de deșeuri se scurge la picioarele noastre, umplând locul cu un susur slab.
Brusc, se aude o bubuitură înfundată de undeva din josul tunelului.
– Se pare că e cineva pe aici, remarcă Alex.
– Să sperăm că e companie bună, adaugă Ulana.
Continuăm să mergem, râușorul începe să se lățească.
– Stați așa, zice deodată Alex, oprindu-se brusc. Auziți asta?
Ulana și cu mine înțepenim, ascultând cu atenție. De undeva din depărtare parcă se aud voci, însă sunetul este extrem de slab, abia perceptibil.
– Voci, spun eu.
– Mergem înspre ele? întreabă Alex.
– Nu avem încotro. Nu avem suficiente provizii ca să supraviețuim pe cont propriu, ne amintește Ulana.
Înaintăm, încercând să ne dăm seama de unde vin vocile. La un moment dat, ajungem la o mică intersecție, iar acum la stânga noastră se deschide un mic coridor, mult mai strâmt decât restul tunelului. O dâră de apă iese din micul coridor și se varsă în pârâu.
– Pare că ar veni de aici, spune Alex.
– Păi, hai să vedem! Ulana o ia în față pe coridor.
În timp ce ne deplasăm, observ că pe pereți există mici becuri încadrate în cuști de metal. Arată ca niște lumini de urgență, dar de ce ar plasa cineva așa ceva în canal? Poate în mod normal ar trebui să funcționeze, însă explozia de afară a distrus orice rețea de electricitate, astfel că pe o bună bucată de distanță curentul nu mai există, și nici nu va exista prea curând.
Vocile încep să se audă mai clar pe măsură ce înaintăm.
– Credeți că e vreun buncăr? se interesează Alex.
– Dacă e vreunul, sigur nu e de civili, răspunde Ulana. De obicei acelea sunt plasate la baza blocurilor și au numai o singură ieșire, iar aceea e la suprafață, nicidecum în subteran.
– Parcă țin minte să fi citit ceva despre buncăre militare de urgență amplasate strategic cu ieșire în subteran pentru asigurarea deplasării unităților, spun eu.
– Dacă e un buncăr militar s-ar putea să fim salvați, adaugă Ulana.
Intensitatea vocilor continuă să crească, ducându-ne din ce în ce mai aproape de sursă. La un moment dat, remarc niște guri de aerisire minuscule amplasate de-a lungul peretelui.
– Priviți aici! le spun Ulanei și lui Alex. Aceștia se opresc și se întorc spre mine, lanterna Ulanei luminând micile guri de ventilație.
– Sunt guri de aerisire, spun eu. Trebuie să fie ceva prin apropriere.
– Păi, se pare că ne paște norocul, zice Ulana, încercând o nuanță de umor.
– Hai să vedem dacă dăm și de intrarea în acest posibil buncăr, completează Alex.
Ne punem în mișcare din nou, acum mult mai vigilenți asupra micilor detalii care ar putea semnala existența vreunui adăpost. Ulana scrutează cu lumina lanternei pereții din stânga noastră, și deodată dăm de o nișă întunecată din perete care este abia vizibilă dacă nu arunci toată lumina lanternei asupra ei.
– Posibil să fie o intrare secretă, remarc eu.
– Nu știm până nu vedem, îmi replică Ulana.
Nișa este mai scundă decât înălțimea unui om obișnuit, astfel că pentru a intra trebuie să ne ghemuim. Vocile nu se mai aud așa de tare aici, dar noi deja am găsit locația unui posibil adăpost. Micul tunel dinăuntrul nișei înaintează câțiva metri, apoi o cotește la dreapta unde dăm de câteva trepte care duc în sus. În capul treptelor, lumina lanternei se revarsă pe o ușă etanșă de oțel acoperită de rugină.
– Eu zic că arată ca o intrare într-un buncăr, spune Alex.
– Un buncăr bine ascuns de privirea curioșilor, completează Ulana, luând-o în sus pe trepte.
Lumina lanternei pâlpâie semmnalând că mai e puțin și bateria moare.
– Ce noroc pe noi că am ajuns aici înainte să rămânem fără baterie! remarc eu.
– Și ce mai noroc am avut cu Ulana că a luat lanterna, completează Alex. Altfel, și acum am fi bâjbâit prin întuneric.
Un bubuit înfundat se aude când Ulana bate cu pumnul în ușa etanșă.
– Lasă-mă pe mine, mătușă, se oferă Alex, împingând-o blând mai la o parte. Ușile astea sunt, de obicei, groase.
Bubuitul se repetă, însă mult mai tunător, când pumnul lui Alex lovește oțelul de trei ori cu putere. Abia acum îmi dau seama că s-ar putea ca dincolo de ușă să nu dăm de siguranță și salvare, ci din contră, de o haită de huligani care să ne ia chiar și puțina mâncare pe care o avem. În situații cumplite precum în cea în care ne găsim, oamenii renunță la omenie pentru a supraviețui. Și nici nu pot să-i judec. Până la urmă, instinctul de supraviețiure există în fiecare dintre noi.
Secundele trec, iar liniștea este singurul răspuns la bătăile lui Alex.
– Poate e abandonat, șoptește Ulana cu ochii ațintiți asupra ușii.
– Așa noroc să avem? zice Alex, vocea lui fiind cuprinsă de o urmă de dezamăgire. Fratele meu își ridică din nou pumnul ca să bată, însă chiar în momentul când atinge oțelul, se aude o supapă ruginită de dincolo de ușă.
Inima îmi tresare, neștiind la ce să mă aștept. Arme nu avem în caz că ceva urât urmează să se întâmple, astfel că în momentul de față suntem la mila celui, sau celor, de dincolo de ușă.
Scârțâitul supapei continuă, făcând ca așteptarea noastră să se prelungească la nesfârșit. Simt cum mușchii mi se încordează, ca și cum m-aș pregăti de luptă. Alex îmi observă încordarea de pe chipul acoperit pe jumătate de bretonul blond. Îmi zâmbește încurajator.
– Va fi în regulă, îmi șoptește el.
Brusc, supapa atinge punctul maxim de rotație, iar ușa se crapă făcând un sunet ascuțit metalic. Acum e acum.
Cineva deschide ușa mai larg și înăuntru zăresc un chip masculin plin de curiozitate și o sursă de lumină care se revarsă din spatele acestuia.
Pentru câteva clipe, ne uităm unii la alții fără să suflăm o vorbă.
– Cum ați ajuns aici? întreabă bărbatul din spatele ușii.
– Prin canal, îi răspunde Ulana. Având în vedere ușa etanșă din oțel și amplasarea subterană, bănuiesc că acesta este un buncăr.
Ochii ei căprui, care de obicei sunt încărcați de căldură și compasiune, au acum o scânteie de severitate autoritară în ei.
– Nu e pentru civili, vine răspunsul scurt din partea bărbatului. Nu pare a fi în vârstă, i-aș da cam vreo 25-30 de ani, are părul maroniu, tuns scurt și ciufulit.
O clipă de liniște trece înainte ca Alex să facă un pas în față, chipul lui devenind deodată furios.
– Ascultă aici, scuipă el către tip, o rachetă nucleară tocmai a lovit Kievul, afară-i iadul de pe pământ, iar tu stai aici și îmi spui că nu ne primești înăuntru doar fiindcă nu ținem de armată? Militari sau nu, suntem cu toții oameni și avem dreptul la viață!! Lasă-ne să intrăm!
– Tacă-ți fleanca și vezi cum vorbești! i-o întoarce tipul.
Alex își întoarce privirea spre Ulana, parcă cerându-i acordul de a-l bate pe tip. Ulana se uită înțelegător la fratele meu, însă nu-i aprobă intenția, în schimb își întoarce privirea spre tip.
– În situația de față, începe ea pe un ton cumpătat și cu o privire pătrunzătoare, statutul social nu mai poate fi luat în considerare deoarece societatea… a căzut. Prin urmare, ar trebui să ne adunăm forțele și să cooperăm pentru a supraviețui fără să mai ținem cont de fostele nostre ranguri sociale.
Înainte ca tipul să poată spune ceva la replica Ulanei, o voce veselă răsună din buncăr.
– Ei, care-i șmecheria Leonida? Avem oaspeți?
Mi se pare oarecum cunoscută vocea asta, mai ales tonul vesel din ea. Îmi amintește de…
Înainte să îmi pot pune gândurile laolaltă pentru a descifra familiaritatea vocii, un chip foarte cunoscut apare în spatele tipului care ne-a deschis ușa. Același păr blond lins, aceași ținută constituită dintr-un tricou negru și pantaloni militari, și, bineînțeles, zâmbetul rebel mereu prezent.
Numele lui îmi este furat de pe buze de către Alex, care este la fel de uimit ca și mine.
– Zach? întreabă el năucit. Ce cauți aici? Parcă ai dezertat acum cinci luni?
Vărul nostru se uită lung la noi, nevenindu-i nici lui să creadă cu cine stă față-în-față. Apoi un zâmbet larg i se arcuiește pe față, dezvelindu-i câțiva dinți de argint sclipitori. Numai el știe câte bătăi a încasat de și-a pierdut atâția dinți.
– Alexei Zhernakov! strigă el încântat în timp ce iese din buncăr și bate pumnul cu Alex. Și dacă am dezertat asta înseamnă că nu mai pot fi considerat soldat? Aptitudinile contează, nu statutul oficial! i-o aruncă înapoi Zach.
Apoi ochii săi de un cenușiu deschis se opresc asupra mea și a Ulanei. Privirea-i întârzie asupra Ulanei și își coboară rușinos capul.
– Bună ziua, o salută el respectuos înainte să vină să mă îmbrățișeze.
Ulana nu l-a plăcut niciodată datorită caracterului său de rebel. De mic era bătăuș și niciodată nu i-a plăcut să meargă la școală, așa ca s-a lăsat de carte în clasa a 10-a și s-a înrolat în armată.
– Ce faci, puștoaico? Cum merge? îmi spune el după ce îmi dă drumul. Surprind un miros înțepător de alcool venind dinspre el. Încă nu s-a lăsat de vodkă…
– Zach, Kievul tocmai ce a fost lovit de o rachetă nucleară, iar tu mă întrebi cum merge? i-o întorc eu.
Se încruntă, apoi dă dezaprobator din cap afișând un alt zâmbet prostesc.
– Și? Asta înseamnă că nu pot să te întreb cum merge? Catastrofă sau nu, viața continuă, scumpo!
Leonida încă stă în cadrul ușii, uitându-se confuz la noi. Alex îi aruncă o căutătură urâtă, iar apoi își întoarce atenția spre Zach.
– Ajunge cu vorbăreala, fratelo! Ne primești înăuntru sau nu? întreabă Alex făcând un semn cu bărbia spre ușă.
Zâmbetul se scurge de pe fața lui Zach pentru o secundă, dar revine în forță după scurt timp.
– Da, desigur! Cu siguranță locotenentul Volesenkov o să vă adore! zice el și o ia înspre ușă, făcându-ne semn să îl urmăm.
Schimb o privire bănuitoare cu Ulana, apoi o luăm și noi după Zach, Alex mergând în fața noastră. Nu uită să-l măsoare din privire pe Leonida când trece pe lângă el, care acum își pierduse toată autoritatea de dinainte și nu îndrăznea să scoată niciun sunet.

Evelin BATIZI

Câteva dintre amintirile mele vor rămâne mute pe vecie, nu pentru că mi-ar fi jenă să le spun, ci pentru că frumosul nu se poate povesti, el doar se trăiește. Despre unele amintiri este cert că voi povesti mereu, deoarece actorii lor sunt astăzi lângă mine, fie că sunt rude sau prieteni, fie sunt simpli dușmani pe care din încăpățânare am continuat să îi păstrez, din pură întâmplare.

Jurnalul se închide și odată cu el se stinge și mica veioză a Corinei, nu că ar avea de gând să se culce, dar vrea să rămână singură cu propriile gânduri. E târziu, însă ea este matinală și de când cu noul job nu prea mai ține cont dacă-i zi sau noapte. Oricum, mâine va avea întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, așa că are nevoie de puțină pregătire emoțională, iar noaptea este sfetnicul cel mai bun pentru a-i oferi răgazul de a se pregăti.

Nici nu observă când se făcu dimineață, și iat-o pe frumoasa Corina cu părul îndesat de bucle precum cireșul bunicii, cu un aer de mister asupra sa și pășind cu încredere pe poarta liceului. Emoțiile nu sunt aceleași ca și în calasa a 9-a, mai bine zis, nimic nu mai este ca odinioară. Acum portarul e mult mai arțăgos, bibliotecara este mai mereu cu capul în nori și atât de tânără, iar doamnele de la cantină… ele nu mai sunt.

– Corina! Corina! Corina!

Speriată de acel strigăt alarmant, Corina se întoarce și ochii îi sclipesc fără să-și dea seama. Un bărbat atrăgător, posesorul unor frumoși ochi albaștri, se apropie de ea cu un aer de beatitudine și-i rostește:

– Stii, te-am recunoscut după buclele acelea… mereu neschimbate.

Corina își găsește cu greu cuvintele și într-un final reușește să spună:

– Știu și eu, oamenii se mai schimbă, însă mereu rămâne în ei ceva permanent… uită-te la tine, aceiași ochi…
– Și totdeauna ți-au plăcut ochii mei.
– Și mereu îmi vor plăcea .

Deși tremura de emoții ca la 16 ani, Corinei nu-i mai era frică să spună ce gândește, și-a învățat lecția: „Spune ce gândești, deoarece mai târziu, îți va parea rău.”

Matei se simți stânjenit, dar fără a tăcea prea mult îi spune:

– Te-am mai căutat și uite că destinul ne-a adus în locul unde ne-am cunoscut.
– Și nu cred în destin.
– Dar în mine crezi?
– Matei, te comporți ca la 17 ani, nu te mai fofila în jurul unor întrebări retorice, ce să mai cred după tot ce a fost?
– Păi din câte am auzit nu m-ai uitat. Corina, ți-am citit cartea și stiu destul de bine că personajul masculin Hache sunt eu.
– Mereu plin de sine. Cartea aceea vorbește despre viața mea și dacă întâmplarea face ca tu să fi fost cel prin care am văzut fericire, désolé, eu am spus doar adevărul.
– Mda,dar m-ai pus într-o lumină proastă.
– Eu? Te-ai pus singur și mai mult decât atât, ai dat dovadă de o lașitate ieșită din comun.
– Păi,am vrut să te iau cu mine, dar…
– Nu am nevoie de explicații, dar vreau să știi că un om care iubește va alege să rămână atunci când restul vor alege să plece. Dar, în fine, acuma cea care plecă sunt eu, deoarece sunt așteptată. O zi bună, domnule Ionescu.
– Ela, Andrei, veniți să terminăm povestea!
– Haide, tată, sunt curioasă dacă Hache și Babi au rămas sau nu împreună.

Dar oftatul lui Matei spune altceva, el este singurul care cunoaște cu adevărat finalul, se uită încă o dată la numele autoarei, apoi citește: „Și dacă Hache m-ar fi iubit, n-ar fi plecat niciodată, fiindcă sunt sigură că, doar frunzele se scutură la primul vânt,  nu și sentimentele. Dar este alegerea lui,însă mereu voi adormi gândindu-mă că ar fi putut să fie diferit. Eu am rămas aceeași și, dacă uneori mă mai odihnesc la umbra amintirii lui, o fac pentru că unele amintiri servesc drept sprijin, drept putere interioară, fie ele bune, fie rele n-am să le alung, ba din contră, fiecare mă va duce și mai aproape de tot ceea ce a însemnat Hache, și poate prin ancora trecutului voi sta și eu la mal.”

Matei oftă cu amar și le spune copiilor:
– Povestea s-a terminat, este ora somnului.
– Dar tată, Hache a iubit-o pe Babi?
– A iubit-o și încă o mai iubește.
– Atunci de ce a lăsat-o singură?
– Pentru că în momentul în care iubești un om trebuie să-i dai libertatea de a fi fericit.
– Păi ea era fericită lângă el sau nu?
–  Era,însă atunci când vezi că fericirea unei persoane e îngrădită de tine, îi dai drumul, precum unui porumbel .
– Tot cred că a făcut o greșeala atunci când a plecat. Unele alegeri sunt nedrepte.

Copiii se îndepărtară, iar Matei rosti ca pentru el:
– În viață, unele alegeri ți le asumi chiar cu prețul nefericirii.
Apoi sărută cartea și o închise pentru a spăla coperta cu propriile lacrimi, iar printre lacrimi se mai auzi o voce răgușită:
– Mi-e viața încâlcită precum buclele tale.

Ioana TRIFOI
clasa a XII-a F, CNDV

Attila Cosovan este sighetean, a demarat studiile universitare la București, s-a transferat și stabilit ulterior la Budapesta, azi bucurându-se de o familie frumoasă în capitala Ungariei. Orice întâlnire cu prietenul Attila este o desfătare. Este un om atât de pașnic, de sincer, de discret, de corect și profesionist încât discuțiile noastre sunt… „profit” 100% (cred că nu doar pentru mine!).

Familia Cosovan care are doi copii, Iza și Max, ajunge cel puțin o dată pe an pe la Sighet și consideră Maramureșul un adevărat… balsam spiritual.

Azi, Attila a urcat pe culmile academice, fiind profesor universitar la cunoscuta Universitate Corvinus din Budapesta. Este maestru în domeniul lui preferat, designcommunication, în cadrul Facultății Media – Marketing & Designcommunication și își trăiește profesia cu multă pasiune și…. imaginație.

Dincolo de plăcerea discuției, motivul principal pentru care l-am abordat zilele acestea pe Attila este desigur subiectul „secolului”, neprețuitul nostru liceu/ colegiu, lăcaș sacru de educație: DRAGOȘ VODĂ!

Ion Mariș (IM): Spune-mi te rog Attila, când ai absolvit Liceul „Dragoș – Vodă”? Ce promoție ești?
Attila Cosovan (AC): Am absolvit „Dragoș – Vodă” în anul 1988, la liceul care a „trimis” în întreaga lume profesioniști în domenii foarte diverse.

IM: Ai avut profesori apropiați în liceu? Dar profesori…. „neprietenoși”?
AC: Amintindu-mi, toți profesorii mei trăiesc în memoria mea cu imagine pozitivă. Din anumite motive îmi amintesc de fiecare și, de obicei, zâmbesc când mă gândesc la ei. După cum demonstrează evoluția mea, prezentul meu, nimeni dintre aceștia nu mi-a „distrus” cariera, așa că le sunt recunoscător.

IM: Cum s-au „descurcat” colegii tăi în viață?
AC: Clasa noastră a fost una de „supraviețuitori”, probabil nu la cel mai bun nivel din liceu în ceea ce privesc rezultatele noastre la învățătură, dar am învățat să folosim oportunitățile… am observat că majoritatea colegilor mei s-au descurcat bine în viață. Mulți au absolvit universitatea, dar aproape toți suntem în străinătate.

IM: Ce preocupări concrete aveai în anii de liceu din… epoca de aur?
AC: Am avut o mulțime de hobby-uri; am făcut dresură de câini, tenis, ping-pong, m-am ocupat de porumbei voiajori etc. De asemenea, am avut propriul meu laborator de chimie și am făcut tot felul de experimente cu prietenii mei din Liceu. În acei ani, de exemplu, am reușit să obținem diverse materiale de la domnul Benk, un profesor de chimie, pentru că l-am ajutat cu injectarea de modele didactice de atomi și molecule din material plastic. Cred că metoda de vizualizare a d-lui Benk a fost grozavă la vremea aceea…

IM: Ce-mi poți spune despre abilitățile tale artistice din… tinerețe?
AC: Abilitățile mele artistice s-au manifestat de foarte devreme. Știam să desenez, așa că linia de artă frumoasă a fost foarte ușoară. Abilitățile mele de proiectare vin, probabil, din copilărie când cream tot felul de obiecte, pentru că nu sunt nici artist, nici designer, ci amândouă; designer-artist. 🙂

IM: Cum „arătau” visurile în anii de liceu?
AC: Am vrut să fiu profesor de sport, domnul profesor Ilnițchi m-a influențat foarte mult în privința asta. După părerea lui, aș fi avut șanse, chiar dacă în acele timpuri au fost recrutați aproape exclusiv sportivi de vârf. Apoi m-am gândit mai degrabă să fiu un chimist, un farmacist sau un medic… dar mi-am dat seama că memorarea mecanică nu merge pentru mine, iar pe vremea aceea era nevoie să cunoști cărțile pe de rost pentru o admitere reușită. Apoi m-am întors spre locul de unde am plecat; la creativitate, design și artă…

IM: Noi ne-am întâlnit la Întreprinderea Mecanică prin anii ‘90 ai secolului trecut. Dacă n-ar fi „eșuat” comunismul ce ai fi devenit? Ce drum ai fi urmat?
AC: Nu știu. Probabil că departamentul tehnic al Fabricii de Șuruburi ar mai exista și astăzi și mi-aș petrece viața acolo, având fiecare zi plină de savurarea de cafea și conversații „bune”, întrerupte uneori de câteva sarcini care nu ar fi prea… obositoare.

IM: Sighetul anilor tăi de liceu prezenta „urme” de… frumusețe?
AC: Am doar amintiri frumoase. Tot ceea ce am experimentat la vremea respectivă ca suferință (să zicem viziunea magazinelor goale) îmi dă o experiență nostalgică astăzi. Să nu mai vorbim că prezența frenetică a societății de consum de astăzi este destul de supărătoare. Deci, la acea vreme, nu prea erau de găsit produse – branduri care ne-ar fi distras atenția de la esențe. Au fost doar interacțiuni umane, conversații, vise, dorințe, iubiri, petreceri greu de organizat dar cu atât mai savurate. Frumusețea orașului a constat din frumusețea oamenilor și a naturii; pentru că nu era altceva.

IM: Ești angajat pe un post important la Universitatea Corvinus din Budapesta. Care este poziția ta exactă acum? Mai poți avansa?
AC: În calitate de profesor universitar, sunt în topul clasamentelor academice. De aici, numai poziția mea în administrație se poate schimba, dar nu mă interesează, deci probabil că nu voi fi niciodată decan sau rector.

IM: Colegii tăi de la universitate, îți cunosc obârșiile? Ce părere au că rădăcinile tale merg spre estul… „sălbatic”?
AC: Majoritatea oamenilor o știu, dar nu acordă o atenție deosebită … în mod evident, la nivelul umorului, cu unii dintre prietenii din Transilvania suntem obișnuiți să menționăm trăsăturile noastre speciale care ne particularizează în marea masă, dar, în esență, nu au o semnificație specială. Este suficient pentru noi să o cunoaștem și să o simțim.

IM: Cât de des ajung Iza și Max la… Sighet? Le place orașul nostru?
AC: O dată pe an copiii mei ajung la Sighet. Le place să fie acolo. Ei iubesc atmosfera străzii și zgomotul copiilor. În cel mai scurt timp, Iza a devenit foarte bună prietenă cu vecinii români cu care nu a putut comunica la nivel lingvistic, dar acest lucru nu a fost un obstacol în calea contactului permanent pe tot parcursul zilei.

IM: Te simți, ești împlinit? Ce-ți lipsește?
AC: Întotdeauna ne lipsește ceva. Cultura occidentală ne aminteste permanent despre acest lucru; despre performanță, concurență, bani și individualism, obiective permanente. Este uneori obositor și nici măcar nu îmi merge atât de ușor. Uneori nici nu înțeleg cum am ajuns aici. Deși s-ar putea ca astea să le simt doar în ultima vreme. Cu toate acestea, pot să declar că sunt mulțumit!

IM: Care este legătura dintre artă și viața… ordinară?
AC: Arta este viața însăși. Contextul cultural ne definește, ne definește identitatea și ne arată locul în diversitatea popoarelor lumii. Arta este o graniță culturală care este liber permeabilă, sau dacă există control la frontieră, nu este în documente, ci în suflete. Deci, cred că arta ne ajută să transformăm zilele obișnuite în zile de sărbătoare.

IM: Cum percepi/ rezonezi cu tumultul vieții budapestane?
AC: Uneori îmi place, alteori urăsc acel tumult. Uneori mă revigorează, alteori mă deprimă. Scopul nostru acum este să ne mutăm din oraș, nu prea departe, dar într-un loc în care să nu fim continuu „atenționați” de sirenele de ambulanță, poliție sau ale mașinilor de pompieri, permanent aducându-ni-se aminte cât suntem de vulnerabili.

IM: Cât de implicat civic ești la Budapesta?
AC: A fi profesor este un act civic. Am o profesie în care statutul civil este foarte important pentru că educăm oameni obișnuiți, dăm un exemplu, dăm ocazii în timp ce și noi învățăm în mod constant. Apropo, cred că suntem cu toții civici (probabil nu este întotdeauna conștientizată postura noastră).

IM: Cred că legăturile tale cu locurile de origine sunt destul de slabe. Mai are relevanță locul de unde ai plecat?
AC: Punctul de plecare este întotdeauna important! De acolo, începe numărătoarea inversă. Acolo s-au format dorințele mele și relația mea cu adevărul. Acolo am devenit un om conștient, care acționează… constructiv. Dacă acei 18 ani de interacțiuni umane ar fi fost diferiți, aș fi fost o persoană diferită. Nu-mi pot schimba trecutul; de aceea, e vital ceea ce mi s-a întâmplat atunci și unde s-a întâmplat totul.

IM: Ce ne propui pentru a contribui la prosperitatea Sighetului?
AC: În general, sugestiile sau acțiunile mele pentru dezvoltarea culturală a Sighetului sunt făcute prin tine. Știi că sunt întotdeauna disponibil și, bineînțeles, ascult cuvintele de chemare și ale celorlalți prieteni sigheteni.

IM: Așa este, Attila! Întotdeauna, dezinteresat, ai oferit cunoștințele și abilitățile tale prietenilor sigheteni. Spune-mi… în ce direcție se îndreaptă Europa?
AC: Opiniile pe direcția asta au fost formulate în moduri atât de variate de atât de mulți, încât, probabil, este redundant să faci o altă „profeție”. În 2009 am scris o carte despre comunicarea prin design, prin creativitate, relațiile de designer, intitulată DIS:CO, cu următoarele subtitluri: Omul designer creator în lume; Modelul de supraviețuire-evoluție; Viața după bani. Totuși, într-o singură propoziție răspund la întrebarea ta: Europa va merge acolo unde permite și doreste moralitatea comună a speciei umane.

IM: Cum e percepută România de maghiari?
AC: Persoanele cu care interacționez au, în mare parte, o părere bună sau neutră. De cele mai multe ori aceștia formulează opinii specifice cu privire la evenimente concrete și rareori generalizează. Unii dintre colegii mei merg la Cluj pentru a preda la „Babeș – Bolyai” sau „Sapientia”, deci colaborăm foarte strâns.

IM: Ce planuri de viitor ai gândit pentru tine?
AC: Sper să continui să predau, să practic profesia mea de designer și să organizez seminarii de designcommunication (ateliere/ workshop-uri) pentru companii; dezvoltând astfel un comportament general de designeri/ creatori în cei care influențează schimbările din lumea noastră.

IM: Mulțumesc, Attila! Te tentează să revii în toamnă la Sighet, la sărbătoarea centenarului „dragoșist”/CNDV-ist?
AC: Aș dori, dar, din păcate, nu pot promite! Dar profit de discuția noastră publică ca să îi salut cu drag pe sigheteni, pe prietenii mei sigheteni!

Ion MARIȘ

Îndată ce așez prosopul jos, îi surprind din nou reflectându-se în oglindă precum două diamante de o strălucire stranie. Îmi amintesc când colegii de la școală obișnuiau să facă mișto de mine din cauza aparenței mele, să zicem, neobișnuite; neobișnuință care constă în discrepanța culorilor ochilor mei: unul este de un albastru strident precum adâncul oceanelor, în timp ce celălalt este de un verde intens precum smaraldul. Totuși, pot spune că aceste culori se îmbină perfect cu părul și barba mea de un blond atât de deschis încât aproape ai zice că e alb. Doar de ar fi știut colegii respectivi ce stă în spatele acestei ciudățenii genetice care mă va bântui toată viața, exact cum mă bântuie și numele locului unde a început totul…

– Alex, gata masa! vocea mătușii Ulana se aude brusc din sufragerie. Las prosopul să cadă pe suport și o pornesc înspre sufragerie purtând pantalonii militari uzați ai vărului meu care a dezertat nu cu mult timp în urmă, lăsând în urmă armata ucraineană. Motivul ar fi faptul că Statul Major nu-l considera potrivit vieții de soldat, dar eu cred că a avut ceva de a face cu atitudinea lui de bătăuș pe care a ”hrănit-o” încă din copilărie.

Un miros acrișor și apetisant mă lovește când intru în sufrageria modestă burdușită cu o canapea veche de piele, o masă de lemn și un televizor plasmă.

– Hmmm, ceva miroase bine! remarc eu, schițând un zâmbet.
– Doar nu te îndoiai de talentele de bucătar ale mătușii? mă întreabă în glumă Yana, sora mea geamănă.
– Nu am făcut-o niciodată și nu o voi face niciodată! zic eu trăgând un scaun de sub masă și luând loc în fața farfuriei mele de porțelan. Mătușa Ulana ne aruncă un zâmbet ocrotitor de părinte, iar ochii căprui îi scânteiază cu o căldură familiară.
– Ei, ce pot să spun? spune ea în timp ce pune oala cu supa de pui aburindă pe masă. Fac tot ce e mai bun pentru nepoții mei.
– Mereu ai făcut tot ce a fost mai bun pentru umanitate, adaugă Yana.

Ulana schițează un zâmbet nostalgic, însă acesta îi piere imediat. Fața încadrată de bucle brunete care-i cad pe umeri i se întristează. Chiar dacă e dureros, știu exact la ce se gândește. Cariera ei de fizician atomic mereu îi aduce aminte cât de fascinantă, dar și periculoasă este radioactivitatea. La viața ei a văzut că radiațiile sunt un cuțit cu două tăișuri, dintre care unul asigură o sursă nepoluantă de energie și distruge tumorile, iar celălalt poate distruge întreaga planetă în câteva minute și poate crea cancere și mutații genetice teribile.

– Pe cât am putut, răspunde Ulana absentă, cu mintea rătăcindu-i prin amintiri îndepărtate. Însă atât eu, cât și Yana știm bine că cea mai întunecată amintire a ei din timpul carierei este conectată cu cel mai catastrofic dezastru nuclear care ne-a marcat pe toți trei.

O liniște de mormânt se așterne în timp ce sorbim din supa de pui acrișoară. 33 de ani. Sunt 33 de ani de când s-a întâmplat. La câteva luni aveam să mă nasc eu și Yana, amândoi cu niște mutații genetice neobișnuite. Totuși, noi doi am fost norocoși și suntem aici în ziua de azi, dar nu și părinții noștri…

Yana îmi aruncă o privire gânditoare. Față de mine, ea are ambii ochi de un albastru-verzui intens. Știe la ce mă gândesc.

– Lasă trecutul să se piardă în negura timpului, îmi spune ea pe un glas ferm. Noi nu mai ținem de ceea ce s-a întâmplat atunci.

Aprob din cap în tăcere, ațintindu-mi privirea asupra bolului cu supă. Ulana îmi aruncă o privire încărcată de înțelegere și simpatie. Și ea a fost acolo, ba chiar mai mult, a fost unul dintre oamenii de știință care s-au ocupat de consecințele dezastrului, și a făcut-o fără să țină cont de regulile absurde ale partridului comunist, în schimb, a făcut-o în favoarea umanității și a victimelor.

Brusc, liniștea este întreruptă de un ding. Apoi de un altul care la scurt timp e urmat de un al treilea. Telefoanele nostre tocmai au primit trei mesaje aproape simultan. Ulana ne aruncă o privire uimită.

– Ce-i cu atâta insistență dintr-o dată? se întreabă ea în timp ce se ridică de la masă, ștergându-și gura cu un șervețel. Mă ridic și eu și îmi iau telefonul aruncat pe canapea. La fel procedează și Yana.

Pe ecran e afișată notificarea cu titlul DE LA MINISTERUL APĂRĂRII. Nu apuc să deschid mesajul căci deja aud ordinul ferm și hotărât al Ulanei.

– Porniți televizorul, acum! ochii ei sunt încă ațintiți asupra telefonului, se pare că a deschis mesajul înaintea nostră, iar atitudinea ei autoritară ne dă de știre că nu e ceva bun.

Yana se repede la plasmă și o pornește, deschizând-o la un canal oarecare. Însă, în loc de reclamele sau emisiunile obișnuite, ecranul afișează o bară verticală pe care un cronometru face numărătoarea inversă afișând 05:35:00 cu niște cifre de un roșu sângeriu.

Toți înlemnim, neștiind cum să procesăm situația. În josul ecranului, rulează niște instrucțiuni, iar o voce feminină sobră umple camera de vești zdruncinătoare: “Atențiune, atențiune, acesta nu este un test. Repet, acesta nu este un test. Statul uncrainean se află sub un atac nuclear. Păstrați-vă calmul și căutați un adăpost până la sosirea autorităților. Păstrați-vă familia aproape și nu încercați să luați decât bunurile necesare cu dumneavoastră, acestea constând în mâncare, de preferință la conservă sau uscată, apă și câteva haine de schimb. Încercați să găsiți un adăpost înainte ca numărătoarea inversă să se încheie”

Ulana este prima care se trezește din șoc și care ne aduce și pe noi cu picioarele pe pământ cu ajutorul atitudinii sale autoritare și stăpânirii de sine.

– Repede, nu avem timp de pierdut! comandă ea dând buzna în bucătărie de unde ia repede afară o sacoșă dintr-un sertar și apoi deschide frigiderul. Eu realizez că sunt pe jumătate gol, deci mă reped în camera mea și pun un tricou pe mine. Yana accesează repede Internetul de pe telefon și caută cel mai apropriat buncăr.

– Nu mi se încarcă pagina! îmi spune frustrată din sufragerie.
– Lasă! Găsim noi un adăpost! îi strig eu înapoi în timp ce îmi arunc un rucsac în spate în care am pus niște haine pentru mine și Yana.
– Nu avem suficiente conserve, Ulana iese repede din bucătărie cărând sacoșa care acum are câteva conserve și trei sticle cu apă înăuntru.
– Poate ne vor da la buncăr, zic eu.
– Asta dacă mai găsim loc în vreunul! mi-o întoarce Ulana. Repede, trebuie să plecăm de aici! Privirea de pe fața ei demaschează caracterul ei puternic de luptătoare, caracter pe care l-a moștenit și Yana.

Acum cronometrul arată 04:25:00, mai avem patru minute. Ieșim în grabă din micul nostru apartament, lăsând televizorul aprins. Acum că șocul și adrenalina au mai scăzut puțin, simt cum o frică pătrunzătoare le ia locul, făcându-mi mâinile să tremure. Un atac nuclear? Când am auzit știrea nu am avut timp să procesez consecințele unui asemenea atac… cum e posibil așa ceva? Totul va fi ras pe o rază de câțiva kilometri buni.

În scara blocului dăm de agitația și panica care i-a cuprins și pe vecinii noștri. Un domn mai în vârstă pe care nu-l cunosc ne întreabă ceva, dar Ulana ne face semn să nu-l luăm în seamă.

– Nu avem timp de alții dacă vrem să ne salvăm. Nu acum…

Pot să descifrez o urmă de părere de rău în vocea ei. Știu că e o femeie căreia îi pasă de oameni, dar în situația de față nu poate să ne riște nouă viețile pentru alții… Mai puțin de patru minute…

Am reușit să ieșim din scara aglomerată a blocului, iar soarele se revarsă peste noi, întâmpinându-ne cu căldura lui, căldură pe care nu o să mai avem șansa de a o savura prea curând.

– Unde e cel mai apropriat buncăr? întreb eu, aruncând priviri în stânga și în dreapta.
– La câteva blocuri distanță, îmi comunică Ulana, aruncând o privire la ceas. Fața ei este deosebit de calmă, dată fiind situația.
– Reușim? întreabă Yana, privirea-i fiind întunecată.
– De reușit reușim, numai să mai fie locuri, răspunde Ulana, luând-o la pas hotărâtă în fața nostră.

Toți locatarii sunt pe stradă, aglomerând aleile și strada principală. Văzându-i, o imagine îmi săgetează mintea, și îmi aduc aminte de pozele și înregistrările pe care mi le-a arătat Ulana cu mulți ani în urmă… imagini și înregistrări care surprindeau locatarii derutați și confuzi ai Prîpeatului adunându-se pe străzile noului oraș pentru a fi evacuați, neștiind că de fapt nu se vor mai întoarce niciodată acasă. Acum văd că unii dintre oamenii de aici și-au luat inclusiv electrocasnice cu ei… la ce o să le folosească? Nici nu știu dacă vom avea curent în buncăr… mă uit la mulțime încruntat. Sunt copii, mulți copii, adolescenți, vârstnici. Cum vor supraviețui toți aceștia într-un buncăr supraaglomerat cu alimente reduse? De ce se petrece o nenorocire ca asta? Și să nu mai zic de cei care vor rămâne fără adăpost fiindcă nu o să încăpem cu toții în buncăre… populația a crescut considerabil de când au fost construite aceste adăposturi…

În final, ajungem la buncărul de la baza unui bloc înalt, construit de comunști. Însă, deznădejdea ne cuprinde pe mine și pe Yana văzând coada fără sfârșit care s-a adunat la porțile buncărului, unde trei militari încearcă să îi organizeze pe oameni în grupuri, dar și așa va dura până când vor reuși să intre cu toții. Deodată, sirena folosită pentru atacuri aeriene răsună asurzitor părând să vină din toate direcțiile. Agitația, panica și acest sunet tipic războiului, recreează la perfecțiune groaza pe care au simțit-o veteranii celui de-al Doilea Război Mondial.

– Nu avem timp, ne comunică Ulana aruncând încă o privire la ceas. Calmul ei este imperturabil, și acest lucru ne ajută pe mine și pe Yana să ne păstrăm, la rândul nostru, rațiunea și calmul.
– Ar trebui să ne ascundem undeva în subteran… sugerează Yana pe un ton ferm.
– Am o idee, dar e murdară… zic eu, întorcându-mă către ele.

Ulana se uită la mine cu o expresie severă.

– Scumpul meu Alex, în situația de față, igena nu mai e o prioritate.
– În canal… spun eu scurt.
– Ar putea merge, răspunde Yana.

Toți trei ne aruncăm privirea în jur căutând o gură de canal.

– Știu că este o gură de canal după garaje. Astfel putem scăpa și de ochii rușilor… zice Yana făcând un semn către cei trei soldați care au început să se comporte cu oamenii ca și cu niște animale.

Îmi întorc capul spre mulțime, dar o simt deja pe Yana trăgându-mă de mână, ducându-mă repede la garaje. Totuși, reușesc să surprind cum unul dintre soldați împinge violent o fată de aproximativ 10 ani într-unul dintre grupurile de oameni, separând-o astfel de părinții ei. Ceilalți soldați strigă înjurături către mulțime, clar semnalând că nerăbdarea și panica au pus stăpânire pe ei.

– Grăbiți-vă, mai este un minut și jumătate! ne anunță Ulana, mărșăluind printre garaje.

Brusc, aud cum cineva strigă după noi. Mă întorc și văd unul dintre soldații ruși venind după noi.

– Nenorocitule, unde te duci?! Buncărul e chiar acolo!
– Avem companie, le anunț eu pe Ulana și Yana.

Yana se întoarce spre mine cu o privire tăioasă.

– Zi-i să se ducă dracului! îmi scuipă ea.

Las un rânjet să mi se arcuiască pe față. Mereu m-a surprins plăcut cu atitudinea ei de puștoaică dură.

– Tu nu auzi, idiotule?! Oprește-le și pe țațele alea! Soldatul se aproprie din ce în ce mai mult. Arunc o privire scurtă în direcția lui și văd că și-a scos pistolul.

“Atât îi trebuie!”, îmi spun în gând.

Acum văd, în sfârșit, gura de canal care duce la rețeaua subterană de labirinturi prin care se scurg deșeurile.

– Treizeci de secunde! ne șoptește Ulana ținându-și privirea țintă în față.
– Fire-ai tu să fii! și… îl aud pe rus în spate, acum fiind la mai puțin de un metru de mine. Nu gândesc, doar acționez. O întorsătură bruscă, o smucitură zdravănă de braț și un pumn încleștat bine și soldățelul este propulsat pe spate și se izbește de pământ gemând, ținându-se cu mâinile de față. Cred că am auzit și ceva trosnind. Poate i-am spart și ceva dinți.

– Hai! o aud pe Yana din spate.

Mă întorc și sprintez spre canal. Ulana a început deja să ridice capacul, însă mă ofer repede să o ajut. Un miros puternic ne asaltează când dăm la o parte bucata de fontă.

– Cine-i primul? întreb în glumă, aruncâmdu-i o privire Yanei.
-Oh, mai lasă-mă cu glumele acum! zice aceasta și intră în gura rău mirositoare. Apoi urmează Ulana, după care e rândul meu.

– Netrebnicule! se aude rusul care acum încearcă să se ridice în picioare încă ținându-se cu o mână de nas. Îi arunc o privire, după care ochii îmi fug la o dungă aurie de pe cer care se aproprie. Racheta. Tăișul ascuțit al radiațiilor. Distrugerea totală. Coliziunea dintre neutronii atomilor… energia de necuprins…

– Alex! o aud pe Yana și mă trezesc la realitate. Rusul a început să se împleticească înspre mine, dar e prea târziu pentru el. Sar în canal și las capacul să cadă peste gură.

Întuneric total. Al dracului să fiu, o lanternă nu am luat cu mine! Ca un răspuns la gândurile mele, o fâșie de lumnină scrutează întunericul de nepătruns. Ulana are o lanternă. Simt cum aprecierea față de scumpa mea mătușă crește.

– La pământ! strigă aceasta înainte să mă dezmeticesc bine. Ca la comandă, Yana și cu mine ne lăsăm să cădem pe betonul umed al canalizării, punându-ne mâinile pe capete în mod instictiv.

Pământul se cutremură, iar un sunet amplu și înfundat se aude de afară. Racheta și-a nimerit ținta. Se aude un vuiet apropriindu-se, apoi câteva fire de praf se strecoară prin găurile capacului de canal.

Tocmai ce am reușit să supraviețuim unui atac nuclear. Dar acesta este numai începutul…

Evelin BATIZI

Sâmbătă, 20 iulie 2019, ultima promoție din perioada comunistă, clasa a XII-a A, diriginte prof. Alexandru Diaconescu, a aniversat 30 de ani de la absolvirea liceului + 30 de ani de democrație. 

Fotografiile surprind echipa drăgoșistă ’89, în succesiunea aniversărilor democratice: 10, 20, 30 de ani.

Cei care recunosc personajele din imagini sau sunt doritori de alte comentarii (pozitive) sunt invitați să ne scrie pe adresa redacției.

La multe și democratice aniversări!!!

Salut, Sighet!

Era destul de târziu, puteai vedea cum ziua nu mai rezistă după culoarea portocaliu-rozalie pe care o împrumutaseră norii şi copacii. M-am oprit la primul chioșc pe care l-am văzut în gară și mi-am luat o sticlă cu apă. Am băut-o chiar acolo, în picioare, abia respirând. Tipul de 20 de ani pe care îl cunoscusem în tren era lângă mine și m-a condus la o pensiune pe care o ştia el, ieftină şi cu servicii ok. Vreo câteva secunde bune mi-a stăruit în minte gândul de a-l invita să urce cu mine. Era cu siguranţă un panaceu universal dar din păcate expira mult prea repede efectul. Plus că s-ar fi putut produce daune pe termen lung. Sau nu. Oricum, cred că aveam o nevoie mai stringentă de mâncare decât de sex dat fiind că nu mai mâncasem nimic de ieri de la prânz, să iei trenul devine din ce în ce mai mult o problemă de răbdare decât de destinație. L-am întrebat dacă nu vrea să mănânce cu mine neexcluzând complet prima variantă. M-a fixat cu privirea, jur că se uita undeva înăuntrul meu, poate că descifra un cod interior sau căuta un indiciu pe undeva, între stern şi claviculă, dar nu l-a găsit, nici măcar o culoare amărâtă din curcubeul acela pe care şi-l dorea, aşa că a plecat. Eu am rămas, nici nu aş putea spune cu mine însămi pentru că nu prea știam cine sunt, doar am rămas.

În noaptea aceea m-am tot trezit, mă copleşeau gândurile câteva secunde, apoi adormeam, după câteva minute iar mă trezeam şi tot aşa. A fost cea mai lungă noapte din viaţa mea, noaptea în care m-am prins, apoi iar m-am scăpat, am tot alergat, la un moment dat mă multiplicasem cu 3, cu 5, cu 10, unele eu râdeau, altele plângeau isteric, altele priveau minute în şir în gol. M-am trezit pe la vreo 5 şi m-am hotărât să nu mai adorm, era neplăcut să vezi că există altele exact ca tine. Și în plus la cei 32 de ani ai mei probabil ar fi trebuit să fac alte chestii mărețe, nu să călătoresc 12 ore cu trenul – ceea ce nu mai fac decât studenții – pentru a ajunge într-un oraș în care nu cunosc pe nimeni și a mă închide într-o pensiune de duzină, speriată de o poveste de iubire care consumase tot ce putea fi consumat, ca o adolescentă răsfățată de bani gata.

Am rămas acolo cât mi-au ajuns banii, cam o săptămână. În fiecare zi mergeam în gară, mă uitam la mersul trenurilor, îl aşteptam pe al meu apoi îl priveam cum pleacă şi mă întorceam la pensiune. Luam cina şi mă culcam. Nu era forfota de odinioară de pe peroane sau când era se prezenta ciudat, în multe tonuri sărăcăcioase, de gri, vestigii ale unui trecut extrem de îndepărtat, oameni prea săraci sau prea tineri, cu multe plase și valize negre.

Într-o zi, tipul care se așeză lângă mine pe banca de pe peron a vorbit. Altfel decât ceilalți din celelalte zile care voiau bani sau deveneau vulgari. Nu-mi plac prezențele străine, de niciun fel. Pentru că trebuie să vorbesc, să explic, să alung sau să plec. A stat aşa un moment fără să-mi spună nimic şi am sperat că nici nu va spune. L-am privit cu coada ochiului. Semăna cu un viking, blond cu ochi albaştri, păr lung şi în dezordine, barbă lăsată să crească natural, mâneci suflecate şi bocanci, un tatuaj din care nu ieşea decât o parte de sub mânecă, nu îmi dădeam seama ce reprezintă, era exact tipul de bărbat pe care mama l-ar fi detestat din prima. Avea vreo 30 de ani sau chiar și 40 – nu-mi dădeam seama din cauza bărbii – şi nu era chiar frumos, mai degrabă interesant, mai degrabă ciudat.

– Nu pot suporta mirosurile, spuse privind undeva departe, nici măcar nu eram sigură că vorbeşte cu mine. Nu ştii, mai întârzie mult trenul de Bucureşti? întrebă apoi brusc, privindu-mă în ochi.

M-am fâstâcit, voiam să mă ridic şi să plec dar o anume tristeţe din ochii lui albaştri m-a amorţit pe bancă.

– Nu ştiu, nu merg la Bucureşti, aștept alt tren.
– Da’ unde mergi?
– Cred că nicăieri azi. Stau doar aici şi mă gândesc. Îmi place agitaţia, graba, nimeni nu are timp de vorbe, doar dumneata…
– Mă cheamă Claudiu.
– Dora… Nu i-am întins mâna, am privit în altă parte.
– Dora, tu crezi că fiecare om trebuie neapărat să aibă o familie? Nu crezi că am putea trăi singuri? Doar noi cu noi?

Vorbea încet, sacadat, nesigur. Nu avea bagaj, ca mine, ceea ce era destul de ciudat într-o gară.

– Nu ştiu, tu ai familie?
– Nu am. Morți toți.
– Atunci de ce îți mai faci griji? am simțit eu nevoia de a-mi încerca umorul negru.
– Mă duc să aduc o cafea. Vrei? sări el brusc înviorat în picioare.

M-am uitat la el, cum era animat de ideea unei discuţii, trist și singur, mi se părea incapabil de a face rău cuiva, puteam să mă înşel, normal, dar nu prea avea de ce să mă jefuiască la o adică. Stima de sine îmi era cât se poate de diminuată iar bani aproape nu mai aveam. Aşa că, înainte de a accepta cafeaua, pentru a mă simţi mai în siguranţă sau pentru a fi liniştită l-am întrebat, ridicându-mă de pe bancă pentru a mai recupera din diferenţa de înălţime:

– Ce vrei de la mine? Vocea îmi era străină şi aspră, dar el nu se lăsă intimidat. Mi-a răspuns pe loc, încercând să-şi prindă părul frumos la spate:
– Ai un elastic cumva?

Am scotocit în geantă brusc amuzată și am scos un elastic roşu pe care l-a luat fără să comenteze, prinzându-şi părul dezordonat la ceafă şi amintindu-mi de David Garett.

Ne-am ridicat și ne-am îndreptat spre un McDo care era o prezență obligatorie în mai toate gările mari. Cafeaua era infectă dar o băutură caldă ne-ar fi produs probabil niște schimbări. Poate speram să se clarifice ceva şi pentru mine. Poate nici eu nu puteam să plec pentru că nimeni nu mă ascultase. Pentru că nu îmblânzisem pe nimeni şi nimeni nu mă îmblânzise. Poate el era vulpea mea sau eu eram floarea lui. Poate eram amândoi blocaţi în timpul altora. Mama ar muri de râs dacă m-ar auzi. Mi-ar spune « Cu gândurile astea într-o zi te va omorî cineva sau în cel mai bun caz te va jefui. » De fapt, după ce am gândit asta și pe mine m-a pufnit râsul. Serios?! Naivă. Visătoare de doi bani.

– Așteaptă-mă aici, mi-a zis el indicându-mi o masă.

Cât l-am aşteptat să se întoarcă m-am gândit că lumea e o masă amorfă, aşa, privită dinafară, iar eu făceam parte din această masă, nu eram nici mai mare nici mai mică, nu aveam mai multă lumină ori culoare, eram ca zecile de persoane din acel loc. Dacă ar fi căzut o bombă şi ne-ar fi spulberat, nimeni nu ar fi plâns după mine, nimeni nu m-ar fi recunoscut acolo, nimeni nu m-ar fi găsit. Dramatizam bine, ce-i drept.

– Ce-i cu figura asta gravă? El stătea cu două cafele mari în faţa mea. Îşi dăduse jos cămaşa în carouri şi rămăsese într-un tricou negru care îl făcea şi mai blond şi îi descoperea tatuajul de pe braţul stâng.
– Nimic, mă gândeam că ar fi fain să poţi schimba decorul când vrei tu, ştii, ca în filmele acelea unde se trage o perdea şi brusc oamenii par altfel şi ai impresia că totul s-a schimbat chiar dacă cei de acolo sunt la fel de buni sau răi cum erau şi în urmă cu trei minute, nimic nu se schimbă odată cu un decor. Doar avem impresia că ar fi altceva dar niciodată nu e.
– Cine are impresia asta? Ne complicăm doar, având în vedere faptul că în fond nu se schimbă nimic. Eu cred că e un deranj inutil.
– Da, dar măcar decorul să-l putem alege, să ne facem viaţa mai colorată, de ce să nu putem face asta dacă oricum n-ar schimba nimic, doar ne-ar face mai veseli atunci când nu am avea motive să fim trişti?
– Şi ce decor ţi-ai alege tu, acum? se dădu el bătut.
– Ceva cu flori de cireş, ca în filmele japoneze.
– Parcă suntem doi suprarealiști filosofând prostește într-un bar. Mai bine am pleca. Tu ce zici, Dora? De ce să nu ne cunoaștem mai bine? Ești căsătorită?
– Nu, eu… nu am mai știut ce să spun, devenise puțin cam brutal și îmi năruia visul de prințesă care își așteaptă prințul ca apoi să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Încă nu mi-am băut cafeaua, am găsit eu puterea de a protesta.
– După aceea plecăm? nu s-a lăsat el învins și brusc nu mai era așa interesant, era doar ciudat.

Nu am mai apucat să-i răspund. Oare tot timpul fusesem atât de naivă?! Toată atenţia ne-a fost atrasă spre uşa prin care o femeie încerca să intre, dar nu reuşea să o mişte, oricât ar fi zgâlţâit-o, făcea doar un zgomot infernal şi atât. Era plin de lume și toți erau obișnuiți cu astfel de scene. Nu era ceva ieșit din comun să vezi pe cineva făcând o criză, plângând, cu părul încâlcit ori cu ochii vineți. Femeia avea în jur de 55 de ani, decent îmbrăcată, în tonuri de gri care te duc cu gândul la moda de pe vremea comunismului, păr scurt și creț cu nuanțe de mov, ochi încercănați, nefardați. Claudiu a sărit de la masă, în alte trei secunde l-am văzut cum aleargă spre intrare şi deschide uşa tocmai în momentul în care femeia se lăsa în genunchi.

– Claudiu, a murit, am auzit-o urlând lung, au auzit-o toți.

El s-a aplecat și a întrebat-o ce s-a întâmplat, ea arăta strada şi urla. Mi-a strigat fără să o lase:

– Sună la 112! Acum!

Femeia plângea, lumea se înghesuia la uşă, curioasă ca întotdeauna când se întâmplă o nenorocire, iar mie mi se părea că nu voi putea niciodată să mai îmi mişc vreun muşchi din corp.

– Dora! am auzit. Sună!
– Nu pleca, Claudiu mamă! Ai cu Lena doi copii mici ! Am venit cu taică-tău după tine să te oprim să pleci, el era bine, dar acum, acum… spuse ea fără a reuși să termine ideea.

M-am dezmeticit. Am pus totul pe rapid. Am luat telefonul, am sunat, ştiau deja că a fost acum câteva minute un accident în zona gării, ajungeau imediat, m-am ridicat şi am ieșit. Oamenii au ieșit și ei în stradă, atraşi de priveliştea groaznică de acolo. Un bărbat era strivit de o maşină din care ieşise o femeie despletită căreia viaţa nu avea să-i mai surâdă repede. Îşi trecea fără încetare mâna prin păr, fixând scena fără să-şi dea seama cu adevărat cine sunt oamenii care se adunaseră ca la circ, cine e bărbatul pe care părea să-l fi omorât sau femeia care ţipă, cine e ea, cea care se plimbă ca într-o cuşcă deşi e loc suficient. Oamenii care căscau gura se făceau din ce în ce mai mulţi, eu am rămas imobilizată lângă uşă dar vedeam femeile cum îşi duc mâna la gură, îşi întorc capul pentru ca apoi să privească iar, speriate şi atrase în acelaşi timp de spectacolul terifiant din stradă. Nu a trecut multă vreme şi am auzit sirenele maşinii de salvare care şi-a făcut rapid loc pentru a culege de pe caldarâm ceea ce, în urmă cu câteva minute, fusese un om care vorbea, respira şi poate chiar îndrăznea să mai viseze.

Femeia repeta într-una « Claudiu, să nu cumva să pleci ! » Era cu stropi de sânge pe haine şi s-a ţinut de el până în momentul când au apărut brancardierii. Aproape au smuls-o de acolo. Aş fi vrut să o pot ajuta cu ceva, dar mi-am dat seama că e imposibil, doar pe tine te poți ajuta cu adevărat. Nu am mai rezistat presiunii din partea stângă şi din colţul ochilor și am plecat. Am mers în gară și am luat primul tren care mă ducea cât mai aproape de casă și m-am hotărât să las dracului inepțiile, visele și chestiile bovarice. Nimeni nu a descoperit cu siguranță o a doua viață. Naivitatea o las altora, să caute ei flori, vulpi și alte planete. Eu voi trăi în prezent. Și cam așa am și făcut, mai mult sau mai puțin.

Crina VOINAGHI

foto: pixabay.com

Vă prezentăm „scurt-metrajul” primei generații CNDV-iste a doamnei profesoare Raluca Lozbă, fosta clasă a XII-a A, surprinsă în trei etape importante din viața tinerilor, de care diriginta lor este deosebit de mândră.

Imaginile reprezintă începutul de drum (clasa a VIII-a), absolvirea (2009) și recenta întâlnire de 10 ani (13 iulie 2019).

La mulți ani! La cât mai multe „episoade” și sezoane noi, bogate în performanțe profesionale, dar mai ales, încărcate spiritual!

Salut, Sighet!

foto: arhiva prof. Raluca Lozbă

Pentru întâmpinarea Centenarului CNDV cu imagini ale fostelor promoții dragoșiste, azi vă oferim fotografia unei alte clase a XII-a, diriginte, profesor de limba engleză, Rodica Cupcea. Reluăm rugămintea de a identifica „actorii” din fotografie.

Fotografie din arhiva prof. Ștefan Huber.

Salut, Sighet!