Prefă-te! (autor, Georgiana Nistor)

Măştile pe care le purtăm în fiecare zi ne definesc într-un fel sau altul. Aceste măşti sunt, de fapt, rolurile pe care noi, oamenii, dorim să le jucăm la perfecţie precum nişte actori.

Fiecare persoană alege să poarte aceste măşti dintr-un motiv primordial, frica, cel mai bun motiv să devenim persoane cu totul diferite în societate. Frica reprezintă coşmarul vieţii mele, frica de a mă exprima, frica de a vorbi în public şi, mai ales, frica de a nu face greşeli. Frica nu ne lasă să vorbim liber despre ceea ce ne place să facem, acest monstru din cartea de poveşti ne închide toate uşile din faţa noastră.

Motivul pentru care purtăm aceste măşti este pentru a ne ascunde personalitatea şi pentru a ascunde cine suntem noi cu adevărat, ne este teamă să fim demascaţi, să ne fie expus sufletul în faţa tuturor ca la o expoziţie de artă. Această teamă se naşte odată cu prima noastră dezamăgire, odată cu prima noastră dragoste eşuată. Toate aceste eşecuri ne fac să ne ascundem şi să ne izolăm în lumea noastră, lume în care nu poate pătrunde nimeni, paradisul în care ne simţim în siguranţă, în care nu putem fi judecaţi pentru deciziile pe care le luăm, şi lumea de basm în care nimeni nu ne ia la rost cu privire deciziile noastre sentimentale.

Perioada aceea în care suntem doar nişte bebeluşi e singura perioadă în care nu ştim ce înseamnă frica, e singura perioadă din viaţa noastră în care măştile nu există, în care sufletul nostru poate fi lăsat la vedere. Această perioadă este perioada în care nu putem fi răniţi. Perioada copilăriei este cea mai bună versiune a noastră, deoarece venim în această lume fără nicio grijă, fără să stăm să ne gândim cum ar trebui să ne comportăm, pur şi simplu ne comportăm cum simţim, fără să fim interesaţi de părerea altora. Din păcate, cu toţii creştem şi începem să purtăm măşti, iar la un moment dat, nu mai putem să faccem diferenţa dintre mască şi cine suntem noi cu adevărat.

Cu toate acestea, măştile nu sunt întotdeauna rele şi există situaţii de viaţă în care suntem nevoiţi să jucăm anumite roluri. Însă, cel mai important lucru e să alegi dacă masca te controlează pe tine sau tu eşti cel care controlează masca.

E frustrant, uneori, seara când merg la culcare și rămân doar eu cu mine însămi, şi încep să mă gândesc la activitatea pe care am făcut-o în ziua respectivă, reflectând foarte mult asupra măştilor pe care le-am purtat şi părându-mi rău că, din nou, a trecut o zi în care nu am avut curajul să îmi arunc măştile undeva într-un cufăr uitat de lume şi să arunc cheia într-un pârâu liniştitor care să o ducă departe .

Mereu mi-am dorit să pot fi o persoană sinceră şi neprefăcută în preajma altora… Mă simt ca într-un carusel, spunând lucruri care nu mă reprezintă şi reacţionând la fel ca toţi celilalţi doar pentru a intra într-un afurisit de scenariu care ne forţează să fim doar nişte prefăcuţi, chiar şi în faţa părinţilor noştri!

Nu trebuie să mai spun că suntem prefăcuţi în majoritatea timpului, o ştiţi deja. Orice am face nu putem să ne descotorosim de aceste poveri, de fiecare dată când suntem foarte hotărâţi să ne dăm jos măştile, ne găsim noi o personalitate prin vreun sertar care să se potrivească, şi ne promitem că povestea măştilor nu va mai dura mult, că orice poveste are şi un sfârşit, însă, totul ţine de voinţă…. de care nu prea dăm dovadă.

În mintea noastră apar sute de întrebări, la care nu găsim răspunsuri, dar nu încercăm niciodată să schimbăm această situaţie, purtăm masca în continuare, fiindcă ne complacem în această stare .

De multe ori, nici nu ne dăm seama de cât de mult timp purtăm aceeaşi mască sau motivele pentru care o facem, şi trecem liniştiţi prin viaţă fără să conştientizăm acest lucru. Problema intervine atunci când cineva ne pune în situaţia de a o da jos şi de a face faţă situaţiilor dificile fără ea.

Prefăcătoria e ceva foarte întâlnit în zilele noastre, însă, fiecare dintre noi ar trebui să vedem partea pozitivă din fiecare persoană. Cu toţii avem o parte frumoasă care ne reprezintă şi pe care ar trebui sa o etalăm mai des, să lăsăm frica la o parte şi să ne gândim mai mult la imaginea personalităţii noastre.

Autor, Georgiana Nistor,
clasa a XI-a F, C.N. ,,Dragoş Vodă”




Work in progress (autor, Sebastiana Joicaliuc)

Mereu mi-au spus să nu-mi fac casă din oameni
„Nu poți să trăiești lângă o inimă care bate atât de tare”
„Aș asurzi?”, îi întreb uneori
„Nu, dar poate ai iubi, e mai grav.”

Ei mi-au spus că două brațe și o pereche de coaste
Nu pot să-mi ofere căldura necesară
„Aș îngheța?”, îi întreb uneori
„Nu, dar poate te-ai obișnui cu temperatura.”

Au continuat să-mi spună că pielea cuiva nu e destul de groasă
Ca să-mi construiesc adăpost și să mă apere de ploaie
„Și dacă iau o umbrelă cu mine?”, îi întreb, de data asta mult mai convinsă
„O umbrelă ar fi bună”
Cădem de acord.

Azi am uitat umbrela
Și totuși ploaia e destul de călduță
Mi-am adus însă mănuși, și vopsea
Am luat și niște postere
Ca să acopăr urmele de pumni din pereți
Într – adevăr, temperatura e bună, chiar confortabilă
Și inima îmi bate tare, dar în fiecare zi are alt cântec
Geamurile sunt încă sparte
podelele pătate de la prea multe lupte
Și unele becuri încă nu ard cum trebuie
Ușile scârțâie și joacă balamalele în multe locuri
Iar din pat se mai pot auzi câteodată cuvintele pe care nu le-am putut rosti –
Fantome bântuind amintirile propriei ființe
Dar ei mi-au spus că până și iadul
Devine confortabil
Odată ce te obișnuiești cu condițiile meteorologice
Și până la urmă, fiecare își cunoaște
Sunetele propriei case

Acum mă mai sună câteodată, și mă întreabă ce fac
„Unde ești?”
„Acasă”, le răspund –
„Mereu am fost”.

Autor, Sebastiana Joicaliuc,
studentă, Jurnalism




Luciditate şi transparenţă (autor, Roxana Ungur)

Adierea de vânt uşoară îmi mângâie urechile. Crengile copacilor scrâşnesc uşor iar păsările se pitesc grăbite în cuiburile lor. Nu am văzut niciodată marea . Tatăl meu mi-a spus că e precum cerul, schimbătoare mereu. Uneori e învolburată şi primejdioasă , alteori liniştită precum cerul senin în verile cele mai călduroase. Pe plajă nisipul fin îţi intră printre deget, făcâdu-ţi parcă un masaj gâdilicios. Ce nu aş da să simt şi eu, să văd şi să mă bucur de toate aceste peisaje de-a lungul anotimpurilor. Oare o să-mi trăiesc toată viaţă visând? Visând că am în faţă oceanul infinit de speranţe privind spre apusul care lasă urme ca de foc în albastrul-verzui al mării?

Familia mea şi cu mine trăim în mijlocul Africii de Sud, înconjuraţi de bogăţia copleşitoare a copacilor şi vietăţilor imense şi minuscule. Verdele copacilor e foarte intens şi ador să mă cațăr în cei înalţi. Casa noastră este întinsă pe crengile puternice ale unui copac de baobab. Pentru a putea ajunge în casă, trebuie să urci 342 de scări, bătute uşor pe tulpina copacului, pe coaja solidă a acestuia. Copacului i-am pus numele Amneris, după numele gândacului meu preferat. E o rădaşcă atât de simpatică pe care o hrănesc cu frunzele copacului. Nu o ţin închisă, este liberă dar mereu vine la mine să mă joc cu ea. Odată, eu dormeam şi sora mea, Andreea, venind la mine în cameră ca să-şi ia peria de păr, o vede pe pat şi ţipă atât de tare, încât toate păsările din copac şi-au luat zborul. Africa de Sud e un loc interesant, unde soarele răsare cel mai frumos decât pe oricare altă parte a pământului. Ador să îl privesc din vârful lui Amneris în fiecare dimineaţă. Tata îşi petrece timpul vânând, neavând altă sursă de hrană. Restul civilizaţiei se află la o distanţă destul de consistentă. Pielea mea albă s-a transformat treptat într-un bronz ciocolatiu. Ador când tati aduce acasă vânat proaspăt de suricate. Carnea lor îmi place atât de mult! E periculos să mă îndepărtez de casă întrucât pot fi oricând atacată de gheparzi, hiene sau cine ştie ce alte animale. Nu ştiu cum tati reuşeşte să supravieţuiască în acest joc pe viaţă şi pe moarte. Fructele pe care le face copacul nostru sunt atât de gustoase. Mi-am învăţat rădaşca să realizeze acţiuni la comandă. A durat ceva timp, dar a meritat. E atât de simpatică cum stă pe spate cu piciorușele ei simpatice în sus, făcând pe moarta. Mi-a adus-o tati când am mers în România. De acolo s-a echipat cu armele necesare pentru vânat. Mama se pricepe foarte bine să gătească carnea proaspătă. Mă simt liberă aici, dar totuşi, îngrădită. Îngrădită de pericolele vieţii. De pericolele care mă pot aştepta la fiecare pas. Sunt liberă pentru că aş putea pleca oricând, oriunde, cu riscul pe care mi-l asum şi singură .

Azi dimineaţă sora mea a coborât din copac pentru a se juca cu maimuţica ei, Felixa. E tare jucăuşă, mereu stă cu ea. Fluieratul pe care îl face pentru a o chema nu durează decât câteva secunde până când să apară în fața ei. Nu îi este frică. Odată, un grup de gheparzi era pe aproape, iar Felixa a simţit mirosul lor, îndemnând-o degrabă să urce înapoi în copac. Adesea mă joc şi eu cu ele, dar rădaşca mea nu prea o suportă pe Felixa. Ei bine, nu a spus că nu o suportă, dar eu simt lucrul acesta. E geloasă.

Dimineaţa aceasta m-am gândit să fac ceva nou, diferit. Ştiam că elefanţii merg la râu să bea apă. Dacă nu pot să ating marea, pot să ating un braţ mai firav al acesteia. Aşa că mi-am pus rădaşca pe umăr şi, după ce am privit la orizont, am văzut în ce parte ar trebui să o iau.

Ştiu că îmi voi asuma un mare risc. Viaţa în care nu speri în ceva, în care nu lupţi pentru a atinge un țel, în care doar visezi dar îţi este prea frică să faci visul să devină realitate, e o viaţă fără nici un scop. Fiecare avem un scop în viaţă şi trebuie să ne focalizăm timpul şi energia pentru a putea face ca scopul vieţii noastre să se realizeze. Ştiu că acesta nu e un scop prea măreţ, dar pentru mine înseamnă mult. Îmi doresc din toată inima să văd şirul de apă care curge grăbit, să simt mirosul de nisip fierbinte…

Cum ziceam, cu Amneris pe umăr pornesc spre atingerea dezideratului principal. Îi spun mamei că merg să mă joc jos. Ea îşi vedea în continuare de cusutul hainelor, stând pe fotoliul de piele de zebră cu acele în mâna. Îmi iau din scorbura de unde ţinem mâncarea 4 picioare de suricată, şi două pietre cu care se poate aprinde focul. A, da! Să nu uit să iau şi frunze pentru Amneris.

Cobor entuziasmată scările, cu gândul că fac şi eu în sfârşit ceva interesant. Ajung jos şi iau cu mine şi pe fratele Felixei, cu care mă înţeleg foarte bine. Amneris e puţin geloasă dar am nevoie de Quasimodo care e aproape o gorilă matură cu care mă simt în siguranţă.

În faţă văd numai raze aurii. Soarele devine din ce în ce mai puternic şi mai viteaz, încercând să arate ce mult poate el să ne strice planurile dacă doreşte. Pământul bătătorit devenea din ce în ce mai umed. Cu cât înaintăm, parcă tot mai mult mă gândeam să mă întorc. Dar nu! Cel care nu-şi duce planul până la capăt nu e o persoană perseverentă. Iar când perseverezi, perseverezi până la capăt! Tatăl meu pornise mult mai devreme la vânat. Ce n-aş da să am experienţa lui!

Deja văd linia apei în îndepărtare. Întrezăresc șoimii care abia aşteaptă carne proaspătă zburând în cerc deasupra noastră. Aş alerga, dar mai am nevoie de putere.
-Quasimodo, stai, nu fugi! Trebuie să rămânem împreună !
Quasimodo mai încăpăţânat cum e el, se gândeşte să se oprească după o bună bucată de drum. Grăbesc pasul pentru a-l putea ajunge .

În sfârşit am ajuns să-mi îndeplinesc o fărâmă din visul meu măreţ. Aud susurul apei… e atât de plăcut! Nisipul…? Unde e nisipul? Credeam că… Ah, nu am calculat bine lucrurile . Credeam că şi lângă râuri voi găsi nisip. Acum realizez că aproximativ un sfert din ţelul meu am atins. Mă aşez jos şi privesc în jur. În depărtare, văd casa noastră. Mama m-a învăţat să fiu o persoană care se mulţumeşte cu ce are. Mai exact, a încercat. Eu am obiective măreţe pe care vreau să le ating .

Simt cum pământul se zguduie sub mine. „Trop, trop , trop trop”. Sunt elefanţii. Ei stau în grup. Câtă unitate există între ei! Îmi amintesc ce îmi povestea mami despre elefanţi. Atunci când leii încearcă să le atace puii, ei se pun în cerc în jurul lor. Modul lor de organizare reprezintă un model pentru multe alte animale. Poate şi pentru oameni, dar nu cunosc alte persoane în afară de familia mea care este de asemenea bine organizată. Totuşi, nu la fel. Mi-ar plăcea şi mie să fiu un pui de elefant, cu pielea aspră şi cu nasul lung. Să mă joc în apă toată ziua, simţind picurii de apă rece pe spate. Să-mi petrec zilele jucându-mă şi zbenguindu-mă. Elefanţilor nu le este frică de restul animalelor. Dacă ar fi singur, un elefant ar fi o pradă uşoară. Acum, prin mine, trece un fior. Poate nu ar fi trebuit să pornesc așa, ca un copil zurliu şi bântuit de tot felul de gânduri într-o călătorie atât de lungă. Cine ştie cu ce primejdii m-aş putea întâlni, iar eu, un simplu copil de cincisprezece ani, nu ştiu cum le-aş face faţă.

Nu pot să mai stau. Oare de ce a trebuit să fiu aici, departe de oameni, de persoane care să îmi fie aproape în afară de familie? De persoane care să-mi înfrumuseţeze viaţa prin simpla lor prezenţă, printr-un zâmbet cald şi o privire scurtă. Şi sunt înconjurată de fiinţe inferioare mie, [fără supărare Amneris şi Quasimodo].

Elefanţii deja sunt la câţiva metri depărtare, pe cealaltă parte a râului. Eu încă nu mi-am atins țelul, așa că o să-mi continuu drumul. Nu ştiu în ce parte să pornesc… încotro să o iau… Mami m-a învățat să citesc ora după poziția soarelui şi nordul după poziţia unei stele… cea mai strălucitoare stea de pe cer… cred că se numeşte Steaua polară.
Se pare că nu m-am organizat bine şi trebuie să mă întorc acasă. O să pun carnea înapoi în scorbură, sper că nu i-a observat cineva lipsa. Cu paşi repezi, mă întorc acasă. Quasimodo e încântat de idee. Iar fuge şi mă lasă în urmă.
– Quasimodo, stai, am zis să nu mai fugi!

Vine rapid înapoi şi face câteva ture în jurul meu, vesel. Nu prea cred că vrea să vină cu mine… adică, el e obişnuit cu mediul acesta, şi eu îl chinui trăgându-l după mine… mai ales pe un drum atât de lung. Urc pe treptele din lemn, iar când ajung sus, mama îmi spune îngrijorată că nu ştia unde sunt şi că m-a căutat. Avea nevoie de mine. S-a împuns cu acele şi i-a pornit o hemoragie externă. Faşele le-am pus eu bine când am făcut curat şi nu le-a găsit. Atâta doar că sora mea căutăndu-le, cu mare greu le află agăţate în cuierul din dulapul din cămară. Aşa e când faci curat, nu mai găseşti nimic!Încă sper să nu vadă sacoșa cu carne din spatele meu.

Mama merge să pregătească masa, fiind deja ora prânzului. Aşa că merg în camera mea și pun carnea sub pat până când mama o să iasă din bucătărie şi o să pot merge să o pun la loc. Merg la masă.
– Mama, tu ai văzut vreodată alţi oameni în afară de tati şi noi?
– Da, ce întrebare e asta?
– Eu de ce nu am văzut?
– Păi… o să vezi şi tu peste câţiva ani când o să vrei să te măriţi. O să mergem într-un popor şi îţi vei alege orice bărbat vrei, că oricum cred că toată lumea o să fie încântată de tine.
– Tată nu are nişte hărţi cu zonele acestea ?
– Ba da, cum să nu? Cum crezi că am ajuns până aici? Ghidându-se după lună şi aștrii?
– Şi le mai are?
– Da, dar de ce vrei să şti?
– Numai aşa… eram curioasă, mami .

În gândul meu „cum să-i spun că vreau să cutreier lumea, să caut acul în carul cu fân, să-mi îndeplinesc un capriciu ca şi un copil îndrăzneţ? Păi nu am cum să-i spun… poate am, dar… o să îi las un bilețel în care o să-i scriu ce am de gând să fac după ce am plecat.”

– Mulțumesc pentru mâncare mami, mi-a plăcut mult, întotdeauna faci mâncarea excelentă! Ești o bucătăreasă desăvârșită!
Mami se întoarce şi spune :
– Ce-ar fi să încerci şi tu? Măcar aşa nu ţi-ai pierde toată ziua şi ai învaţa să fii precum mă lauzi.
– A, da, sigur mami… cum să nu? Acuma mă duc să mă culc, sunt tare obosită.
– Vai scumpa mea obosită eşti, toată ziua ai muncit, spune mama ironică.
Nu mai zic nimic şi mă duc direct la mine în cameră. Îmi aranjez patul ca şi cum aş fi învelită şi merg tiptil în camera părinţilor. Unde pot fi hărţile alea? Caut în dulapul de sus, sub pat, sub canapeaua de piele de jaguar, nimic. Poate le-a pus în camera de birou. Aud paşi care vin grăbiţi spre cameră. Mă arunc repede la pământ, mă bag sub pat şi rămân aşa ca şi rădaşca mea dresată să facă pe moarta. Mama îşi ia materialele pentru cusut şi iese din cameră. Eu ies de sub pat şi mă lovesc cu piciorul de marginea patului. Ah,ce rău doare!Şchiopătând, deschid încetişor uşa, merg în biroul tatălui meu. În primul sertar în care caut, găsesc hărţile . Le aşez pe toate pe masă. Fasciculele de lumina sunt aşezate pe masă în ordine, ca nişte soldăţei de jucărie pregătiţi să se joace un copil cu ei. Se văd firele de praf mărunte în aceste fascicule fermecătoare . Se vede că tati nu a făcut de mult curat pe aici. Aşez cele aprozimativ 10 hărţi în ordine pe masă începând din colţ . Avem harta Africii de Sud , a Americii , Europei , Asiei..oare tati a călătorit în toate aceste ţări? De ce preferă să locuim aici în timp ce există atâtea locuri în care am putea să ne petrecem viaţa de zi cu zi. De exemplu pe o plajă , într-o căsuţa făcută din chirpici sau în mijlocul unui oraş aglomerat unde să văd în fiecare zi fețe noi. Ar fi genial! Să am şi eu prieteni şi să facem o mulţime de lucruri împreună. Să înotăm în mare, să ne plimbam şi să pierdem timpul toată ziua.

Am găsit o varianta la scară mai mare a hărţii Africii de Sud. Zona copacului nostru este încercuită cu roşu. Deci aici ne aflăm noi. Albastrul mării se află la o distanţă de aproximativ 5 degete depărtare . Scara e 1:1000 deci nu ar trebui să fie departe . Se află în vest. Deci o să pornesc… spre vest. Poate o să mă întâlnesc cu oameni. Poate o să-mi fac prieteni , o să dau de persoane fantastice, nu cicălitoare că şi sora mea.

Este ora 5 după-amiază şi notiţele mele sunt aproape terminate. Mi-am făcut o listă amănunţită cu ce am nevoie pentru călătoria mea. Trebuie să iau în calcul mai multe: dormitul, mâncatul, spălatul (da păi cum să nu îmi iau la mine săpun, şampon, trebuie să fiu curată mereu. Aşa este o femeie adevărată).

Seară, privesc vârful copacului, apusul care se îneacă în multitudinea de culori şi în farmecul desăvârşit al cerului . Mami a făcut la cină spanac. Şi acesta mi-a plăcut, deşi nu am mai mâncat niciodată. Dimineaţă totul este pregătit. Am o pătură groasă, o lanternă, o geacă groasă, o sticlă cu apă, picioarele de suricată şi câteva mere . A, da, şi periuţă de dinţi. Nu am mai pus la loc carnea de sub pat dacă o iau azi cu mine. Pietrele pentru foc sunt deja pregătite .

Înainte că mama să se trezească, după plecarea tatălui meu la vânat, încep să îi scriu scrisoarea mamei:
” Dragă mamă,
Nu te speria. Nu am dispărut. Mă aflu în căutarea visurilor şi îndeplinirea ţelurilor. O să mă întorc. Îţi promit. Te iubesc .
Cu dragoste, Roxana

Nu trebuia să îi detaliez mamei ce am de gând să fac. Probabil când o să mă întorc o să mă bătucească puţin, dar nimic nu e mai plăcut decât să şti că eşti împlinit. O să suport cu plăcere .

Las scrisoarea la mine în camera, pe pat şi cobor împreună cu Amneris şi Quasimodo spre cutreieratul Africii. Am luat harta tatei cu mine. Sper să nu se supere. O să i-o aduc înapoi . Dacă mă mai întorc.
Arşiţa dimineţii e tot mai apăsătoare
Simte că noi vrem la mare
Crede că noi ne jucăm cu ea
Dar de fapt treaba nu stă deloc aşa.

Privesc ţintă, păşesc apăsat
Visul meu se va îndeplini imediat
Cu perseverenţă voi face treptat
Tot ce alţii n-au înduplecat.

Aceste versuri îmi răsună în gând
Ştiu că le auzi, te simt vibrând
Şi radiind de schimbarea situaţiei
Te ambalezi şi creezi modulaţii
Situaţii ipotetice
Ce te scot din banal
Care te fac mare
Şi te simţi real.

După acest moment poetic realizez cât de mult mai am de mers. Busola tatei arată că mergem în partea corectă . Privesc în jos şi văd cum sclipesc pietrele în lumina soarelui . Cerul este senin şi pregătit pentru a-mi feri trupul de nenorociri. Pălăria de paie din cap cu ciucuri mexicani pe margine îmi prinde bine.

Quasimodo e obişnuit cu căldura. Ţin harta în mâna şi văd cam pe unde sunt. Au trecut deja două ore de când am pornit pe drum. Beau o gură de apă. Când o pun înapoi, văd la vreo 500 de metri un grup de jaguari care aleargă cu viteză. Nu va puteţi imagina ce sentimente îmi treceau mie prin minte! Moartea fiind cea mă crudă , ştiind că nu am făcut nimic din ceea ce mi-am propus. Urc în primul baobab pe care îl întâlnesc cu mare grabă . Nu văd nimic decât scoarţa copacului. Sunt aproape inconştienţă, de aceea Quasimodo mă împinge din spate ca să pot urca mai repede. Urc şi îmi ating umărul de o reangă mai mare şi rădaşcă Amneris este împinsă de pe umărul meu şi aproape cade în gura unui jaguar. Mă simt devastată , ruinată şi incapabilă să am grijă de cineva sau de ceva . Animalele fioroase îşi văd în continuare de drumul lor. După câteva minute în care încercăm să îmi revin , am coborât şi ne-am continuat drumul, dar nu înainte de a verifica din nou harta.

Drumul mi se pare din ce în ce mai lung. Cele 5 degete pe hartă par nesfârşite în realitate. Se văd doar copacii înalţi . Am mers aşa 4 zile . Noaptea dormeam într-un copac, cu capul pe burta moale şi pufoasă a lui Quasimodo .
Trec încă 3 zile iar rezervele mele de hrană sunt aproape epuizate. Apa am băut-o pe toată. Mai am doar un picior de suricată şi frunze pentru Amneris. După aceste 3 zile, ajung într-un sat. Erau mulţi oameni acolo. Pielea lor era mult mai închisă decât a mea. Era neagră. La cât umblu prin soare, nu m-aş miră dacă ar fi şi a mea în curând la fel de închisă. Cu emoţii mă strecor printre ei. Spune un copil ” Wie is dit ?.. Limba Afrikaans. Nu am mai auzit nişte cuvinte în Afrikaans de cel puţin 2 ani când mami a terminat de mă învăţat această limba. Deşi locuim aici, obişnuim să vorbim română. Dar învăţând limba de copil, acum o stăpânesc bine. Mă încântă ideea de a conversa cu cineva nou. Aşa că mă prezint şi îmi spune şi el cum îl cheamă . Deşi sunt puţin stângace , mă descurc bine în exprimare. Vin lângă noi o Gaşcă de copii şi ne întreabă dacă vrem să ne jucăm scăldata. Mă alătur lor imediat şi mă integrez bine deşi nu reţin nici unul din numele acestora. Probabil fiindcă nu sunt obişnuită cu astfel de nume. Nici nu am de unde . Mergem la râu deşi eu habar nu aveam ce urma să ne jucăm şi la un moment dat stăm la rând în faţă unei sălcii. Fiecare se aruncă în apă făcând o tumbă. Pare distractiv. Sare unul, sare încă unul , e rândul meu. Urc cu grijă pe creanga lăsată şi sar. Asta e tot ce îmi amintesc. Când deshid ochii văd multe perechi de ochi mari care mă privesc insistent . Mă întreb ce se întâmplă şi de ce sunt aici. O femeie drăguţă neagră cu părul creţ mă întreabă dacă înţeleg limba Afrikaans. Aprob înclinând şi ridicând din cap . Apoi ea îmi explică cum m-am înecat sărind în apă, copiii m-au scos la suprafaţă şi m-au adus în casă eu continuând să rămân nemişcată până în următoarea dimineaţă, adică acum .

E ora 10. Nu mă gândeam că e aşa greu să înoţi. Părea atât de simplu privindu-i pe ceilalţi. Primesc un bol care seamănă mai mult cu o nuca de cocos curăţată în interior cu un lichid gros şi o linguriţă medie. După ce mulţumesc pentru mâncare , gust o lingură de supă. Avea un gust extraordinar . Conţinea carne de suricată , preferata mea şi era foarte bine preparată şi condimentată . M-a întrebat femeia drăguţă dacă mai vreau un bol şi răspund afirmativ. În timp ce îmi pune, mă întreabă :
-De unde eşti ?
-Eu locuiesc nu departe împreună cu familia mea .
-Nu departe? întreabă femeia tulburată .
-Da, am pornit să caut marea , îmi doresc să văd marea şi am pornit în vest , şi am ajuns aici . Am parcurs câteva zile distanţă .
Dintr-o dată, femeia ţip :
-Sunteţi spioni ! Vreţi să ne atacaţi ! Acum vedeţi voi!
-Stai, nu, nu suntem spioni. Noi locuim aici de mult timp . Venim din România şi am vrut o viaţă liniştită şi izolată de restul lumii.
-Dacă e aşa cum spui, atunci vă rog pe tine şi pe familia ta să vă mutaţi de aici. Înapoi în ţară voastră . Dacă nu, s-a zis cu voi. Ai înţeles fetiţo? Ia-ţi maimuţa şi gândacul de aici şi mergi acasă! În 3 zile , vreau să dispăreţi din Africa de sud. Dacă nu  ne ocupăm noi de asta!
-Dar cu..
-Nimica! Pleacă. Pentru siguranţă, vin şi eu cu tine că să fiu sigură că nu mergi în altă parte .

Îmi zic în sinea mea… „acum am încurcat-o!”. Ce scandal o să facă mami când află ce am făcut. Şi totul a pornit de la faptul că vroiam să îmi fac nişte prieteni. Drumul obositor până acasă îl parcurgem parcă mai greu, mai alene decât spre destinația mea nedefinită, marea… un infinit de speranțe și așteptări deșarte deocamdată. Acea femeie ne urmăreşte foarte atent . Nu mă întreabă nimic despre animalele mele care mă însoţesc . Hm, mă gândeam că rădaşcă va ieşi în evidenţă. Sigurat este nervoasă şi frustrată că existăm . Că mâncare avem, pâine şi apă. Pâinea deja s-a uscat după atâtea zile arzătoare . Pe aici nu prea plouă.

Heei, uite ! Am ajuns la un râu! Nu l-am mai întâlnit pe drum . Ciudat ! Ce se întâmplă ? Nu mergem în partea corectă ? De ce oare? Parcă analizasem bine harta…
-Quasimodo , spun eu pe română că să nu înţeleagă femeia , ţi se pare cunoscut drumul?
Quasimodo rămâne pe loc acum . Adulmecă , şi face un unghi de 45 de grade . Se pare că am deviat drumul . Acum o să ajungem cu o întâziere de cel puţin o zi.

Dacă tot suntem la râu, decidem să facem o baie aici și să rămânem în apropiere să înnoptăm. Îmi scot șamponul și ma bucur că îmi pot curăța părul pe care nu l-am spălat de atâtea zile.
Mă simt atât de bine acum că sunt curată . Vântul cald de miazănoapte îmi usucă răbdător părul meu lung . Nu m-am mai tuns de când aveam 13 ani. Părul meu a crescut mult de atunci . Razele aprinse ale soarelui care se pregăteşte de culcare mă mângâie pentru ultima dată pe ziua de azi. Căldura uşor se risipeşte şi stelele apar una câte una pe cer. Luna este ascuţită astăzi , un sfert din cât e cea plină .
Cearceaful din ce în ce mai căptuşit devine albastru închis , precum ochii mei în lumina târzie a soarelui. Închid ochii şi adorm brusc pe burtica lui Quasimodo gândindu-mă la părinţii mei .

Dimineaţă mă trezeşte tot amicul meu, soarele alinându-mi durerea întâmplărilor nefericite de până acum . Pornim din nou la drum. Mă simt mai bine . Dar pentru scurt timp. Bate un vânt puternic dinspre sud ceea ce e cam neobişnuit . Femeia asta oare chiar vrea să îmi ruineze speranţa ?
Poate toată lumea crede că …întrucât am început să scriu despre visele mele , la final ele vor deveni realitate , pentru că aşa sunt cărţile..pline de vise şi speranţe care de obicei se îndeplinesc . Dar de ce să încep spunând finalul ? De ce să şti din primele cuvinte tot conţinutul cărţii? Unde ar mai fi parfumul cărţii , dragostea de aventură şi speranţa dacă şti ce urmează să se întâmple ? Poate..ceea ce s-a întâmplat a fost tot ceea ce am avut de spus . Poate.

Drumul e, ca de obicei, foarte lung.Căldura e ca focul de puternică . Soarele nu preferă să se ascundă după firele subţiri de nori. Nu vreau să dau cu ochii de părinţi , să aud ce îmi vor spune după ce am făcut . Mă pot aştepta la ce e mai rău .

După 5 zile de mers cu popas ,văd în depărtare falnicul nostru baubab. Femeia insistă să vină şi ea cu noi şi să vorbească cu părinţii mei. Simt cum mi se înfioară tot corpul .
Ajungem în faţă, analizez lemnele bătute în copac fiind scări . Totul se învârte în jurul meu. Ameţită de căldură, şi foame cum îmi era…clipesc …clipesc…
Deschid ochii şi mă trezesc în patul meu. Nu e nimeni în camera, în afară de mine. Ce să fac? Pot sări pe geam ,să fug departe , cât văd cu ochii. Sau…pot să înfrunt realitatea . Oare asta e realitatea? Chiar se întâmplă ? Am mii de întrebări totuşi nici un răspuns . Mii de speranţe dar nimic realizat . Uşa se deschide încetişor şi văd pe tata la uşa . Văd cum se mişcă tricoul de la bătăliile inimii . Tati vine la mine şi mă îmbrăţişează.
„Mă bucur că eşti aici”
Eu nu pot să spun nimic, mă aşteptăm la ceva cu totul diferit .
Intră şi mami în cameră, speriată, cu nişte ochi mari :
-Ioi fetiţa mea, vai fetiţa mea . Cum era să te pierd . Şi cât de greu te-am crescut , numai eu ştiu . Să nu mai pleci altu niciodată .
De fapt la asta mă aşteptam , disperare şi cam atât. Sora mea sare pe mine că mai nu mă rupe în două. Mă îmbrăţişează şi îmi împuşcă şi coloana.
– Va trebui să ne mutăm .
-Unde ? Spun eu familiară cu ideea de a pleca
– Ne întoarcem în România .
– În România … În România, auzeam ca un ecou în mintea mea. Un ecou continuu care se prelungea cu fiecare secundă care trecea .
– O să mergeţi la şcoală , o să muncim şi o să avem grijă de voi , spune tati cu o calamitate în care se simţea puţină îngrijorare.
Înainte să fi venit aici tata era constructor . Am înţeles că era foarte priceput în timpul acela . Apreciez mult pe tatăl meu pentru tot ce face pentru mine.
– Femeia cu care ai venit , ne-a îndemnat să plecăm . Altfel va aduce tot tribul asupra noastră . Avem o săptămână să ne mobilizăm şi să o luăm la drum .
-Dar avem cu ce să plătim un mijloc de transport?
Tată zâmbeşte simpatic la întrebarea mea şi spune că deocamdată o să mergem pe jos .
– O să luăm şi pe Alexis cu noi? spune Andreea
– Şi pe Quasimodo , nu? Şi Amneris ?
Tati respiră greoi şi spune clipind rar şi apăsat :
– Din păcate nu pot să vină cu noi.
Ochii mi se umezesc şi simt un strop rece pe gât . Cum să mă despart de prietenii mei? Toată viaţa o să mă gândesc la ei…de ce să nu vină?
Andreea ia cuvântul înaintea mea plângând şi sughitand :
-De ce tati? De ce nu putem ?
Tată pune uşor mâna pe umărul nostru şi spune :
– E ilegal . Maimuţele vor creşte şi nu le vom mai putea hrăni sau ascunde de restul oamenilor .

Explicaţia nu fu suficientă şi o durere adâncă intră în sufletul meu. Au fost singurii mei prieteni . Singurii care mă ascultau cu adevărat , deşi nu mă înţelegeau . Îmbrăţişarea lui Quasimodo , moale şi pufoasă îmi încălzea inima de fiecare dată. Totuşi se pare că va exista o ultimă asemenea îmbrăţişare . Singura afecţiune care îmi plăcea manifestată. De acum înainte , inima mea va fi rece pentru totdeauna .

-3 August –
Nu am reuşit să scriu în timp ce am făcut pregătiri şi pe drum spre România . Am fost foarte ocupaţi şi am muncit mult pentru a transporta totul. Nici nu vreau să îmi amintesc ce lung a fost drumul . Am mers 12 zile pe jos . Ultima îmbrăţişare a bunului meu prieten a fost un moment de care o să îmi aduc aminte toată viaţă . Cel mai emoţionant moment din viaţă mea .. Îmi năpădesc din nou lacrimile . Nu cred că o să îmi fac prieteni niciodată .

Casa în care locuim e casa bunicilor mei. Aici am locuit şi înainte să plecăm . Ei sunt foarte bucuroşi să ne vadă. Eu îi privesc totuşi că pe nişte bătrânei trecuţi prin viaţa grea . Îmi e dor de ce aveam …deşi nu aveam multe . Aici miroase ciudat . Îmi plăcea mirosul din Africa de sud . Totuşi nu e atât de cald, ceea ce e bine. Bunicu mi-a povestit că iarna , cade pe pământ o floare de gheaţă numită fulg de zăpadă . De abia aştept să văd cum arată .

Înainte să încep şcoala , mama mea îmi face dosar la un liceu , aici în apropiere . Ştiam română şi matematică pentru că s-a ocupat de mine şi era ca şi cum aş fi făcut ore particulare . Merg în fiecare zi pe stradă să îmi iau îngheţată de la magazinul de la 5 minute depărtare . Văd mereu oameni noi, fete drăguţe sau mai puţin, care se uită la mine şi la pielea mea închisă la culoare . Nu cunosc pe nimeni . Nu vreau să cunosc pe nimeni . Nu voi avea niciodată prieteni . Doar Quasimodo a fost prietenul meu.

Îţi dai seama că eu încă nu am văzut marea? Marele meu țel pentru care am fost dispusă să merg până la capătul pământului ? Nu ne era în drum spre casă. Bunicii mei , şi acum şi noi suntem în Maramureş , un judeţ plin de tradiţii , obiceiuri , istorie şi mândrie. Peisajele de aici sunt minunate deşi nu se compară cu cele din vârful baubab-ului nostru . Mami mi-a spus că nu o să mergem la mare deocamdată şi că nu o să mă lase să mai plec vreodată fără să îi spun unde . Mi-a cumpărat telefon şi mă sună din oră în oră să afle unde sunt şi ce fac şi dacă nu merg odată acasă. Tata lucrează din nou în construcţii . Dar se trezeşte mai târziu , nu ca şi în vremea în care mergea după vânat . Eu am început să citesc ce îmi cădea în mâna . Am găsit la biblioteca municipală nişte cărţi foarte drăguţe pe care le pot împrumuta oricând . Aşa am învăţat multe lucruri . Totuşi din ce citeam , niciodată nu înţelegeam un cuvânt , nu vedeam valoarea pe care o exprimă. Mă tot întrebam , ce e iubirea , şi de ce oamenii se iubesc unii pe alţii . De ceea ce mă simţeam ataşată era Quasimodo , care intră la alt tip de iubire .

Ceea ce e clar e faptul că vreau să văd marea . Nu ştiu când şi cum, dar voi reuşi . Poate ne vom întâlni cândva , pe malul marii , pe nisipul cald şi mă vei recunoaşte . Poate după ochii mei albaştrii , sau după mişcările lente şi fără nici un sens . Voi fi mereu acolo . Când voi prinde momentul nu voi mai pleca niciodată . Voi picta apusul şi răsăritul . Apoi , cu părul ciufulit , prins în coc voi sta întinsă pe un cearceaf , citind o carte de psihologie în speranţa de a înţelege oamenii. Cu o cană de cappuccino în mâna , auzind fiecare val izbit de mal ca un sunet de fundal înviorător . Te rog să nu eziţi să vii la mine. Să îmi povesteşti viaţa ta aşa cum am făcut şi eu. Pe curând!

Autor, Roxana Ungur
clasa a XI-a E, C.N Dragoș Vodă




Sighet – Festivalul Internațional de Poezie, ediția a XLIV-a

În perioada 26.09.2017 – 29.09.2017, se desfășoară a XLIV-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetul Marmației.

PROGRAM 

Marți, 26 septembrie 2017

ora 18:00 – Centrul Cultural (Sala cenaclului literar , Piața Libertății, nr. 24 A)
Seară de poezie
 Recital din creația poeților din Israel
 Moment muzical cu folkistul Gheorghe Ștețca

Miercuri, 27 septembrie 2017

ora 11:30 – Centrul Cultural (Piața Libertății, nr. 24 A)
 Deschiderea Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, ediția a XLIV-a

ora 13:00
Întâlnire cu poezia și muzica
 recital al poeților invitați din străinătate și al cantautorului Florin Săsărman (participă: reprezentanți ai cercurilor literare ale elevilor și ai catedrelor de limba și literarura română din liceele sighetene, ai cenaclurilor literare din județ)

ora 17:00
DIN ISTORIA FESTIVALULUI – prezentare de film

ora 18:00
POEZIA FĂRĂ GRANIȚE – Recital din creația poeților invitați

Joi 28 septembrie, 2017

ora 11:00 – 12:30 (Centrul Cultural, Piața Libertății, nr. 24 A)
LANSARE DE CARTE – Eveniment patronat de criticul Gheorghe Grigurcu

ora 13:00
POEZIA ÎN DIALOG CU TINERII – Întîlnire cu elevii de la : Colegiul Național „Dragoș Vodă”, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinad”, Liceul Tehnologic Forestier, Liceul Tehnologic Marmația

ora 16:00 – Localitatea Desești
SERILE DE POEZIE NICHITA STĂNESCU
 “Un poem – o melodie”, recital al cantautorului Florin Săsărman

Vineri, 29 septembrie 2017

ora 11:30 (Centrul Cultural, Piața Libertății, nr. 24 A)
FESTIVITATEA DE PREMIERE
Recital din cântecele Maramureșului susținut de Grupul vocal – instrumental al Ansamblului „MARA”

ora 13:00 – închiderea ediției 2017 a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației

Comunicat de presă – Centrul Cultural Sighet




EXCLUSIVITATE – La Sighet se va studia limba chineză!

Inspectoratul Şcolar Judeţean Maramureş, prin doamna inspector școlar general, prof. Ana Moldovan, a încheiat un parteneriat cu Institutul Confucius din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, în urma căruia profesori din China vor preda cursuri de limba chineză, caligrafie şi Tai Chi. Cursurile sunt gratuite, se vor derula pe parcursul a doi ani, cu posibilitatea de prelungire, şi se vor organiza la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei, la Colegiul Naţional „Gheorghe Șincai” din Baia Mare, la Şcoala Gimnazială „George Coşbuc” din Sighetu Marmaţiei şi la Şcoala Gimnazială „Nicolae Iorga” din Baia Mare.

La Şcoala Gimnazială „George Coşbuc” din Sighetu Marmaţiei şi la Şcoala Gimnazială „Nicolae Iorga” din Baia Mare vor fi studiate câte două ore pe săptămână, ca a doua limbă străină, limba chineză fiind cuprinsă în planul-cadru, în timp ce la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” şi la Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai” vor funcționa ca și clase Confucius. Grupul ţintă al claselor Confucius este format atât din elevi, cât şi din adulţi. La Colegiul Naţional „Gheorghe Şincai”, unde cursurile au început în luna august, cât şi la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”, clasele Confucius cuprind elevii şi adulţii de pe întreaga rază a localităţii. Prin urmare, la aceste cursuri se pot înscrie elevii din toate şcolile celor două localităţi, dar şi adulţii interesaţi de învăţarea limbii chineze şi de apropierea de cultura acestei ţări.

Elevii care studiază limba chineză au un avantaj dublu: pe de o parte, exersează engleza, întrucât cursurile vor fi predate în această limbă iar pe de altă parte, învaţă limba chineză şi despre cultura Chinei. De asemenea, elevii vor fi implicaţi în proiecte derulate de Institutul Confucius, creându-li-se oportunitatea de a studia în China şi de a vizita această ţară. (Gheorghe Andrașciuc, inspector școlar general adjunct)

Vineri, 22 septembrie 2017, la Școala George Coșbuc cursurile de limba chineză au fost „oficializate” de către inspectorul general adjunct, dl. Gheorghe Andrașciuc alături de d-na director Oana Tompoș. În această instituție, îndrumați de lectorii Zheng Yanan și Na Caijia elevii vor studia  limba chineză ca  a doua limbă străină.

În continuare, cursurile Confucius au fost deschise și la C.N. Dragoș Vodă unde, în prezența conducerii liceului, respectiv a dl. director Vasile Mih și a dl. director adjunct Ioan Pop, au participat foarte mulți elevi și profesori curioși să descopere limba și civilizația chineză. Profesoara Luminița Colopelnic, consilier educativ, va coordona clasele Confucius de la CNDV.

Alte informații suplimentare aflăm de la doamna Zheng Yanan, unul dintre lectorii sosiți la Sighet (traducere în și din limba engleză, prof. Valeria Rus de la C.N. Dragoș – Vodă):

La finalul ceremoniei de inaugurare a cursurilor din cele două instituții, mica delegație chineză, însoțită de gazdele din Sighet, a ajuns și la Primăria Sighet unde a fost primită de către primarul Horia Scubli și viceprimarul Ildiko Beres.

De reținut! Cursurile vor avea loc în fiecare zi de miercuri între orele 12:00 – 14:00 la Școala George Coșbuc și între orele 14:00 – 16:00 la C.N. Dragoș Vodă.

Autor, Brîndușa Oanță




Artă-mă (autor, Sebastiana Joicaliuc)

Azi nu o să-mi aleg, ca să mă îmbrac, cele mai frumoase haine din dulap
Și nici nu o să mă chinui să-mi potrivesc culorile sau gândurile
Nu o să-mi schimb pielea, precum un șarpe, cu fiecare anotimp care se naște-n mine
Si nici n-o să-mi pun în ochi ploi de vară sau curcubee
Sau zâmbetul din dimineața aia albă cu flori de cireș

Azi nu o să transform tot ce ating în aur
Și nu o să-mi ling rănile ca și cum
Sângele meu ar fi zahăr
Azi o să-mi scot pumnii din buzunare
Și unghiile din carne
Și o să răspund la fiecare întrebare cu „nu”

Azi o să-mi imprim lăcomia pe piele ca un tatuaj
Și-o să-mi port defectele ca pe o coroană
Azi nu o să-mi șterg oboseala de sub ochi
Și nici furia nu o s-o mai țin în piept

Ei ne-au învățat că o fată
Trebuie
Să aibă –
Potențialul de a fi o capodoperă – pictată în cuvinte frumoase și îmbrăcată în metafore
O operă de artă, fără greșeli de tipar sau de compoziție
Capabilă să supraviețuiască doar prin ochii celorlalți
Și dependentă de unghiul din care cade lumina
O fată
Trebuie
Să fie
Artă – dar arta nu e artă
Decât dacă are potențialul de a disturba
Arta nu e artă
Decât dacă se naște din haos

Ceea ce vreau să spun e că
Stelele se nasc din spațiu vid și praf și explozii
Stelele mor
În același fel

Realitatea e că
Am rămas fără prea multe metafore pentru noi
Realitatea e că
Suntem doar oameni
Curajoși și tragici
Nevinovați și monstruoși
Dar, totuși, oameni.

Ceea ce vreau să spun e că
Azi am obosit să mai fiu frumoasă
Dar dacă vrei, mă poți face tu să fiu.

Autor, Sebastiana JOICALIUC




Daria Dicu: drumul lung de la Sighet la Cambridge!

Absolventă a Colegiului Național “Dragoș Vodă” din Sighet, Daria Dicu și-a continuat studiile la Cambridge și la Imperial College din Londra. A fost și inginer software la Google. Din scurta prezentare pe care i-am făcut-o Dariei, probabil cititorii nu realizează deosebitele performanțe pe care această tânără sigheteancă le-a atins. De aceea am abordat-o pe Daria cu o serie de întrebări care să ne edifice în privința parcursului ei profesional. Ce să-i faci, curiozitatea!!!…

Salut, Sighet!: Ce faci? Unde ești cu job-ul azi?
Daria Dicu: Aş dori în primul rând să vă mulţumesc pentru invitaţie, sunt onorată de oportunitatea de a împărtăşi experienţa mea altor sigheteni. Momentan sunt la masterat la Imperial College în Londra, în domeniul bioinformatică şi biologia sistemelor (Bioinformatics and Theoretical Systems Biology), după care urmează să încep primul meu job full-time, în octombrie, ca inginer software la Google.

Salut, Sighet!: Cât de mulțumită ești de parcursul pe care l-ai avut? Dă-ne câteva detalii “pe înțelesul tuturor” privind evoluția ta profesională.
Daria Dicu: Mă bucur şi sunt recunoscătoare că am avut oportunitatea de a explora atât cercetarea în biologie, cât şi ingineria software, fiind curioasă de ambele domenii. După ce am terminat liceul la Colegiul Naţional „Dragoş-Vodă”, am făcut licenţa în Computer Science la University of Cambridge. Pe parcursul facultăţii, am lucrat la Google ca intern în inginerie software timp de 3 veri, în vacanţe, de fiecare dată în alt oraş: în München, Londra şi apoi New York. Consider că experienţa m-a ajutat mult să îmi formez o opinie legat de cum ar fi să lucrez în “industrie”. Dintre subiectele studiate la facultate, m-au atras cel mai mult cele teoretice sau matematice, dar şi ideea de a aplica informatica într-un domeniu care are impact social, cum ar fi biologia, aşa că am decis să explorez posibilitatea unei cariere în cercetare şi să fac un masterat în bioinformatică la Imperial College în Londra. Bioinformatica (sau biologia computaţională) foloseşte diverse metode matematice, precum şi algoritmi, ca să modeleze şi simuleze fenomene din biologie, în special din biologia moleculară. Aceste modele sunt deseori folosite pentru a interpreta observaţiile obţinute din experimente, ajutând cercetătorii să înţeleagă ce se întâmplă în natură. Mi s-a părut un domeniu foarte interesant, şi o şansă de a aplica cunoştinţele de informatică într-un mod practic. După cum am spus, mă bucur mult că am reuşit să explorez puţin ambele opţiuni, atât industria cât şi cercetarea, iar într-un final m-am decis că momentan cel mai mult mi s-ar potrivi un job, odată ce voi termina masterul.

Salut, Sighet!: O vorbă “înțeleaptă” spune așa: fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în țara ta. De ce Londra? De ce nu acasă, în țară?
Daria Dicu: Sunt mai multe momente în timp în care am ales Marea Britanie: pentru licenţă, apoi masterat, iar acum pentru job-ul pe care urmează să îl încep. Aş putea spune că pentru fiecare am câte un alt motiv. Am fost entuziasmată să plec pentru prima dată în Cambridge după liceu, să cunosc oameni din toată lumea, să studiez informatică într-o facultate de top, şi poate, mai mult decât orice, să încerc ceva complet necunoscut, ca o aventură. După ce am terminat facultatea, am ales să rămân în Marea Britanie în primul rând datorită faptului că eram interesată de cercetare în biologie computaţională. Din păcate, domeniul cercetării nu e bine dezvoltat în România, pe când în Marea Britanie există multe laboratoare care investighează teme foarte diverse în biologia computaţională, există mai mult interes şi mai multe fonduri. Acum pot spune că m-am obişnuit cu stilul meu de viaţă în Londra, locuind de patru ani în Marea Britanie, aşa că decizia de a continua aici pentru un job mi s-a părut naturală. Cu toate acestea, îmi lipsesc mult familia şi prietenii buni din România!

Salut, Sighet!: Cum au primit părinții tăi, ambii medici, decizia ta de a merge pe un alt drum?
Daria Dicu: Părinţii mei sunt foarte deschişi, nu cred că am avut vreodată o discuţie în care au încercat să mă convingă să fac altceva :).

Salut, Sighet!: Există în mintea și sufletul tinerilor zilelor noastre nostalgia “dorului de casă”?
Daria Dicu: E greu să generalizez, dar pentru mine, da! Mi-e cel mai dor de persoanele de acasă, familia şi prietenii cu care am crescut. Şi sigur, am nostalgia locurilor în care mi-am petrecut mulţi ani în Sighet, cum ar fi sala de dans a doamnei profesoare Cristina Kovy, sau coridoarele Liceului „Dragoş-Vodă”.

Salut, Sighet!: Mai dansezi? Suntem un pic indiscreți: ai vreun partener… preferat? 🙂
Daria Dicu: Da, dansul este ceva la care nu aş putea renunţa! Am luat o pauză de la competiţii pentru că nu am avut partener câteva luni, de când m-am mutat în Londra, dar urmează să particip la ele din nou în toamnă. Cât despre partenerul de dans preferat, nu aş putea să aleg! Am avut o legătură specială cu fiecare dintre ei, fiindcă un partener de dans e persoana cu care te antrenezi aproape zi de zi, ani la rând, singura persoană care îţi împărtăşeşte ambiţiile în dans, şi fără de care nu ai putea să le obţii.

Salut, Sighet!: Cum îți petreci timpul liber? Ce fel de distracții ai la Londra?
Daria Dicu: În mare parte îmi petrec timpul liber la dans. În rest, există evenimente foarte diverse în Londra, de la târguri cu mâncăruri specifice, la lecturi pe diferite teme. Încerc să particip când am ocazia. Îmi place să mai ies cu bicicleta la drumuri mai lungi, sunt zone foarte frumoase în afara Londrei care merită explorate.

Salut, Sighet!: Ce business ai propune unui tânăr sighetean dornic să rămână acasă?
Daria Dicu: Nu îmi este familiară industria locală, aşa că mi-e greu să dau un sfat pertinent. Dacă ar fi să aleagă informatica, ar fi mai greu să rămână în Sighet, pentru că numărul de locuri de muncă posibile ar fi mai mic, majoritatea firmelor de IT fiind în oraşe mari, cum ar fi Cluj-Napoca. Cu toate astea, există companii în care poţi lucra de acasă, deci şi de la distanţă.

Salut, Sighet!: Ce gânduri/ priorități ai pentru următoarea perioadă, pe direcția profesiei?
Daria Dicu: Aştept să încep noul job la Google în octombrie, sunt foarte curioasă şi entuziasmată de primul meu loc de muncă oficial! Momentan îmi imaginez că o să urmez direcţia de software engineering cel puţin pentru câţiva ani. O mare parte din viaţa mea este dansul, aşa că am vrut să aleg ceva ce îmi oferă posibilitatea să dedic destul timp dansului şi să mă antrenez pentru competiţii.

Salut, Sighet!: Ce crezi că va aduce bun/rău Brexit-ul?
Daria Dicu: Eu cred că Brexit ar putea avea un impact negativ asupra educaţiei şi cercetării, deoarece multe dintre fondurile care merg în cercetare în universităţile britanice vin de la Uniunea Europeană. Cu toate acestea, îmi e greu să speculez ce măsuri se vor lua ca să se evite acest efect şi consider că nu am destule informaţii ca să îmi exprim o părere bine formată.

Salut, Sighet!: Cum se vede România de la mii de kilometri distanță?
Daria Dicu: Din punctul meu de vedere, superb. De departe, ușor să uit sau să fac abstracție de părțile ei negative, ale vieții de zi cu zi (care de altfel, se găsesc în orice țară), și să mă gândesc la ce mi-e drag în Sighet și la ce locuri minunate avem în țară.

Salut, Sighet!: Ce nu-ți place în România?
Daria Dicu: Un aspect care mi-ar plăcea să se schimbe este interesul pentru cercetare, atât din punct de vedere al fondurilor, cât şi din punct de vedere social. Când un elev termină liceul, este îndreptat către o carieră care îi dă un bun statut social, aşa că aplică la facultate la medicină, drept sau inginerie. Puţini iau în considerare domenii mai pure, nu aplicate, cum ar fi matematica, fizica sau biologia, probabil în parte pentru că viitorul în domeniile respective ar fi strâns legat de cercetare, care nu are infrastructură și duce lipsă de fonduri în România. Mi-ar plăcea ca mai mulţi elevi să aibă oportunitatea de a-şi explora pasiunile, nu să meargă pe un drum fixat, imediat după liceu, într-un spectru limitat de domenii, neştiind că există multe alte posibilităţi.

Salut, Sighet!: Ajungi mult mai des prin țară decât…. prințul Charles?
Daria Dicu: Sper că da! Nu am reuşit să găsesc o cifră oficială, de câte ori vine domnia sa în ţară. Eu încerc să petrec câte un weekend o dată la câteva luni, deşi poate anul acesta am venit mai rar din cauza lipsei de vacanţe pe timpul masterului.

Salut, Sighet!: Unui tânăr conștiincios, preocupat de viitorul său, ce limbă străină îi sugerezi să-nvețe: engleza sau germana? Răspunsul să nu fie ambele! 🙂
Daria Dicu: Deşi e greu să nu spun ambele, m-am străduit să aleg şi voi spune engleza. Eu consider că engleza este un “must” în zilele noastre, dar asta o face şi o limbă mai uşor de învăţat (poate şi fără să vrem), pentru că suntem mult expuşi la engleză prin filme, media, muzică. În acelaşi timp, germana ar putea deschide alte oportunităţi, pentru că mai puţini oameni o învaţă, iar dacă ştii germana te remarci. Dar până la urmă, o limbă este doar un instrument (esenţial, ce-i drept), iar ceea ce face diferenţa cu adevărat sunt cunoştintele şi competenţa în domeniul ales.

Salut, Sighet!: Dacă ai fi primarul Sighetului, care ar fi măsurile urgente – evident în folosul comunității! – pe care le-ai lua?
Daria Dicu: Nu mi s-ar părea potrivit să dau vreun sfat, având în vedere că nu am locuit în Sighet de câţiva ani şi nu sunt chiar la curent cu problemele actuale.

Salut, Sighet!: Cât de tare “ține”… cuiul, Sighetul turistic?
Daria Dicu: Chiar am remarcat noua „sculptură” de pe aleea pietonală ultima dată când am venit acasă şi mi s-a părut amuzant. Trebuie să recunosc că atunci când cineva mă întreabă din ce zonă a României sunt, expresia “unde se agaţă harta în cui” e foarte folositoare, deşi nu sună la fel de bine în engleză.

Salut, Sighet!: Mult succes Daria și nu-ți uita… rădăcinile!
Daria Dicu: Vă mulţumesc mult şi din nou, sunt onorată că v-aţi gândit la mine pentru interviu!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș




Mă-ntorc? (autor, Daiana Opriș)

Pe-aici am căzut prima oară-n nas şi mi-am julit un genunchi. Parcă mă durea mai tare celălalt. Stăteam la etajul unu’ şi-am fugit dezechilibrată pe scări ca s-ajung în baie şi să-mi torn toată sticla de spirt.În palme mai aveam cateva zgârieturi şi mă-ntrebam de ce mă pişcă. Eram un copil grăsun, mergeam la frizer şi-mi plăceau animalele. Mi-am amintit că odată am închis o buburuză într-o cutie de chibrituri şi-am zis că ăla-i patu’ ei.

Alergam greoi prin grădina din faţa blocului şi mă dădeam bară-n bară pe huţuţ. Asta până când am descoperit unde bătea mama covoare, mă căţăram şi mă lăsam cu toată forţa-n jos. Aşa am început eu să cresc, mare ghinion.

Mi-am luat lumea-n cap,ce-i drept. Am ajuns în minunata ţară a parcurilor,aveam unu’ mare în oraş şi era la cale lungă de blocul nostru. Mergeam cu maşina, o Dacia 1300, galbenă. Tata era mereu în spatele meu şi-mi cumpăra vată de zahăr. Când eram la grădiniţă nu mergea la serviciu pentru că eu nu voiam să rămân acolo nicidecum,ca să vedeţi ce tătic bun am. Cu pietre-n apă dădeam non stop dar încă nu ştiu care-i schema cu broasca.

Mama mă ducea la cofetărie când venea Moş Crăciun.Mă ducea să văd şi bradu’ din centru şi mă miram de fiecare dată cum de atinge cerul, cum poate ceva să crească atât de mare? La cofetărie, mâncam ce prăjitură voiam eu, poate chiar şi două, nu mergeam prea des. Apoi mă duceam acasă și mâncam portocalele din plasă, pe care mi le desfăcea tot ea, în timp ce eu mă uitam la Piratul Jack cel Teribil. Şi-apoi mă culcam.

Să vedeţi că m-am agăţat de atât de multe ori de bara aia de bătut covoare c-am crescut aproape cât brăduţul din centru. Acum de cele mai multe ori merg singură în parc, îmi cumpăr singură vată de zahăr şi n-are cine să-mi desfacă portocalele. La desene mă uit din când în când şi-atunci îmi aduc aminte că nu merită să te-agăţi de-atâtea ori de nenorocitele alea de bare de prin parcuri sau din faţa blocului.

M-am urcat pentru ultima oară, mi-am luat avânt şi-acum zbor departe, nu veniţi după mine!

Mă-ntorc.

Autor, Daiana OPRIȘ




Romancierul Alexandru Ivasiuc ar fi împlinit 84 ani (autor, Ioan J. Popescu)

La 12 iulie se împlinesc 84 ani de când, în 1933, la Sighet se năştea Alexandru Ivasiuc, unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani.

Refugiată la Bucureşti după Dictatul de la Viena, familia Ivasiuc se întoarce în Sighet în anul 1951, astfel că tânărul Saşa – cum îi spuneau prietenii – va absolvi Liceul „Filimon Sârbu” (azi Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”). După bacalaureat se înscrie la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, dar este exmatriculat din motive ideologice. Înscris ulterior la Facultatea de Medicină din Bucreşti, participă la mişcările studenţeşti din anul 1956, motiv pentru care este arestat şi condamnat la 5 ani închisoare corecţională pe care le execută în puşcăriile din Jilava, Gherla şi în diferite lagăre de muncă. După eliberare i se fixează domiciliu forţat în localitatea Rubla din judeţul Brăila. În anul 1963, după o scurtă perioadă în care lucrează la o fabrică de medicamente, este transferat la Ambasada SUA unde va lucra până în anul 1968.

Între anii 1968-1969 beneficiază de o bursă de studii în Statele Unite, perioadă în care ţine o serie de conferinţe. Între anii 1970-1974 este redactor şef şi director adjunct al editurii „Cartea Românească”, secretar al Uniunii Scriitorilor apoi director la Casa de Filme nr. 1. Alexandru Ivasiuc a murit în cutremurul din Bucureşti la 4 martie 1977.

Ca scriitor a debutat în anul 1964 cu povestirea „Timbrul” publicată în „Gazeta Literară”, urmată de o serie de articole. În memoria literară, Alexandru Ivasiuc rămâne romancierul dezbaterilor etice şi social-politice. Opera lui cuprinde romanele „Vestibul” (1967), „Interval”, „Cunoaştere de noapte”, „Păsările” şi „Apa” (1973), „Iluminări” şi „Racul” (1976), volumul de nuvele „Cornul de vânătoare”, două volume de publicistică precum şi mai multe volume de esuri publicate sub titlul „Pro Domo”.

Romanul „Apa”, a cărui acţiune se petrece la Sighetu-Marmaţiei în anii tulburi de după cel de-Al Doilea Război Mondial, a stat la baza scenariului filmului „Trei zile şi trei nopţi” realizat în anul 1976 în regia lui Dinu Tănase.

Autor, Ioan J. Popescu




Sighetenii au câștigat… „Țara din sufletul meu”

Suntem mândri că suntem maramureșeni și, prin urmare, ducem mai departe tradițiile noastre, fiecare în felul său, cu talentul hărăzit de Dumnezeu. Doi dintre elevii cenedeviști și-au spus povestea meleagurilor natale, în versuri sau în acuarele, în cadrul concursului „Stories about my county” desfășurat la Liceul Teoretic „George Călinescu” din Constanța.

Proiectul a reunit, pe parcursul a opt luni, eforturile a 178 de elevi din opt județe și a avut ca scop dezvoltarea abilităților de comunicare și valorizarea creativității elevilor în contextul identificării, cultivării și promovării valorilor culturale locale și naționale.

La secțiunea Creație literară, elevul Darius Colopelnic, clasa a X-a, a obținut Premiul III cu poeziile Din străinătate, Cercuri și Te laud, iar la secțiunea Arte vizuale, eleva Andreea Ananie, clasa a IX-a, a obținut Premiul III cu lucrarea „În straie maramureșene”. Cei doi laureați sunt elevi la Colegiul Național „Dragoș Vodă” și au fost coordonați de profesor Luminița Colopelnic.

Aflat la a doua ediție, concursul oferă elevilor din gimnaziu și liceu o paletă largă de posibilități de exprimare a creativității pe tema „Țara din sufletul meu” începând cu creații literare în limba română, franceză, engleză, spaniolă, italiană și germană și continuând cu jurnal de călătorie, eseu, desen, flyer, spot de promovare.

Vă dorim succes la cea de-a treia ediție pentru care înscrierile încep în luna februarie. Până atunci, inspirați-vă din farmecul estival al plaiurilor mioritice!