Sighetul… „Dincolo de științe”, ediția I (autor, Brîndușa Oanță)

Joi, 8 iunie 2017, la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, a avut loc ediția I a Proiectului Educațional „Dincolo de științe” din cadrul Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță, un proiect inițiat de Inspectoratul Școlar Județean Maramureș. Au fost prezentate 82 de proiecte de cercetare ale elevilor din clasele V – XII. Au participat elevi și cadre didactice de la aproape toate Centrele de excelență din județul Maramureș. Încercăm să „clarificăm” detaliile proiectului apelând la unul dintre coordonatorii acestuia, domnul inspector general adjunct, prof. dr. Gheorghe Andrașciuc.

Brîndușa Oanță: Domnule inspector, spuneți-ne vă rog, ce aduce nou acest proiect în învățământul maramureșean?
Gheorghe Andrașciuc: Proiectul „Dincolo de științe” vine în completarea activității desfășurate în cadrul Centrelor de excelență din județul Maramureș. La baza inițierii acestui proiect educațional, se află nevoia de a dezvolta competențele de cercetare a unei teme de actualitate din sfera disciplinelor ce se aprofundează la nivelul Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță, mai exact limba și literatura română, limba și literatura rusă, matematică, fizică, chimie, biologie, istorie, geografie, informatică, astronomie, electromecanică și servicii. Sub coordonarea profesorilor care predau în cadrul Centrelor de excelență, au fost formate echipe de elevi care și-au fixat o temă de actualitate. Mai departe, sub îndrumarea cadrelor didactice, echipa de lucru trebuia să cerceteze tema aleasă, într-o formă științifică. Ideea era ca aceste teme să fie cercetate într-o formă inter/transdisciplinară.

Brîndușa Oanță: Din cine este compusă echipa de proiect și cum sunt repartizate „rolurile” în echipă?
Gheorghe Andrașciuc: Proiectul a fost inițiat de un grup de inspectori școlari de la Inspectoratul Școlar al Județului Maramureș. Echipa este compusă din trei coordonatori: Ana Moldovan – inspector școlar general, Gheorghe Maiorescu – inspector școlar pentru matematică și coordonator al Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță și Gheorghe Andrașciuc. Membrii proiectului sun inspectorii școlari de la disciplinele pentru care se organizează cursurile în Cadrul Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță, precum: prof. Iuliana Mărieș – inspector școlar pentru informatică, prof.dr. Valentina Todoran – inspector școlar pentru limba și literatura română, prof. Simona Malearciuc – inspector școlar pentru limba ucraineană maternă și limba rusă modernă, prof. Carmen Ulici – inspector școlar pentru chimie-fizică, prof. Camelia Duță – inspector școlar pentru biologie, prof. Livia Pop – inspector școlar pentru discipline tehnice, prof. Pavel Filip – inspector școlar pentru istorie și pentru științe socio-umane și prof. Adrian Gavra – inspector școlar pentru geografie. Dintre membrii amintiți în proiect face parte și Daniela Andrașciuc – profesor drd. la Colegiul Național Dragoș Vodă. Evident, inspectorii școlari, responsabili de disciplinele menționate, coordonează întreaga activitate de cercetare științifică la nivelul disciplinei pe care o au în subordine. Ei au rolul de a monitoriza activitatea de elaborare a proiectelor de cercetare și de a oferi suportul metodologic și științific în realizarea acestora, la nivelul Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță.

Brîndușa Oanță: Ce obiective specifice are proiectul?
Gheorghe Andrașciuc: Precizez că obiectivul general al proiectului „Dincolo de științe” este de a forma și de a stimula promovarea competențelor de cercetare a unei teme ce prezintă interes pentru un anumit domeniu de cunoaștere. Acest obiectiv general este susținut de obiective specifice precum: stimularea curiozității intelectuale prin aprofundarea unor teme de actualitate dintr-o anumită arie a disciplinei, conștientizarea necesității promovării rigurozității în susținerea unor idei, dezvoltarea spiritului de interrelaționare în susținerea unei activități de echipă, familiarizarea cu nevoia de a distinge ideile personale de sursele citate, formarea capacității de a sintetiza informațiile obținute în urma cercetării unei teme dintr-un anumit domeniu de cunoaștere, înțelegerea nevoii de a promova interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea în procesul de cunoaștere/ cercetare a unei teme de actualitate, în vederea înțelegerii globale a unei teme, formarea spiritului interogativ, autonom și critic etc.

Brîndușa Oanță: Care sunt așteptările, pe ce rezultate se mizează?
Gheorghe Andrașciuc: Așteptările sunt mari. Am pornit de la ideea că avem elevi extrem de valoroși, cadre didactice competente, preocupate de creșterea calității întregului demers didactic. Toate proiectele prezentate pe secțiuni vor fi analizate cu atenție, urmând, ca cele mai valoroase să fie publicate într-un volum colectiv editat de Centrul Județean al Tinerilor Capabili de Performanță din cadrul Inspectoratului Județean Maramureș. Cu certitudine, aceste exemple de buna practică, prin diseminare, vor contribui la stârnirea curiozității intelectuale atât în rândul elevilor, cât și în cel al cadrelor didactice.

Brîndușa Oanță: Cum puteți descrie activitatea de prezentare a proiectelor de cercetare?
Gheorghe Andrașciuc: După cum ați precizat și dumneavoastră în preambulul acestui interviu, azi au fost prezentate 82 de proiecte de cercetare științifică la toate disciplinele pentru care se organizează cursurile de excelență în cadrul Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Excelență. Am avut opt secțiuni organizate pe discipline, precum: literatură română – moderator prof.dr. Valentina Todoran, infomatică – moderator prof. Iuliana Mărieș, limba rusă – moderator prof. Simona Malearciuc, matematică – moderator general prof. Gheorghe Maiorescu, ajutat de prof. Giurgi Vasile, prof. Amalia Mihu, prof., prof. Gheorghe Gherasin, prof. Ioan Tomoiagă, prof. Maria Mărioara Chiș, istorie și geografie – moderatori lect.univ.dr. Ilie Ghergheș și prof.dr. Flaviu Vida, fizică, astronomie și electrotehnică – moderator prof. Ioan Tivadar, chimie – moderator prof. Mărcuța Tomoiagă, biologie – moderator prof. Ana Grigor și servicii – moderatori prof. Claudia Mintău și prof. Anuța Bologa. La activitățile de prezentare au fost implicați 196 de elevi și 146 de cadre didactice. Lucrările prezentate pe secțiuni au avut un nivel calitativ foarte bun și, ce este foarte important, după susținerea acestora în plenul secțiunilor, au urmat discuții pe marginea temelor prezentate. Ce am remarcat este faptul că elevii prezenți la această activitate de ținută intelectuală de excepție sunt animați de o curiozitate intelectuală remarcabilă. Cu siguranță, această preocupare a elevilor, sprijinită de o susținere metodologică și științifică din partea cadrelor didactice, conjugate, vor crește calitatea întregului demers didactic în învățământul maramureșean.

Brîndușa Oanță: Acest proiect va continua?
Gheorghe Andrașciuc: Prezentarea lucrărilor de cercetare a fost la prima ediție. Anul școlar viitor, tot în luna iunie, va fi organizată ediția a doua. Sperăm ca la ediția următoare să se înscrie mult mai multe proiecte, întrucât exemplele de bună practică vor fi diseminate la nivelul tuturor Centrelor de excelență din județul Maramureș. Ne dorim ca la ediția viitoare să ne focusăm mai mult pe abordări interdisciplinare și transdisciplinare în cercetarea temelor. De asemenea, vom realiza un parteneriat cu mediul academic în vederea creșterii nivelului științific al demersurilor de cercetare din zona de interes atât pentru elevi, cât și pentru societate, în ansamblul ei.

Brîndușa Oanță: Mulțumim și mult succes în diseminarea și promovarea proiectului!

 




Cenedeviști laureați: „Comunizarea României.Tu ce ai face?” (autor, Crina Voinaghi)

Un mare număr de elevi din toată ţara şi-a încercat norocul participând la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

Tinerii au fost provocaţi să facă un exerciţiu de imaginaţie şi să îşi închipuie că trăiesc în România postbelică în anii acaparării puterii de către Partidul Comunist, iar gândurile lor să fie transpuse într-un eseu în care să urmărească un destin personal din această perioadă, insistând pe influenţa pe care regimul şi noua societate au avut-o asupra oamenilor de rând. Ei şi-au determinat personajul să aleagă: opoziţie faţă de regim, adaptare în noua societate sau plecare clandestină din ţară.

Printre cei 20 de câştigători se numără şi 3 elevi de la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighetu-Marmaţiei: Apan Letiţia Teodora, clasa a X-a B, Ciobanu Georgiana-Evelina, clasa a XII-a E şi Tivadar Simona, clasa a IX-a A, coordonaţi de prof. Voinaghi Marius.

Câştigătorii vor participa la Şcoala de Vară pentru liceeni; cei din clasele IX-XI vor merge în perioada 2-7 iulie la Braşov, iar cei din clasele a XII-a vor merge la Râmnicu Sărat în perioada 20-26 august. Costurile de cazare, masă şi transport vor fi acoperite de către organizatori.

Ei sunt încă o dovadă că adolescenţii sunt frumoşi, sensibili şi empatici, pasionaţi de lectură, istorie şi cultură generală, creativi şi deschişi provocărilor.

Crina Voinaghi




Locul I merge la… Armonia Sighet!

Miercuri, 7 iunie 2017, Corul „Armonia” al C.N. „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației, condus de doamna profesoară Ileana Petrovan, a obținut PREMIUL I la Concursul Județean de Formații Corale (organizat de I.S.J. Maramureș) care a avut loc la Liceul de Arte din Baia Mare. Acesta s-a desfășurat pe două secțiuni: grup vocal și formații camerale. Corul Armonia a interpretat piese din repertoriul românesc și universal, din epoci și stiluri diferite. O cerință specială a fost aceea de a interpreta A CAPELLA o lucrare din repertoriul ales.

Pentru „cenedeviști”, participarea la acest concurs a însemnat o „aventură” plăcută. Am stat de vorbă „armonios” cu câțiva membri ai corului, care au dorit să-și facă auzite impresiile „la cald”.

„Ora 10:34. Eram în timpul repetiției cu numărul… da, nu am reușit să țin socoteala, însă a fost prima în timpul căreia am simțit emoțiile acelea ce te determină să uiți de așa zisa „usturime în gât”. Am intrat încrezători în sală, vegheați de privirea doamnei profesoare care știa ce copilași gălăgioși are „acasă” și am urmărit spectacolul, bucurându-ne de prestația concurenților. Momentul în care am intrat pe scenă mi-a transmis acel sentiment pe care îl experimentezi în timpul vacanței cu familia. Ne-am zâmbit larg unul celuilalt, transpunând emoțiile în priviri sclipitoare. Mai bine zis, ne îmbrățișam sufletește unul pe celălalt prin zâmbete. În timpul evoluției noastre, am simțit acel liant puternic dintre noi și public, întrucât privirile acestora erau încărcate de duioșie și admirație. Aplauzele furtunoase ne-au deconectat din transa în care ne aflam, dat fiind faptul că deja nu mai simțeam că eram într-o competiție, ci în mijlocul unor oameni dragi pe care doream să-i încântăm.”  (Manuela Hotea, clasa a X-a E)

„Tot ce aş putea spune este că a fost o experiență unică, mi-a plăcut foarte mult şi îi mulțumesc doamnei profesoare de muzică, Lenuța Petrovan, pentru că ne-a îndrumat spre această victorie.” (Delia Grigor, clasa a X-a E)

„Corul este bucuria noastră perpetuă, facem totul cu pasiune, dăruire și în mod voluntar atât noi, cât și doamna profesor care ne coordonează. Întâlnirile frecvente ne-au unit atât pe noi ca oameni, cât și glasurile noastre care au învățat să lucreze în echipă, ele știu să lase tonul jos când o voce suavă trebuie să se facă auzită, și când să se ridice pentru a acoperi un glas rătăcit. Rezultatele de azi ne bucură și ne motivează. Asta am simțit de când am urcat pe scenă, când oamenii au rezonat la fiecare cântec. Iar la final, un val de aplauze ne-a umplut inimile de bucurie. Cântecul este pentru noi bucuria de a fi între oameni și pentru oameni.” (Adriana Botizan, clasa a X-a E)

„A fost o experiență emoționantă, dar frumoasă atât pentru elevi, cât și pentru mine. Nu ne așteptam la Premiul I, pentru că întotdeauna este loc de mai mult și mai bine. Sunt fericită că am reușit această performanță, pe măsura  eforturilor depuse!”, mărturisește profesoara Ileana Petrovan.

Colecția de locuri I crește continuu în portofoliul C.N. „Dragoș Vodă”!

Felicitări Corului „Armonia”!

Autor, Brîndușa Oanță & Armonia „cenedevistă” (coordonată de prof. Ileana Petrovan)




Doar la C.N. „Dragoș Vodă” – Un spectacol unic, o experienţă formidabilă! (autor, Crina Voinaghi)

Miercuri, 7 iunie 2017, am avut plăcerea să-i avem ca invitaţi la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” pe Nathalie Roques (marionetistă) şi René Delcourt (decorator), amândoi făcând parte din trupa Jabron Rouge din Drôme, Franţa. Spectacolul la care am asistat cu uimire şi încântare se numeşte „Le Rouge et le Vert”, o extraordinară reprezentaţie cu marionete confecţionate de însăşi marionetista Nathalie Roques, tot ea fiind şi cea care a scris scenariul, într-un decor de basm realizat de către René Delcourt.

La cele două reprezentaţii, una de la ora 10:00 şi cealaltă de la 13:00, au participat în jur de 200 de elevi, atât din Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” cât şi de la Şcoala „Mihaly de Apşa”, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, Liceul Tehnologic Forestier şi Liceul Tehnologic Marmaţia. Cu mic cu mare ne-am încântat de decorul de o minuţiozitate impresionantă şi de marionetele micuţe care prindeau atât de bine viaţă în mâinile pricepute ale marionetistei. La sfârşitul spectacolului, Nathalie Roques a avut bunăvoinţa de a răspunde unor întrebări tehnice venite din rândul spectatorilor curioşi care şi-au verificat totodată şi cunoştinţele de comunicare în limba franceză.

Experienţa a fost unică, mai ales că marionetele vorbeau într-o limbă străină. Cu toţii ne-am adus aminte de momentele în care am mers cu clasa la teatru de păpuşi sau când priveam plini de uimire păpuşarii ce mânuiau cu dexteritate micuţele jucării transformate în mâinile lor în personaje de poveste. Ne-am adus aminte de copilărie, de inocenţă şi drăgălăşenie.

Le mulţumim lui Nathalie şi lui René pentru momentele extraordinare pe care le-am trăit astăzi şi îi aşteptăm oricând să reînnoiască aventura la Sighetu Marmaţiei!

Crina Voinaghi




Sighetul talentaților: Ionela Teleptean merită aprecierea noastră!

Întotdeauna i-am admirat pe scriitori și artiști care doar prin cuvinte sau culori îți pun o lume întreagă la picioare. I-am admirat la fel de mult pe oamenii simpli care, din nimicuri, fac obiecte utile sau decorative. În toate aceste cazuri, dincolo de talent, voința se împletește cu multă muncă și migală până la produsul finit.

Câte lucruri ați putea face din hârtie, scotch și țintă de pescuit? Puteți lua și câteva ace de dimensiuni mari. Dar dacă adăugați un fermoar și un lanț vă iese o poșetă drăguță? E ceea ce face o elevă de cincisprezece ani în timpul ei liber. Nu e un moft, nu e o pasiune trecătoare, de doi ani realizează și vinde poșete handmade de toate culorile și dimensiunile. Deși la început toți o descurajau și îi ofereau alternativa barurilor și a petrecerii timpului liber într-un mod mai plăcut pentru vârsta ei, Ionela Teleptean s-a încăpățânat să înfrunte ore întregi împunsăturile acelor nemiloase. Dacă pentru prima poșetă a lucrat două săptămâni, acum o realizează în câteva ore. A prins gustul de la o vecină care, văzând că se descurcă bine, nu a mai învățat-o finalul: aplicarea fermoarului. Își amintește zâmbind cum a cusut greșit fermoarul, poșeta luând forma unui romb, în locul dreptunghiului dorit.

Cele câteva sute de bucățele de material se întâlnesc ca într-un puzzle, nu oricum, fiecare având locul ei. Dacă una e cusută neatent, nu se obține forma dorită sau, și mai rău, poate să se desprindă. Întrebarea pe care o primește cel mai des e: „Nu te-ai plictisit să tot faci poșete?” Mi-a plăcut mult răspunsul Ionelei: „Eu nu fac poșete din obligație, ci din plăcere. Fiecare rezultat e pentru mine o mare satisfacție, iar dacă o clientă pleacă mulțumită, eu mi-am atins scopul.” Așa e: când faci ce îți place, când investești în acel lucru, nu ai cum să te plictisești. Fiecare poșetă e un exercițiu pentru următoarea care va fi și mai frumoasă. Dacă lași o parte din sufletul tău acolo, nu are cum să nu îți placă ce vezi.

Ionela e unul dintre copiii noștri harnici și talentați care merită aprecierea noastră. E unul care iese din mulțime și face lucrurile într-un mod diferit. Multe tinere se bucură de roadele muncii ei, cumpărând poșete din magazinul Mistique din Sighet sau de pe pagina ei personală de Facebook.

Autor, Luminița Colopelnic




#finaldeliceu – Nu-i ascultați pe oamenii mari… (autor, Sebastiana Joicaliuc)

E destul de ușor să fii încrezător într-o zi ca aceasta, care a venit cu un amalgam de emoții, speranțe și vise încă tinere și neatinse. Acum 4 ani, dacă bine îmi aduc aminte, ne simțeam la fel. Acum 4 ani… la ce te gândești când auzi această sintagmă? La prima persoană cu care ai dat ochii când ai intrat în clasă? La zâmbetul dirigintei când s-a prezentat prima dată, parcă ne-ar fi cunoscut de veacuri? La locul din banca din spate pe care, poate printr-o minune, ai reușit să îl prinzi încă din prima zi? La fețele atât de pierdute ale colegilor, în prezența cărora rămâneai atât de neutru, dar acum, uitându-te la fiecare pereche de ochi în parte, ai putea să le strigi numele și dintr-o suflare? Poate pentru fiecare dintre noi, acel moment a însemnat ceva diferit, iar acum, chiar dacă fiecare ne pregătim să o luăm pe drumuri separate, sunt sigură că toți gândim același lucru: că nu e corect! Nu e corect că această clasă, acești oameni, acest liceu, ne-au făcut să credem că 4 ani însemnă o perioadă lungă, ne-au făcut să credem că avem destul timp…

Și iată-ne acum, filologi fiind, ne-am trezit că „timpul nu mai are răbdare cu oamenii”, ca să citez din îndrăgiții noștri „Moromeți”. Timpul nu mai are răbdare, dar hai să avem noi azi, să avem răbdare cu noi înșine, să ne dăm răgaz să ne uităm în jur, și pentru ultima dată să ne uităm înapoi. Să apreciem zâmbete și lacrimi, promisiuni, prietenii, note de 10 și de 4 și chiar și cele de 7 și de 9, vise împlinite și speranțe care încă mai ard în noi. Să apreciem profesorii, care, de multe ori, ne-au fost mai mult prieteni, pe care i-am dezamăgit de atâtea ori, dar care nu au încetat să creadă și să ne „dirijeze” înspre lucruri mărețe. Mulțumim că ați adăugat atâtea pietricele la construcția persoanelor care vom deveni! Să privim în urmă și să mulțumim universului că a aliniat planetele în așa fel încât am fost atât de norocoși să o avem ca dirigintă pe doamna profesoară Crina Voinaghi. Sperăm ca și ea să se bucure de această aranjare a planetelor! Cu toate acestea, cuvântul „dirigintă” e de prisos, căci ea ne-a fost și profesor, și mamă, și cel mai bun prieten, și un umăr pe care să plângi în zilele cu mai mulți nori pe cerul nostru. Ea ne-a iubit din prima zi așa cum nici n-am visat și a continuat să o facă necondiționat pe parcursul acestor ani. Madame, au revoir până data viitoare!

Acum, că am mulțumit tuturor, cred că e timpul să ne mulțumim și nouă înșine. Am reușit, suntem aici. XII E, we did it!

Sunt sigură că ne amintim toți că, atunci când am avut 5 ani, oamenii mari ne întrebau mereu ce vrem să ne facem când vom fi mari. Răspunsurile noastre erau clare și răspundeam fără pic de ezitare: că vrem să devenim ba astronauți, ba președinți, ba zâne…

Când am împlinit 10 ani, oamenii mari continuau să ne întrebe același lucru. Noi, încă mai credeam în visele noastre și le răspundeam pasiv, ca și cum nu era treaba lor că vrem să fim pirați, staruri de cinema, actori, cowboy… știam că nu vor înțelege. Dar acum, că și noi am devenit oameni mari, ei vor răspunsuri serioase, răspunsuri responsabile. Ei bine, ce știu ei? Nu știu nimic, pentru că noi nu vom deveni acei adulți care uită să creadă în visele lor, care uită să creadă că totul este posibil, care uită să creadă în magie, atâta timp cât îți dorești cu adevărat.

Acesta nu e acel moment din viața noastră când trebuie să luăm decizii „serioase”, grele și rapide, când se așteaptă de la noi să dăm dovadă de o maturitate pentru care încă nu suntem pregătiți, dar măcar încercăm. Acesta este acel moment din viața noastră când avem voie să luăm trenul greșit, să rămânem pierduți prin vreo pădure și să găsim drumul înapoi spre casă. Acesta este acel moment din viața noastră când trebuie să ne îndrăgostim o grămadă de tot ce e în jurul nostru, dar în primul rând de propria persoană. Singurul lucru pe care îl putem face, și cel mai bun, e acela să fim atenți la drumul pe care îl vom parcurge, nu la destinația finală.

Așa că, ceea ce vreau să spun de fapt este: mergeți, ieșiți în lumea asta mare și faceți greșeli, faceți greșeli interesante, faceți greșeli minunate, fantastice și glorioase. În anii ce vor urma, răzgândiți-vă de 100 de ori, pentru că nimic nu e permanent, cu toții știm asta. Și, cu toții știm că o mai mare greșeală este să nu profiți de ceea ce este, până când nu va mai fi. Așa că hai să facem greșeli, pentru că așa vom face lucruri de care am crezut că nu suntem capabili, și nu am să vă mint că vom schimba lumea, dar ne vom schimba pe noi înșine. Așa vom ști că măcar facem ceva ca să nu rămânem înghețați, pietrificați la gândul că, poate nu suntem destul de buni, că poate nu va fi perfect. Nu-i ascultați pe oamenii mari când vă spun să nu vă fie frică. Să nu vă fie frică e ca și cum ai sta impasibil în flăcările arzânde ale unei case care a luat foc, înseamnă să nu fii uman. Mie mi-e frică, și ție îți e frică și tuturor mereu ne va fi frică, pentru că asta e ideea. Nu-i ascultați pe oamenii mari pentru că de acum, noi va trebui să fim propriii noștri profesori, să învățăm să ne apreciem și să ne certăm când e nevoie. Trebuie să fim propriii noștri profesori, altfel, lumea va crede că știe cine suntem, dar se va înșela, iar noi, dacă vom fi destul de naivi, am putea chiar să o credem.

Ideea e să îți fie frică și totuși să faci lucrurile „acelea” oricum. Ideea e să îți fie frică și totuși să ai curajul să trăiești, iar atunci când oamenii mari ne vor întreba din nou ce avem de gând să facem cu viața noastră, să nu le mai spunem, ci să le arătăm.

Sebastiana JOICALIUC
absolventă clasa a XII-a E, C. N. „Dragoș Vodă”

 




Sigheteanca Celia Trifoi, fosta campioană națională de atletism, sfidează… Brexit-ul! (autor, Ion Mariș)

Celia Trifoi, absolventă a Liceului „Dragoș Vodă” și, ulterior, a Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA București a fost și o atletă de succes: între anii 2008 – 2012 a obținut performanțe notabile, medalii de aur și locul I la viteză 60 m și 100 m în Campionatele Naționale, fiind și vicecampioană balcanică la ștafetă 4 x 100 și 4 x 400 m. A îndrăgit Bucureștiul, dar a ales, după terminarea facultății, să plece din țară în căutarea unui statut social care să-i ofere stabilitate și confort material mult mai… durabil.

Sper ca discuția cu Celia despre experiența londoneză, încercările și provocările muncii în străinătate, dar și satisfacția succeselor bifate, să ofere informații “interesante” tinerilor ce-și doresc să călătorească, să muncească departe de țară, să înfrunte… lumea.

Ion Mariș: De ce ai părăsit țara, de ce ai plecat din București? Ce „motivații” ai avut?
Celia Trifoi: În primul rând vreau să menționez că sunt onorată că am fost abordată pentru a inspira și alți tineri care s-ar gândi să își ia viața în propriile mâini și să-și clădească un nou drum departe de casă. Am părăsit țara în 2013, la trei luni după terminarea facultății din București. Motivul plecării l-a reprezentat căutarea de noi perspective și experiențe pentru că încă nu eram decisă care ar fi drumul pe care aș vrea să îl urmez de la acel punct încolo. Aveam sentimentul că lipsește ceva care să completeze cadrul cunoașterii dobândite, așa că mi-am ascultat instictul (și bine am făcut!).

Ion Mariș: Cum ai „selectat”, cum ai ales destinația ta… englezească?
Celia Trifoi: O să pară incredibil pentru mulți, dar răspunsul la această întrebare a venit uitându-mă la… pereți. La propriu. Într-o zi din octombrie 2012, pe la începutul ultimului an de facultate când mă apropiam cu pași repezi de absolvire, am avut un moment de reflecție asupra perspectivelor de viitor, întrebându-mă unde îmi doresc să ajung. Stând în sufragerie și uitându-mă pe pereți, gândindu-mă la fel de fel de lucruri, m-am întrebat și unde m-aș vedea pentru următorii cinci ani. Primul cuvânt care mi-a venit în minte a fost… Londra. Și mi-am ascultat instinctul. Părinții mei au crezut la momentul respectiv că este doar o inițiativă temporară dar, spre surprinderea lor, am perseverat. Am început să caut diverse alternative pentru a urma cursuri masterale în Anglia dar, din păcate, erau mult prea scumpe (când zic scumpe, mă refer la zeci de mii de lire pe an, incluzând traiul de zi cu zi). Așa că am decis să lucrez timp de un an de zile pornind de la un stadiu lipsit de experiență profesională și între timp m-am răzgândit în ceea ce privește masteratul aici. Motivul principal l-a reprezentat posibilitatea de a-mi contrui CV-ul în lipsa diplomelor și cu ajutorul experienței cumulate în urma activităților voluntare sau al diverselor training-uri oferite de companiile la care am lucrat.

Ion Mariș: Celia, ești „londoneză” de aproximativ patru ani, dacă nu mă înșel. Cum te-ai acomodat cu traiul departe de țară, cu „stilul” britanic?
Celia Trifoi: Aproape 4 ani, într-adevăr. Nu a fost o acomodare ușoară, ci chiar o adevărată provocare. În prima lună nu am reușit să îmi găsesc un job pentru că voiam să aplic pentru un rol în evenimente, dar lipsa de experiență și-a spus rapid cuvântul. A trebuit să încep de jos și să clădesc o experiență notabilă care să îmi ofere garanția unui job într-o companie prestigioasă, ca și cea în care lucrez acum. Stilul londonez, englez în general, este foarte diferit de cel al rădăcinilor latine, românești. Ei sunt puțin mai formali/superficiali în relațiile interumane, iar noi suntem mai calzi, este doar o chestiune de timp să te adaptezi sau să… abandonezi. Trebuie doar să îți cunoști limitele. În primele 6 luni suspinam în permanență după casă, familie, vremea din România și prietenii pe care i-am lăsat în urmă. Dar am pus în balanță și noile oportunități care mi se ofereau și am încercat să le împac într-un mod amiabil pe amândouă prin vizite frecvente acasă, ca parte din concediul anual.

Ion Mariș: Sportul a fost, să înțeleg, o etapă pasageră în viața ta?
Celia Trifoi: Sportul a fost o etapă frumoasă în viața mea și mi-a oferit posibilitatea de a realiza niște performanțe notabile și de a evada enorm de mult din zona de confort, din cauza diverselor provocări cu care mă confruntam la concursuri sau la antrenamente. Într-adevăr, mi-a limitat timpul liber și vacanțele la 2 săptămâni pe timpul verii, între perioadele competiționale și o săptămână în februarie după campionatele naționale. În vacanța de Crăciun eram la antrenament. A fost din nou o chestiune de alegere și de prioritizare a lucrurilor care erau importante pentru mine, la acel moment. Datorită deciziei de a performa în atletismul de nivel internațional am reușit să îmi formez o educație sănătoasă, pe lângă cea oferită de părinții mei, alături de un stil de viață organizat și perseverență în tot ceea ce fac. Cum ar spune o zicală englezească: „Never give up!”

Ion Mariș: Ce ți-a displăcut în mod mai flagrant, în țară, în România?
Celia Trifoi: Nu îmi displace România, în niciun caz. La fel cum am plecat din dorința de a experimenta ceva nou din punct de vedere profesional, îmi face plăcere să petrec câteva zile pe an în țară, cu atât mai mult pe tărâmurile natale. Îmi place Maramureșul, este un loc cu oameni simpli dar care sunt foarte autentici și darnici. Singurul lucru care nu îmi place în România este lipsa implicării politicienilor de a crea noi oportunități pentru tineri, spre a ajuta țara să performeze la adevărate standarde europene. Am avut șansa în ultimii aproape patru ani să experimentez posibilitățile pe care le au tinerii profesioniști aici și aș vrea să văd același progres și în țară. Din păcate, rezultatele palpabile întârzie să apară și tinerii români așteaptă în continuare.

Ion Mariș: Ai parcurs etapele firești în confruntarea cu… capitalismul pur. Ai pornit de la un job de la baza piramidei profesionale și ai… urcat. Cum și care a fost primul tău loc de muncă la Londra ? Cum ai… „ales”?
Celia Trifoi: Nu mi-e rușine să spun că primul meu job a fost de ospătăriță într-un hotel de 5 stele. Am realizat în foarte scurt timp că nu am să rămân mult timp în acest „rol”, astfel că am urmat niște training – uri în cadrul departamentului de Planificare a Evenimentelor (Event Planning). După un an și jumătate am fost promovată ca reprezentant al Business Center – ului la Intercontinental London Park Lane, fiind persoana de legătură între echipa de planificare și cea operațională. După doi ani și jumătate am realizat că munca în hoteluri nu era pentru mine și am decis să aplic pentru un job în cadrul recepției la Deloitte, o companie situată între primele patru companii din lume în servicii financiare precum consultanță, audit și taxe. Așa am avut oportunitatea de a crea noi conexiuni cu asistentele directorilor și partenerilor din cadrul firmei. M-a atras acest domeniu imediat deoarece îmi doream ca, într-o zi, să lucrez și eu alături de ei în consultanță și faptul că mi-a fost oferit un job ca asistentă (acum două luni) a reprezentat o etapă majoră în cariera mea. Astfel, după 3 ani și jumătate de momente grele, departe de casă, în care a trebuit să îmi înving temerile și suferințele, am reușit să ajung pe o treaptă incipientă a evoluției carierei mele în cadrul companiei Deloitte.

Ion Mariș: Cât de ușor/ greu este să te remarci profesional la Londra?
Celia Trifoi: Progresia profesională în Londra este marcată de multe suișuri și coborâșuri. Este foarte greu să știi care va fi următorul tău job din cauza nenumăratelor CV-uri ale tinerilor dornici de a se alătura companiilor de succes. Mie mi-a luat mai mult timp să ajung în această poziție, comparativ cu cei care și-au finalizat studiile aici, dar nu îmi pare rău că am ales această direcție deoarece am învățat o mulțime de lucruri pe parcurs și apreciez mai mult ceea ce am dobândit.

Ion Mariș: Te-a ajutat în vreun fel facultatea absolvită în România sau a fost doar o diplomă pentru… vitrină?
Celia Trifoi: Din punctul meu de vedere, diploma de finalizare a studiilor, neînsoțită de experiența aferentă, este doar o frumoasă hârtie înrămată, cu atât mai mult având specialitatea în științe politice și dorința de a activa pe post de consultant pe piețele financiare. Acesta este adevărul trist! Ceea ce mi-a conferit diploma a fost o bază teoretică de analiză a sistemului politic global, în cadrul căruia popoarele coexistă, și cunoștințe de cultură generală care să mă ajute să filtrez informația pe care o primesc din diverse surse (articole academice, ziare de specialitate, reviste academice, etc.). Adevărul e că, făcând sport de performanță și străduindu-te să îți finalizezi și studiile, timpul nu îți permite din păcate să dobândești experiența necesară în orice domeniu. Asta mi-a îngreunat drumul spre cariera dorită dar cred că totul se întâmplă cu un scop pe care l-am înțeles odată cu venirea mea aici.

Ion Mariș: Ești în acest moment angajată într-una dintre cele mai mari companii de servicii financiare din lume, Deloitte. Pe ce palier te situezi în acest moment în cadrul companiei?
Celia Trifoi: La momentul de față sunt la baza piramidei în companie, având rolul de asistentă executivă pentru 8 directori care activează în domeniul consultanței pe diverse paliere ale pieței financiare. Planul meu este să urmez un curs care să mă ajute să obțin specializarea de contabil certificat la nivel internațional și să îmi servească drept suport pentru următorul pas al carierei: analist de business (înainte de a deveni consultant). Bineînțeles, acest proces implică din nou training cu analiștii de business din cadrul companiei și probabil un proces care va dura încă doi ani, dar sunt pregătită să aștept pentru că între timp voi avansa pe o poziție superioară ca asistentă.

Ion Mariș: Îți va afecta „divorțul” Regatului Unit al Marii Britanii de Uniunea Europeană stabilitatea, statutul socio – profesional?
Celia Trifoi: Au fost vehiculate multe scenarii post – Brexit, dar, la momentul de față nu se știe nimic concret și sunt doar speculații. În Londra am o mulțime de colegi care nu sunt englezi și în acest caz mulți dintre noi ar fi afectați în mod egal. Este foarte important să menționez că românii nu sunt defavorizați aici, așa cum se transmite la canalele de știri din România, ci întreaga comunitate de străini ar fi afectată de deciziile Regatului Unit luate în cadrul acestui proces. Aș îndrăzni chiar să sugerez că televizorul are efectul de a manipula decizia publică după bunul interes al diverselor facțiuni politice. De aceea am încetat să mă mai uit la TV  din… 2010.

Ion Mariș: Cât ai „gustat” din… divertismentul londonez?
Celia Trifoi: Îmi place foarte mult să explorez locuri noi sau diverse străduțe ascunse ale metropolei londoneze. Londra este atât de mare încât nu te plictisești niciodată. Merg la teatru, la diverse evenimente culturale sau târguri culinare inspirate de bucătării din toată lumea. În ultimul timp am ieșit foarte mult în afara Londrei și pot să spun că micile sate englezești sunt parcă desprinse din basme, cu peisajele pictate în verde și culori radiante. Casele sunt mici și se adaptează unui stil arhitectural specific. Este o varietate imensă de activități la care poți să iei parte în Londra și natura îți oferă o mulțime de posibilități de a ieși să cutreieri noi parcuri.

Ion Mariș: Sunt serioase țintele, prioritățile pe termen scurt pentru un tânăr român aflat departe de țară sau e doar tentația… necunoscutului, aventurii?
Celia Trifoi: Pentru mine a început mai mult ca și o ambiție, dar, cu toată sinceritatea, vă spun că nu conștientizăm că drumul spre succes profesional și personal nu este atât de roz precum credeam. Într-adevăr, există tentația pentru experimentarea necunoscutului, dorința de a-ți lua viața în mâini, independent de familie, dar a trebuit să realizez că există mai mult obstacole pe traseu. Dacă aș da timpul înapoi cu siguranță unele lucruri le-aș face în mod diferit.

Ion Mariș: Care sunt ingredientele… succesului?
Celia Trifoi: Nu cred că există o formulă „chimică” a succesului. Cred însă, că fiecare persoană este diferită și fiecare dintre noi își clădește drumul într-un mod distinct. Pentru mine cred că a fost ambiția și încăpățânarea de a trece peste grija părinților, că sunt departe de casă și ei nu prea pot să mă ajute la acest stadiu. Recomandarea mea pentru tineri ar fi că trebuie să își abandoneze zona de confort dacă vor să facă ceva notabil pentru viața lor. Să își învingă temerile, să găsească soluții de a trece peste obstacole și să nu ia de bun tot ceea ce aud. Să exploreze, să se documenteze și să fie deschiși să călătorească în locuri noi, pentru a-și extinde universul posibilităților și al cunoașterii.

Ion Mariș: E foarte, foarte mare discrepanța dintre Vest și Est, dintre Londra și București?
Celia Trifoi: Da, este notabilă. În Londra lucrurile se mișcă foarte repede, totul este automatizat, sistemele sunt coordonate astfel încât să facă viața locuitorilor mai facilă. Londra este aglomerată și te ține activ mult mai mult decât ar face-o Bucureștiul sau România. Este posibil însă ca, la un moment dat, să părăsesc Londra în favoarea unui oraș mai calm dar, mai am de învățat până urmez această cale.

Ion Mariș: Te vezi definitiv în postura de angajată sau te-ar tenta propriul business?
Celia Trifoi: Propriul business mi-ar acorda o independență mai mare, dar mai întâi trebuie să învăț despre principiile de business și riscurile implicate în procesul de funcționare al unei firme. Cred că sunt pe drumul cel bun deocamdată…

Ion Mariș: Întreb retoric: care este vârsta optimă pentru întemeierea unei familii și ce condiții ar presupune?
Celia Trifoi: Noțiunea de familie este mai diferită aici datorită statutului femeii în cadrul societății. Femeile sunt încurajate prin curentul feminist să devină egale bărbaților în materie de meserii, așa că se pierde mult din noțiunea de familie din cauza „dezechilibrului” produs de această abordare. Este un punct de vedere strict personal așa că fiecare are dreptul să fie de acord sau să nege ceea ce am afirmat. Vârsta la care se întemeiază o familie este mai înaintată acum și majoritatea cuplurilor se căsătoresc în jurul vârstei de 29-32 ani, comparativ cu 24-26 acum câțiva ani. Stabilitatea financiară este un alt punct care trebuie luat în considerare, de asemenea deținerea unei locuințe stabile, ceea ce este foarte greu să obții aici din cauza prețurilor colosale. Așadar, sunt mulți factori care consider că influențează luarea deciziei de a te căsători.

Ion Mariș: Ce are bun sau foarte bun România? Dar… Sighetul?
Celia Trifoi: România are un potențial enorm datorită belșugului resurselor naturale, al pădurilor care mențin stabilitatea solului (păduri care, din păcate, au fost defrișate în exces). Este un mare păcat că au fost date spre exploatare diverselor companii străine. Sighetul este un oraș care deține multe obiective interesante și care sunt vizitate în mod frecvent de turiștii din întreaga lume, iar Maramureșul, în general, este o zonă autentică ce a fost mai puțin atinsă de capitalism.

Ion Mariș: E poate prea devreme să te întreb, vei reveni acasă?
Celia Trifoi: Este greu, încă mă întreb dacă diversele concepții pe care le-am întâlnit aici îmi vor garanta satisfacție în România. Nu este o decizie ușoară și nu pot să o iau peste noapte. Ceea ce este categoric e că în următorii cinci ani voi fi aici.

Ion Mariș: Ce altceva te mai leagă de Sighet, de Maramureș?
Celia Trifoi: Îmi face mereu plăcere să fiu alături de familia mea și să port discuții pe care nu le pot avea prin telefon, de la distanță. Ador să mă relaxez acasă, să simt obiceiurile locale și să mă bucur de mai mult soare decât la Londra .

Ion Mariș: Mulțumesc pentru interviu și mult, mult succes, dar fără a exagera cu… munca!
Celia Trifoi: Mulțumesc frumos! A fost o reală plăcere discuția noastră.

Ion Mariș




Scrisoare fără destinatar (autor, Crina Tămaș)

Dragă cititorule, încă nu ți-ai învățat lecția? Spune-mi, te rog, de ce nu înțelegi că nu totul trebuie să fie în conformitate cu dorințele tale?

Câți dintre noi nu au repetat aceeași greșeală? Prea puțini. Suntem imperfecți, greșim, ne cerem iertare și o luăm de la capăt. Oare cine a creat acest circuit neîntrerupt al greșelilor? De ce nu suntem capabili să ne asumăm faptele necugetate?

Dragă cititorule, crezi că prin simple scuze poți rezolva ceva? Scuzele sunt necesare pentu consolidarea relațiilor dintre oameni, iar comunicarea face minuni în acest caz. Scuzele pot avea și au un anumit scop. Acestea subliniază regretul și dorința noastră de a NU repeta greșeala. Mereu, când vine vorba de scuze, există acel ceva care nu te lasă să îți exteriorizezi sentimentele de regret. Știi cum se numește? ORGOLIU.

Orgoliul poate distruge relațiile dintre oameni, încurajează egoismul și aroganța, făcându-ne să nu ne mai pese de sentimentele altora. Chiar vrem să fim niște stânci imposibil de atins? Ne lăsăm inima să respingă sentimentele de afecțiune?

Dacă înlăturăm orgoliul, problema este pe jumătate rezolvată. Dar cum rămâne cu cealaltă jumătate? Respectăm primul pas cerându-ne scuze, dar arătăm prin conduită că merităm să fim iertați? Ne revizuim comportamentul și evităm să repetăm greșeala comisă?

Acest lucru rămâne la latitudinea ta, dragă prietene, însă, ai grijă, e greu să capeți încrederea cuiva, dar e ușor să o pierzi.

Crina Tămaș
clasa a IX-a E, C.N. Dragoș Vodă




Indiferența – o sabie cu două tăișuri (autor, Andreea Ananie)

Ce se întâmplă când nu-ți mai pasă? Când o persoană devine indiferentă? Când nu mai iubește sau când nu mai poate lupta cu răbufnirile celor de lângă ea?

Femeia este puternică, o luptătoare, dar sentimentele puternice estompează orice urmă de sensibilitate.

Indiferența ei te poate răni… o va face, cu siguranță. Dar când nu ai ezitat să o dezamăgești nu te-ai gândit la asta? Probabil că nu. Ai căzut în plasa plăcerilor mărunte. Merită să sacrifici iubirea, compasiunea ființei care te-ar fi putut iubi necondiționat? Nu cred.

Indiferența este generată de orgoliu, lipsă de comunicare sau, poate, de micile firimituri de dispreț apărute în urma rănilor provocate de cel care credeai că îți e sortitul. Și totuși, trecerea ireversibilă a timpului va vindeca orice rană, oricât de adâncă ar fi acesta.

Cum putem alunga indiferența? Putem încerca?! Sau putem găsi scuze puerile: „A fost o greșeală.”, „Nu se va mai întâmpla.”, „E ultima dată”. Doar un alt suflet, o altă șansă la fericire pot zdrobi globul de sticlă în care se oglindește indiferența. Oricât de adâncă ar fi rana, când vei întâlni „destinul”, în care, probabil, te regăsești, sentimentele tale vor emana iar acea aură unică.

Așa cum spunea Elie Wiesel: „Opusul dragostei nu este ura, ci indiferența”. În mod sigur, indiferența aduce durere. Eu cred că atunci când îți pasă cu adevărat, indiferent cine eşti, ce nume ai sau oricât de încărcat îți este contul bancar, indiferența doare.

Tu, cititorule, ai dreptul să acționezi așa cum crezi că este cel mai bine pentru tine, dar niciodată nu lăsa indiferența să îți influențeze rațiunea.

„Indiferenţa este cea mai puternică forţă din univers. Ea face tot ce atinge lipsit de sens. Iubirea şi ura nu au nicio şansă împotriva ei.” (Joan Vinge)

Andreea Ananie,
clasa a IX-a E, C. N. „Dragoș Vodă”




Chants, sons sur scène – un festival de mare ţinută [VIDEO] (autor, Crina Voinaghi)

Ajuns la cea de-a 16-a ediţie, avându-l pe Nicolae Weisz ca iniţiator şi director, cu o echipă de profesori coordonatori de excepţie, festivalul de muzică francofonă „Chants, sons sur scène” adună în fiecare an la Baia Mare un mare număr de melomani şi iubitori de limbă franceză, fie că e vorba de cântăreţi ori doar de spectatori.

Organizat pe 3 secţiuni, în funcţie de vârstă (13-15 ani, 16-17 ani şi 18-25 ani), festivalul a adunat anul acesta în cele 3 zile (12, 13, 14 mai), un număr de aproximativ 50 sau poate mai mulţi adolescenţi iubitori de muzică francofonă din toată ţara care au cântat, au legat prietenii şi au învăţat tehnici noi în atelierele organizate special pentru ei.

Juriul a fost format din Pierre Donoré, artist de mare excepţie care a încântat în seara de sâmbătă publicul prezent cu un recital, Sarah Delbois, Darko Ristovski, François Montier, Pierre Ferrey şi Benoît Bavouset, reprezentanţi ai Institutului Francez sau ai Agenţiei Universitare a Francofoniei. Sponsorii au fost şi ei numeroşi iar premiile consistente: o bicicletă la 13-15 ani, premii în bani la 16-17 ani, iar la 18-25 ani două participări la un festival de muzică din Franţa. Cei doi norocoşi care vor pleca pentru 10 zile în Franţa sunt concurenta din Baia Mare, Sindreştean Cristina şi concurentul din Iaşi, Ţurcanu Ilie Răzvan.

Sighetul a avut şi el reprezentanţi: la categoria 16-17 ani au fost Chiş Andreea acompaniată de Muj Florin de la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” şi Codrea Diana de la Liceul „Regele Ferdinand”, acompaniată de Hreniuc Alexandru, iar la 18-25 de ani au urcat pe scenă Pop Mălina, Pop Augustin de la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” şi Ghilea Andrei.

Ceea ce mi s-a părut extraordinar, a fost implicarea de care au dat dovadă deopotrivă organizatori, participanţi şi invitaţi. După cum puteţi vedea în filmarea de mai jos, adolescenţii au fost implicaţi inclusiv în recitalul susţinut de artistul Pierre Donoré, moment pregătit la atelierul de lucru condus de acelaşi artist. Visele uneori devin realitate, acesta este mesajul transmis pe parcursul celor 3 minunate zile de festival.

Crina Voinaghi

sursă foto: facebook, Soreanu Alina