Paul (Pablo, Pavlo) Romaniuc este un intelectual ucrainean, cetățean român, iubitor al Maramureșului, al plaiurilor natale. Poate fi întâlnit, din când în când, prin zona centrală a Sighetului, plimbându-se detașat, uneori purtând – ca semn “desuet”! – și câteva cărți cu el.

A absolvit Liceul “Dragoș Vodă”, clasa de limbă ucraineană în anul 1972. După ce și-a încheiat studiile superioare la Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universității București, a revenit acasă. Locuiește, trăiește și muncește la Rona de Sus. A publicat volume de versuri și romane atât în perioada comunistă cât și după, în democrația “experimentală”.

L-am întâlnit la câteva acțiuni culturale, lansări de carte sau comemorări ale unor personalități locale, dar nu am purtat o discuție mai amplă nicioadată până acum.

Fiind în aceste zile în căutarea unor “actori” recunoscuți la nivel național și internațional, educați și formați la “Dragoș Vodă”, am ajuns și la poetul – romancier Paul Romaniuc, membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1990) dar și al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina (din 1994).

A publicat destul de mult, a fost tradus și-n alte limbi și continuă să-și trimită – eficient! – mesajele spirituale, din inima nepervertită a Maramureșului către lumea largă.

Pentru a mă dumiri și-a înțelege parcursul “lumesc” al scriitorului – profesor ce ne vorbește de Sus, de la Rona, am apelat la un “intermediar – poet”, care mi-a favorizat rapid pătrunderea în mediul tradiționalist al omului ce și-a asumat propriul… “drum fără întoarcere”!

Ion Mariș (IM): Domnule Paul Romaniuc, aveți dublă apartenență la breasla scriitorilor, din România și Ucraina. Unde sunteți cel mai cunoscut, aici sau în țara vecină?
Paul Romaniuc (PR): Paralel – sunt cunoscut în România, ca scriitor român de naţionalitate ucraineană, iar în Ucraina, SUA, Canada, Polonia, Iugoslavia, sunt cunoscut ca scriitor ucrainean din România.

IM: Cât au contat studiile liceale de la “Dragoș Vodă” pentru identificarea drumului pe care ați pornit în tinerețe?
PR: Liceul a fost o răspântie în viata mea. La liceu am fost „izbit” de oglinda vie a literaturii române. Pe atunci (1968-1972) liceul, azi numit „Dragoș Vodă”, – până în 1970 parcă, se chema liceul teoretic, ca după aceea să i se atribuie adevăratul nume „Dragoş Vodă”. Şi nu mi-a fost uşor a intra în adevărata horă a bogatei și diversificatei oglinzi a limbii române. Am studiat, pas cu pas, toate verbele, sintaxa, frazeologia, literatura veche, doinele, baladele etc. Dar, frecventam aproape zilnic biblioteca din curtea liceului, la îndemnul profesoarei mele de limba româna, d-na Maria Smărăndoiu, eu, de origine ruteană, având vocabularul etniei mele, care se trage din negurile vremii – undeva, începand din sec. X. Rutenii din Rona de Sus și Remeţi au în fonetica lor şi litera „â” din „a”, dar și „î” din „i”, consoanele dure, ca şi în limba română, ceea ce mi-a dat posibilitatea de a mă distinge de ceilalţi colegi de liceu, veniţi din zona huţulă a Poinenilor de sub Munte, Ruscova, Repedea etc. Pe lângă toate cele sus menţionate, pentru mine a contat cel mai mult seriozitatea profesorilor, profesionalismul lor, care, totdeauna pune amprenta vie asupra dezvoltării viitoare a individului. Liceul, pe vremuri, a fost o citadelă a culturii universale!

IM: Haideți să fiu “rău”: profesorii de limba ucraineană și respectiv de limba română au avut vreo influență concretă asupra dumneavoastră?
PR: Precum am menționat anterior, profesoara de limba română – d-na Maria Smărăndoiu – a avut o influență mare asupra mea, fiindcă era neiertatoare cu cei care se eschivau de la lectura obligatorie. Paralel, dna profesoară de limbă și literatura ucraineană, Iuliana Chindriş, m-a îmbiat să citesc Taras Şevcenko, Anrej Malesko, Volodimir Sosiura – clasicii literaturii ucrainene. Doamna profesoara Maria Smărăndoiu m-a îndemnat să scriu în limba română, d-na prof. Iulia Chindriș m-a îndemnat să scriu în limba ucraineană literară. Fiindcă eu am crescut pe două straturi lingvistice, diferite – cel slav și cel român. Din îmbinarea cărora – mai târziu – am ridicat un mic „castel”, ciudat, poate, dar original, de literatură. Adică – am creat poeme și proză cu uşurinţă, în ambele limbi: ucraineană și română. Ciudat, dar interesant, cât de uşor poti să-ţi controlezi frazeologia, având în spate totdeauna un alter ego, care de fapt este una şi aceaşi structură. Cazuri similare sunt întâlnite la foarte mulţi scriitori.

IM: Ce/ cine v-a determinat să intrați – atât de în forță – pe tărâmul literaturii?
PR: Culegând poveşti și cântece, legende din spaţiul meu tradițional (Rona de Sus este atestată documentar din anul 1360), studiind și muzica locală (în paralel cu studiile liceale, am urmat – 4 ani cursurile Școlii Populare de Artă din Sighet, secția acordeon-chitară, beneficiind astfel de atestatele secţiei de instrumente de percuţie, care, mai târziu mi-au permis să predau 25 de ani și muzica la școala gimnazială). Eu cred că un scriitor adevărat trebuie să perceapă sunetele Universului, să aibă „ureche muzicală”, cum se spune, să descifreze notele muzicale, fiindcă poezia este, în acelaşi timp, şi sunet, și vibraţie, ca de altfel şi proza, orişicât de „aspră” ar fi ea. Naşterea cuvântului este însoţită întotdeauna cu ritmurile muzicale, cele percepute, cât și cele nepercepute, fiindcă, dincolo de cuvântul vizual există o altă lume, paralelă, care se cheamă vibraţie, şi, care are întotdeauna conotaţii semantice ascunse, tainice, semne, care dau valoare cuvântului… Fiind student (1975-1979) la Universitatea Bucureşti, secția limbi și literaturi străine: ucraineană – rusă – polonă, studiind literatura română comparată, literatura ucraineană modernă, cărţi obţinute din SUA, Canada, RFG, interzise în Ucraina, filozofia, semantica, având în față prestigioşi profesori ai vremii, scriam în limba română și limba ucraineană, traduceam, publicam la singurul ziar ucrainean din România ”Novîi Vik” (înființat la 9 mai 1949), frecventam Cenaclul de luni, prezidat de criticul Nicolae Manolescu, cenaclul ucrainean de vineri, cu sediul la Uniunea Scriitorilor, Calea Victoriei, nr. 115, cercurile literare din capitală, cele oficiale și cele clandestine, ascultam emisiunile radioului „Europa liberă”, în română, rusă şi ucraineană. În primii ani de studenţie am publicat prima plachetă de versuri în limba ucraineană „Castelul păsărilor călătoare”, Ed. „Kriterion”, 1976, „Castitatea tăcerii”, Ed. „Kriterion”, 1978. Publicam, după cum vă spuneam, la ziarul „Novîi Vik”, poezii, traduceri din Eugen Jebeleanu, Nichita Stănescu, George Alboiu ș.a.. Am îndrăznit să traduc volumul integral „11 Elegii”, de Nichita Stănescu, volum pe care am încercat să-l trimit la Toronto, Canada, ca să-l public. Până atunci am mai publicat poezii la Toronto, la Canadian Institut of Ukrainian of Studies Press and Ukrainian Studies and Research Endowments, Toronto, Edmonton, Ottawa, fapt pentru care, din 1977-1989 am fost urmărit de securitate, timp de 12 ani (dosare CNSAS nr: і 966003/1, -і 966003/2.-161 de pagini); https://uk.wikipedia.org/wiki.

Aşa l-am cunoscut pe Nichita Stănescu şi, timp de 4 ani de studenţie, am fost prietenul lui. ”Pablo” – Nichita mi-a inventat acest nume. Citeam mult, tot ce apărea clandestin, în limba română, dar și literatura clasică rusă, în rusă: Fiodor Dostoievsky, Michail Bulgakov, Olexandr Soljeniţîn, Nikolai Gogol, Anton Pavlovici Cehov, Serghei Esenin, Aleksandr Pușkin etc. Bineînțeles, nu lipsea marele Eminescu, Minulescu, Arghezi, Labiș, Breban, Fănuş Neagu, Țoiu Constantin, G. Călinescu. Literatura ucraineană se împletea cu cea universală (Taras Şevcenko, Lesea Ukrainka, Vasyl Stus, Bogdan Igor Antonici, Ivan Draci, Dmetro Pavleciko, Pavlo Movcian, Viktor Kordun, Vasyl Simonenko).

Antropologia, cromatismul, romantismul, estetica, teatrul absurdului, curentele literare universale… cărți… cărți… și iarăşi cărți, Teatrul Bulandra, Nottara, Teatrul Mare, Teatrul Mic, toate au contribuit avântului meu literar.

IM: Ați debutat relativ tânăr, în 1972, la singurul ziar ucrainean „Novîi Vik”. Ca o paranteză, nu am știut că în acei ani, exista un ziar în limba ucraineană. Cât de “simplu” a fost debutul în acea perioadă?
PR: Am debutat la ziarul „Novîi Vik”, în 1972. Dar primul meu debut a fost în timpul anilor de liceu, la gazeta de perete a liceului, şi, dupa aceea, în revista şcolii. La un concurs de poezie, organizat în cadrul liceului, am obţinut premiul II, pentru poezie. Mai păstrez și astăzi cartea – premiu, J.Fabre, „Din lumea insectelor”, pe care mi-a înmânat-o oficial dl. profesor Titircă Eracle. Iar, pentru a lua parte la Cenaclul de la Casa de Cultură, am fost aleşi cei mai talentați elevi ai liceului: frații Bârlea (Gheorghe – Mihai și Vasile), Johnny Popescu, Petre Dunca, Marin Slujeru, Lucian Perța. Citeam pe rând, alături de Ion Ardelean – Pruncu, Gheorghe Chivu, Ion Buzatu, Ion Iuga, Dragomir Ignat ș.a. Iar în 1976 am publicat o carte de poezii „Castelul păsărilor călătoare”, Ed. „Kriterion”, Bucureşti.

IM: Scrieți în limba ucraineană și apoi traduceți – când este cazul – tot dumneavoastră în limba română?
PR: Scriu în limba română, ca un român, scriu în ucraineană, ca un ucrainean. Scriu, ca un scriitor, care are chemare…. Şi o simt asta!… Am scris şi în limba rusă. Am publicat câteva poezii la Moskova. Limbajul poetic are nuanţele sale, indiferent de limba literară în care scrii. Sfântul Kiril (827-869 e.n.) a pus bazele scrierii kirilice în biserici. A creat şi a unificat o nouă lume – slavă… Deşi era grec, din Salonic, a pus bazele limbajului slavonic în Moravia (47 semne grafice), o nouă structură semantică… Şi câte opere s-au creat în noile limbi, derivate din limbile slavone – slave având ca bază alfabetul inventat de Kiril şi Metodie?!… Dacă ai cultură universală şi – în primul rând – har, liră în suflet, poţi scrie în orişice limbă doreşti. Kafka, Franz nu a fost ceh – a fost evreu… Și Tolstoi a scris în franceză… deşi era rus. Şi Paul Celan a scris în germană, franceză, română, deşi era evreu.

IM: Ați plecat pe drumul afirmării din Rona de Sus dar v-ați întors tot în Rona de Sus. Nu-i prea “simplu” și liniar drumul dumneavoastră?
PR: Când eram tânăr, la 19 ani, am predat – o lună – la Școala generală Rona de Sus, obiectul muzică. A urmat armata… doi ani. Am dorit să rămân la București, la ziar, dar cum aveam deja în spate securitatea, două dosare, nu eram membru UTC, nici PCR, fiindcă am refuzat… nu mi s-a permis să mai stau în Bucureşti. Aşa că m-au surghiunit oficial în vârful muntelui, doi ani, la graniţa cu Ucraina, la Poienile de sub Munte. După mai multe eşuări de a pleca din ţară, m-am oprit, la rugămintea părinţilor, în comuna mea natală. După puciul din decembrie 1989 m-au chemat să lucrez la București dar, am prevăzut neocomunismul ce va să vină, am rămas la ţară, să pot gândi liber, a scrie puţin, dar esențial. Oraşe sunt peste tot, centre culturale, edituri, case, palate, bodegi, pieţe, paiaţe, nebuni, borfaşi, oameni harnici, mafioţi, creştini, ateii, cele 4 rase umane… sfinţi nu găseşti niciunde! Nu trebuie neapărat să locuieşti într-un loc anume, ca să fii scriitor sau pictor, sau să inventezi teoria gravitaţiei… sau să fii cu icoane la piept, sau să vânezi negri, ca Ernest Hemingway, sau să vinzi arme și droguri, ca Arthur Rimbaud etc… E mai bine să fii Aximov sau Kafka, la mansarda sa întunecată… sau vagabond, ca Serghei Esenin. Măsuri geografice nu există pentru scriitor, aşa cum nu există un timp al creaţiei, prestabilit. Există Spirit și Har. Cine le are, poate sta și-n catacombele din Spania, sau într-un mormânt din pustietate… sau la Polul Nord, cântând cu morsele în alfabetul morse… Nihil sum esse, sum esse fui!

IM: Nu vă plictisiți la Rona de Sus? Ce vă stimulează/ activează?
PR: Când ai copii, nepoţi, câteva hectare de glie, ai acces la cărţi, la muzică, un acordeon, o chitară, orgă.. puţinii prieteni, biserica ta, eşti salvat!… Gălăgia şi incertitudinea semenilor, locuitori ai marilor orașe, sunt departe de caracterul meu… Patria ubi bene… Ovidiu era mai fericit la Ovidiu, pe tărâm latin, decât la Râm, în infernul barbar, dar necesar lumii… Fiindcă, așa cum spunea unul dintre marxiștii maghiari – György Lukács: „Omul se află încă în protoistorie…”

IM: În ”epoca de aur” ați publicat trei volume de versuri și un roman. N-a fost tocmai rău în România… comunistă. Cum v-ați adaptat atât de bine în acei ani?
PR: În timpul comunismului se publicau cărți bune, care treceau peste trei cenzuri, înainte de a fi publicate, necunoscute de autor. Dacă, cartea avea esenţă literară – se publica într-un tiraj mic, erai remunerat. Dacă cartea nu era bună, puteai să o publici la editura „Litera”, pe banii tăi. Erau unii scriitori, care, spre a fi publicați începeau cartea cu nuanţe patriotarde, gen Vadim, romanele istorice, presărate cu tot felul de stindarde. Eu nu am profesat aceste pastile, deşi mi se sugera, se influenţa. În schimb, am strecurat o poezie într-un volum – în ucraineană, – nu se prea căuta ce scriam noi… Era o poezie….”Și statuile ascultă cuvântările tale,/tu ești cel care nu piere?..”. Era vorba de Ceauşescu… am avut probleme, dar am scăpat uşor, fiindcă minoritaţile erau urmărite cu altă „atenție”.

IM: Care sunt poeții români, contemporani dumneavoastră, de care sunteți mai apropiat?
PR: Sunt, unii „au fost”, nu ca persoană, ci și ca spirit universal. Fiindcă literatura nu are graniţă, are doar un diferendum lingvistic. Cel mai apropiat mi-a fost Nichita. Și, prin el îmi erau mai aproape Ion Alexandru, Dinescu, Sorescu, Tudor George, Grigore Hagiu… şi o parte din membrii Cenaclului de luni… poeţi în formare. Am învățat mult, traducând din Eugen Jebeleanu, din Surâsul Hiroşimei… simbolul păcii… În poezie – etalon era Nichita. În proză – Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Eugen Barbu… Fănuș Neagu… cu care am stat la masă de mai multe ori “în văpaia lunii”… Fănuş este cel mai mare poet – prozator român… Îmi este dor de Labiș… putea să stea şi el la masă, în casa lui Nichita… Ion Caraion.

IM: Pe Nichita se pare că-l iubiți fără… limite. De ce?
PR: L-am cunoscut pe Nichita în 1976, înainte de cutremur, am rămas prieteni, fiindcă vorbeam acelaşi limbaj poetic… Eram în formare, atunci, şi, Nichita mă punea să creez pe loc poezii, ca după aceea să mă „urecheze”. Şi era bine, anturajul acelei elite bucureştene m-a călit… De aceea am editat în regie proprie două ediţii din creația sa, două antologii. Am fost premiat internațional, pentru contribuția mea la promovarea culturii adevărate – traduceri din Nichita, la Kiev, Franța, Canada, SUA, Germania, ţări unde există elita diasporei ucrainene… diasporă, care mi-a dat şansa să nu mă poticnesc în dezvoltarea şi structurarea literară viitoare.

IM: Sunt poeții “obligați”, în zilele noastre, să se retragă în… “turnurile tăcerii”?
PR: Am publicat undeva un studiu științific: ”Deromantizarea romantismului”, în care, după ideea lui Andre Marlaux, secolul XXI va fi sau nu va fi religios, eu am parafrazat, spunând: secolul XXI va fi sau nu va fi poetic… Deci: schimbările geopolitice, stăpânirea banului, globalizarea, duc la dispariţia statalităţii, la apariţia unor perturbaţii în sfera aureolei umane, pierderea dumnezeirii, aruncarea în derizoriu a sentimentelor. Ceea ce se și observă de cei initiaţi, cum că se întrevede un nou Babilon. Deci: poeţii – în sensul adânc al cuvântului, sunt pe cale de dispariție. Postmodernismul globalizat, noul nihilism duce cultura umană spre banalitate. Banalitatea duce omul la somnul steril al iluziilor, la deznădejde. Cale de întoarcere nu mai există. Fiindcă omul tot mai des se crede el însuși dumnezeu. Și povestea lui Apuleius din „Vițelul de aur” este aproape…. Azi poţi ieşi din „turnul tău” şi să strigi cât te ţin rărunchii… Cine te ascultă?… Dacă Dumnezeu s-a îndepărtat de omenire… Nu Dumnezeu, cel cu barbă…

IM: Cum puteți convinge un tânăr modern și “amețit” de device-uri, din zilele noastre, ca să respecte poezia, literatura?
PR: Lecții nu există… Fiindcă aerul planetei de azi are un alt suflu… negativ, din păcate! Să caute poezia în urma copitelor cailor… care, și ei, sunt pe cale de dispariție… Noroc că mai avem… cormorani! :))

IM: Cum percepeți activitatea culturală din Sighet și… împrejurimi? Sunteți mulțumit? Ce lipsește?
PR: Se citește puțin…. Se aleargă mult după hrană, în timp ce boierii stau cu regele la masă, copiii PCR – iștilor au acaparat România, socialismul e în floare. Liberalismul nu există. Există doar şabloane, lozinci și iarăși şabloane… Nici folclor autentic Sighetul nu mai are. S-au dus fratii Petreuș, Viorel Costin… Titiana Mihali. Cândva Sighetul era Sighet. Hora era hore!… Azi, de după fiecare acţiune cu hore păzeşte, ca un popândău, un politruc vopsit, ieri comunist – azi pesedist, peste patru ani – penelist… numai udemeriştii îşi mai menţin coloana verticală. Pe de altă parte, ucrainenii o iau la vale, cu tot cu coviltir, ba spre ţărănişti, ba spre liberalism, nici ei nu știu ce mai sunt… mai și afirmă că sunt venetici. Tinerii, inclusiv cei din Sighet, sunt manipulaţi spre un amalgam şubred de gândire. Cum nu există ordine, ci anarhie politică, aşa arată şi aşa va arăta și viitorul cultural al Sighetului. Să strângă folclorul! Care-i pe cale de dispariție, să-l publice, să se predea în şcoli etnografie şi folclor. Altfel manelizarea va prolifera… Să-l citească pe Coşbuc, Slavici, Goga… dar mai întâi – singura operă sacră din lume – Biblia… dar să o şi respecte! Mie, personal, îmi lipseşte stabilitatea spirituală, care o ia tot mai tot spre est-vest – nord-sud- și… spre paralele… Sighetul ar trebui să fie un centru cultural finanţat mai substanţial, o adevărată insulă – capitală a localităţilor din jur. Fiindcă Maramureşul este o zona unică în Europa, nu numai în România.

IM: Oare la Sighet se poate… “naște cântul și Pasărea Măiastră”?
PR: Sighet – în maghiară – înseamnă insulă… Pe insulă pot „naște” doar păsări călătoare în timp şi în spaţiu….”Pasărea Măiastră” are nevoie de un nou pământ și un nou spaţiu… dar în nici un caz pe planeta numită Pământ. Sighetul are… prea puțin „pământ”…

IM: Ce reprezintă România pentru dumneavoastră? Dar Europa?
PR: Pentru mine România este o grădină, peste care, de-a-cursul veacurilor au trecut opincile și bocancii prea multor triburi și imperii… de la celți, sciţi, mongoli, tătari, chazari, agatârşi, croații albi, tătari, huni, bulgari, cruciaţi, ruși, nemţi, americani, – toți au plecat, dar România a rămas în picioare, dar cu răni adânci, care se văd și astăzi. Din păcate, nu numai popoarele enumerate mai sus ne-au făcut cele mai mari pagube, cât ne fac fanarioţii de azi și de ieri. Centrul Europei este aici, la doi paşi de noi – la Rahău, dincolo de Izvoarele Tisei… Europa este un papuc impus de imperii, loc de joacă de-a ”răzbelu…”(n.n). Europa este compusă din vechi expansioniști (Franța, Germania, Ungaria, Austria, Anglia). Noi – România, suntem „prea mici pentru un război atât de mare”, din motive interne. Dar cine-l respectă pe Tudor Vladimirescu („Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”), dacă istoria adevărată nu este cunoscută de români?… Guvernele au ţara lor – garda lor… România este împarţită în două, mai rău ca în comunism… Și… Europa se bucură…Vivat Europa! Vivat noul imperiu european! Dar noi avem nevoie de emblema: Vivat ROMÂNIA!

IM: Ați publicat cele mai multe volume de versuri. Și romanele dumneavoastră sunt impregnate de… poezie. Pe care palier vă simțiți mai… confortabil?
PR: Mă simt mai confortabil în poem, în poe, poe, poezie. Poe exista şi în proză, bineînţeles, într-un gramaj mai mic. Pot scrie pe nerăsuflate și roman-fluviu. Îmi este uşor să mă desfăşor, dar nu este stilul meu. Scriu concentrat, esenţial, ca să redau ideile cât mai frumos îmbrăcate în ţoale vechi şi noi. Sunt adeptul lui Faulkner, al noului roman francez, al lui Gogol sau Proust… sau a prozei-poem a lui Eminescu… Dar, atunci când scriu, nu îmi fac scheme-scenarii!

IM: Se poate trăi – financiar și nu metaforic! – doar din literatură?
PR: Iluzii… Dacă vrei să publici, scoţi piştarii, plăteşti tirajul şi te uiţi la stele… Că, la poeţi prin buzunare cresc cactuşi, nu lei… care tot mai tot mă latră… crezând că eu îs luna! Sunt noii nomenclaturişti, care se lipesc de vreun partid şi scot tone de pagini, pe banii ţării… Dar… poţi să latri… la lună!

IM: Cetățenii români (români și ucraineni în special) preferă… drumul străinătății. E firească oare tendința actuală de schimbare a… patriei? Mai contează numele… patriei?
PR: ”Patria… ubi bene”, spune poetul Ovidiu. Odată scoasă chinga, caii zburdă prin pădure, pe imaş. Ca să vină înapoi în ţarc, e nevoie ca stăpânul să ţină la glia sa, să aibă grijă de herghelie… să-i ofere iubire! Ori, acest sentiment s-a transformat în iubire de sine, nu iubire faţa de semenii săi… Cetăţenia dispare treptat, devenind doar un singur semn de hârtie şi pe orizont… Străinătatea pentru cetăţenii români a devenit o patrie nouă… Şi, pentru acest fapt – pater este vinovat… Trebuie întreprins ceva pentru a ne salva paternitatea!..

IM: În acest început de secol al schimbărilor dramatice în ce/ cine trebuie să credem?
PR: Noţiunea de secol este empirică. De fapt‚ timpul, ca entitate nu există! Noţiunea de secol-timp este doar o închipuire vremelnică a omului, sortit să traiască sub soare, numărându-și zilele și noptile, îngrozindu-se că într-o bună zi sau noapte va trebui să se scufunde în humă… Dramatismele se repetă, se succed, numai omului i se pare că observă schimbări… Nu!… Nihil novi sub sole!.. Tocmai în asta constă dramatismul existenţial!… Ori crezi, ori nu crezi – schimbările dramatice tot se vor întâmpla… De aceea avem nevoie de: Nihil sine Deo!..

IM: Veți împlini în toamnă – în perioada apropiată de cei 100 de ani ai Liceului “Dragoș Vodă” – 66 de ani. Nu vi se pare o vârstă “periculoasă”, pentru un scriitor? Sau… în altă ordine de idei, ce proiecte de viitor aveți?
PR: 66 este un număr ca orişicare altul, nu are conotaţii religioase, mistice, de care vorbesc unii… Există singurul adevăr: din pământ ești plămădit, în pământ te vei întoarce! Trist este pentru un scriitor că, vrând să se salveze prin scris, explicându-şi sieşi existenţa, amăgindu-se, crezând că şi ceilalţi îl vor înţelege, alinându-i durerea, cade în răstrişte, adâncindu-şi rana. Astfel, scriitorul s-a născut monadă – în monadă se întoarce… Nihil sum es, sum esse fui!..

Iar liceului – lumină „Dragoş Vodă”, la 100 de ani de aniversare, îi doresc să-i crească stejarii credinţei creştine în jur!

IM: Mulțumesc! Să ne vedem cât mai des și la cât mai multe evenimente culturale sighetene!
PR: Cu deosebit respect!… Să mai adăugăm încă o filă acestui mic orăşel, dintre ape, dintre munţi, iar noi să trăim teferi, cuminţi!

Ion MARIȘ

Profesorul Marin Slujeru a intrat în viața mea „pe tăcute”, cu discreție. Mai întâi la Liceul ”Dragoș Vodă” când am avut fericita ocazie de a-mi preda filosofia, apoi, ca ”meditator” la Istorie Antică, pentru facultate. Mă fascinase încă de atunci prin felul în care m-a determinat să rețin și să înțeleg istoria, dar și prin tactul pedagogic, permițându-mi să învăț ”în ritmul meu”.

Despre Poetul Marin Slujeru știam prea puține. Peste ani – predam deja limba latină – aveam să-i descopăr haiku-urile. Fremătătoare, neliniștite, surprinzătoare sau cuminți, ca firea domniei sale. Apoi poezia – atât de “feminină”, ingenuă, adâncă, filosofico-existențială, reală, simplă sau pătimașă, ca valurile mării veșnic foșnitoare, mereu în căutare. Iubitor de frumos, fin observator al firii și al ființei, Marin Slujeru prinde în cuvinte pulsul orașului său, surprinde cu acuratețe frânturi de viață, mici stampe viu colorate care se strecoară zilnic pe lângă noi, aproape neobservate.

Marin Slujeru povestește mult, însăilează lumea exterioară în crochiuri pline de viață. Dar, despre Omul Marin Slujeru, cu trăirile, frământările, gândurile, viața sa personală, afli prea puțin. Remarci aceeași privire înlăuntru, fără exteriorizări, fără a spune foarte multe despre el. E foarte greu să-l ”prinzi” într-un profil anume. Chiar și datele biografice pe care le-am aflat, sunt puține, culese din cărțile publicate până acum. Însă, tot ”răsfoind” internetul, am găsit câteva notițe inedite: bunicul său se numea Ioan Grigore Marin, învățător. De origine dâmbovițean, a venit în Maramureș după Primul Război, în „zona poliglotă”, voluntar. ”Aici, îndurerat de soarta Maramureșului înstrăinat (din nordul Tisei) – o vreme a fost învățator chiar în Teceul nostru, peste Tisa de Teceul de azi din Ucraina –, publică placheta de versuri „Trec plute pe Tisa”, sub pseudonimul Slujeru (I. Gr. Marin), pseudonim pe care și-l ia ca nume de familie. Se poate să fi fost la mijloc și o neînțelegere cu tatăl său, preot în Bezdead, după ce bunicul s-a căsătorit și a hotărât să rămână definitiv aici, în Sighet.”

Tatăl său a fost tot învățător, în Hoteni. Absolvent al Liceului ”Dragoș Vodă” (promoția 1973, profil umanist), Marin Slujeru este licențiat în filosofie, a fost profesor la Școala Gimnazială Sarasău. Actualmente este pensionar, însă, așa cum ”se descrie” pe pagina de facebook, pasiunea sa rămâne scrisul: scriu parahaiku-uri, am scris, am publicat şi voi mai scrie poezii.

Editura ”Echim” (Sighet) îi publică volumele de poezie: ”Pauza de lectură”, ”Tresăriri”, ”Târziu, în iunie”, volumul de proze poetice ”…léptem?”; la Editura ”Limes” din Cluj îi apare culegerea de autor ”În neștire”, iar Editura ”Valea Verde” (Sighet) îngrijește volumele ”Anotimpul neprevăzut” (poezii) și volumul dublu „În pas de 17 (5-7-5)”, autor Marin Slujeru și „În ce mă privește”, autor Doina Rândunica Anton – un proiect destul de ciudat, de fantezist, n-am mai văzut cărți din acestea, duplexuri, mai ales că mergem fiecare pe terenul nostru, nu interferăm neapărat (Marin Slujeru).

Din 2016, încă de la lansarea site-ului, Marin Slujeru colaborează cu www.salutsighet.ro, unde publică serii de ”pastile”/consemnări sighetene: Locale, De pe sate, Din folclorul local, Pe drum mergând, EDU.RO…, Cotidiene sau ”Semne de carte”.

Tânărul pensionar și pasionatul ”feisbucist” Marin Slujeru a avut timp și pentru mine. I-am luat pulsul într-un interviu pseudo-cuminte.

Brîndușa Oanță (BO): Ce faceți azi, cu atât de multă libertate, domnule profesor – poet?
Marin Slujeru (MS): E greu cu ziua de luni… Altfel, apar noi alternative şi noi constrângeri, toate sub semnul „stării de urgenţă”, se multiplică priorităţile. Aşa că nu am, de fapt, mai mult „timp liber”, mai de grabă „nu am timp”, în continuare – timp interior, pentru a asimila, elabora, formula. Desigur, ar fi ideal să am câteva scopuri clare cu proiectele realizabile aferente…

BO: Din câte am aflat, aveți antecedente poetice în arborele genealogic?
MS: Da, bunicul patern. A avut un rol important în învăţământul, publicistica şi literatura locului. „Trec plute pe Tisa” se numeşte culegerea de poezii propusă sighetenilor în 1930. Regretatul profesor Ion Berinde şi dl. prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu au scris despre el. Numele ce-l port este de fapt pseudonimul literar ce şi l-a ales, numele său real fiind Ioan Grigore Marin, fiul lui Grigore Marin Popescu, preot în Bezdead – Dâmbovița și al Sofiei Popescu.

BO: Nu vă năpădesc nostalgiile cu gândul la anii de școală, de predare?
MS: Ce am avut de dat, de dăruit, am dăruit şi asta m-a îmbogăţit. M-am retras imediat ce am simţit că nu mai am suportul …energetic, psiho-nervos necesar. Profesoratul nu se poate practica strict tehnic sau în stare de relaxare. Sigur că am nostalgii, frumoase amintiri, dar mai degrabă mă încearcă melancolia, văzându-mi foştii elevi navigând prin viitorul lor…

BO: Ce face poetul când nu… scrie?
MS: Îmi cultiv, recunosc, stările poetice, sunt foarte atent la natură, la oameni, la lume (natura umană). Ieşiri în oraş, „la o cafea”, plimbări, poze, lecturi, facebook, evenimente sportive (mai ales „Simona, file de poveste”…), internet (e-presă, filme, muzică). Până deunăzi, petreceam cu nepoţii mei, acuma sunt mari… De scris scriu puţin, mai mult selectez „materia brută” adunată tot mai anevoie, elimin, re- şi reformulez. Nu ştiu dacă sunt poet – scriitor sigur nu. Să zicem că sunt un amator al versului, al notaţiei, al consemnării, al reamintirii, de la „amo, amare…”

BO: Ce citește un tânăr… pensionar?
MS: Oameni, flori, Iza, poeme absolute, e-presa, eseuri, istorie, iar şi iar… Mă bucură să citesc poezie de Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Nicolae Scheianu, Rândunica Anton, Antonia Dubovici-Zavalic, textele semnate Crina Voinaghi, Alina Marincean, Timeea Műller, mai nou Oana Ţînţaş, interviurile depline ce le faceţi voi, Brînduşa Oanţa şi Ion Mariş, la „Salut, Sighet!”. Dacă persoanele amintite vor „comite” şi romane, promit să le citesc, fiind deficitar la acest capitol. Regretatul Ioan J. Popescu scria un roman de factură nonficţională, documentară, mi-l citea pe măsură ce-l elabora…

BO: Este “utilă” filosofia pentru tinerii elevi ai zilelor noastre?
MS: Da, orice filosof, dar pornind de la definirea conceptelor cu care operează şi realizarea „background”-ului socio-istoric şi cultural în care se pronunţă. Altfel, „tinerii elevi ai zilelor noastre”, cum le spui, o să priceapă altceva, reţinând eventual câteva citate, bune de pus pe sonete sau de postat pe fb. Şi care mai mult le complică înţelegerea, făcându-i victime vesele ale culturii-mozaic, fragmentarişti… Or, rolul filosofiei este cel de clarificare – a gândirii, a cunoaşterii, a voinţei – , pentru încadrarea optimă în cosmosul uman. Disciplina filosofică ce o recomand spre aprofundare este etica, dimensiunea morală fiind maxima fiinţei umane ca fiinţă inteligentă şi implicit directoare în proiectul de viaţă. Dacă nu ar fi așa, nu am avea o mulțime de „ocoşi” care dau chix în planul moral… Cultivând lectura înţelepţilor lumii, adolescenţii vor realiza gravitatea inadecvărilor, a derâderii, a superficialităţii, a aranjamentelor şi şmecherismelor, a pervertirii statului de drept, vor şti să distingă între valoare şi pseudovaloare, democraţie şi „dimocrăţie”, politicieni şi politrucieni, demnitari şi agonisitori…

BO: Ce vă amintiți frumos din anii de liceu?
MS: Orele neîncrâncenate (rusă – prof. Radu Bitan, matematică – prof. Aurelia Vişovan), în care eram lăsat să visez (fizică, Optică – tot doamna prof. Aurelia Vişovan, biologie, Anatomie – doamna prof. Livia Balea), orele în care eram provocat să vorbesc (prof. Eusebia Negrea la Literatură universală sau inegalabilul Ion (Jean) Bălin, la economie sau filosofie), încrederea ce mi-au acordat-o diriginţii mei: prof. Ion Vancea (care m-a promovat ca aspirant la poezie, alături de prof. Eracle Titircă, introducându-mă în lumea literară a oraşului), prof. Vasile Gogea, prof. Maria Şugar, prieteniile legate atunci cu Gheorghe Mihai Bârlea şi Echim Vancea, prin intermediul cărora m-am apropiat de Cartea de poezie, de substanţa Maramureş, de tainele creaţiei literare.

BO: Care dintre profesorii din anii de liceu credeți că vă… seamănă, pe palierul educativ – pedagogic? Cu cine v-ați “identifica”?
MS: Haos aici! Aş fi vrut să fiu şi riguros şi empatic şi sclipitor şi cu stilul meu… – şi, ca-n toate celelalte, m-am făcut doar „cântec pentru ele…” Oricum, nu mi-am propus „să îngheţe sângele-n copii” când apar în clasă… Aş zice că, pe lângă o puzderie de personalităţi şi (numai) personaje, mi-au rămas ca model profesorii care m-au făcut să citesc, să „mă dedulcesc” la marea literatură beletristică, filosofică, istorică – Doamna Profesoară Eusebia Negrea şi Domnul Profesor Ion Bălin. Am fost uimit de calităţile regretaţilor profesori Vasile Anişorac şi Vince Citra, din relatările peste timp ale unor foşti elevi de-ai lor – da, aşa am vrut să fiu şi eu…

BO: Ați făcut mulți ani naveta la Sarasău. Pentru un poet era un traseu inspirațional. Profesorul Marin Slujeru cum s-a acomodat în mediul rural?
MS: Da, pentru mine navetiştii se constituiau într-o adevărată societate, una diversă, interesantă, de regulă manifestă (mai puţin adulţii câmpulungeni), reflectând comunitatea mai mare din care făceau parte, în care un loc sper să fi dobândit şi eu. Deplasarea în sine a fost un răgaz pentru observare, meditaţie, contemplare. Prezenţa agresivităţii verbale, practicarea cu virtuozitate a derâderii nu m-au încurajat deloc să mă adaptez. În timp, însă, am învăţat să decelez valorile, trecând peste învelişul lor aspru… Nu-i nimic mai interesant decât să urmăreşti ori să intri în vorbă cu bătrânele, aceşti regizori prestigioşi ai vieţii satului…

BO: Mai agreează tinerii noștri de azi… poezia?
MS: Da, în măsura în care o agreează şi profesorii lor. Există, însă, acest pericol al scientificării jargonarde a gramaticii, acest cantitativism în predarea literaturii („materia”!), al îndepărtării parcă programatice a elevilor de limba română vie naturală, la concurenţă cu ispitirile pleziriste, consumatoriste, IT-iste. „Se face totul” pentru „sărăcirea umanului”, de la vârste fragede.

BO: Iubiți Sighetul fără echivoc. Oare Sighetul își iubește intelectualii? Dar pe poeți îi… respectă?
MS: Nu confund oraşul cu câţiva agonisitori. A fi intelectual, a fi poet, în măsura în care sunt aşa ceva, este o treabă pe cont propriu, asumată, ar fi penibil să cer răsplată. Aici chiar că este vorba de libertate. Iar în privinţa iubirii oraşului, cu atît mai mult…

BO: Care sunt lipsurile de fond ale Sighetului?
MS: Infrastructura (praful!), iluminatul public, estetica urbană (de ex., numai la noi se expun lucruri cum ar fi „Cuiul” sau „Scaunul”, în toată tristeţea lor intrinsecă), înstrăinarea (legală, desigur, nu se presupuie…) a unor edificii publice, inexistenţa unor centre de divertisment specifice, pentru tineri sau pensionari.

BO: Dacă ați fi primarul Sighetului, ce proiecte/ activități ați propune pe segmentul cultural?
MS: Un edificiu-complex, un bloc-turn cu: piscină semiolimpică (aia care se tot face, de vro 50 de ani, ca „Dacii liberi” de la Petrova), sală de lectură (cât o hală, luminoasă, cu multi-media), sală de teatru şi concerte şi recitări, sală de forţă, sală de cinema, o cafenea-restaurant imensă, un „Kiss Pipa II” spaţios, parc („Dendrologic II”), parcare, plajă şi helioport pe acoperiş, cu tavane de sticlă, cu terenuri de tenis adiacente – pe malul Izei, sub Solovan…

BO: Se spune că poezia este veșnic tânără. Presupun că, implicit și poeții nu îmbătrânesc niciodată, nu-i așa?
MS: „Filoanele” mai sărăcesc, cele din tinereţe le-am epuizat (sau m-au epuizat), trebuie timp până se refac, este tot mai mult de aşteptat…

BO: Unde/ cine sunt prietenii dumneavoastră?
MS: La lumina zilei: Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea – de-o viaţă; câţiva tineri admirabili: prof. Marius Voinaghi, av. Lucian Botizan, bibl. Dragoș Ardelean – minţi, fiinţe vii; voi, cei de la „Salut, Sighet!” – implicaţi, profunzi, harnici. În anii din urmă am pierdut trei dintre cei mai buni şi bogaţi cultural prieteni ai mei: poetul Fábri Sándor, enciclopedistul Ioan J. Popescu, prof. Caius Lugojan…

BO: Când veți publica următorul volum de versuri?
MS: E vorba de sfârşitul anului, tot prin bunăvoinţa Editurii „Valea Verde” (editor Ion Mariş). Se intitulează deocamdată „Alte imagini, vederi…”.

BO: Ce propunere aveți pentru aniversarea din toamnă a celor 100 de ani ai Liceului „Dragoș Vodă” (CNDV)?
MS: Eu sunt pentru adevărul întreg, inclusiv privind anii de liceu, atât cei din interbelic, cât şi cei din epocile stalinistă, ceauşistă, postdecembristă. Dar, se pare că noi nu apucăm aşa ceva, rămânem cu idealismele, roz-bombon-urile, adevărurile parțiale sau chiar contrafăcute…

BO: Puteți oferi cititorilor noștri cel mai recent haiku pe care l-ați creat?
MS: 

***
soarele toamnei –
dres mieriu pe faţa ta,
o, strălucindo!

BO: Mulțumesc, domnule poet – profesor! Ne vedem la… toamnă! Fără restanțieri la aniversarea de 100 de ani!
MS: Nici nu visam aşa ceva, la aniversarea de 50 de ani, când eram în clasa a IX-a! Mulţumiri! Cum să lipsesc?

Brîndușa OANȚĂ

Terenul viran de lângă Colegiul Național ”Dragoș Vodă” capătă valențe… naționale. Se pare că pe lângă diversele tipuri de resturi mai mult sau mai puțin menajere, ”maidanul nimănui” va deveni un loc de manifestări cultural-patriotice.

Mai multe coroane cu panglica tricoloră, cu inscripția ”Eroilor Neamului” au fost direcționate cu ”sfințenie” pentru a ridica prestigiul acestui teren aparent părăsit, dar care, în mod simbolic, adună respectul autorităților locale…

Oare este valabilă și la Sighet zicala: Eroii se sacrifică și trec…, ”resturile” rămân?!

Salut, Sighet!

Se trezi. Ba nu, era iar visul în care se trezește dar e conștient că visează. Pentru a nu știu câta oară are în față ușa scorojită, veche de o sută de ani, forțată de vreun uriaș ori de soartă, întredeschisă, cu așchii și vopsea de un alb murdar pe prag. O împinge încet, ușa se deschide scârțâind multă vreme ca o respirație anevoioasă, ca un astmatic care are – paradoxal – prea mult aer în plămâni. Intră și cu respirația tăiată, ca de fiecare dată, speră că va găsi altceva înăuntru. Că visul se va sătura de repetiție și va inventa altceva. Un nou decor, alte personaje. Dar era de fiecare dată același lucru. El, sărind peste câțiva ani, destul de mulți, cu chipul melancolic și plin de riduri, cu părul prea lung și prea alb, ca un Rambo decăzut, stă în fața ferestrei prin care se poate distinge un stejar imens agățat de cer, sfidând orice lege a gravitației. Mai multe familii de ciori stau cu capul în jos pe crengile lui. Nu sunt agitate, nu croncăne, ascultă și ele muzica ce se revarsă prin toți porii casei. El e îmbrăcat ca un țăran simplu, ca tatăl său. Nici urmă de costumele la dungă pe care le poartă de obicei, de cravatele colorate si elegante, de pantofii lucitori. Camera o recunoaște ca fiind a lui din copilărie, camera din satul Breb, mirosind a busuioc și a mere, simplă, micuță, răcoroasă, cu un pat doar, o masă din lemn și dulapul mare care acoperă aproape în totalitate un perete. Icoana e la locul ei pe perete cu ștergarul cusut de mama lui atârnând de o parte și de alta. Nu se aude nimic în afară de muzica ce răsună strident, fără sursă, de parcă ar fi fost un sistem audio surround de ultimă generație ascuns în măruntaiele casei.

Ca de fiecare dată se opri în prag, mut, cu gura căscată, într-o poziție incomodă pe care încerca să o schimbe dar niciodată nu reușea. Începea tot timpul cu Rolling Stones, Paint it black. Apoi era Beach Boys. După nici 20 de secunde se auzea Stairway to heaven a lui Led Zeppelin, apoi se porneau acordurile de la Dream on, Aerosmith și tot timpul se încheia cu Forever and One de la Helloween, din ce în ce mai repede până ce stejarul începea să vibreze făcând cerul să tremure ca apa unui lac tulburat de o ploaie torențială. Nu mai ascultase muzică de ani buni, piesele astea le știa din adolescență, de pe vremea când avea tot timpul din lume dar în vis era ca și cum le ascultase în urmă cu doar câteva ore. Își amintea perfect versuri, emoții, tatăl lui spunându-i „Oprește muzica, ne asurzești și în plus nu tu plătești curentul!”, mama lui care îl privea cu tristețe atunci când el cerea orice sumă de bani, refuzându-l cu furie neputincioasă, își amintea cum se întreba de ce și-au dorit părinții lui copii din moment ce părea mai mult că îi încurcă decât că îi ajută, slab, bolnăvicios, incapabil să lucreze în gospodărie sau pe câmp, idealist și lipsit complet de simț practic. Își amintea perfect în vis și nu putea să scape. Moartea mamei, cearta cu tatăl lui la înmormântare, rușinea și refuzul de a se mai întoarce în sat, toate le retrăia cu ochii închiși în timp ce muzica răsuna. În momentul când se oprea, liniștea îi rănea urechile și făcea eforturi să se trezească însă doar când exploda totul reușea să deschidă ochii. Ciorile își pierdeau primele penele cuprinse brusc de o forță gravitațională isterică, apoi stejarul cădea din cer cu un bubuit înfricoșător după care totul exploda și dispărea luat de vânt, inclusiv casa, inclusiv el.

Deschide iar ochii. Stă cu ei deschiși, ațintiți dureros spre tavanul fals zugrăvit recent verde măr, cu irisul mărit de concentrare, teamă și nesiguranță. Așteaptă ușa dar cum ea nu se arată clipește repede ca pentru a alunga de pe retină orice urmă a visului și sare din pat aruncând plapuma. În fiecare dimineață are același ritual, cu minimum de gânduri: își pregătește freshul de portocale și cafeaua, face un duș, își calcă perfect cămașa întotdeauna albă, pune mâncare pisicii unduitoare și mieunătoare, urmărește păsările care dansează în fiecare dimineață în stoluri – mai puțin în zilele când plouă – își ia geanta și iese grăbit pe ușă. În fiecare dimineață, mai puțin în acea dimineață. Casa este prea tăcută, nici măcar frigiderul nu se mai aude iar pisica se ascunde pe undeva. Și în acea liniște țârâie indiscret telefonul iar el îl caută nemulțumit din priviri. Nu-i plac lucrurile neprevăzute. Mai ales în dimineți ciudate, cu vise nelămurite.

– Domnul Remus Popescu? îi silabisește numele în receptor o voce feminină, răgușită.
– Da, eu sunt. Riky.
– Riky, da, nu am vrut să par lipsită de respect. Eu sunt Carolina. Ne-am cunoscut mai demult prin Mihai, prietenul tău din copilărie, el mi-a dat numărul tău de telefon. Eu sunt iubita lui Mihai dar acum e plecat în Spania la muncă și eu am rămas în Breb să am grijă de gospodăria lui.
– Da, parcă îmi amintesc, spuse el vag iritat de conversația care se prelungea inutil și de faptul că, afectat probabil de visul repetitiv, simți cum i se strânge inima. Mihai împărțea cu el ciocolata pe care și-o cumpăra de la Abc-ul din sat, îi dădea adidașii care lui îi rămâneau mici, îi povestea despre cărți și muzică. Nu mai auzise nimic de el de ani buni.
– E vorba de tatăl tău, Riky, se auzi iar vocea după o scurtă pauză.
– Așa?
– Nu pot să-ți spun la telefon.
– A murit?
– Da.
– Aha. Vezi, nu era greu de spus la telefon.
– Mie mi s-a părut greu.
– E nevoie de bani, zise el repede trăgând aer în piept.
– Ar fi. Nu a mai rămas nimeni din familie. Nu ai timp să bem o cafea și să vorbim despre lucrurile astea? Pe acasă pe la tine s-au schimbat multe lucruri.
– Nu cred, la mine acasă totul e cum trebuie, spuse el privind în jur. Iar timpul nu-mi prisosește. Dă-mi te rog un număr de cont și azi depun banii. Chiar contul tău dacă vrei, nu mă deranjează.
– Riky, banii nu rezolvă chiar tot, trebuie ca cineva să umble să rezolve toate treburile astea, încerca vocea să se mențină calmă, tatăl tău a rămas complet singur în ultimii ani.
– Îți trimit oricât. Nu prea am văzut lucruri care să nu poată fi rezolvate cu bani.
– Eu zic că sunt. Hai să bem o cafea.
– Auzi….Carolina, parcă așa ai zis că te cheamă, timpul meu este extrem de prețios și în plus nu beau mai mult de o cafea pe zi. Pe care tocmai am băut-o. Deci nu cred că este posibil.
– Dar bine, a fost tatăl tău! izbucni pierzându-și calmul inițial vocea de la celălalt capăt al firului.
– Da, a fost, îmi găsești mailul pe site-ul companiei A-scenta. Scrie-mi contul. Îți trimit banii. Este tot ce pot să fac. La revedere.

Închise înainte să audă ce mai avea femeia de zis. De fapt nu conta. Întârzia la birou și compania nu funcționa fără el. Poate și pământul înceta să se învârtă fără el. Și-a încălțat pantofii eleganți din piele naturală și a ieșit aranjându-și pentru ultima oară părul din care nici un fir nu făcea ce voia el. Arăta bine, nimeni nu ar fi zis că se apropie de 40 de ani, nu-i dădeai în nici un caz mai mult de 32. Era înalt, bine proporționat, fără nici un gram de grăsime pe corp, fără nici un fir de păr alb, tot timpul aranjat și bine îmbrăcat. Programul lui zilnic era același cu mici excepții, nu renunța pentru nimic în lume la orele de sală sau de somn, nu fuma și nu consuma alcool decât în situații excepționale. Se apropia mult de a fi un mecanism bine pus la punct care își programează până și emoțiile plus că plătea câte o persoană pentru fiecare mică plăcere din viața lui fie că era vorba de sex, prietenie sau prăjituri. În rest trăia singur cu pisica lui și nu ar fi schimbat niciodată situația.

În drum spre parcare încercă să-și ordoneze gândurile: proiectul nou, videoconferința de la ora 10, cele 2 concedieri, espressorul de cafea din hol – de fapt era o mașinărie de făcut cafea cu care voia să-i dea pe spate pe angajați, acum, după Crăciun. Mănușile, și-a uitat mănușile maro din piele întoarsă, și le cumpărase din Barcelona când fusese cu Matei. Și volanul va fi rece, trebuia să și le pregătească mai din timp. Tatăl lui, omul simplu, țăranul încă autentic care i-a spus „Hai și ajută-mă mai bine decât să te îmbraci ca o muiere, atâtea creme și sprayuri nu a avut neam de neamul nostru.” Nu. Nu asta e ordinea gândurilor. Va trimite bani și totul se va rezolva. Oricum nu-și mai văzuse tatăl de vreo 10 ani, deci nu mai conta, pentru el murise atunci. În vis semăna mult cu el, de fapt și în realitate, genetica e așa cum e, nu putem perfecționa ceea ce nu putem schimba.

Urcă în mașina rece și porni căldura. „Să mă implic emoțional doar dacă obțin rezultate imediate”, își repetă ca o mantră. Acceleră rapid dar inutil, la prima intersecție trebui să oprească. Fusese un accident sau ceva asemănător și se formase un ambuteiaj. Nu prea avea de ales. Trebuia să aștepte. Începu să bată nervos din picior și se uita din 10 în 10 secunde la ceasul lucitor de pe bordul BMW-ului negru seria 8 Coupé. După vreo 5 minute, obosit și iritat de neprevăzut dădu drumul la radio. Se auzea „I see a red door and I want it painted back/ No colors anymore I want them to turn black” și s-a trezit că fredonează Rolling Stones din vis. Și apoi „I love the colorful clothes she wears/ And the way the sunlight plays upon her hair.” Beach Boys. Fir-ar. Ieși din mașină. Nu era stilul său să fie spontan, spontaneitatea aduce numai probleme dar se făcuse prea cald înăuntru și ambuteiajul nu părea să se rezolve. Bine că nu și-a luat mănușile. Mașinile claxonau și fumegau agitate, din când în când câte una își mai ambala motorul, dar de urnit din loc, nici vorbă. Merse până pe trotuar să aibă o vedere mai bună asupra a ceea ce se întâmpla în față dar nu văzu nimic în afara șirurilor interminabile de mașini. O secundă avu intenția să se întoarcă la mașină să pornească iar radioul dar se răzgândi. Trotuarul era plin de oameni. Se amestecă și el în mulțime atras de posibilitatea de a zări cauza ambuteiajului. Când văzu cele două mașini de salvare se opri.

– Ce te oprești așa, în mijlocul drumului? auzi o voce nervoasă de femeie trecută prin ce era mai rău în viață și care îl îmbrânci puțin risipind în jurul lui un parfum ieftin și dulceag.

Asta îi aduse aminte de mașină și începu să alerge în sens invers. Era multă lume și parcă toți se deplasau ordonat în afară de un băiat de vreo 8-9 ani care stătea în genunchi lângă o gură de canal. Avea părul cam lung și în dezordine, nu purta căciulă dar era îngrijit îmbrăcat cu o geacă verde, blugi și ghete maro. Deși cam prăfuit. Și el avea părul ciufulit când era copil, mama lui îi punea un scaun în mijlocul încăperii și-l obliga să stea la tuns. El făcea orice ca să scape pentru că întotdeauna după avea senzația că e un pui care tocmai și-a pierdut puful. Niciodată însă nu scăpa.

Scutură nervos din cap ca și cum în acest fel ar fi reușit să pună capăt gândurilor pe care nu le mai avusese de ani buni. Pentru că, își spunea tot timpul, din momentul în care ai luat o decizie, totul devine clar. Poate nu chiar atât de clar, mormăi cu ciudă și se opri. Lumea trecea pe lângă copil ca și cum ar fi avut treburi importante de rezolvat și poate așa și era. Nimeni nu se oprea, nimeni nu se îndoia.

– Ce faci acolo? îl întrebă Riky. Ar fi vrut și el ca ceilalți să treacă mai departe pentru că, în mod cert, avea treburi importante de rezolvat. Dar nu mai era posibil.
– Aștept să iasă cățelul meu. A căzut în canal.
– Cum ar putea să iasă? E destul de puțin spațiu.
– E un cățel mic, domnule, e un pui, l-am găsit în fața grădiniței de lângă blocul meu. S-a speriat, precis, și a căzut în canal. Cred că pe aici va încerca să iasă. Atunci observă că are palmele julite și cam însângerate.
– Ce ai pățit la mâini? De ce nu ai căciulă? Și cum a căzut cățelul în canal?
– Așa fac animalele când sunt speriate, răspunse copilul privindu-l în ochi.
– De ce să fie speriat? L-a bătut cineva?
– S-a speriat de explozie. Eu eram cu el afară, ne jucam. A fugit în canal.
– De explozie?
– Da. A explodat apartamentul de la etajul 1. Noi stăm la 2.
– Și era cineva la voi acasă?
– Cred că da. Nu știu exact. Când am ieșit să mă joc cu câinele mama mea era în bucătărie și tatăl meu fuma o țigară pe scară.
– De aceea sunt mașinile de salvare?
– Cred că da. Nu știu exact. Eu am fugit.

„Nu te implica, nu te implica, ia rapid o decizie!” răsuna vocea dintotdeauna. S-a uitat în dreapta și în stânga, șirurile de mașini avansau ușor, se auzea un cor de claxoane mai încolo și începuse să fulguiască. Ceasul arămiu Meteoris de la Louis Moinet arăta ora 9 fix. Își verifică părul, îi păru iarăși rău că nu își luase mănușile, încercă să facă doi pași dar se întoarse.

– De ce nu porți căciulă pe vremea asta? îl întrebă pe băiat. E cam frig.
– Aveam căciulă… dar am pierdut-o.
– Hai! Căutăm un magazin și îți iau o căciulă. Sunt câteva mai mici în zonă.
– Nu se poate, domnule. Mama a zis să nu merg în nici un caz cu persoane necunoscute.
– Bine. Așteaptă-mă atunci aici.

Începu să alerge, trecu pe lângă mașina pe care o recunoscu ca fiind a lui, era greu să nu remarci Coupé-ul negru care încurca înfiorător traficul dezghețat între timp dar nu se urcă la volan să o mute din mijlocul drumului, îl ocoleau, asta e, îngreuna puțin circulația dar nimeni nu murea din asta. Trecu strada rapid și găsi după vreo 20 de metri un magazin de haine, o amintire a magazinelor comuniste de altădată, cu multe lucruri tricotate în vitrina mică, puse claie peste grămadă, rătăcit între un bar și o clădire care părea să se pregătească pentru demolare. Când intră se auzea de la un radio vechi portabil Led Zepellin, ajunsese la partea cu „To be a rock and not to roll.” Poate nu fusese o decizie chiar atât de bună.

– Bună ziua, aș dori o căciulă pentru un băiat de vreo 8-9 ani, se adresă vânzătoarei cu o claie de păr roșcat și sprâncenele poate puțin prea evidente.
– Desigur, avem roșii, albe, galben cu roșu…
– De băieți, vă rog.
– Îmi pare rău, doar astea le mai am, spuse ea, înșirându-i pe tejghea 3 căciuli colorate.
– Oricare, vă rog, zise el și își scoase portofelul elegant să plătească.

Luă una mai mult de fete decât de băieți și ieși fugind din magazin. Piesa se terminase, nu voia să asculte ce mai urma.

Când ajunse la locul unde-l lăsase, cel cu gura de canal, băiatul nu mai era. Doar oameni care mergeau grăbiți încoace și încolo, strânși în paltoanele lor. Începu să alerge în direcția de unde se puneau în mișcare salvările simțind deja un firicel de transpirație cum îi curge pe spate riscând să-i păteze cămașa perfectă. Dar nu se opri. Pe când ajunse în locul cu pricina oamenii strânși la fața locului începeau să se împrăștie.

– Vă rog, se adresă unui bărbat cu barbă între două vârste, caut un băiat care locuiește în scara cu explozia, la etajul II, de vreo 8-9 ani, cu părul vâlvoi, fără căciulă pe frigul ăsta, nu l-ați văzut?
– Aaaa, probabil vorbiți de Mihăiță, îi spuse bărbatul gânditor. Deși are doar 5 ani, nu 8 cât ați zis. Eu stau în cealaltă scară la etajul II. Tocmai l-ați ratat, a plecat cu salvarea a doua, părinții lui au scăpat doar un picior rupt – tatăl lui – și o mână ruptă – mama lui – plus niște contuzii dar când ne gândim ce putea să se întâmple… avea și un cățel în brațe, tot ud de l-a udat și pe el, îi era frig și vecina de la III i-a dat jerseul ei de lână maro, arăta ciudat săracu îmbrăcat așa, a plâns de ni s-a rupt sufletul și l-au lăsat să meargă cu ei. Da dumneata cine ești?
– Dar nu avea căciulă… șopti el fără să răspundă la întrebare.

Era ora 10, trebuia să înceapă videoconferința însă lui nu-i mai păsa atât de tare. Strânse în mână căciula subțire de fetițe și trăgându-și nasul de la frig și fulgi răzleți se îndreptă spre mașină. Se urcă la volan într-un cor de huiduieli și claxoane. Nu porni. Își căută telefonul în buzunarul paltonului pe care uită să-l mai dezbrace și formă numărul de dimineață ignorând celelalte 53 de apeluri.

– Alo, Carolina, sărut mâna! Parcă acum aș bea o cafea dacă mai este valabilă invitația. Într-un loc cu muzică. Sunt sigur că va fi muzică bună.

prof. Crina VOINAGHI

Ion Vasile Vancea este…. un maramureșean cu obârșii vechi și – pentru cei care l-au cunoscut – este fiul profesorului de română Ion Vancea.

Zilele trecute – ce frumoasă coincidență! – l-am întâlnit pe fostul meu diriginte de la liceu, prof. Alexandru Mărculescu, căruia – spunându-i că voi realiza un interviu cu Ion Vancea (de Brazilia) – mi-a povestit că-și amintește de o teză foarte specială a fostului licean de la “Dragoș Vodă”, în care tânărul elev a tratat foarte modern subiectul care viza orașul nostru, a planat (imaginar, evident) deasupra Sighetului și a văzut… multe!

Revenind la profesorul Ion Vancea, care s-a stabilit în Brazilia, am fost surprins că a devenit cunoscut în cea mai mare țară din America Latină, fiind pe “urmele” altui… sighetean celebru. Știți numele celuilalt intelectual celebru? Deocamdată, nu vi-l spun!

Din anul 2012 până azi, domnul Ion Vancea este profesor asociat la Universitatea Federală Rurală din regiunea Rio de Janeiro, orașul Seropedica, Brazilia. Domnia sa a avut amabilitatea să-mi trimită diverse imagini din respectivul oraș și zonă, să-mi dea primele informații și să-mi accentueze curiozitatea de a-i cunoaște munca și succesele profesionale. Mi-a trimis de asemenea și un CV impresionant care m-a făcut să demarez niște “cercetări” pentru a mă familiariza cu… obiectul de activitate al sigheteanului nostru. Mi-am petrecut câteva ore pentru a mă acomoda și cu terminologia englezească din multitudinea de lucrări, cercetări, articole la care este autor sau co-autor Ion Vancea.

La sfârșit, precum un bun român, am exclamat… WOW!

Pentru a vă capta interesul, vă exemplific cu niște domenii de interes ale profesorului Ion V. Vancea: Șiruri de coarde și ramificații D în fundaluri dependente de timp; Materia întunecată în medii cosmologice; Dinamica fluidelor pe spațiile necomutative; Înțelegerea gradelor de libertate a gravitației. Și un alt exemplu, un articol (la care este co-autor) cu un titlu care îți taie respirația: Direcții netede și leptogeneză într-un „nou” μνSSM.

Dar, pentru a lămuri detaliile vieții sud – americane ale profesorului Ion Vancea, m-am simțit obligat să-l bombardez cu (realtiv) multe și suportabile întrebări.

Ion Mariș (IM): Cum a fost posibil ca fiul profesorului de română s-o ia în altă “direcție”, spre fizică, fizica atomică?
Ion V. Vancea (IVV): Apropierea de Fizică a fost treptată. Când eram elev în școală, obișnuiam să explorez cu un prieten, Vlad Dorel, casele vechi, abandonate, din oraș. Într-una dintre ele am găsit o ediție foarte veche a Eticii lui Baruch Spinoza care, în Propoziția 11, ajunge la concluzia că Dumnezeu există în mod necesar. Începând din acel moment am fost fascinat de capacitatea minții umane de a transcende cotidianul prin gândirea logică până în punctul în care poate demonstra afirmații sobre, natura divină (deși după o lectură mai atentă am descoperit argumentele circulare ale lui Spinoza). Dar acest interes m-a dus la început spre filozofie și, în parte, spre matematică, și abia cu ”Istoria Religiilor” lui Mircea Eliade, din care am aflat că în cosmogonia brahmanică Universul trece prin ciclurile zi-noapte ale lui Brahma care durează aproape noua miliarde de ani, am început să îmi dau seama că doar gândirea pură, limbajul și comunicarea, nu sunt suficiente pentru a încerca să înțelegem Universul. Lipsea partea empirică pe care ne-o pune la dispoziție știința.

Desigur că aceasta a fost, în mare, apropierea intelectuală de fizică. Dar la fel de important a fost contactul cu prietenii și profesorii mei. Sighetu Marmației era, pe vremea aceea, un oraș destul de izolat. Pentru generația mea, ”mare metropolă” era Baia Mare, iar Clujul era un fel de Paris al ”intelighenției”. Cum internetul nu exista, program la TV aveam doar o oră-două pe zi, nu ne rămânea decât să citim și să discutăm tot felul de idei, de cele mai multe ori pe dig la Grădina Morii. Îmi amintesc cu drag de discuțiile filozofico-științifico-artistice care durau ore în șir, pe care le aveam cu prieteni foarte apropiați ca Marius Sacalîș, Mircea Boris, Ionuc Șuștic, și alți ”bad-boys”. Poveștile noastre se terminau de obicei înspre dimineață după câte o scaldă pe întuneric în Iza.

Dar cunoștințele, gândirea fizică și logica matematică le-am învațat în primul rând de la profesorii excelenți pe care i-am avut: doamna Motogna, de la care mi-a rămas până în ziua de azi în minte că ”diavolul se ascunde în detalii”, domnul Huber, profesorul nostru de fizică din liceu, întotdeauna liniștit și calm, domnul Boancă, cu care rezolvam până la douăzeci de probleme de fizică pe oră și domul Szöllösy care mi-a prezentat alte dimensiuni ale gândirii matematice. Și, deși nu mi-a fost profesor în mod direct, am avut prilejul să discut de multe ori cu domnul Opriș, fizician sighetean, care mi-a împrumutat primele carți de ”fizică grea”.

Din acest amestec de filozofie, literatură, matematică și fizică, după treapta a doua de liceu m-am hotărât să continui cu fizica, deoarece mi se părea cea mai ”echipată” pentru a răspunde de formă obiectivă și de încredere la întrebările pe care mi le puneam pe atunci. Așa că m-am dus la UBB să dau admitere împreună cu prietenul meu, domnul Vasile Mih, directorul Colegiului “Dragoș Vodă”, cu care am împărțit și gazda, înaintea admiterii, pe care am trecut-o amândoi cu bine.

IM: Ce face un atomist în Țara… Sambei? De la strâgături de Maramureș la Carnavalul de la Rio de Janeiro, trecerea nu-i… inexplicabilă?
IVV: Ha, ha, ha… fizica atomică se potrivește cu samba la fel de bine ca și cu strigăturile …
De fapt, am ajuns în Rio de Janeiro în 1998. Eram lector la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj, terminasem doctoratul de puțin timp și căutam să-mi lărgesc experiența în domeniul cercetării în afara țării. Cunoscusem în Viena, la Technische Universitaet, unde am petrecut câteva săptămâni ca bursier al Fundației pentru o Societate Deschisă, un cercetător italian, pe actualul profesor Silvio Sorella. El m-a invitat să lucrăm un an împreună la Universitatea Statului Rio de Janeiro. După acest prim an, am cunoscut mai mulți fizicieni brazilieni foarte buni, care s-au arătat interesați de cercetarea mea și am ajuns să lucrez în mai multe universități și institute de cercetare din Brazilia. În acea perioadă Brazilia investea foarte mult în cercetare, în timp ce România parcurgea drumul opus. Așa că, în mod natural, am ajuns să rămân pe continentul sud-american. În 2004 am obținut, în urma unui concurs, o poziție permanentă, la o universitate federală din statul Rio de Janeiro. Nota pe care am luat-o la concurs, care a fost 9,97 din 10, are o poveste aparte pe care poate v-o spun altădată.

IM: La ce catedră sunteți profesor asociat și ce presupune disciplina pe care o predați?
IVV: Organizația universităților federale din Brazilia diferă de cea din România. De exemplu, la noi la universitate, toate științele exacte fac parte dintr-un institut, Institutul de Științe Exacte. Facultățile se numesc aici departamente. Deci avem la Institutul de Științe Exacte: Departamentul de Fizică, Departamentul de Matematică și Departamentul de Chimie. În departamente avem mai multe grupuri, cum ar fi catedrele, dar nu au același rol. Sunt definite pe domeniile de cercetare, nu didactice. Eu sunt coordonatorul Grupului de Fizică Teoretică și Fizică Matematică. Disciplinele le predăm prin rotație. În ultimii trei ani am predat ore de Electromagnetism, Metodele Matematice ale Fizicii și Mecanică Cuantică, dar am colegi teoreticieni care predau ore de Fizică Experimentală. Sunt discipline standard la facultățile de fizică din toată lumea. Cum suntem angajați ai guvernului brazilian, avansările noastre urmează o schemă administrativă. La fiecare doi ani putem cere o avansare dacă îndeplinim un anumit număr de puncte în acești ani, iar punctele se calculează pe baza activității de cercetare, didactică, administrativă etc. E un sistem creat pentru a menține profesorii interesați, odată ce avansările aduc unele mici creșteri salariale.

IM: Portugheza și româna sunt foarte apropiate. Sângele latin nu v-a făcut, bănuiesc, probleme, așadar, sunteți convins, definitiv, brazilian?
IVV: E o situație de genul țară, mamă și țara… soție. România și Brazilia sunt două țări fascinante și foarte asemănătoare din multe puncte de vedere, din păcate, le separă un ocean și un continent. Eu îmi petrec aproape tot timpul în Brazilia deoarce cu timpul mi-au apărut tot felul de responsabilități, nu doar profesionale, ci și personale. Și parcă timpul e tot mai scurt ca să le dai la toate de capăt. Dar întotdeauna când pot, vin în România, din păcate cam pe fugă, și îmi petrec aproape tot timpul în Câmpia Turzii de unde e soția mea, Patricia, și în Cluj.

IM: Aveți un CV extrem de interesant! Am slalomat printre diversele tiluri de lucrări, dar n-am reușit să ajung la o concluzie definitivă. Fizica materiei întunecate sau fizica pentru ne-muritori?
IVV: Ha, ha, ha… doar pentru muritori, bineînțeles. Ce nevoie au nemuritorii de fizică? Materia întunecată e un subiect mai recent pentru mine, am început să-l studiez abia în urmă cu un an. În rest, m-am ocupat mai mult de teoria corzilor, gravitație, teorii de câmpuri cuantice și de structura spațiului-timpului. Sunt teorii care urmăresc o idee mai veche, a unificării tuturor forțelor fundamentale. Din păcate, energiile necesare pentru a verifica aceste teorii prin experiențe directe sunt inaccesibile echipamentelor actuale. Dar influența acestor modele de gândire în domeniile teoretice, în mod special în matematică, e foarte mare. Anul trecut, după Congresul Internațional al Matematicienilor, care a avut loc în Rio de Janeiro, matematicienii din diferite domenii au organizat un atelier de cinci zile în São Paulo unde au discutat noile linii de cercetare rezultate din teoria corzilor și din supersimetrie în ultimii ani.

IM: Materia întunecată vă… atrage? … explicați-ne puțin, dacă nu cumva este… strict secret! :))
IVV: Sigur, cu plăcere, dar, din păcate, nu știu ce e materia întunecată! Nimeni nu știe! 🙂

Ce se știe până acum e următorul fapt: dacă toate cunoștințele noastre despre gravitație sunt corecte, atunci galaxiile (și grupurile de galaxii) nu pot exista! Ar trebui să se descompună datorită marilor viteze de rotație pe care le au stelele și sistemele solare față de centrul galaxiilor. Dar galaxiile există, cel puțin după părerea colegilor astronomi care le observă noapte de noapte. Iar legile gravitației, așa cum le înțelegem la momentul actual, funcționează foarte bine până la nivelul galaxiilor: planetele, stelele, sisteme solare, toate se supun aceleiași legi descoperite de către Einstein. Dacă gravitația e aceeași în galaxii ca și în sistemele solare – și ar fi ciudat să se schimbe dintr-odată – atunci există o cantitate foarte mare de materie care nu interacționează în mod semnificativ cu materia din care suntem făcuți noi, planeta, soarele, aparatele de laborator, dar care are un câmp gravitațional foarte puternic la scală mare, galactică. Această materie ipotetică, care ar fi responsabilă pentru 85% din materia totală din Univers, e materia întunecată. Din ce poate fi făcută? Nu se știe, dar există diverse experimente în diferite țări care încearcă să răspundă la această întrebare, ca de exemplo Stawell (Australia), SNOLAB (Canada), Gran Sasso (Italia), Canfranc (Spania), Boulby (Anglia), SURF (Statele Unite), LHC (Elveția), CJUL (China). În America Latină sunt în fază de finalizare lucrările la laboratorul ANDES sub Cordiliera Anzilor care e rezultatul unei colaborări între Brazilia, Chile și Argentina. Investițiile mari în domeniu nu vizează doar rezultate teoretice. Se speră ca meteria întunecată, odată descoperită, să aducă și beneficii tehnologice. Iar cine o găsește primul, vă dați seama…

IM: Va ajunge oare omenirea, ne va permite știința să controlăm gândul, mintea?
IVV: Dacă prin această întrebare vă referiți la telepatie, telechinezie sau alte fenomene asemănătoare, nu știu exact ce să vă spun. Poate că domnul Opriș, care se ocupă cu biofizica, poate să vă dea un răspuns mai bine informat. Dar dintr-un punct de vedere mai practic răspunsul meu e: desigur, e ceva comun. Dar fiind ceva comun, suntem așa de obișnuiți cu acest fapt că nu îi mai dăm atenție. De câteva luni mi s-a născut o strănepoată în Anglia. Deși n-am văzut-o decât pe internet, urmărind-o, n-am putut să nu reflectez la evoluția minții umane. La naștere, e ca un CD virgin, vine doar cu sistemul operațional. Și după multe experiențe și multe exerciții, unele repetitive, (asemănătoare cu procesul de învățare prin care trec sistemele de Inteligență Artificială), acea mică ființă umană poate ajunge să fie o persoană care face ceva foarte complex și extraordinar, ca un medic neurochirurg, sau un pilot, sau chiar un polițist, tehnician, agricultor, funcționar. E un control incredibil pe care ființa umană ajunge să-l aibă asupra minții ei și chiar mai mult. Asupra corpului. E vorba de multă concentrare, disciplină și de o comunitate care trebuie să o sprijine, să o ajute și să o îndrume. Toate acestea se fac prin controlul minții, nu ne naștem cu ele gata programate. Ca șopârlele care ies din ou știind tot ce le trebuie să știe pentru restul vieții lor. Sigur că nu e ceva spectaculos, hollywoodian, care să-ți fure ochii. Dar e cu mult mai interesant. Avem nevoie să ne extindem controlul mintal peste aceste limite? Poate. Avem nevoie să aprofundăm puterea de reflecție, să ne scufundăm mai mult în experiențele vieților noastre? Cu siguranță! Primul control mintal este al fiecăruia asupra propriei sale minți. Odată dobîndit, se dobândește libertatea față de orice alt fel de control.

IM: Sunt foarte curios, explicați-mi vă rog esența lucrării “Direcții netede și leptogeneză într-un „nou” μνSSM”! Sper că am tradus corect din limba engleză!
IVV: Traducerea mai exactă are fi: ”Direcții plane”. Acest articol, pe care l-am scris împreună cu colegul meu, Marcos Rodriguez, un braziliano-spaniol, abordează o problemă deschisă în cosmologie, care poate fi rezumată prin următoarea întrebare: Cum s-a creat în Universul primordial mai multă materie decât antimaterie? Antimateria poate fi obținută în acceleratoarele de particule, pe timp scurt, dar în contact cu materia cele două se anihilează reciproc și produc o mare cantitate de radiație, o explozie. Vă amintiți de filmul ”Îngeri și Demoni” cu Tom Hanks în rolul profesorului Langdon? Acolo se speculează acest fenomen fizic. Ei bine, materia a fost creată ”în mod preferențial” în timp ce antimateria a fost defavorizată, deși în principiu, ambele au probabilități egale să existe. În articolul din întrebare, noi am făcut o recapitulare a modelelor matematice bazate pe fizica particulelor elementare și pe supersimetrie, modele care încearcă să explice disparitatea între materie și antimaterie, și am propus un nou model. Direcțiile plane se referă la o descriere tehnică a mecanismului care rupe simetria între materie și antimaterie. SSM e clasa generală de modele de acest tip și înseamnă Supersymmetric Standard Model, iar μν e o siglă tehnică care descrie interacțiunea între anumite particule din model.

IM: Cum este și ce se întâmplă într-o universitate “rurală”? Ce tipuri de studenți sunt atrași de o universitate – Seropedica – dintr-un oraș de aprox. 80.000 de locuitori?
IVV: Universitățile rurale au fost create în Brazilia ca universități federale, adică administrate de către guvernul federal, în afara marilor centre urbane și în regiuni foarte îndepărtate. Într-o țară de dimensiuni continentale, asta a fost o necesitate. Sunt universități obișnuite, dar cu o ofertă mult mai mare de facultați. În regiuni cu densitate populațională mică, de exemplu Amazonia sau Pantanal, aceste universități au facultăți începând de la profilul politehnic până la farmacie, trecând prin umane, științe, agricole, culte etc. Fiecare în funcție de necesitățile acelei regiuni în care se află. În cazul universității mele care e amplasată aproape de capitala statului Rio de Janeiro, orașul cu același nume Rio de Janeiro, universitatea nu are profile politehnice, deorece există facultăți cu aceste profile la o distanță de 50-60 de km, dar le are pe toate celelalte. Campusul principal, unde lucrez eu, are o suprafață de 3.024 de hectare și 131.346 metri pătrați de clădiri. Are peste 40 de facultăți și 35 de profile de master și doctorat, în jur de 15.000 de studenți, plus 1.300 de studenți la mastere și doctorate. Bugetul anual e în jur de 100 de milioane de euro de la guvernul federal, în afară de banii din surse de finanțare a cercetării, cele mai multe fiind investiții în științele agrare, și de bursele de studii care vin din surse diferite. Avem studenți din America Latină, în general: Bolivia, Chile, Paraguay, Uruguay, Argentina și Brazilia. Însă în ultimii ani s-au făcut acorduri cu Statele Unite, Germania, Franța, Spania și Portugalia, precum și cu țări din Africa, cum ar fi Capul Verde și Mozambic, unde se vorbește portugheza. În urma lor am primit foarte mulți studenți din aceste țări în inter-schimburi.

IM: Mi-ați trimis niște poze cu secvențe de la inundații recente în anumite zone braziliene. Văzându-le, aveam impresia de completă similitudine cu România. Cât de bine seamănă cele două țări, social, temperamental și ce ne desparte?
IVV: E greu de comparat Brazilia cu România pentru a face asemanări și deosebiri, deoarece Brazilia ocupă o suprafață de 8.515.767,049 de km pătrați, are plajă climatică de la ecuatorială, la temperat-continentală și de la tropicală la deșertică. În comparație, Europa toată până la Munții Urali are 10.180.000,000 de km pătrați. Din cauza acestei dimensiuni gigantice, Brazilia e o țară foarte heterogenă. De exemplu, există o populație de indieni de aproape 1 milion de persoane, care mențin un contact minim cu civilizația. În același timp, există o metropolă, centru urban și financiar, în care sunt mai multe elicoptere corporative decât în New York. Sudul Braziliei, colonizat de germani și italieni, păstrează o cultură germană pierdută deja în Germania, din regiunea Pomerană. În timp ce în Bahia, colonizarea olandeză a fost foarte puternică, la fel a fost și cea africană. În regiunea în care trăim noi, am găsit multe asemănări cu România, cu Oltenia și Dobrogea. Orașul Rio de Janeiro, care a fost capitala federației, pare un amestec de București cu Constanța. Desigur că limba, de origine latină, e un factor comun. Asemănări sunt și în politică, la mai multe nivele. Diferențele cele mai mari vin din rădăcinile istorice ale celor două popoare, din originile și din forma în care s-au legat de pământul țărilor lor. Brazilia a trecut prin faze istorice diferite de cele ale României, printr-o epocă de sclavagism modern – a fost ultima țară care a abolit sclavagismul dacă nu luăm în considerare regimul de Apartheid. Acest fapt a creat diviziuni mari în societate, diviziuni care abia în ultimele două decade au început să fie eliminate. Poate că asta e diferența cea mai mare între cele două țări. În ceea ce privește inundațiile, și brazilienii, ca și românii sunt victimele schimbărilor climatice care se petrec la nivel mondial.

IM: Ați mai întâlnit și alți români valoroși care s-au stabilit prin Brazilia?
IVV: Da, sigur. Cei mai mulți se află în lumea academică, colegi ai mei la diferite universități federale: Florențiu Daniel Cibotaru, George Stănescu, Theodora Cristina Radu (matematicieni), Horațiu Năstase, Georgeta Crina Ungureanu, Ovidiu Constantin Bălțatu, Lucian Bogdan Bejan (fizicieni), Mircea Daniel Găliceanu, Iuliana Maria Coța, Johann Hans Daniel Schorscher (chimiști), Rodica Maria Tutaș (teologie) și alții. În Rio de Janeiro locuiște domnul Miguel Oniga cu rădăcini în Maramureș, actor, domnul Burme Burmambet, din Constanța, care e manager la două hoteluri și fiica domnului Andrei Duchiade, doctorița Milena Duchiade, care are cea mai mare librărie din Rio de Janeiro, numită Leonardo Da Vinci.

IM: Continuați colaborarea cu fizicienii din România? Există interes pe această direcție?
IVV: Din păcate pentru mine, colegii mei din România care lucrau pe probleme asemănătoare s-au specializat pe alte direcții. I-am vizitat anul trecut pe foștii colegi de la UBB. Din catedra de fizică teoretică a mai rămas doar un profesor, domnul Mircea Crișan, care lucrează pe probleme legate de corp solid.

IM: V-ați apropiat de literatura braziliană, de literatura de limbă portugheză?
IVV: Da, sigur. Sunt și aici mari scriitori, ca Jorge Amado care a fost candidat la premiul Nobel pentru literatură și l-a pierdut în favoarea prietenului său, Jose Saramago. Am locuit aproape un an peste drum de casa altui mare scriitor, de origine austriacă, Stefan Zweig, în orașul Petropolis. În același oraș au trăit și Regele Carol cu Doamna Lupescu la Hotelul Quitandinha, după ce s-au casătorit în Rio de Janeiro. Am fost primiți de familia imperială, de Braganca, care e înrudită cu familia Hohenzollern. În perioada în care am locuit în Petropolis m-am familiarizat cu scriitorii brazilieni, Rubem Fonsca, Moacyr Scliar, Bernardo Carvalho, Adriana Lisboa. Și desigur, Paulo Coelho.

IM: Din știrile destul de alarmiste despre Brazilia, se pare că în imensa țară te pasc pericole la tot pasul (inclusiv în Rio de Janeiro) și siguranța cetățeanului este sub semnul întrebării. Adevărat sau fals?
IVV: Adevărat în Rio și orașele mari, capitalele de state. Fals în orașele mici și la țară unde violența e practic accidentală. 17 dintre cele mai violente 50 de orașe din lume sunt din Brazilia.

IM: A cincea țară din lume ca suprafață, Brazilia are foarte multe de oferit. Cât ați reușit să vedeți din frumusețile acesteia?
IVV: 1 %

IM: Cât de drag vă este Sighetul, Maramureșul?
IVV: Cel mai drag.

IM: Cum era Sighetul în anii destul de sumbri ai perioadei de sfârșit a societății socialiste multilateral dezvoltate, perioadă în care ați fost licean și student?
IVV: Cozi la buteliile de gaz, frig la bloc, romantism și inocență.

IM: Ce personalități sighetene v-au atras atenția în anii de liceu?
IVV: Dacă includem și Valea Izei, destul de multe. Alexandru Ivasiuc, Marian Ilea, Petre Got, Ion Zubașcu, Ioan și Victor Mihaly de Apșa, Mihai Pop, din Glod, Alexandru Filipașcu. Între oamenii de știință: Arthur Coman și doamna Yvette Cauchois din Bârsana, fiziciană, profesor la Sorbona, Legiunea de Onoare. Și, desigur, artiștii din Cenaclul Flacăra: Ducu Berți, Ștefan Hrușcă. Dar simt că fac o mare nedreptate neputând cita pe toți maramureșenii, nu numai sigheteni, oameni de cultură, artă și știință pe care nu am încetat să-i admir.

IM: Să facem un exercițiu de imaginație: cum putem dezvolta Sighetul? Ce idee “inovativă” ne propuneți?
IVV: Vă spun de îndată ce-mi răspundeți la o întrebare: Ce poate să facă orașul Sighet, în mod unic și indispensabil, doar el, pentru Europa și pentru lume?

IM: Cum ați defini “dulcea” Românie, unde ați… încadra-o ?
IVV: ”Țara mea de glorii, țara mea de dor”. Și ca întotdeauna, se află ”la răscrucea marilor puteri”, parafrazând titlul filmului lui Mircea Moldovan.

IM: Ce ținte, proiecte, visuri aveți?
IVV: Ah, nimic deosebit. Dacă m-am ales cu ceva bun de pe urma trecerii timpului, a fost, cum zic englezii,”take each day as it comes”.

IM: Mulțumesc pentru… răbdare! Succes maxim vă doresc și… ne vedem în toamnă la aniversarea liceului nostru, actualul CNDV (Colegiul Național “Dragoș Vodă”)! Ce ziceți?
IVV: Vă mulțumesc și eu! Sper să pot veni, pentru mine ar fi o mare plăcere să ne întâlnim.

Ion MARIȘ

Erich Schmidt a absolvit Colegiul Național ”Dragoș Vodă” în anul 1994. A început studiile superioare la Universitatea ”Babeș – Bolyai” din Cluj-Napoca (Matematică – Informatică). După doi ani, Erich a părăsit România și a plecat în SUA, continuându-și studiile la California Institute of Technology (Caltech) și Princeton University. La ambele instituții de învățământ superior a fost – în paralel – și asistent. După nouă ani de muncă la celebra companie Google, Erich a trecut la o altă societate cunoscută pe plan mondial, Houzz, unde lucrează din anul 2015.

Erich Schmidt face parte din generațiile de absolvenți mai ”proaspeți” – a absolvit CNDV – ul în urmă cu doar… un sfert de secol.

Haideți să vedem ce reușite are absolventul nostru într-un sfert de veac!

Brîndușa Oanță (BO): Cum te simți având în spate un sfert de secol de viață adevărată, de muncă post – liceu?
Erich Schmidt (ES): Pe de o parte, nu foarte diferit de proaspătul absolvent din urmă cu 25 de ani. Am plecat la studii pentru că eram pasionat de informatică, și continui să fiu pasionat de munca mea, la fel ca în prima zi. E o meserie în care trebuie să învăț ceva nou în fiecare zi, așa că e ușor să îmi păstrez interesul. Pe de altă parte, simt că am deja niște realizări profesionale de care pot să fiu mândru.

BO: Ce a însemnat pentru tine CNDV-ul?
ES: O familie extinsă, un loc unde m-am simțit “ca acasă”, dar a fost și un ”cuib” perfect în care să încep să înțeleg ce vreau să găsesc mai departe în viață. Din punct de vedere academic, am avut noroc de profesori extrem de pasionați atât de materiile pe care ni le predau, dar și de dezvoltarea noastră socială. Iar colegii mi-au fost colegi, prieteni, coechipieri, competiție – tot de ce aveam nevoie la vârsta aceea.

BO: Ai pornit direct, precis, din start, pe drumul informaticii?
ES: Învățătoarea mea din clasele primare (doamna Fănățeanu) ne-a îndrumat pe toți spre matematică, la care s-a nimerit să fiu destul de bun. În clasa a 6-a în schimb, am dat de informatică, în cadrul unui nou club de la Casa Pionierilor pornit de domnul Ioan Berci. Pentru prima oară, problemele pe care le rezolvam nu se opreau când terminam de scris; programele continuau sa ruleze, puteam să le îmbunătățesc și să le combin, puteau fi folosite și de alții. Modelul meu mental de a rezolva probleme prin descompunere se aplică foarte bine la programare și în general la sisteme complexe.

Norocul meu a continuat – domnul Berci a pornit prima clasă de informatică la CNDV în 1990, părinții și primăria au strâns fonduri pentru calculatoare în noul laborator. Succesul meu la olimpiade s-a datorat atât eforturilor mele cât și sprijinului neîntrerupt din partea liceului, în special încăpățânarea domnului Berci să nu lase deciziile incorecte de la etapa județeană, ascunse în spatele ușilor închise. Pot să spun cu siguranță că, în afara familiei mele, domnul Berci a avut contribuția cea mai mare la succesul meu academic, și mai târziu, profesional. A pornit studiile informatice în școlile din Sighet, mi-a dat libertate să învăț tot ce m-a interesat în domeniu, și a eliminat toate piedicile birocratice la nivel local și județean.

BO: Aerul proaspăt de libertate al anilor ’90 te-a propulsat simplu spre… exterior? Cum ai ajuns în SUA?
ES: Ca mulți colegi în anii ’90, planul meu era să termin studiile la UBB și să continui cu specializare academică în Europa de vest. Spre norocul meu, după primul an la facultate s-a nimerit să mă întâlnesc cu un prieten (Paul Penzes) care îl urmase pe fratele lui la studii în SUA. Pe vremea când Ministerul Educației și universitățile nu aveau niciun program de colaborare cu instituțiile de învățământ din SUA, mi-am trimis dosarul la câteva universități din SUA și am primit oferta cea mai bună de la Caltech. Mi s-a oferit o bursă de studii (condiționată de menținerea mediilor la nivel înalt), un program de lucru în campus și un împrumut – în total, acestea mi-au acoperit toate cheltuielile. Pentru că mi s-au recunoscut unele din cursurile din România (matematica de la facultate, fizica din liceu), am avut nevoie numai de 3 ani să termin studiile la Caltech, după care am fost acceptat pentru studii doctorale la Princeton.

BO: Câțiva ani ai lucrat, dacă nu mă înșel – atât la California Institute of Technology cât și la Princeton University ca asistent. Ai preferat să părăsești, totuși, cariera universitară. De ce și pe ce considerente?
ES: Planul meu inițial era să obțin un doctorat și să am o carieră academică, de cercetare și predare în universități. Slujbele de asistent mi-au plăcut, dar au fost și o necesitate – atât la Caltech cât și la Princeton, am lucrat o vreme ca asistent la predare (seminarii, teme, examene cu studenții), dar mai mult ca asistent în cercetare, pe imunologie și sisteme de calcul distribuite. În timpul studiilor de doctorat mi-am dat seama că sistemele acestea complexe sunt greu de studiat la scală corectă în academie – mai ales în sisteme distribuite, firmele private (de exemplu Google) au acces la mai multe date și mai multe resurse de calcul. În plus, mediul academic e destul de politic, în experiența mea, firmele private au de obicei sisteme de evaluare mai obiective bazate pe rezultate concrete. Eu prefer să fiu mai direct în interacțiunile cu colaboratorii mei, așa că nu pun mare preț pe politică.

BO: Până la urmă, ai plecat și de la Google. Ce te-a determinat să mergi spre altă… companie?
ES: Google e o firmă imensă, în mai multe dimensiuni. Ca diversitate de proiecte, e una din puținele firme unde se derulează sute de proiecte în paralel, în domenii extrem de diferite, unite de ideea că sistemele de calcul ne pot ajuta să rezolvăm probleme mari în mod eficient; ca inginer/programator, e foarte simplu să te muți de la un proiect la altul foarte diferit o dată la câțiva ani. În cei 9 ani cât am fost acolo, am lucrat pe 3 proiecte majore – Google Search, Google News și Google+. În fiecare, am lucrat pe probleme de infrastructură (cum se scriu sisteme de calcul care pot să opereze rapid pe cantități imense de date) și calitate (cum analizăm datele acestea ca să determinăm ce e cel mai folositor pentru un utilizator într-o anume aplicație, căutare etc.).

Dar Google era deja o firmă mare când am ajuns eu acolo în 2006. Cu timpul, succesul firmei a avut efecte secundare: fiecare grup de programatori a crescut, s-au introdus mai multe nivele de sincronizare, ședințe – unele necesare, altele birocratice. Rezultatul e că totul se mișcă mai încet; deciziile trebuie aprobate de mai multă lume, e mai greu de experimentat cu idei noi. Proiectele sunt tot interesante, colegii tot excelenți, și firma merge bine; dar nu mi se pare chiar așa de interesant ca la început.

S-a nimerit să vorbesc cu un coleg care se pregătea să plece de la Google la Houzz, chiar când eu și soția mea foloseam Houzz ca să ne plănuim niște lucru la casa noastră. Am vorbit cu alți programatori de la firmă, am trecut de interviuri și am decis că dacă ar fi să încerc vreodată o firmă mai mică, Houzz se potrivește în toate aspectele – avea deja succes, nu era prea mică, îmi plăcea produsul, programatorii erau la fel de buni ca cei de la Google și firma e cam la aceeași distanță de casa mea ca și Google. Am avut niște emoții la început, dar nu regret deloc decizia.

BO: Cu ce te ocupi, concret, la actuala companie – Houzz – la care lucrezi azi? Unde se află, în ce oraș, Houzz – ul?
ES: Pentru cei care nu au folosit încă Houzz – firma operează un website și aplicații mobile care oferă informații și servicii pentru utilizatori care caută idei, servicii și produse pentru a-și construi/repara/decora locuințele. Firma are sediul principal în Palo Alto, California, la doi pași de Stanford University. Mai avem birouri de inginerie în Tel Aviv, Los Angeles și Tokyo, și câteva birouri de vânzări în SUA, Europa, Asia și Australia.

Eu mi-am urmat interesul de lucru pe infrastructură și, deocamdată, mă concentrez pe platforma noastră de date: o colecție de sisteme pe care colegii care procesează datele pot să își ruleze toate operațiile la scală mare, de la agregate peste milioane de utilizatori și produse, până la fiecare detaliu de pe website și din aplicații. Contribuțiile mele sunt în dezvoltarea și operarea infrastructurii platformei de date, și consultanță pentru echipele care folosesc această platformă pentru proiectele lor.

BO: Presupun că te-ai adaptat foarte bine la viața americană. Cum “sună” global visul tău american?
ES: Da, nu e greu să te obișnuiești cu binele. Pentru mine, realitatea e că trăiesc într-o societate unde educația și experiența mea îmi oferă multe șanse să îmi găsesc o slujbă interesantă. Sunt plătit destul de bine ca să am o situație stabilă într-o zonă scumpă, și încerc să ajut lumea din jurul meu. Cred că balansez bine viața profesională și viața de familie, ajută mult că soția mea lucrează în aceeași meserie și fiecare înțelegem bine prin ce trece celălalt.

BO: Ai timp pentru distracțiile americane, extra – job?
ES: Când am venit la Caltech ca student, mi-am permis în sfârșit să învăț tenis. După ce am ieșit din școli a devenit mai greu să îmi fac timp pentru fotbal sau baschet, dar cu tenisul e mai ușor pentru că nu e nevoie de așa multă lume – așa că pot să joc destul de des. Vremea de aici cooperează mai tot timpul. Pe lângă tenis cu prieteni și familia, mai mergem la înot cu copiii, ieșim la drumeții scurte și călătorim. Înainte de a avea copii am umblat mai departe prin lume, cu copiii, deocamdată, ne restrângem la SUA și, rar, în România. Mai domestic, gătesc (mai des din necesitate și uneori de plăcere) și consum media (cărți, filme, jocuri).

BO: Cum se poate pregăti bine, ce trebuie să facă un tânăr pentru a avea succes în viață?
ES: Sună ca un refren dintr-un film optimist, dar e simplu: găsește-ți chemarea. O dată ce te apuci de studii serioase, sau ajungi să lucrezi într-un domeniu, trebuie să îți placă ce faci, ori altfel, e foarte greu. Găsește ceva ce îți place și nu te opri din învățat; trebuie învățată nu numai meseria, ci și cum să îți vinzi talentele tale în meseria pe care ți-ai ales-o. Majoritatea lumii lucrează de nevoie; dacă depui efort într-un domeniu care îți place, ai rezultate și îi convingi pe alții că știi ce faci, vei avea luxul să alegi ce și când lucrezi. Nu uita să re-evaluezi totdeauna dacă simți că ai contribuții pozitive, și dacă mai lucrezi de plăcere; să nu-ți fie frică să schimbi aspecte mici și mari dacă e nevoie.

BO: Ce conexiuni păstrezi, cultivi, cu România?
ES: În principal, rămân conectat cu România prin familie, a mea și a soției mele. Avem prieteni români și aici (aproape și departe în SUA), ținem legătura și ne întâlnim destul de des.

BO: Dar cu Sighetul?
ES: Când ajung prin Sighet, încerc să trec pe la ”Dragoș Vodă”. Din păcate, mai nou, mergem în România numai vara, așa că nu găsesc multă lume pe-acolo.

BO: Ce gânduri/ proiecte ai pentru următorii ani?
ES: Având copii relativ mici (9 ani și 5 ani) înseamnă că e greu să îmi fac planuri mari. Sunt și mulțumit de viața mea, nu simt nevoia de schimbări mari. Bineînțeles că asta se poate schimba oricând, îmi țin ochii deschiși și urechile ascuțite pentru orice oportunități noi interesante. Mai specific pentru ”Dragoș Vodă”, mi-aș dori să pornesc niște colaborări cu liceul, dar întâi trebuie să îmi dau seama la ce vreau să mă înham.

BO: Cum se vede România – dacă se vede – de la mii de kilometri distanță?
ES: În momentul de față, e destulă gălăgie aici în SUA, lumea fără relații directe cu România nu o vede deloc. În presă, România apare sau ca un loc haotic plin de demonstrații, sau ca un loc idilic pentru eco-turism. Îmi place când pot să vorbesc cu lumea de aici despre povești frumoase ca, de pildă, succesele sportive sau academice ale românilor.

BO: Nu te-ai gândit la un business în România?
ES: Nu am deloc înclinații de business, și nu m-aș implica în nicio afacere unde trebuie să iau decizii fără să fiu prezent.

BO: Când ai ajuns ultima dată acasă, la Sighet?
ES: Ultima oară am fost pe-acasă în vara anului 2017.

BO: Cum ți se pare Sighetul la fiecare revenire acasă? Este neschimbat sau percepi o evoluție vizibilă?
ES: Se schimbă, dar dureros de încet. Nu uita că eu sunt obișnuit cu o rată de schimb mult mai mare. Ultima oară, am fost foarte plăcut surprins de zona de joacă din Grădina Morii.

BO: Poți să le sugerezi tinerilor sigheteni câteva idei, propuneri?
ES: Nu cred că pot să spun mai mult decât ce am răspuns mai sus la întrebarea despre pregătirea pentru succes în viață.

BO: Mulțumesc, Riki! Succese multe și… ținând cont că în urmă cu 25 de ani ai participat – din postura de șef de promoție (!) la aniversarea celor 75 de ani de existență ai Liceului “Dragoș Vodă”, sper să ne vedem în octombrie la aniversarea de 100 de ani, nu?
ES: Voi ajunge prin Sighet vara aceasta, dar nu în octombrie. Îmi pare rău ca nu voi fi prezent la aniversare, liceul a contribuit semnificativ la tot ce am realizat în viață. Vă doresc o sărbătoare de succes, plină de amintiri și planuri mari pentru viitor.

Brîndușa OANȚĂ

Nu sunt puține personalitățile care au trecut pe la instituția de învățământ cea mai titrată din Sighet: Liceul “Dragoș Vodă”, azi Colegiul Național “Dragoș Vodă”.

Liceul a marcat aproape 100 de ani educația din orașul nostru și a oferit numeroși absolvenți remarcabili, ce și-au continuat studiile și au performat în diverse domenii.

Recentul volum lansat la finalul anului trecut, “Maramureșul. Ziare și ziariști de la începuturi până în anul 1945”, scris de prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu, avea pe coperta IV o scurtă notă semnată de filosoful, scriitorul Aurel Ion BRUMARU. Aveam să aflu de la autorul volumului că fusese coleg de clasă cu Aurel Ion Brumaru la Liceul “Dragoș Vodă”.

Știam doar că A.I. Brumaru era membru al Uniunii Scriitorilor din România și autorul unor volume interesante, dintre care “Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea” îmi atrăsese în mod special atenția. Auzisem și de alte cărți publicate de A. I. Brumaru, dar pe care încă nu le-am citit. (Sigur le voi citi într-un viitor nu foarte îndepărtat, prin și din acest interviu am descoperit personalitatea amplă, complexă, a Domnului A. I. Brumaru!)

A fost o revelație și un prilej de bucurie informația pe care am primit-o și care-mi confirma faptul că “Dragoș Vodă”, așa cum numeam noi liceul în mod colocvial, a marcat drumul unui foarte apreciat filosof, plecat de la Sighet.

L-am contactat pe domnul A. I. Brumaru și într-un timp foarte scurt a acceptat propunerea, acordându-mi interviul pe care vi-l oferim.

Evident că întrebările mele n-au fost puține și, am încercat să nu cad pradă doar simplei curiozități. Aveam ocazia și-mi doream foarte mult să extrag esența intelectualului cu rădăcini dragoșiene ce-și construise o carieră deosebită, pornind dintr-un oraș “insular”, izolat în Nordul montan al țării.

Dar mai ales, ce provocare să stau de vorbă cu un veritabil… FILOSOF!

Ion Mariș (IM): Domnule Aurel Ion Brumaru, cum evaluați drumul dumneavoastră de la Sighet la… filosofie?
Aurel Ion Brumaru (AIB): Aș spune că a fost un drum firesc, dacă o astfel de constatare, un astfel de răspuns nu ar însemna, nu ar implica și o abandonare a copilăririi: am fost adică și un copil dotat pentru a mă copilări în tot felul; nu am fost adică retras, introvertit, nu am fost, cum ar veni, “copilul mamei”, nu am fost (ca și, de altfel, fratele meu mai mic) nici alintat, nici râzgâiat, eram va să zică apt de toate “relele” , mă confundam fără rest cu ceilalți prunci ai satului, copii de țărani, mă străduiam, cred, să fiu cât mai aidoma lor, ba voiam și izbuteam uneori să-i întrec: vreau să spun că performam câteodată în competițiile vârstei infantile, unele destul de dure, ceea ce va lăsa nu puține urme în comportamentul meu de mai târziu, pentru că, trebuie să recunosc, nu am avut o viață liniară, limpede, ferită de cotituri, de neliniști ori temeri. Nu mi-a lipsit nici melancolia, panica timpurie de extincție. Alunecarea, ca adolescent și ca adult, în ceea ce se putea numi, chiar și în acele timpuri bizuite pe coerciții ori emendări drastice (uneori, sub comunism, cum se știe, deja diabolice), se putea numi boemă, confirmă că am avut o copilărie normală – cu alte cuvinte, în normele satului maramureșean, sau românesc de oriunde. Ca fiu de învățător (am crescut în școală, deoarece locuința tatălui meu, uns de tânăr director, era în clădirea instituției), am deprins citirea de timpuriu, eram prin urmare un elev precoce, neînmatriculat, cărțile din biblioteca părintelui nu-mi erau străine; citeam de când mă știu. Ajunsesem de pe atunci să reflectez în marginea celor citite, ca și a unor întâmplări din lumea satului și din lumea largă (de exemplu, în 1956, fiind și eu de față, când tatăl meu și preotul Salviu Cupcea ascultau la radio despre ridicarea anticomunistă a ungurilor, am renunțat, cred că după o cumpănire salutară, la, ca să zic astfel, Fadeev și Tânăra Gardă). Am început, zic, să cuget drept.

IM: Era o alegere “oportună” filosofia, pentru anii ‘60, într-o Românie având mari constrângeri ideologice?
AIB: Era, e adevărat, o alegere: am ales adică putința de a studia, chiar și atunci, în marile biblioteci, unde obțineai, nu fără o minimă strădanie, accesul la așa-numitele “fonduri secrete”; am ales apoi să audiez, ori să învăț, de la impozantele personalități din gândirea românească – firește, cele ce au supraviețuit nu doar în fața constrângerilor, cum zici, ideologice, dar și a opresiunii bolșevice, deja a asasinatului – și a lumii întregi. Nu era de colea, cum zicea Petre Țuțea, să-i stai în preajmă, în primul rând, chiar lui, marelui gânditor creștin, nu era puțin lucru să-i asculți, la Cluj, de pildă, pe D.D. Roșca, iar la București, căci îmi erau profesori la facultate, pe Mihai Ralea (deschidea cursurile de Psihologia artei și de Istoria psihologiei), Gheorghe Zapan, la Psihologia experimentală (în tinerețea lui, la seminarii în Germania, i-ar fi dat o replică lui Einstein), chiar pe mai junele, atunci, Paul Popescu-Neveanu, care, la Psihologia generală, te îmbia și cu câte un curs special, ispititor, ca, să spunem, stochastica – deși superșcolit în URSS (rușii aveau psihologi de prestigiu), omul avea propensiuni, în viață și profesie, europene. Apoi, ignorând unele ore mai plicticoase, te puteai strecura, atunci, la Filologie, în amfiteatrul Odobescu, ca să rămâi uluit de prelegerile mirabile ale lui G. Călinescu (era mereu însoțit de G. Ivașcu și de Mihail Novicov, care din consilier sovietic, menit, deci, a sovietiza literatura română, a constitui realismul socialist i-a devenit “divinului critic”, cum l-a numit cineva, un inseparabil devot – l-am văzut, de pildă, plângând, în rotonda Ateneului, la moartea profesorului). Nu mai spun că, urmând un curs facultativ de Teoria și practica presei, am ajuns în redacțiile culturale ale timpului, la simpozioane ori la alte reuniuni și cenacluri, unde i-am cunoscut pe literatorii noștri importanți, de la M. Sadoveanu și Tudor Arghezi, la Marin Preda și Eugen Barbu, de la Edgar Papu la N. Manolescu, de la Alexandru Dima la eminentul cronicar teatral Nicolae Carandino, ultimul redactor șef al ziarului Dreptatea al național-țărăniștilor, pentru care a făcut ani grei de temniță la Sighet și în Bărăgan. Auzisem deja de Constantin Noica, pe care nu am apucat să-l cunosc atunci, deși frecventa și el cafeneaua Nestor (aceea care a căzut, mai târziu, la cutremur), intra acolo, mi s-a spus, și fuma pipă, și-o alimenta strivind țigări Carpați. Aveam să-l contactez peste ani, după ce scrisesem despre cartea sa (una din primele pe care le-a tipărit, după ce se liberase din recluziunile comuniste), Douăzecișișapte trepte ale realului. Un contact, ca să zic așa, numai epistolar, care însă a durat o vreme destul de îndelungată, scrisorile pe care le-am primit de la marele gânditor le-am publicat după moartea sa într-un volum alcătuit de Marin Diaconu, Modelul cultural Noica/2009/. Subliniez că tot aici, la București, am studiat Psihologia, deci o disciplină mai ferită de constrângeri ideologice, unde pui, apoi, că am fost păzit, de exemplu, de Socialismul științific al lui Radu Florian!?

Mă întrebi undeva de ce am abandonat Clujul, unde mi-am început studiile universitare. Răspund acum, la Cluj, în afara profesorilor de la Facultate (urmam atunci Defectologia), între care mai cunoscut, mai răsărit se vădea psihologul Alexandru Roșca, nu întâlneai alte mari nume: erau totuși filosoful Existenței tragice D.D. Roșca, așa cum am amintit deja, pe undeva îl zăreai pe ilustrul scriitor greco-catolic, ardeleanul Ion Agârbiceanu, cred că mai era, dar numai ca o prezență foarte discretă (era oare la Cluj, la București, undeva în Ardeal; cândva, dacă țin bine minte, Tudor Vianu și-l închipuia după câte o fereastră luminată veghind noaptea), e vorba de Eugeniu Speranția (cel care a întemeiat o Logică erotetică, interogativă, dar eu îi știam pe atunci doar poemele, ispititoare prin cadența clasică). La București însă trăiau, ieșiseră din temnițe ori începuseră o colaborare calculată cu comuniștii (aceștia erau ei ignari, dar voiau să se ițească necontenit în preajma importantelor personaje culturale; îmi amintesc că Gheorghiu Dej se folosea de Victor Eftimiu, ca mai târziu N. Ceaușescu de Zaharia Stancu), mai trăiau, zic, erau activi oameni care făcuseră istorie și care aveau, cum s-a văzut, s-o mai facă încă. Întâlnirea mea, ca să-i spun așa, providențială a fost, mulți deja știu aceasta, cu Petre Țuțea. Grație dramaturgului și (pe atunci încă studentului în medicină, dar care îi făcea gânditorului servicii de medic curant) Mihai Neagu Basarab, am făcut parte din întâia promoție (ca să folosesc un termen nu prea agreabil) țuțistă. Dar despre ucenicia pe lângă marele om (deși filosoful mărturisea că nu are alumni) am povestit în cartea mea din 1995, Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea. Cred că nu e cazul să repet ce am scris acolo. Vreau însă să amintesc aci de o altă întâlnire (aș putea s-o numesc astrală), aceea cu Imre Toth. Matematician și, cum s-a văzut în timp și un filosof tare, Emerich Roth, era evreu sătmărean (de limbă maternă și cultură ungurească, cum se întâmpla de regulă cu evreii din Transilvania ocupată, dar care ca profesor la Universitatea bucureșteană și ca autor de tratat filosofic folosea o limbă românească de o impresionantă modernitate și eleganță a expresiei. În paranteză, aș spune că lungul interviu/2014/ cu Peter Vardy, acesta vrea să schimbe, după părerea mea, nefiresc, această realitate. Savantul va părăsi România, profesând la Universitatea “Goethe” din Frankfurt am Main și moare ca nonagenar, nu de mult, la Paris. Am purtat cu el – dar și cu Ioana, una dintre soții care a rămas în țară – o considerabilă corespondență, interceptată frecvent de Securitate, pe care am publicat-o, după 1989, în revista Astra. Despre Imre Toth am scris în cartea mea Despre Ființa românească/2001/ și, după moartea sa, în revista Alternanțe de la Munchen) ). Așadar, în deceniul 7 (secolul trecut) nimic decât aceste propoziții nu puteau să nu spulbere utopia marxistă, gândirea rea, oripilând spiritul, a materialismului dislectic și istoric (citez din mirabila carte a magistrului, Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului /1969/): ”Când botanistul face botanică, când astronomul face astronomie, zoologul – zoologie, atunci însăși natura este cea care se trezește la propria ei conștiință și se știe ca floare, ca moleculă, ca stea sau ca animal. În procesul cunoașterii, în actul în care natura ia act de sine însăși, ea se dedublează în obiect și gând, în obiect – în-sine și în obiect-gândit – în existență în sine și existență-știută (Bewusst-sein), dăruindu-se sie însăși încă o dată într-o stare gândită. Gândirea odată apărută, spiritul odată prezent știe să facă însă și altceva decât să re-producă realitatea exterioară, s-o dubleze, să-i ofere propria sa imagine, să spună adevărul; și anume, spiritul știe să gândească și în mod autonom, să producă în mod independent și liber originalul fără ca să fie neapărat obligat să reproducă, să se dubleze, să imite; el știe să și imagineze fără să fie imaginea altuia, el știe să inventeze, nu numai să descopere; el știe să și mintă, nu numai să fie fidel; știe să spună falsul și nu numai adevărul; el poate concepe, fără să fi perceput înainte: facultăți poate jenante pentru botanist, astronom, geograf sau zoolog, pe care sfinxul, himera, ciclopul și centaurul îl împiedică în stabilirea inventarului precis al grădinii zoologice. Existența exterioară este unică și indivizibilă dar și săracă și plafonată în comparație cu gândirea. Realitatea nu știe decât să existe. Gândirea poate însă tot atât de bine să afirme și să reproducă realitatea; dar ceea ce este mai important, ea este dotată cu extraordinara capacitate de a nega existența și de a produce non-existența. Gândirea poate să se afirme și să se nege. Spiritul este polarizat și dublu; în el există într-o prezență efectivă deopotrivă existența și non-existența”. Învățam așadar atunci – în ciuda unei îndoctrinări funeste de la catedră, care era, scuze, și o îndobitocire – că existența (materială) nu precede obligatoriu conștiința, spiritul producând realitate din el însuși, multe (dacă nu chiar toate) dintre cele ce există sub soare (și dincolo) sunt plusvalori noetice. Învățam apoi și că filosofia nu este numaidecât o știință, ci tocmai spiritul care se rostește pe sine însuși, dând seama despre niște existențe uimitoare, cum ar fi, de exemplu, pasărea care, neștiindu-se decât reptilă, urcându-se în văzduh pentru a-și verifica statutul (de reptilă), constată (dacă Darwin ar avea dreptate!) că ea (spiritul acela reptil) e deja pterodactilul: zburătoarea visată, sau născocită. Zăream astfel, în ceața cursurilor infame, proteguite bine politic și adminstrativ, un mod de a gândi altfel – și cei mai îndrăzneți porniseră să o și facă. Îmi amintesc în acest sens de o pagină din revista Contemporanul în care pe această temă (Filosofia, o știință?), semnau Ileana Mărculescu, Eugen Iacob (unde oare să mai fie, pe ce meridian s-au așezat?), Gabriel Liiceanu (,,Filosofia – scria acesta din urmă uitându-se desigur în paginile lui Imre Toth – nu face decât să conserve existența ca existență dedublată/obiect-subiect, să păstreze adică lumea cu conștiința ei cu tot. Ea înregistrează starea de trezie a naturii care a ajuns să pronunțe eu și care oricum s-ar răsuci, nu poate scăpa de calitatea ei de a fi reflexivă, de subiectul suprapus obiectului, de observatorul suprapus lumii”). Cum s-a ivit în acele neguri de scoborâre scitică, între atâția blestemați și proști, Imre Toth, cine era el, să nu ne fi și întrebat atunci, cu emoție, și de cutezanța de a fi scris el această trainică și ispititoare carte, Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului? Fără exagerare, cred că a fost un miracol.

IM: O întrebare relativ banală: ce profesori ați îndrăgit în anii de liceu și de ce?
AIB: O să te dezamăgesc oarecum, domnule Mariș: nu am îndrăgit niciun profesor, în acei ani. Oareșice legături, dar din aria vagă a empatiei, s-au ivit în timp cu Doamna Balea, preda Biologia, era soția remarcabilului profesor de matematici Grigore Balea, în realitate preot greco-catolic sub “acoperire”, și cu Doamna Leontina Ursu, la Limba română, dumneaei mi-a fost o perioadă și dirigintă. Preferam lecturile, ca și discuțiile, prin care ne autoinstruiam, cu comilitonul Ioan Ardeleanu-Pruncu, Nelu, cum îi ziceam, un autor astăzi de eminente și impozante studii istorice, pe care eu le așez și în zodia Literaturii.

IM: Cât de atractiv era pentru un tânăr Sighetul acelor ani?
AIB: La început a fost un dezastru: am plâns când am fost urcat în camionul care mă ducea de la Strâmtura, de pe Valea Izei, la Sighet, la Liceu; se chema atunci, vai , Filimon Sîrbu, cum era să botezi cu numele unui muncitor necultivat (trădător totdeodată de nație prin cotizarea la comuniști) un mediu, un centru totuși academic? Dar aceasta nu era singura infamie a comuniștilor, după colonizarea muscălească, ce să mai vorbim!? Eram panicat (ca prunc liber, țiitor de sat, de țară), un an de zile, până la mutarea în oraș, a părinților, de programul constrângător de internat. Apoi ruralul care eram (deși fusesem crescut în familia unui învățător și al unei dirigintă de Poștă, telegrafistă, ca să vezi, eram mici-burghezi) s-a deprins treptat cu orașul: începuse să-mi placă, mă inițiam chiar într-o mică boemă, pe care am continuat-o și sporit-o la Cluj și București, cum se știe (Mihai Neagu Basarab mă vorbește ca atare într-unul din volumele sale de Conferințe freiburgheze).

IM: Am reținut că ați debutat în anul 1965, la 22 de ani, în “Gazeta literară”. Cu… filosofie, critică literară?
AIB: Am debutat, ca practicant la cursul de Presă, la Gazeta literară (surata românească a cunoscutei, pentru publicistica ei agresivă și postișă, sovietica Literaturnaia Gazeta). Redactor șef era un maramureșean, din Văleni sau din Vad, Tiberiu Utan, poet realist-socialist, dar un om sensibil și educat, conștient de schizoidia la care te silea regimul politic. Mai erau acolo, încă tineri, Eugen Simion, Lucian Raicu etc. Am debutat cu o recenzie la o carte de versuri pentru copii, semnată de un Ion Calovia, fie-i țărâna ușoară. Apoi am trecut la pagina de Arte a revistei Contemporanul, unde am iscălit ani de zile, sub îndrumarea unui excelent om de teatru, Valentin Silvestru, cronici dramatice. Am continnuat și la revista Teatrul. Eseu filosofic am redactat abia la revista Astra din Brașov, unde m-am angajat în anul 1969.

IM: … iar debutul editorial s-a produs zece ani mai târziu, ați fost co-autor la antologia “Literatură și Cunoaștere”, Editura Eminescu. Un filosof se muta de bună voie în… “casa literaturii”?
AIB: Am alcătuit, în 1975, împreună cu Mihai Nadin (coleg atunci de redacție, un spirit enciclopedic, astăzi profesor în Texas în aria științelor cognitive, inteligență artificială etc.) antologia și studiul introductiv Literatură și cunoaștere, care, cum se vede și din titlu, era menită a vădi relația, apropierea literaturii de reflexia filosofică; altfel spus învederam acolo vocația cognitivă a literaturii. Scrisesem însă înainte, într-un volum colectiv, O zi, un om, un fapt /1972/, scos de Editura pentru turism (condusă de maramureşeanul Pop Simion, care a fost şi adjunctul lui Zaharia Stancu la Uniunea Scriitorilor) un eseu despre filosoful uitat (căci se refugiase în Vest) Zevedeiu Barbu.

IM: Și în fine, debutul cu volum de autor se produce în anul 1977 cu “Masca Princepelui”. Tânărul critic cunoscut din paginile revistei Astra își îndrepta atenția spre un autor la… modă în acei ani. A fost o stratagemă intelectualistă alegerea lui Eugen Barbu sau o… “întâmplare”?
AIB: Omul Eugen Barbu, te contrazic un pic Ion Mariș, nu era la modă, fiind controversat (și încă bine) din cauza duplicităţii (politice, ideologice) în care îi plăcea, ca să zic aşa, să se scalde. Romanul Princepele este însă, aşa cum aprecia şi Nicolae Steinhardt, un scriitor (și încă de ce augustă ținută!) ce făcea parte, în epocă, dintr-o grupare opusă cetei barbiste (din care eu nu făceam parte), o capodoperă. M-am apropiat de carte dintr-o perspectivă diferită de, să zicem, aceea a criticii de întâmpinare, a criticii impresioniste, sau cum s-o mai fi numind. Romanul Princepele este și un “basm” (ca oglindă a ființei), cum l-a caracterizat însuși autorul, dar și o ideografie cultă, trasă însă din izvoare inițiatice. Foarte bun, strălucit chiar sub aspect literar, Princepele îndemna, îmbia la filosofare. Am făcut în Masca Princepelul (1977), cum arătam și într-un avertisment la carte, o lectură de fiecare dată sub unghiul dezvoltării, iar nu sub cel al simplei conservări și la baza interpretării mele a stat mereu – deși după unele sugestii din Psihologia analitică – înțelegerea rostului în întreg al părților operei. Când s-a putut, descrierea acestora a fost, de aceea, ocolită, căci nu puteam vorbi de locul, în timp și spațiu, al simbolurilor, de care abundă întreg romanul, câtă vreme n-am discutat, pe un fond  de idei generale, despre locul însuși ca atribut al existenței ca atare. Scriind, prin urmare, despre loc am putut repera unele legături ale acestuia cu cuvântul, din tratarea cărora s-a desprins o funcție mai puțin evidentă, în mod obișnuit, a acestuia din urmă: aceea de creator, în anumite condiții, de realitate. Mare iubitor de cuvinte, cum s-a mărturisit nu de puține ori, se cuvenea ca Eugen Barbu să scrie, cu Princepele, “legenda” acestora, destăinuind, într-o complicată mișcare de simboluri, firea și finalitatea lor în lume.

IM: Ce/ cine v-a determinat să vă stabiliți la Brașov, considerat în acei ani un veritabil centru… muncitoresc?
AIB: Sunt mai multe etape. Publicasem deja, de prin 1967-68, în revista Astra din Brașov (o publicație care, cum s-a văzut, a devenit totuși importantă, în timp, în concertul media al perioadei); trimiteam apoi, în domeniu, de o vreme (lui M. Nadin pe care l-am cunoscut la unele reuniuni naționale ale Teatrului), articole de la București – acolo, se știe, colaboram încă, permanent, la publicațiile Contemporanul, Teatrul și Revista Învățământului superior (ulterior Forum), unde, la ultima, de pildă, mi se promisese un post – acestea să nu fi fost, va să zică, motivele suficiente pentru a face, cum se spunea atunci, de pe “tușă” pasul decisiv al transferului? Hotărâtor, însă, pentru acel pas a fost totuși căsătoria cu prima mea soție, o unguroaică frumoasă din Sighet – condiția unei restatorniciri profesionale devenind astfel (datorită vicisitudinilor, dificultăților financiare) nu numai o nesesitate, ci o prioritate. A fost apoi un pas, totuși, trebuie să recunosc, nu prea norocos: cu toate că am parcurs, în anii petrecuți la Astra, treptele de la redactor la (după 89) redactor-șef, sunt încredințat, cu toate întâmpinările contrare (adică lejer encomiastice), că ceea ce mă vizitează cel mai des astăzi e “masca” de filosof de provincie, ca să parafrazez, fără de autocompasiune, pe cineva. Ratezi multe (nu e vorba aci de o proastă modestie) dacă nu locuiești în Metropolă, în Capitală și, mai mult, nu participi la anumite jocuri de culise, jocuri de putere…

IM: Câtă libertate v-a oferit “meseria” dumneavoastră înainte de 1989? În ce mod v-a afectat… realismul socialist?
AIB: Nu era, desigur, vorba de libertate: tot ce puteai face, cu oareșice istețime și prudență, era să te sustragi, prin manevre publicistice (se mai numeau “șopârle”) cenzurii; sau te foloseai, dacă se poate spune astfel, de o… autocenzură inteligentă. Nu m-a afectat realismul-socialist. N-am scris, în vremea dictaturii ceaușiste, nici un omagiu. E drept însă că datorită acestei inaderențe la formula culturală falacioasă introdusă de colonizarea bolșevică a României, nu am publicat prea des și (nefiind atras de anume jocuri de culise, cum spuneam) nu am profitat, editorial vorbind, de prea multe simpatii.

IM: Volumul “Ființa muzicală” are un pronunțat portativ filosofic, eseurile ce-l compun deconspiră “ființa interpretabilă”. Ființa muzicală este detectabilă “întru românism”, nu ține oare, mai mult de universalitate?
AIB: În câteva cuvinte, în Ființa muzicală /2005/ încercam (e un eseu nu un tratat) să arăt (cu unele personaje ale muzicii) că ființa, fie ea scrisă și cu majusculă, e necunoscută altfel decât în interpretare, precum muzica. Aceasta e și nu e în notele partiției, dar ni se arată, într-un fel sau altul (în funcție de interpret) abia în lucrarea scenică, a orchestrei, a soliștilor, a dirijorului etc. Atunci când va să zică o auzim. Tot astfel stau lucrurile cu ființa. Aceasta, spuneam în carte, e aoratică, adică se refuză vederii, se refuză unei înfățișări să-i zicem, “materiale” (ca și devenirea, de altfel): nu vezi creșterea dimprejur, precum limbile în cerc ale ceasornicului, decât pe secțiunile și timpii mari. E indistinctă așa cum e “realul” acela subțire, deja diafan dinaintea creației (vezi Geneza din Biblie, Rig-Veda etc.), manifestările ființei nefiind apoi decât purcesii, cum este și interpretarea. Ființările (de care vorbește filosoful secolului XX, neamțul Heidegger, seiendes), singurele evidențe ale ființei (înfățișări, fenomene) nu sunt decât interpretările acesteia – drumuri, căi. Pe un astfel de drum – pe meridianul românesc – poate călători și spiritul nostru. Vehiculata, surprinzătoarea butadă, o ironie a lui Emil Cioran a propos de titlul unei meditații a lui C. Noica (Sentimentul românesc al ființei), după care de ce nu ar exista și un sentiment paraguyan al ființei, zic că e cazul să rămână doar o cioraniană vorbă de spirit.

IM: Ființa culturală românească se integrează în mod “artificial”, tragic, în dimensiunea europeană?
AIB: E vorba mai întâi, pur și simplu, de integrare. Reiau, în această ordine ce am spus și cu altă ocazie. În Situația spirituală a timpului (ed. germ. 1931), filosoful și psihopatolgul german Karl Jaspers (în unele taxonomii e clasat la Existențialismul ateu) scrie că, de regulă, omul ascultă și aude tot timpul o limbă din trecut (va fi menit adică, ar preciza aci Heidegger, unei arheologii a limbii), dar prin existența sa, prin viața sa el o vorbește în viitor. Omul (românul nostru, dacă vrem) va fi căutând așadar o formă de spirit spre a încerca (după ce se va fi statornicit în aceea, după ce-și va fi găsit locul) proiecte ulterioare; așteaptă, cu siguranța spiritului în care locuiește, timpul ce va să vină. Forma prin urmare (cu atât mai mult aceea în spirit, conștientă de ea însăși, am putea-o numi, de aceea, formă filosofică) ar fi mereu între. Mai mult încă, ea este, aș spune (cum am și făcut-o de mai multe ori), îndemnată chiar să fie spre: spre dispariție, am putea zice, dar nu totuși (ca la români) și spre o nouă re-alcătuire? În adâncul ei mereu de nepătruns, această formă e neliniștită de posibila ei încetare (e aci și o dimensiune tragică?) și va fi, de aceea, necontenit căutătoare. Spre e scopul ei secret, ascuns, de nedivulgat, dar nu mai puțin fatal, inevitabil. În lumea ființei (acum, dacă vrem, a ființei românești, vorbim nu-i așa? de apărarea locului) forma acestei ființări e consubstanțială, după Constantin Noica, lui întru (,,Limbii noastre i-a plăcut să gândească prin întru, o  prepoziție fără poziție exactă, ca o așezare mișcătoare sau în orice caz încărcată de o tensiune”), dar nu e solidară totdeodată și cu între? ,,În raport cu întru, clasicizată la noi de către Noica – scrie universitarul și teoreticianul clujean Mircea Muthu – aruncând un ochi pe das Zwischen al lui Levinas – vocabula între (între Orient și Occident, între tentația metafizicii europene și gândirea de origine patristică etc. are șansa de a deveni un veritabil operator ontologic)”. Dar, să amintim încă o dată (ceea ce conchideam în Forma filosofică): în forma filosofică din lumea fiiinței românești îl regăsim, inamovibil, pe spre – prepoziția aceea de înaintare, aceea care refuză și sfidează oprirea; aceea care e neliniștea, dar deopotrivă și căutarea, necontenirea. Ca și întru al lui Noica, spre nu e livrat doar poziției determinante, el e, cu alte cuvinte, o așezare mișcătoare, o tensiune ce așteaptă să rupă barierele, să provoace frontierele, să treacă pragul; să sporească ori (cum ar fi cazul cu românii) să facă – vorba filosofului tedesc – în prezent, ceea ce este de făcut.

 IM: Oare azi, mai contează locul pentru “ființa în ordine”?
AIB: Aş spune că nu e vorba numaidecât de ”fiinţa în ordine”, dar de vieţuirea noastră, tot mai subţire însă, tot mai rătăcită, în ordinea fiinţei. E vorba mai degrabă, cum am încercat să demonstrez în câteva rânduri, mai recent, de pildă, în Forma filosofică /2018/de a reveni – cum se întâmpla în filosofiile matinale, ori în câte o spusă folclorică, la asocierea locului cu ființa (“…iar noi locului ne ținem” , spune Eminescu în Revedere), la faptul că gândirea e una cu ființa, iar aceasta nu apare decât în chipul ființării, deci al unei înfățișări, a feonomenului care e într-un loc. to gar ayto noein estin te kai einai zicea Parmenide (adică, în traducerea și interpretarea lui Paul Friendlander: gândirea este, și ființa este, și același lucru sunt amândouă, sau în mai cunoscuta tălmăcire, adoptată și de Martin Heidegger: căci același lucru este a gândi și a fi), spusa aceasta, deci, a anticului nu enunță oare, ea, identitatea dintre gândire și existență, admițând că ființa se ivește în actul rostirii, că adică e rezultatul unei pneumaturgii, precum în Evanghelii ? Sau că tot ce ne trece prin cap, tot ce gândim e adevărat – dar, mai mult de atât și totdeodată straniu: că tot ce ne trece prin cap și tot ce gândim se face concomitent realitate. Sau că situația ontică e rezultatul lucrării unei gândiri originare. Universul noetic ar produce în acest caz “obiecte” noetice, absolut noi, fără să reproducă ori să imite realul. Spiritul fabrică, profectează existența, avuția lumii e produsul unei plusvalori noetice a cărei necontenire e asigurată de necontenita libertate a spiritului. Când am comentat, în 1970, în revista brașoveană Astra (vezi Arta ca ontopoieză), impozantul tratat Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului, am numit ontopoieză această înzestrare infinită de către spirit a existenței patente – o înzestrare somatoidă chiar, iar nu umbrele fără trup ale visului. Demonstrația veracității acestui proces nu se bazează doar pe o mare metaforă, ci pe istoria și filosofia matematicilor, noneuclidicitatea geometriei, considera autorul lui Ahile, a fost acceptată ca reală, datorită actului de respingere a geometriei opuse. Este, repet, ca și cum șarpele urcat în văzduh ca să-și confirme reptilitatea se descoperă, neașteptat, ca zburătoare. (Sigur, acesteia i s-ar putea răspunde cu dilema daoistă a lui Ciuang Ciu – pe care o transcriu într-o parafrază: noaptea, și-ar fi spus acela, visai că aș fi fost fluture, zburând peste tot cu ușurință și fără de temeri. Visând trăiam va să zică precum fluturele – am plutit deci în văzduh aidoma aceluia. Eram deja de atunci fluturele. Din timpul acelui vis nu-mi mai amintesc acum de sunt om ce se visează fluture, sau sunt fluturele visându-se om). Un neamț, Rudolph Eucken, întemeietorul Idealismului noetic, nu e departe de aceeași poziție. Deasupra realității relative, limitate, inferioare, gândirea (crede filosoful) produce nemărginit realitățile ei înseși, ființările ei stranii și surprinzătoare, nebănuite și neplanificate în nici un fel în cataloagele naturii (monștrii frumoși și inevitabili ai spiritului).

 IM: Protecționismul naționalist al ultimilor ani, detectabil în multe țări europene, este o consecință a parametrilor globaliști mult prea seci, care excedează ființa… comodă?
AIB: Din punctul meu de vedere (exclud aici orice conotație național-comunistă în vogă sub Ceaușescu) problema ar sta în felul următor. Naționalism și românism ar trebui să fie (și eu le resimt în felul acesta) ca două entități eidetice, nu doar pereche, ci aidoma. Corespund sintagmei localism creator. M-am mai referit la acesta în Despre Ființa românească /2001/, ca și în alte locuri. Ispitit de înaintemergătorii din afară, mai prevăzători, preocupați de timpuriu de formula lor psihoetnică (de, aș sublinia eu, o etnohermeneutică), Mihail Kogălniceanu producea în secolul 19, sintagma fenomenul românesc. Ar fi de preferat însă acesteia – fiindcă o definiție începătoare a mentalului colectiv nu poate ocoli valențele ontologice ale locului – sintagma mai restrânsă de localism creator? Ea a fost propusă, la 1935 de Alexandru Dima (am apucat, cum spuneam, să-l cunosc și pe acesta.) Precaut, criticul și esteticianul va sublina degrabă că expresia e totuși nemulțumitoare, fiindu-i cu neputință să estompeze termenul, de mai frecventă utilizare în epocă, de “regionalism creator”. O va susține cu toate acestea din mai multe motive: cu “localismul” creator, zice el, vei putea, de exemplu, să teoretizezi “o direcție care se încadrează organic în ansamblul tendințelor filosofice, științifice și practice ale vremeii” . Lucrarea imediată a localismului creator ar fi, potrivit lui Alexadru Dima, o “adâncire în substanța proprie spre a dezveli în ea însăși posibilitățile ignorate de o privire îndreptată până mai deunăzi numai în afară. Privirea aceasta e chemată acum a ținti realitatea națională oglindită, pars pro toto, în fiecare fragment al solului românesc”: constituie astfel imaginea ființei, “fără de care orice operă a progresului este exclusă”.

IM: Este benefică pentru societate consolidarea “ființei civice” sau totul ține de o macro-conspirație cu tendințe de laicizare forțată?
AIB: Consolidarea ființei civice e orișicând benefică. Exagerarea ei, în ceea ce, după căderea comunismului, Stânga internațională a constituit așa-zisa “politică corectă”, cu așa-numita “discriminare pozitivă” e însă malignă cu asupra de măsură. În temeiul acesteia (ca să nu lungesc prea mult vorba), pot apărea catastrofe (ca globlizarea forțată, ca emigrarea dezlănțuită care e și o cotropire, ca scurtarea și inferiorizarea rasei albe, apar acum, în mișcarea politică, “progresiștii”, iliberalismul, populismul, atacul perpetuu al goșiștilor roșii, acoperiți ca anarhiști etc.). Se pierd așa marile realizări și câștiguri în ordinea civismului ale civilizațiilor iudeocreștine pe care se bizuie lumea de 2000 de ani.

IM: Pe axa Cioran – Tuțea, unde vă situați?
AIB: Fără îndoială de partea lui Petre Ţuţea, pe care l-am cunoscut, căruia i-am fost carevasăzică ani buni aproape (să spun că mă invita câteodată, din banii lui puțini, la o cafea cu lapte, într-o patiserie de pe Academiei, aproape de celebra cafenea “Albina” , că altădată m-a regalat, parcă de Crăciun, cu o sticlă de rachiu?). Dar apropierile sunt de nebăgat în seamă (pe unele consemnându-le totuși, cum se știe, într-o carte). Petre Țuțea contează, atât pentru mine, cât și în fața românilor pentru geniul său, pentru generozitatea cu care s-a martirizat atât în temnițele comuniste, cât și în libertate, pe altarul României, pe care–l vedea, îl simțea statornicit oriunde. Despre acestea avea o teorie (cred că am recenzat-o și în Pariul cu legenda), pe care a tratat-o în Proiectul de Tratat de Economie (pe care l-am publicat eu în 1992, după o dactilogramă pe care mi-a oferit-o în exclusivitate, și pe care am păzit-o în podul casei din Șchei). Se extazia acolo față de onoarea cavalerească și la ideea de eroism. Onoarea cavalerească (e convins Petre Țuțea) e un câștig spiritual defnitiv al Evului Mediu, o valoare fixată deja în arhitectonica umanității. Cavalerismul e dat, fără excepție, împreună cu puritatea și nu e greșit defel a le absolutiza, ca împiedicând progresul omenirii; dimpotrivă, fiindcă, iată, nu există epocă sau așezare umană care să batjocorească firile nobile (firește dacă nu pui la socoteala aici sminteala bolșevico-leninistă). Voința lui Țuțea ar fi fost să prelungească puritatea și cavalerismul medieval în istoria nouă românească. Negreșit, totdeodată, și valorizarea ideii eroice. Căci, nu se îndoiește de existența acestora la români. El zice: “Este plină istoria noastră de jertfe făcute pentru: desăvârșirea ordinii morale (triumful binelul), conservarea ființei noastre (jertfele cu caracter etno-politic), triumful ideii creștine în care s-a împlinit voința păstrării ființei noastre și ideea mântuirii creștine (Brâncoveanu)”. Adaptabilitatea cunoscută a românului, cu urmările ei în planul creativității, în știință, artă, tehnică e meru însoțită, fără ostentație, de atitudinea lui față de eroism și sfințenie. Frecvent, ne încredințează Petre Țuțea, românii au preferat fericirii eroismul, în locul comodității datoria față de neam, ideea eroică e considerată aici “măduva istoriei universale”. “Popoarele, mai spunea el, ies din istorie odată cu stingerea conștiinței lor eroice”.

Totuși Țuțea însuși se raporta la Cioran, era încântat de laudele pe care scepticul și neconsolatul i le trimitea de la Paris. (Multe din ele prin Bucur Țincu.). Emil Cioran, de altfel, nu era doar protagonistul deznădejdii, al disperării. Va vorbi, în meditațiile sale și despre salvare. A apăra doar și a conserva, decide, de pildă, Cioran în chestiunea românească, nu se cheamă destin în istorie; toate acestea: val de pământ împotriva slavismului, o încercuită și invulnerabilă, două mii de ani, oază de latinitate când în jur foiau pustele, ridicarea sabiei pentru creștinătate, păzirea tradițiilor romane etc. Defensiva nu produce o spintecare în veacuri, dâre incendiare, când culturile mici, cum e aceasta românească, se apără numai, nu rămâne după ele decât colbul în vânturile de toamnă, Ar fi totuși un remediu pentru întoarcerea din drumul spre neant: cultul forței, cultul puterii, o iubire conștientă a acesteia, precizează Cioran în Schimbarea la față a României. Aceasta înseamnă a-ți face degrabă inventarul și procesul carențelor, recunoscând că trecutul e linie moartă, făcând din profetism sursă de existență; poate că și politică, de ce nu? Dacă o mie de ani un organism național în devenire nu și-a definit un destin spiritual e semn al unei suferințe organice, chiar dacă mileniul acesta a servit bine organizațiunii biologice. Forța biologică e agresiune barbară, contur istoric primește doar agresiunea cu stil. Dar te poți totuși salva, concede, oarecum paradoxal, tocmai, iată, Cioran, în fața lui Dumnezeu – în măsura în care națiunile îl realizează. Dumnezeu neavând înțelegere pentru forță, e probabil că va trebui să rămânem, jelindu-ne, de capul nostru. Mai e de prevăzut o cale de salvare, anume fascinația pe care a exercitat-o asupra nației noastre Occidentul. Ar fi aceasta și o probă a complexului de inferioritate? Dar există ,,un nivel istoric obligatoriu,”, orizontul nostru, râvnit, este cultura Apusului: oare, totuși, nu și reamintirea acestuia, după atâta amar de vreme de când ne-am desprins din orbita ei?

IM: Ați ocupat pentru o scurtă perioadă și poziția de cadru universitar. Se pare că a prevalat în alegerile dumneavoastră partea scrisă față de cea… pedagogic – oratorică. V-ați simțit mult mai confortabil… scriind?
AIB: A fost, trebuie să recunosc, una din cele mai neplăcute perioade (se întâmpla la Universitatea Româno – Canadiană din Brașov, unde am predat un curs de Filosofia culturii). Nu am moştenit nimic din vocaţia didactică parentală (tatăl meu, cum parcă am mai spus, a fost învăţător, pedagog, peste patruzeci de ani, eu însumi mi-am petrecut copilăria, chiar aceea preșcolară în școală, cu toate acestea nu cred să fi simțit vreodată o atracție pentru meseria de dascăl). Cred că mă îndepărta de apariția în public, de catedră, de orișice tribună, în fine de afișajul în fața unor mulțimi (deși, vai, a trebuit de atâtea ori să o fac), nu atât timiditatea, aceasta o are mai toată lumea, dar ceva mai grav, i-aș zice peirofobia, alergia la discursul țintit către ciopoare de inși, de cele mai mult ori indiferenți, de nu cumva (așa mi se poruncea lăuntric să cred) de-a dreptul batjocoritori. Vedeți, cu peirofobia nu ai cum să te pui! La examene (și am trecut prin multe) preferam oralul tezelor scrise. Așadar, și astăzi mă simt mai confortabil scriind.

IM: Azi, pe ce tip de proiecte vă consumați energia creatoare?
AIB: Mi-am adunat de curând versurile regăsite (1971-74), intenționând să scot de sub tipar o plachetă, unii m-au încurajat să-i dau, cum se zice drumul (știți că Sextil Pușcariu, în monumentala sa Limba română găsea – meditând heideggerian în Pădurea Neagră – că a /e/libera e a da drumul – probabil din hățișurile, din lațurile, care sunt un fel de arcane, ale Branului?). Am strâns la un loc o parte din multele cronici și recenzii (sute, mii) pe care le-am redactat decenii la rând, cu scopul de a tipări în sfârșit (nu am făcut-o până acum, mi-am neglijat conștient articleria) un volum. Sper să apară în curând. Și nu îndrăznesc încă să umblu prin multitudinea de însemnări (caiete, carnețele, hârtii, hârtiuțe etc) spre a le aduna, sub titlul Pulberea: ar fi un fel de “pietre pentru templul meu”, ca să iau acest titlu de la Lucian Blaga, fiind convins, ca și marele filosof și poet, că în schiță toate lucrurile se desăvârșesc (amintiți-vă numai: ,,te-am așteptat în cuvenitul cadru,/sub ruginii și roșii frunzele de viță/acolo unde toate lucrurile se desăvârșesc/făcând un pas și încă unul înapoi spre schiță”). Ar fi probabil acolo, nedespachetate, gânduri, teme, neliniști, îndemnuri, cel puțin, la filosofare.

IM: În epoca super tehnologizării, digitalizării, a diminuării socializării și interacțiunii umane, filosofia are potențial de creștere? Poate se conturează un alt tip de profil uman… ființa digitală?
AIB: Digitalizarea e, după opinia mea, un mijloc, eu însumi mă folosesc și mă bucur de ustensila pe care ne-o oferă societatea noastră supertehnologizată. Sunt însă tot mai multe semne, cum știm, cum vedem cu toții, de care eu însumi am mai vorbit, că, datorită (ori din cauza) tehnologiilor înalte, a developării necontenite a IT-ului etc., scrisul, pagina scrisă, cartea se restrâng, se micșorează, dispare, oamenii comunică prin Internet (prin, de exemplu, facebook, această, fie vorba între noi, dezbrăcinare universală, care tinde să devină, sau a devenit, fake book, fake news), prin telefonul mobil devenit smartphone, pe tot soiul de gadget-uri etc. Cum să fiu, așadar, fericit, cum să nu fiu sceptic cu privire la scris, la rezistența în lumea spiritului a Cărții? Pe ce, prin urmare, să mizăm? Mă consolează totuși un lucru: în iconografia creștină îl văd mereu pe Isus Cristos, Împăratul și Redemptorul lumii, în mână cu Cartea. Cartea, rivală a universului, a spus, îmi amintesc bine, Emil Cioran: ea ar fi, deci – ca să lungesc aci spusa Neconsolatului (e acela din strofa cunoscută a lui Gerard de Nerval) – ar fi precum crabii din coșmarul celor care niciodată n-au putut să și-i închipuie (cum ar fi zis Malraux), crabii trăitori pe nisipul deșertului, acolo unde nici chemarea mării, nici zvonul ei nu erau cu putință. A rivaliza cu universul: a-i pune în față un vis cu primejdia că-l vei și înfăptui. Dar cartea e câteodată și înaintea realității: o ispitește oare la facere, la înfăptuire? Așa va fi văzut-o când și când folclorul românesc, unele tradiții îi bănuiesc în această ordine întâietatea. Cartea e ontopoietică, va crea prin cuvânt existența, ca în rostirea evanghelică. Literatura apocaliptică românească – din Codicele Sturdzan (cu începutul însă în Maramureș) și Codicele Marțian – vin cu un exemplu (vezi Cartojan): Apocalipsul Sfântului Ioan. Scrierea face parte din apocrifele vestitoare de tainele postumității lumii. Mai pierd așadar, cred, cu acestea sub ochi, din umoarea neagră…

IM: Revenind la orașul tinereții dumneavoastră, dar extrapolând la nivelul centrelor urbane de mici dimensiuni, Sighetul de azi poate fi o zonă de… performanță durabilă? Ce-i lipsește Sighetului?
AIB: Ca fostă capitală de Comitat, păstrând încă în posibil (acesta păstrează, era să spun adoarme, neștiute, necontenite realități), chemările mai de demult, mai actuale ale Maramureșului voievodal, Sighetul mai are de dat lumii, după aprecierea mea, multe. Este însă și astăzi, din câte știu, un centru important emanând spirit, cultură; sunt acolo oamai ca Ioan Ardeleanu Pruncu, prietenul meu, ca Domnia voastră, ca Ioan Țiplea, ca Nicu Iuga (nădăjduiesc să mai fie pe acolo), ca George Petrovai, plurivalent și harnic, ca atâția alții de care eu nu am apucat încă să aflu. Ce-i lipsește totuși Sighetului? Deși, cum v-am spus mai înainte, eu nu-i sunt pe plac, o Universitate: dar una – și cred că sighetenii nu ar face așa ceva – menită lucrării academice, iar nu (cum se întâmplă în regimul mafiot neocomunist) manufacturării de diplome.

IM: Cât de strânse sunt, la ora actuală, legăturile dumneavoastră cu Sighetul, cu Maramureșul?
AIB: Cum să vă spun: destul de puțin strânse. Am umblat ceva prin Europa (am chiar și un fiu stabilit în Germania), dar deplasările lungi au început să mă doară, ceva din structura mea defensiv-adaptativă a început să nu mai funcționeze. Am străbătut țara ca cronicar dramatic, iar astăzi, curios, mă îngrijorează retroactiv acele plecări. Am fost însă, să tot fi trecut zece ani, în Strâmtura natală, la sărbătoarea feciorilor satului. M-a bucurat întâlnirea cu cei cu care am copilărit, întâlnirea cu casa în care m-am născut. A fost o bucurie peste care apăsa, neagră, melancolia. Am primit o medalie și o diplomă de strâmturean.

IM: Mulțumesc mult Domnule Aurel Ion Brumaru pentru acest interviu, vă așteptăm spre sfârșitul anului la aniversarea de 100 de ani a Liceului “Dragoș Vodă” și, de ce nu?… poate și cu o lansare de carte!
AIB: Vă mulțumesc și eu Domnule Ion Mariș!

Ion MARIȘ

Același ceas de a cărui alarmă mi s-a acrit, aceeași față bosumflată şi același păr cârlionțat şi mereu ciufulit. Din nou aceeași eu din trecut, reîncarnată în prezent şi teleportată in viitor.

– Offf, Doamne, voi putea şi eu vreodată să-l sărut pe Brad Pitt măcar în vise, sau mereu ceasul îmi va spulbera orice fărâmă de speranță?! Jur că data viitoare îl ”sparg”.

Bulversată, îmi caut hainele, trântesc dulapurile, mă împiedic în şlapii prea pufoşi şi, instantaneu, aud vocea tatei:

– Ştiu că e greu sa fii adolescent, dar, te rog coboară din al nouălea cer şi urcă în maşină, pentru că trenul nu aşteaptă după copii răsfățați ca tine.

Bat de două ori cu piciorul pe loc şi țip: – Dar, tată, eu nu sunt răsfățată!

Mai zice el ceva, dar nu îl aud pentru că tocmai ce mă descarc de nervi în gând, apoi ne trezim pe drumul ce duce prin pădurea spre Gara Iza. Tata îşi ține pledoaria finală, iar eu continui să visez pierdută undeva în univers, la acei ochi albaștri, ochi rupți din valurile învolburate ale mării şi născuți din noblețea cerului. Câteva cuvinte, totuși, mi se frâng asupra urechii: – Să fii cuminte, să mă suni de îndată ce ajungi sau, dacă intervine ceva, să nu vorbești cu străinii şi să ai grijă de tine!

Plictisită, răspund cât se poate de serios :

– Bine, tată, așa am să fac.

Ajungând în gară, ne luăm la revedere, el, dându-mi din instinct sfaturile permanente, pe care, în naivitatea mea, le-am cam pierdut odată ce portiera mașinii s-a închis.

Trenul nu sosise încă, dar nici nu avea de gând să o facă, ba, mai mult, am fost anunțați că va întârzia din cauza unei defecțiuni. Astfel că, la aflarea acestei veşti, ce poate face un adolescent, decât să facă un snap sau măcar un boomerang pe Instagram. Însă, pe cei matinali de seama mea, acest timp liber, în dimineața rece, îmbrățişată de roua efemeră şi parfumul brazilor, îi aruncă în hățișul gândurilor. Privesc în jur şi cu toții par agitați, nervoşi şi morocănoşi, astfel că îi las în lumea tehnologiei, mă așez frumos pe peronul gării şi contemplu la revelațiile interioare.

Mă uit la vechii mei pantaloni de trening negri, a căror vreme a cam trecut, povara anilor a trecut peste mine, pe ei uitându-i în trecut, gleznele simțind lipsa anilor anteriori. La fel cum pantalonii au rămas la fel, tot așa a rămas şi gara neschimbată, doar oamenii fiind cei care s-au schimbat. Mă uit cu nostalgie în jur şi-mi zic: Gara a rămas aceeaşi de la primul meu pas făcut aici şi până acum. Mi-o aduc aminte cum era acum 11 ani, când, pentru prima dată am făcut cunoştință cu trenul. Dar oare câți dintre noi s-au gândit la “slujba” pe care gara o duce de atâția zeci de ani, ca un martor credincios. Numai gara a numărat lacrimile mamelor care-şi duceau feciorii în cătane şi numai ea ştie cum nevestele veneau o dată pe săptămână să vadă dacă nu cumva le soseşte soțul din armată.

Vine trenul, bag gândurile prăfuite în buzunar, mă ridic în picioare şi aştept să se îngrămădească cu toții pentru a fi primii, însă, eu nu mă grăbesc pentru că timpul şi-așa mă urmăreşte, de ce aş vrea să îl urmăresc şi eu? Nu mi-e suficient că mă mută dintr-o eră într-alta, iar eu nu pot ține pasul?!

Trenul zboară ca vântul, iar gândurile mele într-un ritm cu el. Ooo, nu din nou, cineva iar zdruncină lumea mea, zicându-mi:

– Domnişoară, au trecut deja doua ore de când mergem cu trenul şi tu nu ți-ai dat jos din spate rucsacul, nici măcar o secundă. Apoi, zeflemitor: zici că duci comorile Parisului acolo!

Mă încrunt puțin, apoi îi spun:

– Comoara cea mai de preț este viața împletită armonios cu fericirea, nu banalitățile lumii de care prea mulți dintre noi depindem….

– Lasă-mă, domnişoară, cu filozofia asta de doi bani, că doar nu ai fericire în rucsac.

– Ar fi culmea să am fericire în rucsac, fericire am în inimă, iar în rucsac am vise, dragă domnule!

– Ce copil naiv! mai rosteşte el batjocoritor.

Încerc să îl ignor pe cât posibil, scot carnetul şi notez: Când lumea e rea şi totul pare a fi prea trist, aminteşte-ți că la fundul rucsacului ai un pachet de jeleuri :))).

Trenul şuieră strident, noaptea se lasă şi câteva lacrimi îmi mângâie bujorii, bujori moşteniți de la tata. Alte lacrimi, alte suspine, apoi mă destăinui din nou sufletului meu: Bunicule, sper să fii mândru de mine! Ştiu că acestă călătorie nu este ca acum 11 ani, şi nici nu va mai fi la fel, dar, mereu am să mă întreb: de ce ai preferat să iei trenul spre cer?

Noaptea se risipeşte printre lacrimi şi întrebări retorice şi, în zorii zilei, ajung şi la Predeal unde prietenii mei urmau să mă aştepte, dar, când mă dau jos, nici urmă de ei. Oare au uitat? Să fie pe undeva printr-o cafenea sau m-or fi aşteptând la cabana unde urma să ne petrecem următoarele patru zile.

Plec grăbită, cu visele în rucsac şi cu zâmbetul puțin cam forțat spre lumea care mi se înfățişa în fața ochilor. Ajungând la cabană, ce să vezi, nici urmă de prietenii mei. Zăpada era din ce în ce mai abundentă, iar inima din ce în ce mai rece. Ceva se întâmplase, iar eu muream de nerăbdare să ştiu ce. Atunci, de pe geamul cabanei zboară o fițuică ruptă de undeva, fix la mine în glugă, o iau, o dezdoi şi încremenesc. Casc ochii atunci când citesc: Acum două zile, turiştii nu au ajuns la destinație, ne-am îngrijorat şi i-am contactat, dar ne-au răspuns cei de la descarcerare, anunțându-ne că două autovehicule şi-au aflat sfârşitul într-o avalanşă.

Timp de două minute nici nu respir. Datele coincid perfect cu planurile prietenilor mei, care trebuia să ajungă cu două zile înaintea mea. Ce să fac acuma: să aştept, să plâng sau să îi mulțumesc îngerului păzitor că nu am fost și eu cu ei în acel moment? Nu fac nimic din toate astea, ci doar privesc tăcută în gol, buzele îmi tremură, iar inima luptă cu ghețarii vieții pentru a putea ajunge pe plajă, dar, păcat, plaja e din nisipuri mişcătoare…..

– Gata cu poveștile, la culcare, mâine avem multe de făcut!

– Bunico! Bunico! eu nu pot dormi până nu desluşesc acest mister.

Focul din şemineu se stinsese de mult, dar curiozitățile celor mici nu mor niciodată. Cu vocea răguşită întreb:

– Ce mister ai vrea tu să desluşeşti?

– Nu știu cum să explic, dar știi faza aia cum că nu ai mers cu prietenii tăi, a fost o minune!

– Asta am zis şi eu, de aceea port eu mereu vise în rucsac, iar unul dintre ele spune cam aşa: “Vei trăi frumos, iar când vei pleca din acestă lume, vei pleca zâmbind, nefiind nevoită să pleci la drum cu suferința pe chip!”

Şi uite aşa, se făcuse ora 1 noaptea, şemineul dormea adânc visând, probabil, la flăcările mângâietoare, fără de care viața lui ar fi lipsită de sens, aş fi făcut şi eu la fel, dar, ce să faci cu copiii ăștia curioşi?

– Bunico, ne mai spui o poveste?

– Ohhh! Dragii lu’ bunica, o poveste a fost întreaga mea viața şi dacă ar fi să povestesc atâtea nu am mai dormi vreo 3 luni de acum înainte.

– Noi suntem de accord.

Ei erau, dar cearcănele de sub ochii mei spuneau altceva, dar, cu toate astea, poveştile frumoase sunt create cu scopul de a fi împărtăşite, aşa că mă întind puțin, casc de câteva ori şi-ncep din nou:

– În avalanşa de lucruri deosebite, dar bizare, care mi s-au întâmplat de-a lungul timpului, un singur lucru m-a motivat să merg mai departe şi anume, sufletul de copil, pe care veşnic l-am înnobilat şi l-am îngrijit. De exemplu, eram într-o seară pe o bancă gândindu-mă la ce-ar trebui să fac: să-mi ascult inima? Să-l ascult pe tata? Sau să fac ce-mi vine pe moment? Să nu vă gândiți că ajunsesem la depresie, ci doar aveam şi eu cruciadele adolescenței. Însă, în momente de cumpănă ale vieții îmi aminteam un citat al unei cărți, al cărei autor era unul dintre supraviețuitorii de la Auschwitz. Acesta sună cam aşa: „Cel ce are un De Ce, poate înfrunta orice.„

Astfel că, cu capul în mâini şi inima ascunsă între rădăcini, o mână caldă mi-a luat mâna într-a sa şi mi-a strâns-o atât de tare, ohhh, atât de tare, de parcă o face şi acum, iar emoțiile sunt aceleaşi…..

Țrrrrrrrrrr!Țrrrrrrrrrr!Țrrrrrrrrrr!

– Fir-ar să fie! Ceasul ăsta mă enervează la fel de mult ca acum 30 de ani.

Îl opresc, mă reaşez comod pe perna moale, dar uşa se deschide brusc.

– Bunico! Bunico! Am o geantă plină cu vise, dar stomacul mi-e gol, iar unul dintre vise spune cam aşa: “Bunica face cele mai bune clătite cu gem!”.

Ioana Trifoi,
clasa a XI-a F,
Colegiul Național “Dragoș Vodă”, Sighetu-Marmației

Mai sunt oare tinerii legați de locurile natale?… E o întrebare, desigur, retorică! Cred că azi, mai mult ca oricând, tinerii sunt tentați de libertatea de mișcare, de oportunitățile fără frontiere și-și construiesc viitorul pe baze strict profesionale. Ubi bene, ibi patria!

Nicholas Cantoni, absolventul Colegiului Național “Dragoș Vodă” a plecat urmându-și pasiunea, spre capitală, fiind acceptat student la Universitatea de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” din București, Facultatea de Arhitectură, secția Arhitectură.

La începutul acestui an universitar, acum când se află spre finalul studenției, a decis să facă un pas mai mare și a ajuns la… Rouen (Franța), printr-o bursă Erasmus obținută de la Școala Națională de Arhitectură a Normandiei.

La un moment dat, Nicholas mi-a fost elev și, cunoscându-l, m-am gândit să-l provoc la o discuție, având în el un interlocutor serios, pentru a înțelege cum își managerizează drumul în viață… tinerii absolvenți CNDV – iști în zilele noastre.

Brîndușa Oanță (BO): Ai absolvit CNDV în 2013. Cum au trecut ultimii cinci ani din viața ta?
Nicholas Cantoni (NC): Vreau, în primul rând, să vă mulțumesc pentru această provocare, mă simt onorat să împărtășesc gândurile, sentimentele și experiențele mele cu publicul. Călătoria mea profesională din ultimii cinci ani de studiu a fost o adevărată aventură și a cunoscut multe trepte de evoluție. În urma terminării liceului la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, am fost acceptat la Universitatea de Arhitectură-Inginerie din Lyon în Franța, însă, posibilitățile financiare m-au determinat să-mi direcționez atenția către Facultatea de Arhitectură din Cluj unde am fost admis, dar la taxă. În urma examenului de la Universitatea de Arhitectură din București unde, din păcate, din lipsa mea de atenție nu am fost admis, mi s-a oferit oportunitatea de a da examenul de admitere la secția Conservare-Restaurare de Arhitectură din Sibiu din cadrul Universității de Arhitectură „Ion Mincu” din București unde, de altfel, am fost admis primul. Am studiat și m-am dedicat timp de trei ani studiului conservării și restaurării monumentelor de arhitectură la această facultate, decizie care s-a dovedit a fi ulterior una dintre cele mai bune pe care le-am luat vreodată pentru că, această specializare mi-a direcționat sensibilitatea și înclinația spre un domeniu extrem de greu și complex al arhitecturii, cel al protecției, conservării și restaurării patrimoniului cultural care, cred că-și va pune amprenta în munca mea din prezent și viitor. În urma absolvirii acestei facultăți și licențierii mele în conservarea și restaurarea patrimoniului, m-am decis să continui la Facultatea de Arhitectură din București, secția Arhitectură, dorință și ambiție de mult sedimentată în aspirațiile mele de viitor. În urma promovării examenului, știam că următorul meu țel este studiul arhitecturii și obținerea gradului de arhitect. În București, am intrat direct în anul de studiu III de arhitectură, unde, în următorii doi ani, m-am dedicat intens studiului în acest domeniu. În urma obținerii unor rezultate foarte bune, în anul IV de studiu de arhitectură m-am decis să aplic la schimbul internațional de studii Erasmus în una dintre țările mele predilecte de altădată, Franța, țară cu tradiție în domeniul arhitecturii. De această dată, Lyonul cu dublă specializare nu mai era disponibil dar, cu multă încredere am ales Universitatea de Arhitectură din orașul Rouen, capitala regiunii franceze Normandia, universitate foarte bună de arhitectură, pol predilect atașat Parisului care se află într-o vecinătate mai calmă decât a tumultoasei capitale a acestei țări. Și acum… iată-mă aici! În ceea ce privește căutarea unui job, practic în domeniul arhitecturii nu te poți angaja ca arhitect cu normă întreagă decât după obținerea diplomei și gradului de arhitect. În timpul studiilor știam că practica de arhitectură și experiența sunt extrem de importante așa că încă din timpul acestor ani, vacanțele de vară le-am consacrat muncii concrete în acest domeniu, ca asistent proiectant în birourile unor arhitecți importanți din București și Sibiu, iar în ultima vară am luat parte chiar și la unele proiecte importante ale Institutului Național al Patrimoniului din București cu ocazia aniversării Centenarului României. De asemenea, sub îndrumarea unor importanți profesori din Sibiu: d-na lect. dr. arh Olasz Gabriella, d-lul prof. dr. arh. Kovacs Kazmer, d-lul conf. dr. arh. Eugen Valeriu Drăgan, cărora le sunt recunoscător, mi s-au publicat două articole importante: unul a fost inclus în anul 2016 în volumul anuar al Academiei Române, secția Istoria arhitecturii și urbanismului din România, iar al doilea articol a fost inclus în unul din numerele anului 2017 ale revistei Arhitectura, cea mai importantă revistă de arhitectură contemporană românească.

BO: Cât te-a ajutat liceul/colegiul în identificarea pasiunii tale?
NC: Recunosc faptul că unul dintre cele mai bune licee din Maramureș, Colegiul Național „Dragoș Vodă” m-a format în numeroase domenii. În primul rând, în domeniile exacte: în Matematică, care a fost una din primele mele iubiri, domeniu în care am fost și olimpic, în Fizică, în Chimie, în Biologie, în Informatică, dar și în numeroase domenii umaniste: Limba și literatura română, Limba franceză, Geografie, Istorie, Filosofie, Logică etc. Din păcate, în domeniul arhitecturii, colegiul nu a fost capabil să mă îndrume și să mă pregătească pentru examenele ulterioare. Mulțumesc însă, în acest sens, d-lui profesor Petru Bârsescu, actualmente retras din activitatea la catedră, care s-a ocupat de mine în sensul studiului desenului de arhitectură, pentru pregătirea mea la examenele de mai târziu în domeniul meu predilect, arhitectura. Dânsul a avut răbdarea, bunăvoința și stăruința în a mă pregăti spre a face primul pas în formarea mea ca arhitect. Dânsul mi-a împărtășit arta de a desena corect, antrenamentul de a avea o vedere bună în spațiu și tehnica de a construi compoziții de arhitectură, urbanism și design armonioase, abilități absolut necesare examenului de admitere la Facultatea de Arhitectură.

BO: Cărui profesor sau căror profesori de la liceu i-ai/ le-ai mulțumi în mod special?
NC: Le mulțumesc în acest sens d-nei profesor Lozbă Raluca pentru interesul pe care mi l-a insuflat pentru literatura română și universală, d-nei Colopelnic Luminița pentru răbdarea și dedicația pregătirii mele pentru limba franceză și promovarea examenul DELF, d-nei Mihalache Georgeta pentru plăcerea și pasiunea studiului Chimiei, d-lui Huber Ștefan pentru rigoarea studiului Fizicii și tuturor celorlalți profesori pe care i-am avut.

BO: De ce arhitectura? Este o meserie cerută pe piața muncii?
NC: Motivul pentru care am ales arhitectura este și el multicauzal. Prima rațiune pentru care am ales acest domeniu este unul involuntar, aș spune chiar instinctiv, dorința de a construi ivindu-se în mine încă din perioada copilăriei când îmi petreceam mare parte din timp „construind” clădiri din piese de Lego. Pe măsură ce am crescut, motivul rațional pentru care am ales acest domeniu a devenit tot mai clar: arhitectura este unul din puținele domenii, poate cu adevărat singurul care unește tehnicul, științificul, materialul și realul cu arta, impalpabilul, poezia umană. Este, așadar, “știința și arta de a construi” cum spune și marele arhitect și restaurator din secolul al XIX-lea, controversatul Eugène Violet-le-Duc. În ceea ce privește întrebarea dacă acest domeniu este cerut sau nu pe piața muncii, pot spune din proprie experință, cu tristețe, că pe piața română arhitectura este un domeniu problematic, existând o mulțime de polemici în ceea ce privește poziția pe care o are arhitectul în societate, aceea că, în realitate, în țara noastră arhitectul nu este altceva decât un birou care proiectează și semnează pe bandă rulantă în schimbul unei sume de bani căutând supraviețuirea și profitul, cu excepții, evident. Nu vreau să fiu chiar atât de cinic. Deci, ca să vă răspund la întrebare, pot spune că e o meserie cerută pe piața muncii, însă, în alte scopuri decît cele pentru care a fost creată, din păcate. Dar, ca să rămânem într-o notă optimistă, am încredere în faptul că totuși, aceste probleme se vor rezolva căci, răului nu-i este dată decât secunda, în schimb, binelui și prosperității îi este dată eternitatea. Am încredere în dorințele societății care vrea să se schimbe, în mulți tineri și colegi de vărsta mea care-mi împărtășesc ideile și idealurile și în tinerii de mâine cu care împreună vom schimba această situație.

BO: Îți dorești să practici profesia pe care ți-ai ales-o în România sau preferi un job pe alte meridiane?
NC: Este o întrebare potrivită și nepotrivită în același timp, dificilă, dar realistă. Este evident că nu putem face scenarii predefinite, însă, dacă o luăm în acest mod, eu văd două scenarii posibile, nu unul. Va rămâne la latitudinea mea să aleg, bineînțeles, în cele din urmă, opțiunea cea mai bună. Știți cum se spune: „Nu poți călări doi cai deodată.” Prima mea posibilitate în conformitate cu prima mea specializare ar fi să rămân în România să practic arhitectura în domeniul reabilitării, restaurării, conservării, inventarierii de arhitectură, secțiune la care România stă foarte prost și în care este neapărată nevoie de specialiști. Dar, în mine există și dorința de a proiecta și de a concepe arhitectură contemporană, modernă. Există în mine și foc creator. Din acest punct de vedere pot spune că România nu este un mediu propice și cred că am motivat mai sus de ce. Din acest al doilea punct de vedere mă văd pe mine, ca arhitect realizat personal și profesional, mai degrabă aici, în Franța, unde mediul cultural, poziția importantă pe care o are arhitectul în societate și legislația foarte serioasă din domeniul arhitecturii și a urbanismului pusă în aplicare, construiește un mediu mult mai propice practicării profesiei.

BO: Cum e școala de arhitectură franceză comparativ cu cea românească?
NC: Despre această comparație cred că s-ar putea scrie un roman întreg, de dimensiunile Annei Karennina de Lev Tolstoi poate. Aș pune accentul pe faptul că școala românească de arhitectură este o școală foarte bună, foarte consistentă, foarte completă, riguroasă în detaliu, tehnică, demersul proiectului, studiu și profesori excelenți; însă, problema este că nu are suflet, nu are chintesență și metodologia proiectării în arhitectură. Nu are direcție proprie. În cadrul atelierelor de proiectare, de multe ori trebuie respectată ideologia profesorilor nelăsând libertate dialogului dintre profesor și student. Alteori, contrazicerile dintre doi profesori pot da consecințe catastrofale în mintea și încrederea de sine a unui student arhitect. Orice refuz, opunere, dubiu din partea studentului sunt văzute ca o dezertare de război. „Cine nu este cu noi este împotriva noastră”… Ori, această idee este total greșită fiindcă aceste nepotisme și lingușiri, absența dialogului adevărat cu profesorul duc la situația existentă, la stagnare și prăbușirea instituției. După părerea mea, profesorii, în toată autoritatea lor, nu trebuie să ignore și să extermine spiritul creativ al fiecăruia și nu ar trebui să subaprecieze potențialul din fiecare student. Ba dimpotrivă, profesorul trebuie să ajute la realizarea fiecărui proiect și să se muleze personalității fiecărei propuneri. Acest lucru trebuie să fie un motiv de bucurie, nu de invidie. În acest sens, pot spune cu convingere că, spre deosebire de școala românească, în școala franceză este dezvoltat acest potențial al propriei viziuni a studentului. Profesorul arată calea, însă studentul este cel care o clădește prin propriul său efort, în limitele și regulile jocului, căci aceste impedimente potențează și nu strivesc puterea de imaginație, cum bine știm. De asemenea, îmi place faptul că în Franța studenții sunt tratați de profesor în mod imparțial. Nu există favoritisme de niciun fel. Iubesc aceast spirit și deschidere urmate de școala franceză în cele douăzeci de universități ale sale răspândite în toată țara, fiecare cu spiritul și caracteristicile ei proprii, fiecare cu povestea și chintesența proprie, cu relația specială diferită ce se stabilește între profesori și studenți. Una dintre aceste povești le trăiesc chiar eu acum.

BO: Profesia de arhitect aduce după sine, în afară de partea de provocare, și satisfacții materiale adecvate?
NC: În România din păcate, dincolo de provocare, arhitectura nu este plătită conform cu efortul și asiduitatea arhitectului. Nu există un raport corect între eforturile depuse și remunerări, problemă de altfel prezentă nu numai în acest domeniu.

BO: Nicholas, ce sugestii ai pentru tinerii ce sunt în căutarea unui drum în viață?
NC: Sugestia mea pentru acești tineri este ca ei să-și urmeze dorința având în minte două obiective: să le placă, dar și să fie perseverenți în studiu și practicarea meseriei, adică să se și priceapă. Aceste două lucruri sunt indispensabile oricărei vocații. După cum spunea duhovnicul meu, fostul protopop romano-catolic din Sighetu-Marmației, părintele Szinovacs György: ” În meseria pe care trebuie să ți-o alegi, trebuie să ai vocație, nu delegație”. Să nu renunțe niciodată, să nu se lase impresionați de piedicile pe care ți le oferă viața, să fie persistenți în convingerile lor bune despre viață și profesie și să se purifice de principiile rele care deteriorează societatea de azi.

BO: Ce crezi că s-ar putea face la/ pentru Sighetu Marmației din perspectiva specializării tale, conservare și restaurare?
NC: Această întrebare mi se pare o întrebare prea localizată în teritoriu. Problema în România o fi ea și locală, dar, în primul rând, e generală. Din perspectiva primei mele specializări, conservarea și restaurarea patrimoniului, nu în Sighet e problema, ci în toată România în general, în proporții mai mici sau mai mari. Legislația românească deficitară în domeniul restaurării, conservării și reabilitării, face imposibile operațiunile de mentenanță, conservare, reabilitare și restaurare corectă a monumentului de arhitectură. Responsabilizarea este și ea pusă sub semnul întrebării. În acest sens, recomandarea trebuie să devină obligație pentru salvarea oricărui monument. Există de asemenea o ignoranță acută în societatea românească în ceea ce privește viitorul unei mari părți a patrimoniului aflate în ruină. În linii mari, pentru binele patrimoniului, inclusiv cel din Sighet, este necesară crearea unei legislații corecte în urbanism și arhitectură. Ignoranța din partea Parlamentului, Guvernului și autorităților care se bazează mai mult pe fondurile europene și mai puțin pe propriile investiții, trebuie combătută prin culturalizarea și educarea tuturor claselor sociale în sensul păstrării și îngrijirii patrimoniului cu restaurări locale, unde este neapărată nevoie. Nu purtăm doar responsabilitatea proprie, ci și a unei întregi civilizații pe umerii fiecăruia dintre noi. Numai în aceste condiții restauratorul/ arhitectul își poate juca rolul în mod corect și optim.

BO: Care sunt treptele de parcurs, din punct de vedere profesional, în ascensiunea unui arhitect?
NC: În primul rând, avertizez cititorii că domeniul arhitecturii este un domeniu complex, departe de superficialitatea cu care este abordat și tratat astăzi. Necesită încă dinaintea facultății o pregătire asiduă în desen tehnic și desen liber, pregătire de care orice bobo-student în arhitectură dispune, sau ar trebui să dispună. Odată intrați în universitate, anul I începe cu muncă multă și schimbarea conceptelor pe care le știau bobocii înainte. E o nouă lume care ți se prezintă în față, o lume care caută pasiunea și transpirația studentului pentru reușită. După muncă asiduă, studentul trebuie să reziste provocărilor și noilor informații pe care le dobândește în fiecare an. De la tema de proiect de arhitectură din anul I dată și formulată de profesor, studentul va ajunge în ultimul an de facultate să-și elaboreze propriul proiect, propriul studiu urbanistic, propriul context. În afară de munca din universitate, studentul nu trebuie să refuze și activitățile extrauniversitare, work-shop-urile, stagiile, eventualele șantiere pe care le poate experimenta care nu fac altceva decât să-i dezvolte spiritul tehnic, dar și cel creativ. De asemenea, experiența reală în domeniu este foarte importantă. Studentul de arhitectură trebuie să-și găsească job-uri extrașcolare care să-i asigure contactul și contractul cu lumea reală unde munca și remunerarea sunt importante: arhitectul practicant, inginerul, comanditarul proiectului, autoritățile cu care se discută și mediază validarea proiectului și începerea șantierului (Primăriile, Consillile Locale, Direcțiile de Cultură, Pompierii, Direcția Mediului etc.). Aceste experiențe dobândite sporesc valoarea studentului făcându-l mai pregătit atunci când devine arhitect cu ”acte în regulă”.

BO: Care sunt pasiunile tale extra-profesionale?
NC: Hmmm… Pot spune că am multe pasiuni extra-profesionale. Încă din perioada mea de școlar eram multilateral orientat. Îmi place foarte mult muzica în cel mai nobil sens: muzica clasică (polifoniile renascentiste, concerto-urile marilor preclasici precum Bach, Vivaldi, Corelli, Locatelli etc, romantismul lui Chopin & friends și provocarea neoimpresioniștilor din prima jumătate a secolului XX), dar și muzica modernă în toate genurile sale: rock (Nickelback, ACDC, Alterbridge etc.), new age: Enya, Enigma, jazz-ul, blues-ul (Zucchero etc), pe scurt, orice muzică bună. De altfel, am studiat nouă ani de pian la Școala de Arte ”Gheorghe Chivu” alături de regretata doamnă Stark Elisabeta, îndrumătoarea, profesorul și una dintre cele mai deosebite persoane pe care le-am cunoscut. Pianul a fost și este instrumentul meu preferat. În momentele mele grele mă refugiam în cântatul la acest instrument magnific. Îmi place, de asemenea, literatura după cum am mai spus, îmi place să dansez, sportul, istoria, geografia și bineînțeles călătoriile. A călători pentru mine înseamnă a trăi, a respira. A cunoaște oameni, locuri, obiceiuri este esențial! Îți deschide limitele și îți mărește orizontul. Nemaivorbind de faptul că pentru un student de arhitectură verbul a călători are valoare egală cu verbul a desena sau a studia. Îmi place, de asemenea, ingineria care este trup și suflet cu arhitectura. Îmi place logica, filosofia. De asemenea, cunoașterea a patru limbi, româna, italiana, franceza și engleza, mă face să-mi placă foarte mult dialogul, dicuțiile interumane, interculturale și interlingvistice. Sunt un amator al culturii, dar și al umanului, un împătimit al tehnicii pe care mi-a dat-o formarea mea într-o clasă de Matematică-Informatică intensiv, dar și iubitor nebun pentru artele de prezentare – muzică, teatru, dans, cinema – și în special pentru artele de reprezentare – arhitectură, pictură, sculptură. În două cuvinte: iubesc și mi-e sete de cultură!!!

BO: Anul viitor CNDV împlinește… 100 de ani! Cum, în ce fel crezi că ar trebui sărbătorit Centenarul școlii noastre?
NC: Am observat în acest sens un interes deosebit din partea d-lui Voinaghi Marius și a d-lui Ion Mariș de a face cercetări în privința istoriei școlii și a marilor sale personalități. Poate că în acest an centenar trebuie ca toți sighetenii să-și aminteacă cine au fost acești oameni și ce au însemnat ei pentru acea perioadă. E timpul să continuăm firul de valori pe care școala și personalitățile lor le-au desenat și pe care ni l-au pasat nouă astăzi. Să le urmăm exemplul bun și să învățăm din greșelile trecutului. Să pătrundem în chintesența istoriei de la construcția actualei clădiri (1911-1912) cu funcția inițială de gimnaziu piarist prin care Biserica Catolică prin numeroaselele sale ordine și instituții educa populația orașului, până la devenirea de azi a unei importante școli regionale și chiar naționale care sper ca în continuare să ducă mai departe misiunea predecesorilor. Eu văd această sărbătorire a centenarului ca pe o reflecție, ca pe o meditație care să ne dea tăria și puterea de a merge mai departe. O ocazie de a afla adevărul gol-goluț despre trecut, despre origini, despre țelul unei instituții de învătământ de prestigiu ca și colegiul nostru din Sighet.

BO: Ce mesaj ai pentru sigheteni? Dar pentru CNDV-iștii de ieri și de azi?
NC: Mesajul meu pentru sigheteni este următorul: Dragii mei, regăsiți-vă inocența de altădată! Regăsiți în voi originile, intelectul, rațiunea, luciditatea, pasiunea pentru viață și voința de a merge mai departe! Regăsiți voința de progres cultural, actualmente în criză! Regăsiți binele din voi și atunci veți fi cu adevărat fericiți!

Pentru CNDV-iștii de ieri, poate chiar și foștii mei colegi, mesajul meu este să continue lupta cea bună pe care am început-o împreună însă pe căi diferite, iar CNDV-iștilor de azi, le urez să fie încrezători în forțele proprii, să facă ceea ce este bine pentru ei și semenii lor. „Credendo, vides” („Crezând, vei vedea”).

BO: Mulțumesc Nicholas pentru interviu și… maxim succes în viață!
NC: Sunt onorat pentru oportunitatea acestui interviu și vă mulțumesc pentru gândurile bune! Mulțumesc că v-ați gândit la mine! Ne revedem în curând!

Brîndușa OANȚĂ

100 de ani – 100 de absolvenți de elită: Liceul “Dragoș Vodă” /CNDV – 1919 – 2019!

Începînd de mâine, în această secțiune vom publica interviuri, portrete ale absolvenților de ieri, alaltăieri și…. din secolul trecut, care au performat în diverse domenii (științe exacte, artă, literatură, etc.).

Până anul viitor, în 10 octombrie 2019 când se vor împlini exact 100 de ani de la demararea oficială a cursurilor la Liceul “Dragoș Vodă”, marcată de cuvântul de deschidere rostit de primul director, dr. Eugen Széles, sperăm să putem publica și volumul “100 de ani – 100 de absolvenți de elită. Liceul “Dragos Vodă”: 1919 – 2019”, o selecție din aparițiile de pe site-ul nostru.

De mâine, la secțiunea ”#CNDV 100”, începem să publicăm portrete/ interviuri cu absolvenți remarcabili ai Liceului “Dragoș – Vodă”. Încercăm să vă oferim cel puțin un interviu/ portret săptămânal.

Aștepăm și sugestiile voastre, dragi prieteni cititori, pentru a include la această secțiune foști absolvenți ai Colegiului Național “Dragoș Vodă”/ Liceul “Dragoș – Vodă” care sunt nume de referință în domeniile lor de activitate.

Ne vom bucura împreună de reușita sighetenilor noștri “dragoșiști” răspândiți în toate colțurile țării și ale lumii și la anu’ să marcăm Centenarul cât mai… spectaculos!

Salut, Sighet!