Profesorul dr. Nuţu Roşca s-a născut în ziua de 17 martie 1932, în comuna Bârsana. Primele patru clase le-a făcut la şcoala din localitatea natală, după care a urmat gimnaziul în Sighetu Marmaţiei şi tot aici a studiat la Liceul „Dragoş Vodă”, unde a obţinut şi bacalaureatul. În anul 1968 a absolvit Facultatea de Filologie – Universitatea „Babeș Bolyai”, obţinând Diploma de licenţă în filologie. În 1972 a reuşit la concursul de admitere la doctorat la Universitatea din Bucureşti, iar în anul 1978 a obţinut titlul ştiinţific de Doctor în Filologie.

A fost cadru didactic la mai multe şcoli din localităţile: Bârsana, Strâmtura, Sarasău, Iapa. În Sighetu Marmaţiei a predat la Şcoala Nr. 2, la Liceul Pedagogic, la Liceul Industrial nr. 2, la Liceul „Dragoş Vodă”. S-a pensionat în 1994. Profesorul Nuţu Roşca a fost şi director de şcoală, îndrumător la lucrări de gradul I, lector la Universitatea Populară din Sighetu Marmaţiei. A fost timp de mai mulţi ani preşedinte al Cenaclului literar „George Coşbuc” din Sighetu Marmaţiei, prim epitrop al Catedralei Sf. Arh. Mihail şi Gavriil din Sighetu Marmaţiei, preşedinte al Societăţii Filologice din Sighetu Marmaţiei, redactor la publicaţiile „Speranţa”, „Dor” şi „Ţara Maramureşului”, deputat eparhial în patru legislaturi. Profesorul Nuţu Roşca a făcut cercetări de specialitate, a publicat studii de lingvistică, literatură şi istorie laică şi bisericească, a susţinut numeroase comunicări ştiinţifice la diferite simpozioane, conferinţe, congrese, organizate de biblioteci, muzee, inspectorate şcolare, universităţi şi alte instituţii laice şi bisericeşti.

A fost distins cu titlul de “Cetățean de onoare” al Sighetului în anul 2012!

Vă invităm să ascultați ultimul interviu cu dl. profesor dr. Nuțu Roșca, realizat de „Salut, Sighet!” în anul 2017:

Profesorul Nuțu Roșca a publicat 25 de cărţi, a colaborat la publicarea altor cărţi împreună cu alți autori, a publicat numeroase studii şi articole, a susţinut comunicări ştiinţifice la multe simpozioane de interes local, dar şi național. Despre domnia sa au publicat referinţe importante personalităţi ale culturii românești.

Dintre cărțile publicate amintim: Închisoarea elitei româneşti. Compendiu, Editura Gutinul, Baia Mare, 1998, 164 p., ed. a II-a, Tipografia Aska Grafika Sighetu Marmaţiei, 2006, 192 p, Mănăstirea Bârsana. Album, Tipografia Marinex, Baia Mare, 2000, 56 p., Mănăstirea Săpânţa – Peri, Tipografia Marinex Print, Baia Mare, 2003, ed. a II-a, 2007, 130 p., Onomastica din Valea Izei, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş, Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 2003, 350 p., Lirică populară din Maramureş, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2005, 258 p., Zbor de rândunică, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, 108 p., Fluviul Timpului, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, 156 p., Mănăstirea Bârsana, Tipografia Aska Grafika, Sighetu Marmaţiei, 2008, 250 p., Urcuş spre minune, Tip. Aska Grafika, Sighetu Marmaţiei, 2010, Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Maramureş, Tipografia Aska Grafika, 2015 etc.

N.r. Mulțumim domnului prof. Ovidiu Roșca pentru o parte dintre fotografii!

Urcuș lin spre cer, Domnule Profesor! Condoleanțe familiei apropiate/ îndoliate!

Înmormântarea va avea loc la Capela cimitirului ortodox (de lângă gară), joi, 15 noiembrie, de la ora 13.00.

Salut, Sighet!

C. N. „Dragoș Vodă” este o pepinieră pentru tinerii care iau în serios educația și își asumă toate eforturile pentru a ajunge la rezultate notabile. Matematica este o materie importantă pentru cei care doresc să acumuleze un bagaj suficient de puternic, astfel încât să stăpânească unul dintre domeniile în care oriunde în lume un tânăr poate ținti succesul.

Echipa elev-profesor este cheia reușitei în orice competiție. Elevii și profesorii CNDV-iști confirmă că rezultatele foarte bune sunt aduse de echipe care-și iau în serios munca și atribuțiile.

La sfârșitul săptămânii trecute (09-10 noiembrie 2018), la C. N. „Gheorghe Șincai” din Baia Mare, s-a desfășurat cea de a X-a ediție a Concursului Interjudețean de Matematică „Argument”. Au participat elevi de la școli generale și colegii naționale din județele Maramureș, Bihor, Satu-Mare, Bistrița Năsăud, Mureș, Sălaj și Cluj.

Tinerii matematicieni CNDV-iști, îndrumați de profesorii Loredana Bedeoan, Amalia Mihu și Vasile Giurgi, au adus acasă nu mai puțin de 14 premii:

•  clasa a V-a: Brad Cella – premiul II; Ardelean Mihai – mențiune; Blaga Dorin – mențiune
• clasa a VI-a: Florea Vasile Alexandru – mențiune specială; Petrovan Rareș – mențiune specială
• clasa a VII-a: Grigor Mihai – mențiune specială
• clasa a VIII-a: Giurgi Bogdan – mențiune specială
• clasa a X-a: Lazăr Laurențiu – premiul I; Treista Georgiana – mențiune
• clasa a XI-a: Corneștean Jasmina – mențiune; Țiplea Ștefan – mențiune specială; Fernea Tudor – mențiune specială; Spaczai Carla – mențiune specială
• clasa a XII-a: Cotârlan Codrin – mențiune specială

Profesor corector, Cornel Tivadar; profesor însoțitor, Ileana Petrovan.

Felicitări și succes în următoarele competiții elevilor și profesorilor de la cel mai performant liceu sighetean!

Șef de catedră, prof. Vasile GIURGI

Am trăit să o văd și pe asta! După ce la colțul Colegiului Național ”Dragoș Vodă” au fost așezate două bănci (probabil, pentru relaxarea minților obosite) și două felinare (or fi având lumină roșie?), a apărut o tăbliță cu o inscripționare cel puțin bizară vis-a-vis de prestigiul unui colegiu național.

La drept vorbind, avem ”monumentul” cuiului, maxi-scaunul, de ce nu și un colțișor vesel pentru obosiții elevi de colegiu (având în vedere că la nici 200 de metri există două baruri!).

În schimb, nu avem o sală de spectacole (exploatăm la maximum Sala „Monica Chifor” de la Școala de Muzică), nu există un cinematograf, Casa de Cultură ne-a fost confiscată fraudulos – așa că, ce ne mai mirăm de ce a apărut la colțul CNDV…

Pe când bustul primului director al liceului, dl. prof. dr. Eugen Szeles (de exemplu…)?!

Oare Inspectoratul Școlar știe despre această găselniță ieftină? Ce părere are?

Ras Publica

În perioada 12 – 23 noiembrie 2018, Colegiul Național ”Dragoș Vodă” din Sighet participă la ”Ziua Ștafetei”, un eveniment inițiat de Fundația ”Terre des hommes” în 2012 și la care participă anual peste 2.500 de tineri. 

„Ziua Ştafetei” celebrează dreptul tuturor tinerilor de a participa în societate și se desfășoară în fiecare an în noiembrie, cu ocazia Zilei Internaționale a semnării Convenției privitoare la Drepturile Copilului ce are loc pe 20 noiembrie.

Conceptul este următorul: pentru o zi, tinerii “preiau” meseria visată, pe care au decis că vor s-o experimenteze. Această zi specială este apoi pregatită de către mentor oferindu-le oportunitatea de a vedea cu adevărat ce înseamnă exercitarea profesiei alese. Mentorul va ghida tinerii pe parcursul zilei și chiar va încurajara implicarea tinerilor în luarea deciziilor.

În calitate de coordonator al campaniei am avut o discuție cu elevii înscriși despre posibilele profesii de abordat, unele au părut o adevărată provocare, poate chiar porninid de la ideea că nu te-ai fi gândit să ai o asemenea profesie. În urma discuțiilor am obsrvat că unii elevi sunt confuzi în legătură cu alegerea unei profesii, alții foarte determinați, dar, cei mai mulți par centrați doar pe anumite profesii.

Aș vrea ca în urma acestei experiențe să li se schimbe perspectiva și, de ce nu, chiar să se gândească cu plăcere și la alte oportunități de pe piața muncii și, cine știe, din rândul lor să se desprindă viitori profesori.

Proiectul reprezintă o provocare și pentru mine, dar partea de distribuire a elevilor și găsire a mentorilor s-a încheiat, putem să predăm ștafeta. Bineînțeles, am contat pe ajutorul colegilor care au acceptat provocarea de a se implica în acest proiect: prof. Crina Voinaghi, prof. Brîndușa Oanță, Simona Havrileț, bibliotecar.

Abia aștept părerile și descrierea activităților pe care elevii le-au experimentat în această campanie! (prof. Simona Nodiș, consilier educativ)

Fundația ”Terre des hommes”, care organizează campania ”Ziua Ștafetei”, este înființată în 1960 în Elveția și activează în peste 35 țări ale lumii. A avut o prezență neîntreruptă în România începând din anul 1992, contribuind la îmbunătățirea sistemului de protecție a copilului, reforma asistenței sociale și facilitarea participării copiilor la dezvoltarea propriei comunități.

Salut, Sighet!

Încă din primele secole s-au remarcat numeroase invenții și descoperiri realizate de anumite persoane, acestea fiind supranumite și ”oameni de succes”. După analiza atentă a carierelor acestor oameni, Richard St. John a observat un pattern comun, niște elemente care s-au regăsit în viața tuturor, indiferent de domeniul de interes al fiecăruia, printre ele remarcându-se în prim plan focalizarea, insistența, munca, pasiunea, altruismul si ideile. Toți pașii menționați anterior contribuie la determinarea succesului, dar niciunul nu este complet fără perseverență.

Perseverența este elementul definitoriu al succesului. Nu pasiunea, nu dedicația, nu ideile. Există mulți oameni cu un talent deosebit, cu niște idei complet inovative sau care muncesc 12 ore pe zi, dar care renunță după o lună, după un an, după trei ani. Succes instant? Nu, nu s-a inventat încă termenul acesta. Cu toții ne așteptăm ca atunci când investim efort într-un anumit lucru să vedem cât de curând un rezultat: faimă, bani, satisfacție interioară. Iată, totuși, că succesul nu vine imediat. Ba mai mult, se întâmplă de cele mai multe ori ca studiile și experiența să nu ducă la succes nici după 5 ani. Ajunși în acest punct, cei mai mulți se plafonează sau se reprofilează pe un alt domeniu, în loc să persiste.

Studiile demarate de Richard St. John arată că succesul real are nevoie de 10 ani de muncă pentru a se instala. Zece ani de muncă, răbdare și persistență, precum în cazul unor personalități precum: Albert Einstein, căruia i-au trebuit 10 ani până să descopere Teoria Relativității; Mozart, a cărui prima operă de succes a fost lansată abia la 10 ani după apariția publică, sau chiar și David Baldacci, Ken Bredshaw si Steven Spielberg. Să nu uităm, desigur, că și Cicero afirma că „Începuturile tuturor lucrurilor sunt mici.”

De amintit este și faptul ca nu există succes fară eșec. Oricât ne-am dori să fie altfel, se pare că eșecul este o parte integrantă a drumului spre succes și, poate, ca în loc să ne temem de el, ar trebui să îl înfruntăm la fel cum au mai facut-o mulți alții înaintea noastră. Persistența în eșecuri poate fi chiar mai dificilă decât persistența în timp, dar duce la același lucru, la succes. Geneticianul Josef Penninger, cel care a descoperit o proteină care oprește creșterea tumorilor în cazul cancerului de colon, spune că greșește în 90% din experimentele sale. Totuși, persistența sa în muncă a dus nu doar la succes si recunoaștere, ci și la un mare bine umanității.

Pentru unii, un eșec răsunător poate fi faptul că nu au intrat la facultatea la care au dorit sau că nu au obținut jobul pentru care au aplicat. Pe alții, însă, niciun eșec pare că nu-i poate opri. Acesta este și cazul lui Seth Godin, a cărui carte a fost respinsă de 950 de ori până a fost publicată. Un eșec te poate opri doar dacă îl lași tu! De asemenea, următoarea situație evidențiată are rolul de a contura spusele lui Cicero: ”Caracterul fără inteligență poate multe, însă inteligența fără caracter nu valorează nimic.”

În jurul anilor 1955, în sudul Bronxului, David Levin, tânăr absolvent, hotărăste sa înființeze Academia KIPP, instituție care s-a remarcat pe locul 5 al școlilor din New York. Toți cei 38 de elevi dintr-o clasa beneficiau de metode inovative de predare a cursurilor, lucru care a avut repercusiuni asupra absolvirii școlii generale, aceștia ocupând primele locuri ale liceelor de top. Analizând mai multe generații absolvente ale acestei instituții, David Levin a observat că doar un număr de 8 elevi dintr-o promoție a avut parte de o diplomă de absolvire a universității. Cunoscând acești copii, a observat că nu erau cei care au excelat în școala generală, ci aceia care prezentau anumite trăsături pozitive de caracter, precum: optimism, energie, bunătate, creativitate, generozitate etc.

Adolescența este perioada perfectă pentru a reuși, și nu doar pe plan profesional, ci și ca oameni, prin construirea personalității, a unor tipare proprii după care să ne ghidăm viața, fiind astfel nu doar oameni de succes, dar și de valoare.

Adriana ȘTEȚCA,
clasa a XI-a E,
C. N. ”Dragoș Vodă”

Cristina Lupu, director de programe la Centrul pentru Jurnalism Independent București (CJI), mentorul echipei de profesori de la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, a fost prezentă la Sighet, joi și vineri, 01-02 noiembrie 2018 și, împeună cu elevii CNDV – iști selectați, a “inaugurat”…. Laboratorul de educație și cultură media.

Deși foarte presată de timp și “încărcată” la maximum cu activitățile pe care le coordonează, Cristina Lupu și-a făcut timp pentru a-mi răspunde la câteva întrebări:

Brîndușa Oanță (BO): Ce-ți vine-n minte când te gândești la Sighet/ Maramureș?
Cristina Lupu (CL): E a doua oară dar, de fapt, aș putea să spun că, pentru mine e prima dată când vin la Sighet. Data trecută, am fost așa, în goana unei mașini și-am traversat orașul și n-am apucat să văd foarte multe. Nu că acum aș fi apucat, dar am beneficiat de oarece introducere în oraș și consultanță, și cred că asta crește foarte mult calitatea experienței.

În momentul în care zici Sighet, într-o primă fază, zici Memorial (încă n-am apucat să ajung acolo, dar încerc să-mi fac curaj să ajung). Mi se pare că este una dintre experiențele pe care trebuie să ți le asumi, chit că nu-i ușoară. În același timp, când zici Sighet, zici un loc deosebit de frumos. Am avut și noroc de toamna asta generoasă, foarte caldă și foarte frumoasă, poți să vezi străduțele și oamenii, într-un ritm mai adecvat cu locul.

BO: Care sunt noutățile proiectului “Predau educația media” pe care CJI îl implementează împreună cu echipa de profesori de la CNDV?
CL: Proiectul a început în 2017 într-un moment în care noi ne gândeam cum să-i facem pe profesori să fie mai aproape de lumea în care sunt elevii lor. Și, ne-am imaginat proiectul acesta, care-și propune să învețe profesori cum să introducă “bucăți” de media, sau despre media, la materiile pe care le predau. Din perspectiva noastră, abordarea aceasta poate să meargă pe aproape orice materie, dar, pentru că suntem la început, o testăm doar pe câteva materii. Am făcut o analiză de programă școlară, și-am văzut unde se potrivesc lucrurile cel mai bine, pentru a nu fi un proces forțat, și a nu ne îndepărta de ceea ce trebuie să predea profesorul la clasă, ci am mers pe competențele pe care profesorii chiar trebuie să le dezvolte la copii. Și-am ales limba română, limba franceză, limba engleză, istorie și socio-umane. Așa că, în acest moment, la aproape doi ani de proiect, lucrăm cu 92 de profesori din 43 de orașe și, ajungem anul acesta, undeva la 12.000 de elevi.

După cum poate ai descoperit și tu deja, pentru multă lume este foarte neclar ce faceți voi la clasă. În general, când spui educație media, cei mai mulți se gândesc că-i învățam pe elevi să devină jurnaliști sau că le spunem că internetul e rău și că trebuie să nu mai stea pe rețele sociale sau, în cel mai bun caz, că vă învățăm cum să folosiți tehnologia la clasă. Durează un pic să putem explica cât de complex este demersul: că vorbiți despre legi și Constituție, despre bună guvernare, despre diferența dintre informație și opinie, despre cum ne alegem sursele și cum verificăm credibilitatea unei surse. Că discutați despre cum o informație se transformă în știre și de ce este important să fii informat, despre propagandă, despre dezinformare și despre fake news. Și că îi invățăm pe elevi care sunt drepturile și responsabilitățile în calitatea lor de creatori de conținut. Toate acestea se potrivesc cu obiective care există deja în programele școlare. Nouă, în momentul acesta, proiectul ne-a depășit așteptările, profesorii sunt mult mai entuziaști decât ne așteptam noi să fie. Bine, într-o primă fază sunt speriați, pentru că își dau seama că este foarte greu, profesorii care au venit în proiect n-au prea știut nici ei la ce să se aștepte. Se gândeau și ei că o să-nvețe ceva cu media, cu folosirea tehnologiei la clasă. Ei, și după săptămâna de școală de vară la care participă, își dau seama că s-au băgat într-un demers mult mai mare.

Pentru noi, să avem patru profesori din același liceu (Claudia Hotea, Crina Voinaghi, Brîndușa Oanță, Marius Voinaghi), aici, la Sighet, a fost o bucurie mare. Și este și o mare oportunitate: fiecare dintre profesorii implicați predă o materie diferită, dar au și clase comune, iar asta ne ajută pe noi să testăm modele de intervenție diferite.

BO: Ce așteptări/ rezultate realiste aveți în urma implementării acestui proiect?
CL: Pentru noi, un ciclu complet, în care să vedem rezultate pe care chiar să putem să le măsurăm, se întâmplă în momentul în care profesorul lucrează cu copiii din clasa a 9-a până în clasa a 12-a, pentru că poate să construiască treptat, prin informațiile pe care le oferă. Vrem ca acești copii să facă diferența între informație și opinie, să înțeleagă de ce e important să se informeze, să-și aleagă sursele de informație, să consume jurnalism de calitate. Să înțeleagă de ce e important să plătești pentru jurnalism, iar asta este o provocare nu doar pentru copii, avem o discuție și cu profesorii, cu adulții, să înțeleagă care este rolul jurnalismului în viața unei comunități și cum nu poate el să existe în afara implicării publicului. Într-un final, scopul nostru este ca acești adolescenți să fie cetățeni implicați, care gândesc cu capul lor și care iau decizii în cunoștință de cauză.

BO: Proiectul „Predau educație media” este implementat de către Centrul pentru Jurnalism Independent. Să le spunem cititorilor noștri în ce constă, de fapt, activitatea CJI-ului.
CL: Centrul pentru Jurnalism Independent împlinește anul viitor 25 de ani, suntem unul dintre cele mai vechi ONG-uri din România. Am fost înființați în momentul în care niște americani au venit și au zis: ce faceți voi aici nu este jurnalism și au pornit niște centre în mai multe țări din regiune, iar noi am fost unul dintre ele. Într-o primă fază am pregătit jurnaliști, după aceea am lucrat cu șefii lor, cu editorii lor, cu patronii lor. Am pregătit comunitatea jurnalistică. Apoi a apărut internetul și am ajuns la concluzia că trebuie să lucrăm și cu publicul, pentru că nu poți să ai conținut jurnalistic de calitate în absența publicului. Și așa am început să lucrăm și cu oamenii care nu sunt profesioniști în media.

BO: Care sunt resursele CJI-ului?
CL: În acest moment, echipa fixă a CJI-ului este reprezentată de patru oameni. Avem câțiva voluntari care ne ajută și care ne fac viața mai ușoară în momentele în care putem să-i folosim. Lucrăm, atunci când este cazul, și cu experți din anumite domenii. Avem câteva proiecte mari pe care le ducem și este, de multe ori o provocare să le implementăm în momentul în care se întâmplă activități în același timp, dar facem treaba asta de atât de mult timp, încât ne-a devenit o a doua natură. 

Donatorii sunt, în principal, donatori instituționali. Programul acesta, “Predau educație media”, este făcut în parteneriat cu Romanian-American Foundation care a acceptat pariul nostru că așa ar trebui predată educația media. Pe lângă RAF, Fundația Friedrich Naumann ne sprijină în organizarea unora dintre workshopurile pentru elevi, printre care și cele de acum de la Sighet. Iar, în ultima perioadă, am acceptat o nouă provocare – să convingem „oamenii obișnuiți” că este important să investească în educație și, de ce nu, în jurnalism, donând pentru proiectele noastre.

BO: Ți se pare că elevii zilelor noastre, impregnați de tehnologii ultra-sofisticate sunt receptivi și la valențele “pașnice” ale educației media?
CL: Copiii reacționează foarte bine. În unele momente, poate la început, plecăm de la ideea: ei, ce-o să ne-nvețe oameni aceștia, că noi știm, suntem deja acolo, le folosim, știm mai bine ca ei. La final, ajungem la concluzia că și noi și ei învățăm foarte multe despre cum funcționează media. Ei sunt foarte tehnologizați, în sensul că folosesc tehnologia constant. Dar, nu știu foarte multe lucruri despre tehnologia aceea, nu citește nimeni termenii și condițiile, așa că nu-și pun problema, ca și noi de altfel, ce înseamnă de fapt că un serviciu este gratis, care sunt datele personale pe care le dau despre ei rețelelor sociale, de exemplu. Mai mult, nu se gândesc la modul în care acestea pot să fie folosite la potențialul maxim, ca să nu fie doar un instrument de distracție, ci un instrument de creștere personală și, de ce nu, creștere comunitară.

BO: Joi și vineri te-ai întâlnit cu elevii sigheteni de la CNDV, în cadrul atelierelor de lucru. Cum i-ai simțit?
CL: Foarte-foarte mult mi-a plăcut. Pe lângă faptul că mi-a plăcut foarte tare colegiul, și atmosfera asta, de instituție relevantă pentru comunitate! Dar, să mă întorc la copii… copiii au fost extraordinar de faini! Și au rezistat, au realizat performanța de a sta tot seminarul, fără să înceapă să bată (prea tare) din picior. Ceea ce e mare lucru, pentru că noi „aruncăm” în ei cu foarte multe informații diferite și uneori destul de complexe și ne gândim că poate ar trebui s-o luăm mai ușor și să mergem cu pași mai mici, în sesiuni mai scurte, dar mereu avem ideea că dacă venim până la Sighet sau, dacă mergem până la Botoșani sau Dorohoi, sau Bistrița sau Satu-Mare unde avem noi cursuri, încercăm să folosim timpul cât de mult și cât de plin putem.

BO: Încotro se-ndreaptă tineretul?… Dar România?
CL: Tineretul se îndreaptă…. încă nu știu încotro se îndreaptă tineretul. Din câte văd, tineretul cu care lucrez eu, nu se-ndreaptă spre România. Vrea să plece mâncând pământul, pentru că tinerii au sentimentul că nu există foarte multe lucruri pentru ei aici, și, de multe ori, nici nu poți să-i contrazici. Se gândesc la burse, se gândesc la locuri în care să se simtă în siguranță, să se simtă respectați. Noi nu lucrăm doar cu elevi de la licee de elită, mulți dintre profesorii noștri predau la licee tehnologice, în comunități foarte mici și foarte sărace, așa că, mereu oscilăm între cele două realități. Acolo, de multe ori supraviețuirea de la o zi la alta este principala provocare a adolescenților. Copiii cu care lucrez îmi dau speranță că mai avem o șansă ca societate, dar tinerii nu au cum să fie cu mult mai buni decât sunt adulții, pentru că ei învață de la noi și, de foarte multe ori reușim să stricăm lucrurile foarte tare în ei. Pentru mine este uluitor să văd cum, în momentul în care lucrez cu cei mici, de clasa a 5-a și a 6-a, ei sunt plini de energie, și de întrebări și nu le e frică să vorbească, iar în momentul în care ajung să lucrez cu liceeni descopăr niște omuleți timorați de ideea: oare ce crede ăla despre mine? cum o fi dacă spun asta? da’, oare o să mă judece? da’, oare o să creadă că-s prost? dar, oare, o să se supere pe mine? Și cred că asta este o mare problemă a noastră, a adulților.

BO: Mulțumesc pentru interviu! Ne revedem în primăvară, la anul, în București, cu următoarea activitate pentru profesori!
CL: Ne vedem cu singurantă, și, tot la anul, ne vom vedea iar aici cu două noi seminarii pentru liceeni. Acum că am învățat drumul și am descoperit orașul, promit că ne vom întoarce mai des.

Proiectul ”Predau educație media! – Laboratorul de educație și cultură media”, realizat în parteneriat cu Romanian-American Foundation, urmărește să implementeze elemente de educație media în programele educaționale de liceu pentru disciplinele umaniste, pentru ca tinerii să înțeleagă și să respecte rolul media într-o societate democratică, să distingă informația de propagandă și să folosească responsabil rețelele sociale.

Puteți susține programele CJI cu o donație recurentă AICI

Brîndușa OANȚĂ

Cristina Lupu, fost reporter special la Evenimentul Zilei și specialist PR la o firmă de relații publice și comunicare, actualmente director de programe la Centrul pentru Jurnalism Independent București (CJI), mentorul echipei de profesori de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, implicată într-un proiect de educație media ce se va desfășura pe parcursul a doi ani, va fi prezentă la Sighet, în perioada 01-02 noiembrie 2018, în cadrul primei etape a programului strategic ”Predau educație media! – Laboratorul de educație și cultură media”, etapă axată pe ateliere de lucru cu elevii CNDV-iști.

În așteptarea și pentru promovarea workshop-ului, câțiva elevi din grupul-țintă (Alin Tomoiagă, Bogdan Godja, Maria Voinaghi și Ioana Trifoi) au pregătit un prim exercițiu media – afișul (stânga sus) și materialul video de mai jos:

Proiectul ”Predau educație media! – Laboratorul de educație și cultură media”, realizat în parteneriat cu Romanian-American Foundation, urmărește să implementeze elemente de educație media în programele educaționale de liceu pentru disciplinele umaniste, pentru ca tinerii să înțeleagă și să respecte rolul media într-o societate democratică, să distingă informația de propagandă și să folosească responsabil rețelele sociale.

Brîndușa OANȚĂ

Blocați într-un colectiv de oameni
Agitați, căutători de valori materiale, speriați că poate mâine și viața dispare.
Trăim în neantul psihicului,
iar oroarea produsă duce către disperare.

Facem revoluție sau rebeliune?
Prinși între granițe sau teritorii?
Ieșim afară și începem să strigăm
Că suntem ființe fără viață
și ne-am săturat să luptăm
Cu noi înșine.
Nu avem libertate,
Putem striga cât ne țin plămânii,
Ne cheamă doar pământul
Căci ne aud numai străbunii.

Asta e vremea în care ne înconjurăm cu ruine,
Epoca de tablă în care o să apară a IX-a Cruciadă.
Mentalitățile au rădăcini adânci,
Nu poți să evadezi din iadul ce singur îl gândești,
Totul e întipărit încă din copilărie
Când observi oamenii care trăiesc în sclavie.
Resemnare, nu vreau să trăiesc prin răzbunare
Dacă te lupți cu sistemul pentru a face oamenilor bine
Te poți pierde pe tine.
Inima de penița lui Cioran mi-e zgâriată
Când văd mâneci lungi în zile însorite,
urme de la lovituri, sânge pe asfalt
și când din case se aud țipetele
Se rup corzile din inimă.
Să nu te judeci niciodată cât timp ești copil,
Viața e un dar, nu un chin.

Moartea definește viața,
Viața e definită de noi.
Oamenii nu vor să își piardă aripile
și se sinucid.
Tu, copil nenăscut, ai vrut să rămâi în Rai.
Noi rămânem prinși în Închisoarea Raiului – Terra
Unde fericirea și nefericirea fac parte din același joc corupt.

Mădălina DANCI
clasa a XII-a F, C. N. „Dragoș Vodă”

Sursă foto: Pinterest

Atunci când prezentul sau viitorul ți se deschid ca şi o gură feroce de lup, te înăbuşi puțin, apoi fugi…. fugi atât de tare încât nici măcar gândurile tale nu mai sunt una cu sentimentele. Dar oare unde fugi? Unde mai poți găsi alinare? Te confrunți cu propria conștiință şi ajungi să te întrebi: „Ce să mai fac cu viața mea ? Pe ce drum ar trebui să o iau?” Şi sunt convinsă că, la un moment dat, fiecare dintre noi s-a dezechilibrat mai mult sau mai puțin de pe puntea vieții. Unii au încercat să-şi țină echilibrul, dar nu au reușit, alții, la primul vânt, s-au aruncat în tumultuoasele valuri deşarte ale amăgirii, alții au luptat, fie fizic, fie psihic pentru a ajunge la sfârșit, iar alții….. Alții, văzând obstacolul ce urmează a fi înfruntat, au ales să dea înapoi, s-au întors la 180° şi au parcurs drumul în sens invers. Cu siguranță că majoritatea dintre noi îi caracterizăm pe acești oameni ca fiind caractere slabe, niște lași, fricoși sau mai știu eu cum…. Dar nici unul dintre noi nu se întreabă dacă acestă întoarcere o fi însemnând ceva.

E suficient să mă gândesc la amarul lacrimilor secate de suspine ale unui biet bătrân, pe care întâmplător l-am întâlnit în curtea unei biserici. Senil, bătrânul, a cărui lumină din ochiul drept dispăruse în negura trecutului, ZÂMBEA, cu un zâmbet umbrit totuși de vechile amintiri şi chinuit de regrete, dar, chiar și așa, era un zâmbet sincer, iar atunci când zâmbetul vine din inimă acest lucru se simte.

Uneori mă întreb de ce trebuie să-mi satisfac eu toate curiozitățile… nu aş putea să mă adresez egoului meu, nu aş putea eu să nu mai pun atâtea întrebări? Bineînțeles că nu, am moștenit încapățânarea de la tata.  Şi din această încăpățânare fără frâu, intru în vorbă cu bătrânul doar pentru a-mi satisface curiozitatea în ceea ce privește concepțiile sale asupra vieții, ca mai apoi, să le pot compara cu ale mele, şi îl întreb: „Puteți afirma că, având toate cele câte mi-ați spus, vă simțiți un om împlinit? Ajuns la acestă frumoasă vârstă, sub ce chip credeți că se ascunde fericirea?”

Lacrimile îi mângâie uşor obrajii, le alungă pe furiș cu batista şi începe a rosti cu patos: „Am de toate: copiii sunt așezați la casele lor, am nepoți care îmi alină şi îmi înfrumusețează bătrânețea, mă iubesc necondiționat, dar, cu toate acestea, fericirea mea a dispărut în urmă cu 9 ani, corul îngerilor avea nevoie de glasul ei, iar cerul mi-a răpit-o, a luat-o pentru a-i fi o lumină prețioasă, o gingașă și fragilă stea… De atunci, îmi trăiesc adevărata fericire doar prin intermediul amintirilor, este singurul loc unde inima şi zâmbetul trăiesc la aceeași intensitate, este ceea ce am mai de preț: PUTEREA, pe care amintirea ei mi-o dă în fiecare zi, putere fără de care aş fi ……” Suspină cu atâta amar încât încerc să schimb subiectul, deja mă simt prost… Mai povestim puțin şi plec cu inima îndoită și cu gândurile de-a valma.

Acestea fiind spuse, oare oamenii cărora le e teamă de viitor, deoarece simt golurile acestuia și se scufundă în trecut, pot fi numiți lași? Părerea mea este că aceștia sunt adevărații eroi, fiindcă doar cei cărora nu le va fi rușine de trecutul lor, îl vor cerceta, îl vor reconstitui și se vor întoarce cu aceleaşi emoții la el.

Singura materie și una dintre cele mai dificile, pe care fiecare dintre noi o studiem, este VIAȚA. Aici nu există zeci de capitole, ci totul se rezumă la: TRECUT, PREZENT și VIITOR. Capitole pe care fie le învățăm de bună voie, fie suntem obligați să o facem, deoarece, după căderea examenului de fizică te poți resemna, însă dacă ratezi examenul VIEȚII, repercusiunile nu vor fi aceleași!

Ioana TRIFOI,
clasa a XI-a F,
Colegiul Național „Dragoș Vodă”

Aceste două entități ar părea total independente una de alta, de parcă între ele ar fi un zid impenetrabil, care nu permite să se vadă una pe cealaltă și că s-ar afla într-o separație absolută. Dar, cum absolutul nu se prea găsește în exprimare reală, relativitatea dintre noțiuni se poate manifesta, cel puțin interpretativ, dacă nu fizic, în contur. Astfel, întemnițarea, fie că se execută în spații închise, celulare, întunecoase, în tratamente de mare cruzime, sau în spații deschise, luminate, sub soare arzător, sub efortul muncilor fizice de exterminare și al altor mizerii, ea reprezintă o greutate enormă, o viață grea, deci, aceste spații sunt «întunecate» cu un «întuneric» profund în simțire, în ambele cazuri. Acestea se produceau la modul concret, atunci când erai ținut în celule cu întuneric beznă, poate cu beton și apă pe jos, poate în lanțuri, sau cu pământ pe jos, în prezența șobolanilor (așa cum am fost eu), ca și în spațiile deschise, în arșiță, în însetare și înfometare, când greul muncii și altele îți creau trecerea în necunoștință, când lumina devenea pentru întemnițat întuneric deplin, în inconștiență temporară. Putem interpreta și altfel situațiile; de exemplu, au fost întemnițați în lanțuri, în celule cu întuneric beznă, pentru că refuzau să-și nege credința, sentimentele naționale, cinstea și-și păstrau demnitatea umană neștirbită. Nu dădeau aceste superbe calități umane la schimb: «lumina» interioară, pentru suprimarea «întunericului» concret. Aveau mulțumirea, bucuria și lumina lor interioară, în simțire și trăire deplină, iar întunericul concret reprezenta doar un «ambalaj». Tot la fel, pentru cei ce intrau în întunecime fizică, datorită arșiței, setei, înfometării și greului muncii, duceau cu ei mulțumirea, bucuria și lumina trăirii interioare, cea exterioară ce o producea, cu celelate componente amintite, reprezenta și pentru ei tot doar un «ambalaj». Iată cum întunericul poate deveni lumină și lumina poate deveni întuneric, în interpretări și simțiri diferite.

Astfel, trecerea deținutilor de la spații celulare închise, cu întunecimi-beznă, sau cu un fir de lumină strecurat printr-o știrbire a oblonului, ori în lumina difuză ce pătrundea în celulă printr-un mic orificiu aflat deasupra ușii, împrăștiată de un bec aflat pe coridorul din fața celulelor, la spații deschise, cu munci de exterminare, în arșiță, însetare și înfometare, se poate spune că în ambele situații te aflai în spații întunecate, în întuneric, sau, în același timp, că te aflai în spații încărcate de lumini interioare, aflate sub «ambalaje» concrete, de întuneric sau lumină.

În acest fel interpretez transferul meu, ca și al altora, din spațiile celulare închise, întunecate, împreună cu celelalte rele ale lor, în spațiile deschise, luminoase, cu munci de exterminare, în înfometare, în arșiță și sete: «întuneric peste tot, sau lumină peste tot, în interpretări, trăiri și „ambalaje” diferite».

1. Sub cerul liber. De la Penitenciarul Bistrița am fost transportat cu mașina la gară, pentru o altă destinație, o altă locație, din atâtea pregătite pe cuprinsul patriei. Singur, însoțit de un personaj în civil, era semn că nu eram dus pentru eliberare. În toate celelalte locuri în care am fost «cazat», tratamentul brutal, schingiuirile erau diferite de la un loc la altul, în continuu progres, parcă în întrecere între ele, torționarii dovedind mereu originalitate în comportament, pentru care se vede că aveau mulțime de variante la «depozit». Nu mă așteptam la mai bine pe unde mă vor duce, ci, dimpotrivă, observând trendul acestora, mă așteptam tot la greu, ceea ce s-a și întâmplat.

Am urcat la Deda în acceleratul de Satu Mare-București, pe un loc rezervat lângă geam, având lângă mine securistul, nu de naționalitate română, după fizionomie și vorbă. Însoțitorul mi-a cerut să tac mereu, să nu fac ceva semne suspecte și că pot privi pe geam sau să țin ochii închiși, oricât de mult! Dar starea în care mă prezentam, cu figura mea scheletică și cadaverică, dată de afecțiunile atât de grave ce le aveam, precum și decolorarea obrajilor de umbra și aerul închis și infestat al celulelor, alături de chipul dolofan și viguros, cu mina rea afișată de însoțitorul ce mă înghesuia într-un colț, spuneau totul, nu era nevoie de o altfel de deconspirare. Ajuns în București, am fost preluați de o mașină ce ne aștepta în gară și, după un traseu de ei cunoscut, am fost dus spre periferia orașului, fiind predat păzitorilor coloniei «Mogoșoaia», loc de tranzit spre alte destinații, așa cum, destul de repede am constatat; era în iulie 1952. Pentru prima dată am observat un spațiu astfel organizat, înconjurat cu garduri de sârmă ghimpată, cu câteva gherete cocoțate sus și stăpânite de soldați din trupele de securitate, cu automate pe piept, reflectoare și talăngi alăturea; în interior erau mai multe barăci cu două rânduri de priciuri, supra-etajate și înghesuite. M-am dezechipat și echipat în zeghe, mi-am lut în primire locul repartizat pe prici, o lingură și gamela, apoi am ieșit prin curtea largă, pe unde aveam voie să mă plimb. Cred că pentru oricine ar fi privit de afară acel spațiu, mai de aproape, cu gardurile de sârmă înalte și echipajul cocoțat pe ele, cu barăcile și mulțimea de uniforme zebrelite, s-ar fi lăsat cu fiori; dar nu erau lăsați să se apropie, lucrurile în nefiresc uman se ascund, se izolează.

Am ajuns acolo înainte de amiază și colonia era aproape pustie: deținuții cu însoțitorii lor au fost plecați la muncă; în acea colonie de tranzit erau aduși oameni strungiți de anchete, din penitenciare, celule, ori direct de acasă. Eu mă simțeam enorm de bine unde mă aflam și nici nu mai luam în seamă armele, paznicii lor, și respiram flămând aerul curat, îmi scufundam privirea în albastrul senin al cerului, în rugi calde, în mulțumiri către Domnul, stăteam pe spate și priveam în sus. Câtă deosebire între aceste „libertăți”, cu îngrădirile lor, față de locurile de unde veneam, din spațiile acele celulare ce te sufocau, cu zăvoarele, vizetele și tinetele lor, cu anchetele de zi și noapte ce te zdrobeau și te făceau să pierzi și noțiunea de timp, de noapte, de zi, de unde puteai vedea doar prin vreo știrbitură a obloanelor, sau de după gratii, puțină lumină albastră de cer. Diferențele acestea de condiții, de existență umană, în relativitatea lor, te făceau să pierzi adevărata lor valoare și să te simți bine, chiar să dorești să rămâi acolo, la un moment dat, deși era ceva mult sub demnitatea umană; libertatea se afla între sârme, cu atâtea alte restricții…, deci acolo îți era confiscată legitimitatea umană firească!

În aceste locații, în aceste spații fizice tridimensionale în care te aflai, indiferent dacă erai într-un lagăr, într-o colonie de muncă, înconjurată de sârme, acele opreliști agresive, sau erai într-o «locație de muncă», în jurul tău cu un cordon de securiști, două din cele trei dimensiuni ale «domiciliului» în care te aflai, îți erau confiscate, nu le puteai depăși nicicum. De-a lungul și de-a latul mergând, în mod cert dădeai peste aceste linii limită de care nu puteai trece, fie că se prezentau prin garduri înalte și duble de sârmă ghimpată, fie prin cordoanele de paznici securiști, cu automatele pe poziție; erau ca un semafor pe roșu! În schimb, a treia dimensiune, înălțimea, nu-ți putea fi blocată. Puteai privi peste acele opreliști, în înălțime, în Sus, cu neoprire, cu gânduri, cu speranțe, în trăiri și rugăciuni și să te debarasezi astfel de mizeriile de suprafață, de jos, cu cele două dimensiuni ale lor cu tot. Această singură dimensiune rămasă, trăită și folosită, te încuraja, te întrema, te făcea puternic și-ți subția chinurile provocate în abuz, cruzime, suferință și, oricum, te ajută să anulezi scopul acelor perscecuții organizate, obiectivul lor ticălos și abject, să-ți păstrezi demnitatea umană.

Am servit la prânz cea mai bună masă din ultimele 9 luni, iar seara, una și mai bună cu toți cei veniți de la muncă. După un somn odihnitor, a doua zi am fost și eu încadrat într-o brigadă și dus cu ceilalți la recoltat de roșii la un IAS, care ne oferea în schimbul muncii prestate, o masă destul de bună, incomparabilă cu ce am avut până atunci. Am fost prezent la această muncă două săptămâni; ne deplasam cu camioanele la recoltat de roșii de pe tarlale, într-un cordon de securiști, timp în care am făcut și o cură de roșii, pe ascuns, ca și alții, ceea ce mi-a prins extrem de bine, m-a fortificat puțin, poate m-a și salvat.

A sunat apoi adunarea, s-au citit multe nume, printre care și al meu, am predat și preluat echipamente și într-o noapte, tot pe ascuns, am fost duși cu mai multe camioane spre gara Basarab, unde s-a format o garnitura cu mulțime de vagoane marfă, pentru Canal.

2. Noapte de iulie prin Bărăgan. Se grăbeau să formeze cât mai repede garnitura, reușind cu greu acest lucru, cu toată gestica și înjurăturile lor, fiind o mare mulțime de oameni, unii mai dărâmați ca alții, cu atâtea suferințe îndurate de la toți. Ce-i deranja, era și mulțimea de privitori, de care, oricum nu ne puteau total izola și nu-i puteau nici evita, în acel spațiu larg și aglomerat, deși era noaptea, pe ascuns. Totuși, destul de repede garnitura formată s-a pus în mișcare, cu prioritate, o noapte de iulie prin Bărăgan, într-o căldură sufocantă, obosiți, însetați, chinuiți de nesomn, înfometați, în picioare, înghesuiți ca sardelele până la refuz, cu un singur gemuleț cu gratii în partea de sus a vagonului de marfă, cu o aerisire total insuficientă; un drum de coșmar, cu trenul fantomă ce parcurgea întinsele ținuturi mai mult pustii ale Bărăganului, prin care niște felinare atârnate în stații, în trecere, marcau din timp în timp prezențe umane. Nici aceasta nu se producea din neglijență, din lipsă de organizare, pentru că erau toate în evidența decidenților: număr de deținuți, numărul de vagoane, capacitatea lor, lungimea traseului, calculate de cei ai drumurilor CFR, «subalternii» criminalului Gh. Gh. Dej.

Spre ziuă, am intrat în perimetrul coloniilor de pe Canal, perimetrul crimelor, al morții, pe unde vagoanele erau lăsate în locațiile pentru alte chinuri și cazne. «Pasagerii» din vagoanele lăsate, erau «coborâți» rând pe rând, erau descărcați parcă la «vrac», așa cum au fost și depuși acolo, cei ce erau și cei ce nu mai erau, la un loc, în acele alte «așezări», tot un fel de închisori în spații mai largi, cu aceleași măsuri de chinuire prin munci peste puteri și multe alte tratamente de opresiune. Ultimele 2-3 vagoane au fost lăsate pe malul stâncos al renumitei colonii de muncă, de exterminare, Capul Midia, final de drum și început de alte majore suferințe.

Bărcan GHEORGHE,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet.
25.10.2018, Minneapolis