„Revista de Povestiri” a organizat cea de-a 11-a ediție a Concursului trimestrial de povestiri, ediție jurizată de scriitoarea Ana Maria Sandu. Primii doi premianți, printre care se numără și prof. Crina Voinaghi de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, vor participa , în toamna acestui an, la  Creative Writing Sundays, seria a 19-a. Crina Voinaghi nu este la prima apariție în paginile acestei reviste, anul trecut, în septembrie 2017, fiindu-i publicată povestirea Schimbarea.

Povestirea „Trei la masă” scrisă de Crina Voinaghi, apreciată de Ana Maria Sandu drept „o altfel de poveste „de familie”, a fost selectată și publicată „pentru finețea observațiilor și stilul curat în care e scrisă. Pentru felul în care autoarea se joacă cu planurile temporale. Pentru că reușește să creeze și tensiune și emoție.” (www.revistadepovestiri.ro)

*

Trei la masă

Cel mai bine îmi amintesc cum suna telefonul. Un ţârâit lung, nervos, care desena puncte prin aerul din jur făcându-l mai strident. Nimeni nu mai vorbea, toată hărmălaia se întrerupea brusc şi împietrit de parcă nu ne-ar fi venit să credem că sunetul acela este real şi mai credeam că, dacă am fi tăcut toţi, el ar fi putut dispărea ca prin farmec. Stăteam în aşteptare preţ de un ţârâit cumpănind cine se va duce să răspundă, uitându-ne unii la alţii ca nişte jucători abili de poker care abia aşteaptă să apară slăbiciunea în ochii partenerilor de joc. Bunicul câştiga întotdeauna, el nu mergea niciodată să răspundă. Jocul îl juca, dar nu răspundea. Eu eram de obicei cea care pierdea, pentru că bunica se ridica greu şi erau mari şanse să nu mai sune pe când ar fi ajuns ea, aşa încet mergea, atât de bătrână era.

De cele mai multe ori, deschizând în grabă uşa camerei-bucătărie care ducea spre holul neîncălzit, trebuia să feresc pisica ce aştepta răbdătoare să intre în casă. Nu mai apucam să o ocolesc în lateral aşa că întotdeauna, din obișnuință, făceam un salt peste pisica reală sau imaginară care mie mi se părea de o perfecţiune uluitoare şi, răvăşită de frigul de pe hol, ridicam receptorul rece cu un alo curios, cercetându-mă în acelaşi timp în oglinda care purta în ea hărţi de puncte negre, deformând vag imaginea şi suferind cu fiecare secundă.

Niciodată nu am primit vreo veste proastă de la acel telefon. Tot timpul analizam oglinda, nu neapărat chipul meu cât pe ea, cât mai îmbătrânise, câte pete mai apăruseră şi apoi doar ce culoare aveau ochii mei oglindiți în ea. Pare incredibil dar sunt aproape sigură că aveau de fiecare dată alte nuanțe. Apoi îi chemam pe bunica sau pe bunicu să preia telefonul, pe mine nimeni nu mă suna vreodată pe holul tăcut, partenerii de joacă de pe stradă strigându-mă strident și tărăgănat de la poartă. Mă întorceam repede la căldură, mulţumită că nu e o veste proastă, deşi nu ştiam niciodată ce fel de veste e cu exactitate. Luam în braţe o pisică – cred că am avut în toate combinațiile de culori, mureau destul de des – şi o învârteam în aer sau o aruncam pe pat, din prea multă dragoste, fireşte.

Totul avea o culoare, un miros, o muzică interioară, iar universul era suficient de mare. Nu îmi doream multe şi nu m-am întrebat de ce stăteam doar cu bunicii. Îi mai auzeam vorbind de mama şi de tata dar de fiecare dată când întrebam se fereau să răspundă. Se uitau unul la altul şi mici fire nevăzute se ţeseau între ochii lor. Bunica mă lua în braţe iar eu nu mai întrebam nimic. Era cald la ea în braţe şi mirosea a mere şi a lână. Cred că nimeni nu m-a iubit atât de mult ca bunica mea. Poate doar bunicul. În zilele când ploua şi nu ieşeau copiii la joacă, scotea dintr-un sertar pe jumătate înţepenit un pachet lipicios de cărţi de joc, cele mai vechi cărţi de joc pe care le-am văzut vreodată. Nu ştia decât două jocuri şi pe acelea le jucam până se lăsa seara şi atunci, în căldura din încăpere, ni se alătura şi bunica spunând „O tură, că pe urmă pun cina”. Dar totdeauna se făceau 4-5 ture până pachetul de cărţi se întorcea în sertarul vechi iar noi mâncam ce ne punea bunica în farfurii. Era cea mai bună mâncare, cei mai buni noi trei, cu câte o pisică cerșind la picioare, într-o liniște picurată de sunetul tacâmurilor în farfurii și de buletinul de știri de la radio.

Viaţa e simplă la început, poate noi o complicăm cu aşteptările şi tristeţile noastre, ar fi mult mai comod dacă am reuşi să ne păstrăm cumva copilăria. Dacă am fi doar copii. Dacă unii ar fi doar bunici, alţii doar părinţi. Dacă s-ar putea să alegem, eu aş vrea să fiu doar copil. Dar cred că ar fi prea simplu și toți am alege să fim copii. Nimeni nu ar vrea să fie bunic sau părinte. Sau poate da? Poate fiecare ar fi făcut pentru a juca un rol așa cum unii sunt făcuţi să fie doctori, alţii cântăreți, alții conducători de stat. Așa ar putea să fie unii copii iar alţii bunici. Să se nască bătrâni dar să nu-i doară nimic, niciodată. Şi să poată sta toată viaţa cu nepoţii lor, care să rămână copii. Să moară deodată. Sună egoist, poate chiar este. Dar ei sunt tot ce am cunoscut vreodată la capitolul dragoste necondiţionată. Bărbaţii care au trecut prin viaţa mea şi care au pretins că mă iubesc au fost tot atât de schimbători ca vremea la Londra. Am învăţat cu timpul să nu mai cred toate visele pe care mi le ţes, le lăsam puţin să se formeze, apoi le aruncam direct la gunoi şi răvăşeam totul, ca să nu mă mai pot apuca apoi să caut prin toate mizeriile de acolo ca să le recuperez. Să nu credeţi că m-am născut aşa înţeleaptă. Nicidecum. Oamenii cresc şi trebuie să dea cu capul de tot felul de chestii ca să nu mai fie proşti. Unii dau mult şi bine. Eu o dată. Apoi nu am mai vrut.

Mult timp după ce am plecat de la bunici a sunat telefonul. Au fost doar veşti proaste şi aşa am început să fiu adult. Nu prea mi-a plăcut, a fost cea mai neinspirată perioadă din viaţa mea.

Prima dată a sunat un telefon Nokia cu butoane. M-a anunţat că moştenisem casa bunicilor, pentru că ei nu mai erau. După câţiva ani a sunat un Iphone nou-nouţ, ca să îmi dea de veste că aveam părinți. Apoi un Samsung să îmi spună că o mamă pe care nu o cunoșteam are o boală incurabilă și vrea să o iert. Apoi au tot țârâit să mă anunțe diverse morți, dispariții, obligații, căsătorii, întîlniri, evenimente, lucruri fără rost. Și filosofii de genul „Ori mă iubeşti ori nu mă iubeşti, e simplu, căsătorește-te cu mine!”

Şi iar suna telefonul. Iar cineva murea sau se răzgândea sau era deja însurat. Iar cuvinte spuse aiurea, iar reproşuri, iar repetări inutile. Până când într-o zi l-am aruncat. Da, exact. I-am făcut vânt. L-am zvârlit cât acolo. L-am mătrășit. Mă enerva, mă controla, îmi spunea cum să-mi împart zilele, orele, îmi planifica viața, care era puțin altfel decât aș fi vrut să fie.

M-am mutat înapoi în țară după ce am muncit o vreme în Spania, am refăcut casa bunicilor și am păstrat, nefuncțional firește, telefonul de pe hol. Era mai mult o piesă de muzeu, la fel și oglinda care îmbătrânise groaznic și avea nevoie de niște operații de liposucție pentru pete negre. Abia mă vedeam în ea. Dar nu m-am îndurat să le execut. Le-am curățat și le-am lăsat la locul lor pe același material cu maci roșii jerpeliți, cusuți de mână, pe care ceilalți nu l-ar fi folosit decât poate pentru cușca câinelui sau adăpostul pisicii. Dar eu nu eram ceilalți.

Mi-am luat un laptop cu conexiune la internet, dar m-a enervat destul de rapid așa că am renunțat la el. Mi-am mai luat un job plătit binișor și am refuzat să-mi iau telefon sau o pisică. Bărbații îmi mai cereau numărul de telefon sau mă mai căutau pe facebook pentru că urâtă nu sunt, ba pot să fac și conversație fără ca interlocutorul să se plictisească, dar le răspundeam de fiecare dată:

— Am putea ieși, dar, de sunat… mai greu. Nu am telefon. Nu am nici cont de facebook.

Ei făceau ochii mari când auzeau asta și mă măsurau imediat din priviri. Oricine avea un telefon mobil, nici nu se punea problema să nu ai. Și bunica ar fi avut dacă ar mai fi trăit. Mă considerau probabil o ciudată periculoasă și mă simțeam obligată să adaug pentru a mai îndulci reacțiile:

— Nu-mi plac telefoanele.

Dar tot ciudată rămâneam în ochii lor și renunțau. Asta până când l-am întâlnit pe Virgil. Era pur și simplu îndrăgostit de telefonul lui, avea husă, folie de protecție a ecranului, șervețele speciale pentru curățare, era pentru el ca un fel de animal de companie super dresat. Iar adevărul e că mă fascina. Îl țineam aproape pentru că voiam să observ mai bine, într-un fel vulgar și ridicol, ca un adevărat voyeur, relația lui cu telefonul. Lui i se părea fascinant faptul că eu nu am telefon și uite-așa, încet încet ne-am redescoperit îndrăgostiți. S-a mutat în casa bunicilor mei care era a mea și iar a început să sune telefonul. El se agita, se grăbea sau se pierdea în funcție de ce era pe ecran sau ce auzea, iar eu nu mă mai săturam să interpretez zâmbete, trăiri, tristeți, înflăcărare și plictis. În scurt timp ne-am luat o pisică și luam masa ca pe vremuri, în 3. Eu, Virgil și telefonul. Și pisica, normal, la picioare, cerșind din când în când pentru că nu voiam să o educăm, voiam să fie naturală, pisică în toată splendoarea caracterului pisicesc. De multe ori uitam că e telefonul lui și îl mai luam să pornesc un video pe youtube sau să mai citesc o știre, era ca și cum făcea parte din familie. A mers o vreme până când brusc nu a mai mers.

— Adela, tu mă verifici? m-a întrebat el într-o zi, abia stăpânindu-și furia.

— Cum adică? m-am mirat eu.

— Adică îmi verifici telefonul? Apelurile, mesajele?

— Ce tot vorbești? Citesc o știre, mai joc un candy crash. Până acum nu te supărai…

— Credeam că e ceva accidental, că nu-ți plac telefoanele, dar văd că îl folosești mai mult decât mine.

— Te deranjează?

— Cred că da. Plus că nu prea ești credibilă cu știrile. Cred că mă verifici. Mă bănuiești. Și greșești. Pentru că eu nu aparțin nimănui. Ia-ți propriul telefon dacă începe să-ți placă.

Și așa s-a terminat. În 2 zile, pentru că totul era clar. Nu puteam să-mi iau și eu unul pentru că asta ar fi însemnat să fim 4 la masă.

Apoi nu s-a mai mutat niciun bărbat la mine. Au mai fost unul sau doi în viața mea, dar asta era tot, nu voiam să se mute la mine, nu mergea. În schimb mi-am luat 2 telefoane. Unul cu conexiune la internet, iar celălalt fără, ca să le diferențiez, să fie distincte. Și uite așa, de fiecare dată când mâncam eram 3 la masă. Plus pisica de la picioare, care, între timp, urmându-și instinctele, se urca pe masă și-mi lua din farfurie dacă eram pierdută într-o postare pe facebook sau instagram. Dar m-am obișnuit, nu mă supăr și știu că bunicii ar fi încântați să mă vadă la aceeași masă, ca și cum am fi toți trei și ar suna telefonul. Iar eu aș câștiga așa cum câștiga odinioară bunicu, pentru că nu răspund niciodată atunci când mă sună cineva. Nu suport veștile proaste spuse la telefon.

Autor, prof. Crina Voinaghi

Sursă: www.revistadepovestiri.ro

Mi-aduc aminte ca și cum aș fi cunoscut-o ieri, atât de clar și suav retrăiesc fiecare amintire în parte și, totuși, atât de îndepărtate sunt vremurile despre care vorbesc…

Involuntar și demn de aceeași vicisitudine, îmi adun seară de seară gândurile, le presez și totuși le țin, circumspect, într-o carte aflată pe noptiera de la geam, așteptând ca ziua următoare să le tratez cu nonșalanță până la ivirea lunii.

Îmi surâde perfid amintirea acelei seri, peronul gării, trenul cu destinația precisă, oamenii, toți acei oameni aparent exuberanți, în fapt, instabili. Îi priveam realizând marea asemănare dintre noi, când, mă trezesc parcă dintr-un vis, buimac, și ascult fără a fi capabil de a reacționa în vreun fel, vocea juvenilă a unei făpturi pe care n-o mai văzusem niciodată, adevărat lucru, nu mai văzusem pănă atunci un om atât de frumos.

– Aștepți trenul de la ora 15:00 sau, încotro mergi?

Stătea în fața mea, cu ochii insistând să-i dau un răspuns, însă, atât de incapabil de a vorbi, de a gândi n-am mai fost niciodată, totuși, senin, cu o oarecare iritare față de întrebarea ei, îmi ridic cămașa, mă uit la ceasul de la încheietură – arăta undeva ora 14:00 – și răspund la rându-mi:

– Da, aștept trenul cu destinația spre mare, iubesc apusul, răsăritul, marea și tot ce-mi poate oferi ea... (mai târziu am rămas și eu uimit de persuasiunea tonului meu însă omului din fața mea nu-i părea nimic mai mult decât un răspuns fastidios, realizasem asta după expresia feței) . Mi se părea și mie, ce-i drept, dar tot mai potrivit decât să nu răspund nimic, căci da, nu eram nimic mai mult decât un om care, deși așteaptă trenul de la ora 15:00 nu știe încotro se-ndreaptă, nimic mai mult decât un om cuprins în întregime de anxietate dar, totuși, care disimulează un zâmbet larg asemeni tuturor oamenilor.

–Noemi, surâde ea copilăros și-mi întinde mâna.

Îmi las un oarecare timp de gândire căci, pentru un moment, nu eram sigur nici de realitatea propriului nume, și răspund asemeni unui om atât de nesigur:

– Sergiu, îmi pare bine!

Și am pierdut orice urmă de rațiune, am pierdut noțiunea cu realitatea, contactul cu oamenii din jur, am rămas încremenit privind-o timp de câteva minute și, la rândul ei, nu era nimic mai puțin decât un om frumos… Frumoase nu erau hainele de vară care-i infășurau trupul ars de soare, aproape rumen, nici accesoriile potrivite atât, dar atât de bine – fizionomie demnă de un om normal, însă, avea o naturalețe aparte, un aer friabil de copil, o naivitate a chipului atât de bine conturată și ochii… acei ochi despre care poți spune că i-ai privi o viață și tot n-ar fi suficient pentru a le descoperi taina. Și acestea din urmă o făceau cea mai frumoasă dintre toți oamenii sau, cel puțin, cea mai frumoasă în ochii mei, un chip, o imagine care mi-e atât de clară chiar și după atâția ani trecuți.

A urmat apoi o conversație scurtă despre posibila întârziere a trenului și alte lucruri spuse pentru a acoperi liniștea devastatoare, lucruri pe care nu mi le mai amintesc cu atâta exactitate.

Îi răspundeam sec, ramolit, căci, deși nu mi se părea insolentă abordarea ei, îmi întrerupse gândurile, supravegherea bolnavă a oamenilor, căutarea unui sens vieții mele, într-o frază standard, era „ecoul care-mi distrusese liniștea”.

Mă uitam destul de des la ceas, care mi se parea că nu se mișcase niciodată atât de lent, mă uitam la ceasul de pe mâna, la ceasul de la perete, la omul fericit care se așezase în fața mea, la ceasul de la mână, la ceasul de la perete și tot așa, încercând să-mi adun iar gândurile abrogate în liniștea asurzitoare. Șovăiam din când în când prin geantă, așteptând, parcă, nerăbdător, anormal lucru pentru un om care nu trebuie să ajung nicăieri, pentru un om pierdut sufletește și de această dată, pierdut în mulțime.

– Ce gând te îndreaptă spre mare? În afară de apus și soare și tot ce ai spus, completează ea în timp ce căutam și eu un răspuns potrivit. Iubesc și eu marea, fericirea și liniștea sufletească ce mi-o oferă, valurile care-mi iau odată cu ele toată suferința și neliniștea din suflet, continuă ea cu o oarecare melancolie.

O ascultam și încercam să-mi imaginez și eu toate acestea, lucruri pe care nu le-am simțit de multe ori și, totuși, încuviințam aprobator. Vedeam și eu seri liniștite așezat pe sofa, seri de lectură ce-mi oferă pace sufletească, seri în care neliniștea și aglomerația vieții nu-și au locul și, toate acestea pentru mine erau lucruri atât de fictive, atât de îndepartate de real, de realitatea în care trăiesc eu. O realitate demnă de un om singur, atât de singur… un om care de mult a renunțat să mai cunoască adevăratele sentimente care-i mențineau echilibrul, care-i mențineau mijloacele de a fi coerent în comportament, în poziția pe care o adoptă zi de zi față de ceilalți, dar și la sentimente care de mult prea multe ori, în numele, sau sub pretextul lor, l-au afundat în legături care l-au distrus, care nu au avut oricum șansă de reușită și l-au făcut să se înstrăineze de sine însuși și de lume.

Profitam de liniște, lucru iar destul de anormal având în vedere agitația gării, unde numai liniște nu poți să ai, și o aud întrebându-mă cu o oarecare plictiseală în glas, căutând probabil să-și alunge nerăbdarea vizibilă.

– Cum de ai decis să mergi singur?

Nu știam exact ce să-i răspund, căci nu puteam să-i spun că sunt un om atât de singur, un om care își ia câteva lucruri și pleacă în căutarea fericirii despre care a citit de atâtea ori în cărți, despre care a auzit de la oameni care au trăit demult, pe care nu a avut-o niciodată și o dorește cu tot dinadinsul și, totuși, i-am răspuns că prefer uneori singurătatea în detrimentul oricărei companii, lucru atât de neadevărat când eu tânjeam după afecțiune.

Nu mai știu exact cursul evenimentelor următoare, știu că se anunțase îmbarcarea în tren, oamenii s-au împrăștiat, s-au strâns, s-au grăbit, la rându-mi mi-am ocupat locul nerăbdător, aveam să ajung la mare și îmi căutam în fiecare om care urca tovarășa de călătorie pe care n-o mai zăream și mă îngrozea lucrul acesta!

Știu că apăruse de nicăieri cu același zâmbet și inocență de copil, se așeză cu capul pe umărul meu drept, și-mi liniștise demonii cu simpla-i prezență. Eram fericit, căci, deși atât de nesigură era viața mea, ei, îi puteam oferi siguranță, simțeam asta, cu atât mai mult îmi venea să o sărut, să o strâng în brațe lacom, să o înnăbuș în dragostea pe care nu am oferit-o nimănui – ciudat simțământ de vreme ce era doar un străin întâlnit în gară. Singura explicație cât de cât logică la care ma gândesc acum, este faptul că noi, ca oameni, stabilim legături personale pentru a nu pluti în derivă într-o lume nesigură, undeva la limita unui univers necunoscut. Legăturile noastre cu ceilalți se formează pe un fond interior de dorințe, de goluri, temeri, nevoi și așteptări. Toate acestea dau senzația unui labirint în care, este practic imposibil să înțelegi substratul unei legături.

Își lasă palma în mâna mea, ca și cum mi-ar fi auzit gândurile și-mi arăta un gest aprobator simțămintelor mele. Atunci plecam de la premisa că are și ea aceleași dorințe, aceleași nevoi, aceleași gânduri ca și mine, acum însă, abia acum am realizat că nu era nici ea mai mult decât un om singur, un om nemaipomenit de singur.

– Ce te frământă? o auzeam cum șoptește atât de aproape de pieptul meu, încât îmi accentua bătăile inimii…

– În serile în care mă simțeam tristă îmi deschideam cufărul, un întreg șifonier de amintiri, și atunci nostalgia mea devenea melancolie… o ascultam, ca și cum vocea ei fredona cel mai frumos cântec.
Mă descosea cu fiecare cuvânt în parte, mă privea în modul în care eu nu m-am mai văzut de mult, mă făcea să mă simt viu, îndrăgostit, o doream.

– Simt o nemărginită nevoie să te sărut... i-am șoptit fără a avea puterea să mă controlez.

Mă privea de parcă am spus cel mai nepotrivit lucru, amenințător, dar începe să-mi spună sub forma unui discurs bine învățat că:

– Cererile de natură sexuală sunt cele care strică cel mai mult relațiile. Pentru că cererea se adresează mai ales dorinței celuilalt. Doresc ca tu să-ți dorești chiar în momentul în care eu îmi doresc să… tace, o tăcere morbidă cuprinde compartimentul, iar după o tăcere de câteva minute îmi cuprinde fața-n latul palmelor și mă sărută lung, apăsat, ca și cum ne-am fi iubit dintotdeauna.

Eram fericit, cum poate nu am mai fost și nu mai aveam să fiu vreodată, nu era singura femeie pe care o iubeam, iubisem înainte de ea și credeam cu tărie că voi iubi la fel de mult alte femei, ce aveam să le întâlnesc după ea.

Adormise preț de câteva ore, timp în care mă gândeam la toate neliniștile vieții mele și liniștea ce mi-o oferă ea, mi-amintisem că am plecat în căutarea fericirii și că-mi jurasem să nu mă opresc fără a o găsi, dar nu m-am gândit că fericirea mea mă așteaptă pe peronul unei gări a cărui tren întârzie mereu, tren care în momentele acelea mi-aș fi dorit să nu se mai oprească niciodată!

Autor, Andreia Petreuș

Azi, 18 iunie, se împlinesc 4 ani de la un eveniment înălțător cu profunde semnificații istorice și spirituale pentru orașul nostru, sfințirea unei plăci comemorative la Colegiul Național “Dragoș Vodă”din Sighet, la 18 iunie 2014, eveniment, însă, deturnat de interese străine de orașul nostru. Ce s-a întâmplat de fapt?

Un capitol important al rezistenţei anticomuniste din Maramureş l-a constituit grupul de elevi ai Liceului „Dragoş Vodă” , numit mai târziu „lotul Vişovan” după numele profesorului Aurel Vişovan, liderul grupului. Opoziția lor față de regimul comunist, atitudinea lor dârză de apărare a valorilor creştine şi naţionale au plătit-o cu ani grei de închisoare la Sighet, Cluj, Târgşor, Canal, Gherla, Jilava etc. , profesorul Vișovan ajungând și în iadul de la Pitești. Lor le este consacrată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet, alături de alți luptători anticomuniști maramureșeni. Prin numărul de elevi arestați, Liceul “Dragoș Vodă” ocupă locul doi pe țară, după Liceul “Radu Negru” din Făgăraș și se bucură astfel de un meritat prestigiu, fiind unul dintre focarele demnității românești.

Ca o firească recunoaştere a jertfei lor din partea tinerei generaţii, la iniţiativa Asociaţiei Urmaşilor Luptătorilor Anticomunişti (AULA), a avut loc, la 18 iunie 2014, dezvelirea şi sfinţirea unei plăci comemorative în incinta liceului, în prezenţa supravieţuitorilor, a familiilor acestora, a conducerii liceului şi a altor maramureşeni iubitori de istorie. Inscripţia de pe placă a avut următorul conţinut : „În această sală, care servea drept laborator de chimie au avut loc în perioada 1946-1948 întrunirile grupului de rezistenţă anticomunistă condus de profesorul Aurel Vişovan”.

În cadrul ceremoniei de sfințire conduse de preotul greco-catolic Vasile Florea, au fost rostite solemn numele tuturor elevilor sigheteni deținuți politici, majoritatea trecuți deja la cele veșnice.

Din păcate, la numai câteva zile distanţă, placa a fost demontată ca urmare a presiunilor exercitate de către Institutul „Elie Wiesel”, al cărui director, Alexandru Florian, a considerat că aşa ceva este inadmisibil „în oraşul lui Elie Wiesel ”.

Vestea demontării plăcii și atitudinea jignitoare a domnului Florian a produs o profundă mâhnire în rândul opiniei publice anticomuniste din Maramureş. Tristul eveniment a fost reflectat în presa județeană prin texte publicate de “Gazeta de Maramureș” și “Graiul Maramureșului”, pe postul local de televiziune precum și prin numeroase luări de atitudine pe internet. Cu toate demersurile ulterioare ale AULA și ale altor organizații anticomuniste, situația rămâne, de 4 ani, neschimbată.

Solicităm domnului primar Horia Scubli, Consiliului Local și autorităților școlare să se implice în rezolvarea acestei probleme. Ignorarea sau amânarea ei nedefinită nu vor face decât să sporească tristețea și amărăciunea și un sentiment de rușine pentru orașul nostru. Rana rămâne deschisă…

preşedinte AULA,
preot prof. Marius Vişovan

PS. Dintre elevii Liceului “Dragoș Vodă” care au suferit în închisorile comuniste mai sunt în viață domnii Petru Codrea, Ioan Ilban (ambii în Sighet), Nistor Man (Tg. Mureș), Ioan Dunca (Vișeu de Sus), Ioan Pop Arvinte (Timișoara), Gheorghe Bărcan (Cluj – Napoca), Ioan Bizău (Blaj).

Joi, 14 iunie 2018, la final de an școlar, a fost ziua… poveștilor!

La Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației, grupuri de tineri, îmbrăcați cu frumoase costume populare reprezentând diferite zone etno-folclorice din Țara Maramureșului, “organizați” pe localități, au spus povești dar s-au pregătit serios și prin fapte (și culinare!), în cadrul proiectului educațional județean Povestea localității mele.

Proiectele elaborate de către elevi au fost evaluate de juriul format din conf. univ. dr. Delia Suiogan, prodecan al Facultății de Litere de la Centrul Universitar Nord din Baia Mare, președinte, prof. dr. Ioan Boroica de la Muzeul Maramureșului, prof. Brîndușa Oanță, profesor la Colegiul Național Dragoș Vodă și coordonator al site-ului „Salut, Sighet!” și prof. Ioan Pop, director adjunct al Colegiului Național Dragoș Vodă.

Juriul a avut de evaluat unsprezece proiecte ce valorificau reperele identitare ale satelor: Bocicoel, Breb, Bârsana, Poienile Izei, Rona de Sus, Remeți, Petrova, Desești, Budești, Sarasău și Săpânța. În aceste proiecte au fost implicați peste 100 de elevi de la Colegiul Național Dragoș Vodă. Elevii au reușit să transfere aspecte privind istoria, geografia, etnografia, superstițiile, obiceiurile, în structura unei povești, într-un mod extrem de interesant. În acest fel, aceștia au demonstrat capacitatea lor extraordinară în a citi valorile satului maramureșean în cheia modernității, fără să altereze reperele care au consacrat aceste comunități.

Membrii juriului au fost impresionați de felul în care elevii au reușit să introducă în poveste elemente ce au consacrat localitatea respectivă de-a lungul vremii. Cele unsprezece proiecte premiate vor fi publicate într-un volum colectiv ce va fi lansat în luna octombrie a acestui an, când vor debuta activitățile aferente ediției a III-a a proiectului.

Cu siguranță, echipa de implementare a proiectului formată din prof. dr. Gheorghe Andrașciuc, coordonator, prof. drd. Daniela Andrașciuc, prof. Brîndușa Oanță, prof. Gabriela Filimon, prof. Claudia Dura, prof. Doinița Mihalca, prof. Amalia Mihu, prof. Mirela Radu, prof. Georgeta Ierima, prof. Ileana Petrovan, prof. Ioan Muntean, prof. Emilia Pop, prof. Gabriela Ilieș, prof. Ioana Bîrsan și prof. Artur Felner, a muncit intens pentru a finaliza frumos această poveste de succes!

Echipa de proiect mulțumește Editurii “Valea Verde” pentru premiile acordate (volumul “Mă numesc albastru”, autor Marius Leordeanu) pentru șaptezeci de elevi.

Salut, Sighet!

– Ce e ăla comuntism, bunico?

Tanti Persida tresare, smulsă din visări de vocea subțirică a nepotului ei. Se uită buimăcită prin jur, până ce privirea i se așterne asupra unor ochi verzi, verzi ca piatra de marmură și ascunși de niște ochelari imenși, cu ramă rotundă.

– Ce-ai zis, drăguță? Cuvintele îi șuieră incert printre buzele subțiri, arcuite într-un zâmbet.
– Ce e ăla comuntism? Băiețelului îi lipsesc dinții din față, iar cuvintele ies stâlcite, aproape stângaci, însă ochii îi sclipesc cu seriozitate, iar inima bunicii e inundată de un val de iubire.
– Comunism, vrei să spui.

Băiețelul se uită pătrunzător la ea, de parcă vrea să-i fure toate secretele din suflet, și toată înțelepciunea care vine cu ele.
– Așa am zis și eu.
– Bineînțeles, dragă, îi răspunde tanti Persida, aplecându-se greoi să-l ridice pe genunchii ascuțiți, ascunși de o rochie veche, înflorată. A fost cel mai bun lucru care s-a întâmplat acestei țări, continuă ea, dezmierdând părul bălai al băiatului.
– Și ce s-a întâmplat cu el?
Bunica oftează, simțindu-și inima de plumb, prizoniera unei cuști fragile de carne și oase.
– Ca toate lucrurile bune, și-a găsit sfârșitul.
– A fost ucis? Băiatul întreabă solemn, privind-o pe tanti Persida de sub un evantai de gene blonde.
– Oarecum, zice ea. Oarecum, de către oamenii cu prea puțină viziune și prea mult timp liber.

Băiatul nu înțelege; nu îi place să recunoască, dar cuvintele lungi și tonul criptic al bunicii îl obosesc, îl obligă să realizeze că încă are un picior în afara cercului exclusivist al adulților – și este atât, atât de plictisit de sintagme precum „Îți explic când mai crești.” sau ”Ești prea mic să înțelegi.” (Dar în tăcerile ei scurte simte un fel de tristețe profundă și veche, agățându-se de vorbele ei precum pânze de păianjen colbuite – ar vrea să le alunge, să le exileze cum face soarele cu ploaia, însă nu știe cum. Așa că mai pune o întrebare.)

– Și ce făcea comuntismul atât de bun, bunico?
Tanti Persida zâmbește stins, dar în ochii ei – violete presate-ntr-un album – trecutul răsare glorios, aducând cu el lacrimi și umbre.
– Păi, drăguțule, gândește-te că își dorea tot ce e mai bun pentru toată lumea. Totul era bazat pe egalitate, așa că nu existau diferențe între oameni – sau dacă existau, erau atât de mici, încât nimănui nu îi păsa.
– Și ăsta e un lucru bun? Băiatul pare că se gândește intens, sprâncenele adunându-i-se într-o încruntătură pe care tanti Persida i-o întinde numaidecât cu degetele-i înăsprite de viață și timp.
– Un lucru foarte bun, băiețaș. Toată lumea avea un loc de muncă, să știi, așa că băieții și fetițele ca tine nu duceau lipsă de nimic. Ba mai mult, se jucau atât de frumos afară! Uneori era chiar greu să-i ademenești înapoi în casă.

Melancolia îi îndulcește bunicii chipul, iar nepotul ei e surprins de schimbarea pe care o aduce – ridurile nu mai par atât de adânci, și ceva sclipește în ochii ei, o luminiță sprintenă ce pare că o întinerește.
(Sunt lacrimi, dar el nu știe.)

– De ce se jucau numai afară? Nu le plăceau jocurile pe calculator?
– Vai, dragă, dar nu existau calculatoare pe atunci! Tanti Persida continuă veselă, neobservând privirea alarmată a băiețelului.
– Cum? izbucnește nepotul, indignarea ascuțindu-i vocea.
– Mhm, se aprobă bunica pe sine însăși, o oarecare satisfacție interioară colorându-i vocea. Și copiii erau mult mai fericiți și-ascultători pe-atunci. Școala era școală, și joaca era joacă, și niciunul nu îndrăznea să iasă din cuvântul părinților. Aceea era disciplină adevărată, nu ce faceți voi acum la școală.
– Bieții copii! lamentează el șoptit, un fior șerpuindu-i pe șira spinării. Dar ciocolată aveau, nu-i așa?
– Nu, nu, spune bunica. Băiețeii de atunci nu mâncau atât de multe prostii câte îți dă maică-ta acum, dar erau mult mai sănătoși. Numai lapte și brânză și ouă pentru ei, să crească mari și puternici!

Nepotul, oripilat, sare din brațele Persidei și se năpustește spre ușă, vrând parcă să întreacă trecutul. Se oprește în prag, cu un picior cufundat în pământul jilav de afară, și îi aruncă bunicii niște ultime vorbe peste umăr, pe un ton sentențios, parcă profetic.

– Nu știu ce era așa de bun la comunism, atunci, dar mă bucur că s-a dus!
(- Fără ciocolată, auzi, bombăne el stins, ca pentru sine, însă departe de parfumul înecător al bunicii și de îmbrățișările ei strânse.)

Tanti Persida își țuguie buzele, displăcerea gravându-i linii pe față cu abilitatea unui sculptor. Se uită lung după băiat, după cum soarele i se împletește în bucle, și deplânge o altă tinerețe demult apusă.
(O altă tinerețe, cu plete castanii și alte veselii, scăldată de alt soare, mai mare și mai galben și mai strălucitor.)

– Iar îi umpli capul cu prostii, mamă? se aude o voce stridentă, de femeie, ce o rupe pe bătrână din reverii și aduceri-aminte.
– Nu sunt prostii, fata mea. Este trecutul meu, și-al tău, și-al tatălui tău, și-al unei întregi națiuni.
– Cum spui tu, pufnește ea cu rasa de dispreț civilizat (aparte) pe care îl rezervă tinerii pentru părinții lor. Numai să nu fie și viitorul lui!

Autor, Oana Bianca Tomșa
clasa a XI-a A, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Ce a însemnat comunismul în istoria României?”, ediția 2018, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

În urma evaluării proiectelor înscrise în concursul de creație pentru liceeni „Ce a însemnat comunismul în istoria României?”, organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), juriul a desemnat câştigătorii ediției 2018.

Drept premiu, cei 23 de liceeni selctați – printre care se numără și două eleve de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet: Letiția Teodora Apan (clasa a XI-a B) și Oana Bianca Tomșa (clasa a XI-a A), coordonate de prof. Marius Voinaghi – vor participa la cea de a IX-a ediție a Școlii de vară pentru liceeni (clasele IX – XI) , care anul acesta se va desfășura la Brașov, în perioada 2 – 7 iulie 2018, iar absolvenții clasei a XII-a, vor participa la Universitatea de vară de la Râmnicu Sărat, care se va desfășura în perioada 19 – 25 august 2018.

Concursul de creație „Ce a însemnat comunismul în istoria României?” a avut ca scop cunoașterea istoriei comunismului din România și înțelegerea efectelor pe care regimul instaurat între 1945-1989 le-a avut asupra societății românești.

Azi, vă propunem spre lecturare eseul câștigător al Letiției Apan.

*

Coadă la tacâmuri de pui

Cămașa lui în carouri și pantalonii palizi de la atâta stat la soare urmau să abia de suferit. Legănatul trenului nu avea să-i ierte păhărelul cu cafea ieftină care la prima frână se răsturnase și se hotărâse să îi păteze hainele. M-am uitat la el lung. Se vedea clar că încerca să se abțină. Cu un oftat de resemnare, bătrânul a început să se certe:

-Cafea mi-a trebuit! Și așa m-am apucat eu să beau doar de cațiva ani, că deh… înainte era scumpă. Mai bine să nu fi fost deloc. Mai bine… așa ca pe vremea lu’ nea Nicu. Vai, cafea mi-a trebuit…

Cu ultimele lui cuvinte întipărite în minte, i-am oferit un șervețel.

-Mai bine era când n-a fost, nu? L-am întrebat zâmbindu-i și așteptându-i răspunsul curioasă.
-Da, dom’șoară. Mai bine.
-Aveți dreptate. Cât de bine era atunci când n-a fost cafea, când n-a fost libertate, când n-au fost multe. Păcat de nea Nicu, ăsta.
-Ce știi dumneata despre cum a fost atunci? spuse, ștergându-și agitat carourile cămășii. Ce, ai trăit tu pe vremea aia să vezi?

Atenția tuturor din compartiment era îndeptată asupra mea. Avea să fie un drum lung până la Sibiu, dar și mai lungă călătoria aceasta în trecut.

-Nu știu, n-am trăit, dar vă ascult pe dumneavoastră. Cum a fost de-a fost așa bine?
-Eee, n-au fost toate cum am vrut noi nici atunci, dar decât cum e astăzi, mai bine era în comunism. N-ai văzut tu economie ca a noastră. Pește cât voiai și ieftin, agricultura era puternică, oamenii muncitori. Ieșea lumea de pe băncile școlii și deja avea un loc de muncă. Nu mai vorbesc de locuință. Nu ca acum, te chinui douăzeci de ani să îți faci și să îți dregi și tot în chirie sfârșești să stai. Eu, la vremea mea, eram inginer proiectant și ieșeam din țară ori de câte ori voiam. Voi spuneți că nu aveam voie în străinătate, dar, cei care știau să se descurce, reușeau să facă orice.

Îl priveam și simțeam cum cuvintele lui îmi apasă sufletul. Ceea ce povestea el nu era câtuși de puțin adevărata față a comunismului. Da, au existat oameni cu relații și care au încercat să facă tot ce le stă în putință să le fie mai bine, însă, cei care au reușit cu adevărat, puteau fi numărați pe degete.

-Aveam proiecte prin China, RDG, URSS și alte țări de unde mă întorceam acasă cu brațele pline. Nu era energie electrică? Făceam. Aveam un generator și, când se întrerupea lumina, îl porneam. Tutun și alcool? Nici pomeneală. Tinerii se distrau frumos, așa cum trebuie, nu erau prin șanțuri de la atâta băutură. Și se făcea carte, dom’ le. Fiecare trebuia să meargă la școală să învețe. Cărți erau peste tot, fiecare avea uniformă, erai încurajat să înveți bine și să îți respecți țara.
-Și, poate, cel mai important, spuse domnul de lângă mine, cu câțiva ani mai tânăr și care trăsese cu urechea la discursul emoționant al bătrânului nostalgic după vremurile „fără”, ne-a curățat de datorii.
-Exact. Pe toate le-a plătit. Acum, câte milioane și miliarde de euro avem de dat înapoi, nici nu se știe…

S-a lăsat o tăcere bruscă, toți dând aprobator din cap. Fiecare în parte, parcă, avea în el regretul trecerii vremurilor de demult. Am zâmbit iar și i-am arătat bătrânului peisajul ce se vedea pe gemulețul bătut de ploi și timp al trenului.

-De libertate nu v-am auzit să spuneți. Vedeți ce frumos e afară? Și ce soare minunat și cald… Bunicul meu nu mai poate decât să îl simtă. Timp de cinci ani grei, umilitori și pe care nu îi va putea uita niciodată, a fost închis în închisoarea din Pitești împreună cu alte „elemente ostile”. Ca să se asigure că toți se supun regimului, orbiți de ideologie, comuniștii căutau orice metodă de a-i face să renunțe la părerile proprii și să le preia pe ale lor. Acolo, la Pitești, pe lângă faptul că îndurau o foame cumplită și un frig din cauza căruia mulți s-au îmbolnăvit, au fost și torturați. Bătăile crunte la care a fost supus și bunicul, au făcut ca acesta să-și piardă vederea. Cu greu a reușit să iasă din închisoare, acolo unde și-a văzut prietenii uciși pe capete, colegii de cameră înfometați până la moarte, iar pe cei de suferință torturați și umiliți. Singurul lucru care îi mai ținea în viață era credința. Nici măcar speranța nu le mai rămăsese, resemnându-se până la urmă și acceptându-și ororile zilnice ca pe un destin.

Domnul de lângă mine devenise curios. Mă privea și aștepta să-mi continui ideea. Cu o încruntătură și cu pata deja întărită pe cămașă, bătrânul părea la fel de interesat.

-Nu știu cum ați trăit dumneavoastră, dar sunteți printre puținii care s-au bucurat de anii tinereții. Să trăiești cu frica în sân și să nu poți să îți exprimi liber opiniile așa cum o facem și noi acum, aici, fără să fii închis sau dat afară de la locul de muncă, era ceva cumplit. Ați amintit de economie. Ei bine, nu era așa cum credeți dumneavoastră. S-a făcut o industrializare forțată care a dus la sufocarea întregii economii. Nu numai că ne aflam pe ultimul loc la aceasta, dar și speranța de viață era scăzută. Locurile de muncă pe care le ridicați în slăvi erau, de fapt, fără sens. Șomajul nu trebuia să existe, așa că s-a supradimensionat numărul de angajați, vagabondajul fiind pedepsit cu închisoarea. Locuință nu aveau toți, mare parte din cei care primeau câte o garsonieră, plăteau chirie, iar dacă voiau să o cumpere, era nevoie ca numele lor să se afle pe o listă de așteptare ani de zile. Învățământul are lacunele lui și acum, dar, de la a învăța să ai spirit critic și opinii, până la suprimarea totală a lor, e drum lung. E dureros și să știi că ai acasă copii care au nevoie de lucruri și tu să ai bani, dar să nu le poți cumpăra mai nimic. Să vezi cum ultima pâine e luată de cel din fața ta care are un văr la brutărie sau ultima bucată de carne, de cel al cărui socru o livrează la alimentară, te face să vrei să nu te fi născut.

Aș fi putut continua la nesfârșit. Și nu îi condamnam pe ei, sau partea lor care și-a trăit și atunci viața cu bucurie, ci acea parte din ei care a decis să ignore suferințele celorlați și asupririle regimului doar pentru că ei erau fericiți. Speram să îi fi făcut, măcar puțin, să înțeleagă cum a fost, de fapt, comunismul.
Trenul urma să ajungă la destinație în câteva minute, așa că m-am ridicat, iar la plecare, salutându-i, le-am spus cu cuvintele lui Zoe Petre:

-Nu pot să vă doresc decât să mai stați doar o dată la coadă la tacâmuri de pui!

Autor, Letiția Apan,
clasa a XI-a B, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

La faza județeană a Olimpiadei de Științe pentru Juniori (fizică, chimie, biologie), Alexandru Roșu, elev în clasa a IX-a la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, s-a clasat pe locul II, calificându-se astfel în etapa națională. Cadrele didactice care l-au îndrumat în acest dificil, dar frumos demers, sunt: prof. Alina Oana Ilieș (fizică), prof. Enache Nița și Georgeta Mihalache (chimie), prof. Emilia Țiplea (biologie). De asemenea, Alexandru s-a calificat și la faza națională a Olimpiadei de Chimie, care s-a desfășurat în vacanța de Paști.

Alexandru Roșu: Pentru că și în gimnaziu am mers pe același drum, în momentul în care am ajuns la liceu, am știut ce îmi doresc să fac: chimie, matematică și fizică. Am sperat că aici nu va mai trebui să depun efort și la celelalte materii și să mă axez doar pe ce-mi place, dar m-am înșelat. Chimia mi-a plăcut din prima clipă, pur și simplu pentru că eram bun. O făceam cu plăcere, iar asta m-a ajutat să obțin rezultate. Odată ce am început să mă pregătesc foarte bine, m-am simțit atras și de celelalte  materii înrudite cu ea: fizica și matematica. Acum, sunt hotărât să merg mai departe la o facultate bazată pe aceste discipline. Aici sunt cel mai bun și mă simt bine practicând aceste… științe! Sper ca și voi, dragi colegi, să vă simțiți inspirați așa cum mă simt eu!

În 2017, Alex, pe-atunci elev la Șc. gen. „George Coșbuc”, a obținut Mențiune Specială la Olimpiada Națională de Chimie, pregătit fiind de prof. Reghina Dragoș, clasându-se, împreună cu lotul, pe locul I.

Olimpiada Științe pentru Juniori se adresează elevilor din învățământul obligatoriu, clasele a VII-a, a VIII-a, IX-a și a X-a, cu respectarea condiției ca participantul să nu împlinească vârsta de 16 ani până la data de 31 decembrie, anul curent. Această olimpiadă are următoarele etape: etapa județeană/a municipiului București (19 mai 2018), etapa națională (22-27 iulie, Vrancea) și etapa internațională (decembrie, Botswana).  Pentru etapa națională a olimpiadei se califică elevii care au obținut cel puțin 50% din punctajul maxim acordat rezolvării subiectelor de la etapa județeană. Lotul lărgit pentru olimpiada de Științe – etapa internațională va fi format din primii 15 elevi din lista clasamentului final al olimpiadei-etapa națională.

Brîndușa Oanță

Spre deosebire de regimurile totalitare sau nedemocratice în care un set limitat de idei este impus ca adevăr absolut, societățile democratice depind de schimbul deschis și liber de opinii. Pentru ca democrația să funcționeze, valorile pe care debate-ul le încurajează – gândirea critică, toleranța și capacitatea de persuasiune – se cer prețuite și încurajate.

Astfel, miercuri, 6 iunie, a avut loc la Baia Mare etapa județeană a Olimpiadei „Tinerii dezbat”, aflată la a doua ediție. Cu o mai lungă tradiție de concurs național, în anul școlar 2016-2017 această competiție se transformă în olimpiadă pentru a sublinia importanța exersării abilităților de comunicare în spațiu public, de gândire critică și de argumentare logică.

După o astfel de confruntare, echipa Colegiului Național „Dragoș Vodă” formată din elevii Darius Colopelnic, clasa a XI-a, Ștefania Miculescu, clasa a XI-a și Crina Tămaș, clasa a X-a, s-a clasat pe locul al III-lea, un rezultat bun pentru prima participare, un început promițător.

După o documentare riguroasă asupra stării de fapt cu privire la teme precum uniformele școlare sau educația financiară la liceu, 8 licee cu echipe de începători și/sau avansați s-au confruntat pentru a demonstra că adevărul nu este final, ci deschis îmbunătățirii, iar discuția critică este cea care ne duce mai aproape de adevăr. Arbitrii au evaluat conținutul, stilul și strategia echipelor. De asemenea, ascultarea atentă, umorul și fair-play-ul au fost și sunt importante în această competiție, dar și răbdarea, concentrarea în condițiile în care debate-ul a durat 8 ore.

Dacă încă vă întrebați: la ce bun să dezbați? Ei bine, răspunsurile sunt multiple. În primul rând, pentru a deprinde argumentarea, vitală pentru a hotărî în multe situații din viața cotidiană în care apar diferențe de opinii, întrebări sau incertitudini. Adică pentru formarea discernământului. În al doilea rând, pentru că într-o societate modernă, lucrurile evoluează datorită schimbului liber de idei. Și nu în ultimul rând, pentru a oferi tinerilor o posibilitate de a se întâlni și altfel, de a se întâlni în idei și opinii.

Ce frumos și util ar fi dacă în Sighet s-ar crea un club de dezbateri cu întâlniri săptămânale ale tinerilor de liceu, monitorizați de studenți sau profesori atrași de acest domeniu! Sunt atâtea chestiuni de dezbătut! În plus, am veni cu o soluție la întrebarea rămasă deschisă: ce să facă tinerii sigheteni în timpul liber? Stimulați de această confruntare frumoasă de la Baia Mare, primul pas a fost făcut la CNDV: un curs de pregătire a profesorilor/ consilierilor educativi interesați de dezbateri va începe în vacanța de vară.

Prof. Luminița Colopelnic, consilier educativ, coordonator al echipei câștigătoare

PALATUL INIMII

Pline de versuri, foile aruncate,
Pătate cu amintiri hainele sfâșiate,
Resturi de sentimente pe mesele răsturnate
Și lacrimi de sânge prin cioburi de cristal.

Totu-i răscolit, grăbit, zdrobit:
În inima palatului stă un rege răvășit.
Și totu-n jurul lui dispare,
Rugină și praf peste lucruri de valoare.

Dar ce poate să facă, el de-acuma știe…
Cunoaște palatul, sufletul, inima, prinse toate-n robie.
Trase perdelele, ca nimeni să nu vadă,
Iar lumina soarelui începea să se piardă.

Ș-acum e întuneric, frig și pustiu
Dar îi place singurătatea, liniștea de sicriu.
Și-nchise ușile toate cu zăvorul
Ca nimeni să nu-i vadă chipul sau să-i simtă dorul.

Nimeni nu știe, nu cunoaște, nu vede,
Nu-și închipuie dezastrul din spatele ușilor – embleme.
Toți trec și admiră marmura sculptată, strălucirea, exteriorul răvășitor.
Pe când în interior, rând pe rând, visele mor.

Putea-vor oare, vreodată, trecătorii
Să cunoască palatul admirat ce-atinge norii,
Să sfâșie întunericul, să cuprindă adâncimea
Și să umple golul cu lumina?

Mădălina Rednic
clasa a IX-a F, C. N. „Dragoș Vodă”

În urma unui atent și riguros proces de evaluare, Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) a selectat cea de-a doua generație de profesori SMART, care se va implica în programul strategic ”Predau educație media! – Laboratorul de educație și cultură media”, un proiect realizat în parteneriat cu Romanian-American Foundation.

Din cei 113 profesori care au aplicat pentru “Laboratorul de educație și cultură media”, 57 de dascăli din toată țara, care predau descipline umaniste (limba română, limba engleză, limba franceză, istorie, științe sociale), au devenit membri ai acestuia.

Din Maramureș, doar de la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, Sighet, vor face parte din echipa profesorilor SMART, Claudia Hotea (prof. engleză), Brîndușa Oanță (prof. latină-română), Crina Voinaghi (prof. franceză), Marius Voinaghi (prof. istorie). Ei vor participa, timp de trei ani, la activități de training și, ulterior, de implementare în procesul educațional a cunoștințelor dobândite.

Proiectul va demara în luna iulie a.c., cu o Școală de vară organizată la București, urmată de activități în teritoriu, la care vor participa experți CJI, organizarea de întâlniri de informare, workshop-uri pentru elevii de la CNDV etc.

Prin intermediul profesorilor SMART, se vor implementa, în fiecare unitate școlară din care aceștia provin, elemente de educație media în programele educaționale de liceu pentru disciplinele umaniste, pentru ca tinerii să înțeleagă și să respecte rolul media într-o societate democratică, să distingă informația de propagandă și să folosească responsabil rețelele sociale. 

Salut, Sighet!

Foto (în ordine): Claudia Hotea, Brîndușa Oanță, Crina Voinaghi, Marius Voinaghi