Colegiul Național „Dragoș Vodă” (director, prof. dr. Vasile Mih) continuă să fie o pepinieră în formarea viitorilor specialiști în diverse domenii, atât pe partea reală cât și pe cea umană. An de an regăsim CNDV-iștii printre laureații olimpiadelor naționale și internaționale.

Astfel, în perioada 28 martie – 02 aprilie 2018, la Liceul „Ovidius” din Constanța a avut loc Olimpiada Națională de Informatică pentru elevii de liceu, la care Maramureșul a participat cu un lot format din șase elevi: Lazăr Laurențiu, clasa a IX-a, de la C.N. Dragoș Vodă, Sighet (profesori pregătitori Bodnariuc Dănuț, Roșca Ovidiu, Trîmbițaș Tiberiu Petru), Fernea Dan Tudor, clasa a X-a, C. N. Dragoș Vodă, Sighet (prof. pregătitor Boboșan Raluca), Cotârlan Codrin, clasa a XI-a, C. N. Dragoș Vodă, Sighet (prof. pregătitori Burcuș Andrea, Ovidiu Roșca), Dicu Dan Alexandru, clasa a XI-a, C. N. Dragoș Vodă, Sighet (prof. pregătitor Burcuș Andrea), Stepan Dacian Marian, clasa a XI-a, C. N. Dragoș Vodă, Sighet (prof. pregătitor Burcuș Andrea) și Tomoiagă Mihai Cristian, clasa a X-a, C. N. Gheorghe Șincai, Baia Mare (prof. pregătitori: Belbe Maria, Mărieș Iuliana).

Elevii sigheteni s-au întors acasă cu rezultate excepționale: Lazăr Laurențiu și Cotârlan Codrin au obținut mențiune și medalie de argint, iar Fernea Tudor, Stepan Dacian și Dicu Dan Alexandru, medalie de bronz. De remarcat faptul că Lazăr Laurențiu s-a clasat, în urma barajului, pe locul 25 pe țară, foarte aproape de a face parte din lotul național.

În perioada 04 aprilie 2018 – 07 aprilie 2018, la Târgu Jiu va avea loc etapa națională a Olimpiadei de Informatică, pentru elevii de gimnaziu, la care Sighetul va fi reprezentat de cinci elevi, de la C. N. „Dragoș Vodă”.

„Salut, Sighet!” felicită laureații și urează succes tinerilor sigheteni calificați la celelalte olimpiade/concursuri naționale!

Joi, 22 martie a.c., la Colegiul Național „Dragoș Vodă” s-a desfășurat Programul de Evaluare Internațională a Elevilor, cunoscut sub denumirea PISA.

Deși nu este membră a Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OCDE), România s-a alăturat în fiecare an țărilor participante la testarea care la această ediție, a șaptea, numără peste 80 de țări. La nivelul județului Maramureș, au fost selectate două licee, Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației și Liceul Teoretic „Emil Racoviță” din Baia Mare.

PISA măsoară competențele de bază la citire/ lectură, matematică și științe ale elevilor care se află în prag de finalizare a învățământului obligatoriu, anul acesta fiind selectați câte 38 de elevi născuți în 2002. O dată la 3 ani se adună informații legate de contextul educației și despre practicile educaționale din țările participante. Testarea care durează 2 ore este urmată de un chestionar de 35 de minute cu întrebări despre factorii educaționali, broșurile fiind personalizate pentru fiecare elev, iar răspunsurile secretizate și absolut confidențiale.

La edițiile precedente, clasamentul internațional era dominat de Singapore, țară urmată de Japonia, Estonia, Finlanda și Canada. Dintre țările din Europa Centrală și de Sud-Est, România a fost întrecută de Slovenia, Polonia, Cehia, Letonia, Ungaria, Lituania, Croația, Slovacia și Bulgaria. În urma României se afla Moldova.

La actuala ediție, la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației, cei 38 de elevi, prezenți în unanimitate, au fost conștientizați că răspunsurile lor contează la crearea imaginii României în Uniunea Europeană și au fost răsplătiți cu Certificate eliberate de Institutul de Științe ale Educației. Directorul colegiului, profesor dr. Vasile Mih, cel care a înscris școala pentru evaluarea PISA, coordonatorul de testare, Luminița Colopelnic, inspectorul școlar pentru managementul resurselor umane, Flaviu Vida, responsabil cu monitorizarea programului, s-au arătat mulțumiți de implicarea elevilor, de seriozitatea cu care au răspuns cerințelor, de întreaga evaluare care s-a desfășurat într-o atmosferă de concentrare. Rezultatele analizei finale vor deveni publice abia în luna decembrie a anului 2019.

Luminița Colopelnic,
consilier educativ CNDV

În urma Revoluţiei din februarie 1917 sau  revolta soldaţilor de la Petrograd şi a căderii ţarismului prin abdicarea lui Nicolae al II-lea ( 3 martie 1917), la   Chişinău, la începutul lui martie 1917 în jurul redacţiei gazetei Cuvânt Moldovenesc, se înfiinţa Partidul Naţional Moldovenesc, care avea în frunte un comitet compus din Vasile Stroescu, Pavel Gore, Pan Halippa, Onisifor Ghibu ş.a. În toamna aceluiaşi an, basarabenii în haină militară organizează Congresul Soldaţilor Moldoveni, la care au participat 800 de delegaţi, reprezentând aproximativ 200 000 de ostaşi. Congresul a decis ca Basarabia să se bucure de autonomie teritorială şi politică în cadrul unei Rusii republicane, federativ-democratice. Totodată, s-a hotărât constituirea Sfatului Ţării, până la întrunirea Constituantei alese prin vot universal, egal, direct şi secret.

Prima adunare solemnă a Sfatului Ţării a avut loc la 21 noiembrie 1917 la Chişinău,  în „Casa nobilimii” de pe strada Sadovaia,  unde funcţiona Gimnaziul nr.3 de băieţi. Alcătuit din reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, confesiunilor şi orientărilor politice, ai asociaţiilor profesionale şi culturale, Sfatul Ţării şi-a ales preşedintele, în unanimitate, în persoana lui Ion  Inculeţ. La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a adoptat o Declaraţie prin care se proclama Republica Democratică Moldovenească şi se încredinţa puterea executivă unui Consiliu al Directorilor Generali, care s-a întrunit la 7 decembrie în frunte cu Pantelimon Erhan.

Planurile unei revoluţii bolşevice pe teritoriul Moldovei, orchestrată de Cristian Racovski şeful Rumcherod, sunt dejucate de către Armata a II-a Română. Guvernul rus reacţioneză: la 31 decembrie ministrul român la Petrograd, Constantin Diamandy este arestat şi închis în Bastionul Trubeţkoi al fortăreţei Petru şi Pavel din Petersburg. Va fi eliberat, asemenea celor 72 de români din cadrul Legaţiei Române şi Misiunii militare,  în urma protestului întregului corp diplomatic acreditat în capitala rusă şi a medierii de către ambasada Statelor Unite ale Americii a disputei româno-ruse cu privire la abuzuri.

În primele zile ale anului 1918, situaţia Basarabiei a fost deosebit de gravă: anarhia bolşevică a trecut de la devastări şi mari dezordini, la atacuri la adresa noii Republici Democratice. Din aceste considerente, Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor au solicitat sprijinul armatei române; astfel, pe 8 ianuarie 1918, Divizia 11 Infanterie  a trecut Prutul. Intrarea armatei române în Basarabia a fost decisă în şedinţa Consiliului de Miniştri (Iaşi, 1 ianuarie 1918), iar comunicatul oficial a fost dat presei în 12 ianuarie 1918. Marele Cartier General a trimis în Basarabia 4 divizii: 11, 13 Infanterie, 1 şi 2 Cavalerie sprijinite de către Grupul Aeronautic compus din Escadrila F4 (de recunoaştere) şi Escadrila N3 bis (de vânătoare). La 13 ianuarie, Divizia a 2-a Infanterie condusă de generalul Ernest Broşteanu intră în Chişinău, cântând Deşteaptă-te române!.

Reacţia Consiliului Comisarilor Poporului al R.S.F.S. Ruse de la Petrograd s-a materializat prin ruperea relaţiilor diplomatice dintre Rusia Sovietică şi România şi confiscarea tezaurului României aflat la Moscova. „Puterea sovietică – se spunea în hotărârea guvernului de la Petrograd –  îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român.” Documentele sovietice publicate în anul 2011, de către regretatul istoric Florin Constantiniu, relevă faptul că autorităţile bolşevice au început să cheltuiască din tezaurul românesc imediat după confiscarea lui, în vederea stimulării revoluţiei în Basarabia şi Moldova.

La 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat independenţa cu unanimitate de voturi. Consiliul Directorilor se dizolva, puterea executivă trecând asupra Consiliului de Miniştri, în frunte cu Daniel Ciugureanu, preşedinte al Republicii rămânând Ion Inculeţ.

În ianuarie-februarie, atât România cât şi Republica Democratică Moldovenească erau supuse unor presiuni puternice; asupra guvernului român, presiunile exercitate de către Puterile Centrale în vederea semnării tratatului  au căpătat un caracter ultimativ. Pentru tânăra republică de la Chişinău, un pericol iminent îl reprezentau pretenţiile Ucrainei asupra Basarabiei. Guvernul Ucrainei a cerut să i se admită participarea la conferinţa de la Buftea – Bucureşti, dar, până la urmă, cererea nu a fost acceptată de Germania.

În această atmosferă tensionată, la 5 martie 1918, rezerva regală, conservatorul Alexandru  Marghiloman  este numit Şef al Executivului român. Menirea acestuia era să continue tratativele şi să încheie pacea cu Puterile Centrale, precum şi de a veni în întâmpinarea evenimentelor din Basarabia. La 23 martie, în cadrul şedinţei guvernului român de la Iaşi, la care au participat şi Ion Inculeţ, Daniel Ciugureanu şi Constantin  Stere, s-a hotărât plecarea acestora la Chişinău, pentru a supune chestiunea unirii Basarabiei în Sfatul Ţării. Alături de aceştia, la 26 martie a sosit la Chişinău şi premierul Alexandru Marghiloman.

În ţinutul dintre Nistru şi Prut, curentul care cerea unirea era de nestăvilit. Şedinţa Sfatului Ţării a avut loc în după-amiaza zilei de 27 martie 1918. Ea a fost deschisă de preşedintele ei, Ion Inculeţ, care, printre altele, a declarat: „Şedinţa de astăzi, domnilor deputaţi, va fi o şedinţă  istorică pentru naţiunea noastră, pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să reuşim cu cinste în acest moment istoric.” Din partea guvernului român a vorbit Alexandru Marghiloman, care, după încheierea declaraţiei, însoţit de ceilalţi reprezentanţi, s-a retras pentru ca deputaţii Sfatului Ţării să discute şi să decidă nestingheriţi. În privinţa exerciţiului electoral, secretarul Sfatului, Ion Buzdugan a insistat asupra votului deschis, îndemnând la unire: „Fiţi tari şi îndepliniţi-vă datoria, fiindcă ceasul unirii a sunat /…/”. Rezultatul votului rezoluţiei propuse de Blocul Moldovenesc: 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 de abţineri.

Declaraţia de Unire a fost primită de către prim ministrul român cu cuvintele: „Trăiască România, una şi nedespărţită.” Ea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni, conştienţi că, în vremuri grele, se realiza un pas important în înfăptuirea României întregite. „Actul unirii – scria istoricul basarabean Alexandru Boldur – a fost acceptat în mod solemn. Tot ce se petrece în urmă în Basarabia poate fi socotit ca o afacere internă a României întregite”.

prof. Marius Voinaghi
C. N. Dragoș Vodă

N.r. Articol publicat în revista Muzeului Maramureșean, Acta musei maramorosiensis, 2017.

Foto: mediafax.ro

Proiectul Povestea localității mele a fost inițiat de Colegiul Național „Dragoș Vodă” în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean Maramureș, Centrul Județean al Tinerilor Capabili de Performanță, Facultatea de Litere din cadrul Centrului Universitar Nord, Prefectura Maramureș, Muzeul Maramureșului, Extensia universitară Sighetu Marmației a Universității Babeș-Bolyai, Centrul Cultural Sighetu Marmației și site-ul www.salutsighet.ro.

Echipa de implementare a proiectului este formată din coordonator, prof.dr. Gheorghe Andrașciuc, și membri: prof.drd. Daniela Andrașciuc, prof. Claudia Dura, prof. Brîndușa Oanță, prof. Gabriela Filimon, prof. Liliana Cheșa, prof. Amalia Mihu, prof. Emilia Pop, prof. Doinița Mihalca, prof. Ioana Bîrsan, prof. Ileana Petrovan, prof. Gabriela Ilieș, prof. Ioan Muntean, prof. Mirela Radu și prof. Georgeta Ierima.

Obiectivul general al proiectului este cercetarea, conservarea și valorificarea patrimoniului cultural al satului maramureșean. Grupul-țintă este format din elevii din ciclurile gimnazial și liceal. Proiectul este organizat pe șase activități.

Prima activitate se referă la prezentarea proiectului, organizată la Colegiul Național „Dragoș Vodă” joi, 22 martie 2018.

A doua activitate vizează formarea grupelor de elevi (10 – 20 de elevi) pentru fiecare localitate selectată.

Activitatea 3 implică cercetarea specificului localității selectate de către grupa de elevi formată, prin consultarea monografiilor, a materialelor informative despre localitatea selectată, prin discuții cu bătrânii satului despre obiceiurile, tradițiile, portul specific localității selectate etc. De asemenea, vor fi adunate fotografii vechi care reprezintă imaginea satului de odinioară.

Cea de a 4-a activitate se referă la scrierea povestirii în care vor fi cuprinse informațiile obținute în cadrul activității precedente. Povestirea va fi scrisă în format A4, cu caractere de 12, la un rând și jumătate. Totodată în povestire vor fi inserate maximum cincisprezece fotografii.

Activitatea 5 constă în prezentarea proiectului în cadrul căminului cultural al localității selectate. Prezentarea va fi susținută în format powerpoint (PPT). Prezentarea se va încadra în 40 – 45 de minute. După prezentare, va fi organizată o șezătoare care va pune în scenă un obicei specific localității selectate în proiect.

Activitatea 6 constă în prezentarea proiectului într-o sesiune județeană la Colegiul Național „Dragoș Vodă”.

Până la data de 5 iunie vor fi trimise povestirile scrise la [email protected]. În data de 6 iunie, juriul, pe baza unor criterii stabilite de către membrii acestuia, va face o evaluare a proiectelor, urmând ca în data de 7 iunie să evalueze prezentarea acestora. În aceeași zi, vor fi acordate premii de către membrii juriului. Ultima activitate se referă la publicarea povestirilor într-un volum colectiv cu ISSN/ISMN.

La proiectul Povestea localității mele pot participa echipe de elevi din orice unitate de învățământ din județul Maramureș, cu respectarea precizărilor de mai sus. Mai multe informații pot fi obținute de pe domeniul Povestea localității mele pe se site-ul povestea.cndv.ro.

Salut, Sighet!

Până la cartea lui Kathryn Erskine, „Pasăre cântătoare”, credeam că am o soră mai mică, uneori enervantă, alteori amuzantă. Îmi era greu să concurez cu o soră care face totul așa cum trebuie. Eu eram cel diferit, neînțeles. Apoi am descoperit relația dintre Caitlin și Devon, soră și frate, atât de diferiți și totuși atât de apropiați. Devon e un copil normal, cu visuri și aspirații. Caitlin are sindromul Asperger: pentru ea, lucrurile sunt albe sau negre, iar culorile aduc confuzie. Devon este o busolă în viața ei, e cel care o înțelege și interpretează lumea, gesturile, mimica, expresiile celor din jur așa încât ele să aibă un înțeles pentru Caitlin. Când Devon e împușcat și dispare pentru totdeauna, Caitlin învață să se orienteze în lumea asta singură. La început împlușează totul. În viziunea ei, împlușarea încețoșează formele și culorile așa încât să devină neclare și calde în loc de ascuțite și reci. Împlușarea e bună pentru lucrurile pe care nu vrea să le vadă, dar nu merge prea bine cu lucrurile cu care trebuie să se descurce. Iar Caitlin vrea să se descurce, să meargă mai departe, atât pentru ea cât și pentru tatăl ei, rămas încremenit după cele două pierderi, a soției și apoi a fiului. Pentru a-și putea continua drumul, Caitlin trebuie să ajungă la împăcare cu ea, cu lumea, cu destinul frânt al fratelui ei, cu Dumnezeu care i l-a luat pe Devon acolo sus ca să o facă pe ea mai puternică, în stare să realizeze ceva bun și trainic și frumos.

Așadar, cum poate rămâne vie prezența lui Devon în viața lor? Împlinindu-i țelul, ducând la bun sfârșit proiectul lui, acela de a realiza un cufăr pentru Vulturii Cercetași. Pentru Devon, cufărul era un vultur care îl va înălța pe creatorul ei și va fi model pentru alți cercetași. Pentru Caitlin cufărul e un simbol al frumosului, rodul talentului și al bucuriei de a trăi și de a crea. De aceea nu e un vultur, e o pasăre cântătoare deoarece frumusețea unei păsări constă în trilul ei, în povestea pe care o cântă, iar povestea lui Devon e una plină de speranță ca și motto-ul cărții: „Cu speranța că ne vom înțelege mai bine unii pe alții.”

Desigur, vă întrebați cum poate transmite speranță povestea lui Devon care moare la o vârstă atât de fragedă și într-un mod atât de nedrept. Și totuși, cred că autorul ne transmite un mesaj plin de speranță și anume dacă Devon reușește să o înțeleagă pe sora lui, o fată considerată ciudată de toți cei din jur, atunci și noi putem să ne înțelegem diferențele. Mai mult, Devon a știut să lege o relație strânsă cu sora lui, o relație bazată pe comunicare, înțelegere și ajutor. Când construiești asemenea relații, proiectele nu mor, ci ele sunt continuate de cei dragi. Au ucis o pasăre cântătoare, dar trilul ei a continuat să răsune și să emoționeze o comunitate întreagă.

În urma lecturii, am devenit un frate mai bun, mai atent, care își apreciază sora, acest dar de la Dumnezeu, azi, nu mâine când poate fi prea târziu. De asemenea, am fost inspirat să scriu eu însumi câteva versuri.

Azi mă enervează prezența ei,
o scot afară din cameră,
vreau să stau cu prietenii mei.

Azi strig la ea,
dar mâine îi voi vorbi frumos,
azi sunt doar furios.

Azi am atâtea lucruri de făcut,
de scris, de imaginat,
dar mâine am să mă port cu ea
ca un frate adevărat.

Azi nu-i fac niciun cadou prețios
și chiar mă ascund de ea,
dar mâine voi fi inimos.
Am să vreau să cunosc
fata cu păr castaniu și zâmbet curat mâine,
azi sunt prea ocupat.

Azi am teme, proiecte, filme de urmărit,
dar mâine … Mâine a venit:
Ea a murit.

Dacă vă recunoașteți în versurile mele, dacă sunteți prea ocupați pentru persoanele importante din viața voastră, citiți „Pasăre cântătoare” de Kathryn Erskine. Dacă ai un frate, dacă ai o soră, nu e timp de pierdut. Citind aceste rânduri, au trecut cinci minute din viața noastră. Dar încă e azi și pasărea cântătoare e lângă noi. Să facem ca ziua de azi să conteze pentru cei dragi!

Darius Colopelnic
clasa a XI-a E, CNDV

N.r.: Darius Colopelnic a primit premiul „Cel mai inspirat discurs” la etapa națională a concursului „Bătălia Cărților” din acest an, desfășurată la Miercurea Ciuc.

Perioada 3-19 martie se vrea a fi, pe plan internațional, o perioadă a rimei, ritmului, magiei cuvântului în diferite limbi, a sensibilității și a ardorii. Festivalul a luat naștere la Paris și se sărbătorește în fiecare an atât pe plan național, în toată Franța, cât și internațional. Cea de-a 20-a ediție a festivalului Le Printemps des Poètes se numește L’Ardeur și este dedicată nu numai francofonilor sau francofililor cât și tuturor iubitorilor de poezie.

Ernest-Pignon Ernest este cel care a realizat afișul apărut provocator și la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetu-Marmației. Zilele alese pentru a intra în universul poeziei au fost 15 și 16 martie iar ideea generală era să ne amintim doza de poezie pe care fiecare o purtăm în noi. Activitățile au fost atipice, scurte, interesante, realizate exclusiv de către elevi. Aceștia au fost îndemnați să aibă curaj, imaginație, creativitate și nu în ultimul rând, să pună suflet. Și au pus. Mult. Au îmbrăcat copaci și pe ei înșiși în poezie, au recitat atunci când nimeni nu se aștepta, au scris și tradus versuri, au devenit mai enigmatici și idealiști pentru două zile iar atmosfera din liceul nostru s-a încărcat de unde pozitive, de zâmbete și culori.

Vom spune întotdeauna da poeziei pentru că ne îndeamnă să ne descoperim un colț drept din partea stângă unde nu vom înceta niciodată să visăm și să credem.

Din echipa pro-poezie au făcut parte profesoarele: Crina Voinaghi (coordonator de proiect), Raluca Lozbă, Otilia Chindriș, Luminița Colopelnic, Brîndușa Oanță.

Mădălina Danci și Mirela Costinar din clasa a XI-a F, s-au implicat „avec Ardeur” în proiectul Le Printemps des Poètes:

Au consemnat: prof. Crina Voinaghi, elevele Mădălina Danci, Mirela Costinar.

Editare audio: Brîndușa Oanță

Noaptea, locul unde toate visele devin realitate. Văd două lumini, ca printr-un tunel al nepăsării în care fiecare trece fără a ști de ce. Până și noaptea are mai multe sentimente decât tine, pasăre măiastră care zboară în infinitatea de speranțe.

Cum ar fi să uit de tot, dimensiunea asta, raportul dintre aparență și esență este bine definit, chiar dacă eu tot cu uitarea sunt cel mai bun prieten. Transpune-te într-un corp diferit, altundeva, acolo unde timpul nu are relevanță, unde știi cu adevărat cine ești și că, no matter what, you are what you are. De ce ne amintim trecutul, dar viitorul nu?

Mă uit atent la suflete, căci ele vorbesc din interiorul ființei și văd un neant de lucruri care-mi amintesc de faptul că nimic nu e infinit.

Cine suntem noi? Cine suntem… Depinde doar de noi și de universul în care ne învârtim. Viața e un drum lung, lung, timpul trece mult prea încet, caut încontinuu un drum către orizont. În războiul sufletelor, singurele victime sunt săracii care le posedă… Armele sunt sentimentele, cuvintele spuse și nespuse, toate gândurile care ne trec prin cap când stăm și admirăm vastul cer înțesat de milioane de stele. Totul, totul trebuie filtrat prin prisma sentimentelor, a viziunii asupra vieții oferită de experiență. Acest război sacru durează de când timpul a început să curgă, până în momentul în care toate ceasurile se vor opri și acele busolelor se vor învârti frenetic, până când Vocea Rațiunii, Atotștiutoare le va șopti tuturor: „acesta e sfârșitul”.

Trei perechi de aripi nu sunt îndeajuns să mă ridice deasupra acestei mări de oameni prefăcuți, singurătate și iluzii, o mare de amăgiri în mijlocul căreia tronează toate gândurile negre ale aceluia care își pregătește ștreangul…

Uită de tot, draga mea, și pășește cu mine în universul creionat de noi… Universul acela angelic, în care nu există timp, sentimentele sunt suprapuse cu vorbele, unde știi care ți-e locul, și totuși nu. Totul e la locul lui. Dar apoi, te-ai gândi ca „e prea plictisitor” dar, în același timp, ți-aș putea introduce cele 9 trepte ale iadului, care-și au originile în adâncurile pământului. Locul mitic unde oamenii sunt pedepsiți pentru toate felurile în care au greșit în viața pământească. Și totuși, ce rost are să arzi în focurile iadului pentru o viață „trăită”. Are foarte mult sens când ne gândim că lumea asta e bazată pe neîncetata luptă între bine și rău, și la faptul că noi înclinăm balanța, prin faptele noastre, într-o anumită poziție, totul depinde de noi…

Nici durerea nu mai e cum îmi amintesc, o las să mă străpungă până în adâncul firii, acolo unde nimeni, nici măcar eu nu m-am avântat, din simplul motiv că mi-e frică de ce voi găsi acolo, de faptul că voi regăsi acea parte din mine pe care am jurat că o voi da uitării, că o voi arde, dar reminescențe ale tuturor lucrurilor prin care am trecut vor fi mereu acolo. Am călătorit prin nebunie ca să mă regăsesc…

Autor, Filip Vălean
clasa a XI-a B, C.N. „Dragoș Vodă”

Ziua Limbii Materne Ucrainene – День Рідної Української Мови

Ziua Internațională a Limbii Materne este o sărbătoare ținută anual la 21 februarie în întreaga lume, cu scopul de a promova diversitatea lingvistică și culturală, precum și multilingvismul.

În organizarea Uniunii Ucrainenilor din România, Filiala Maramureș, Ziua Internațională a Limbii Materne a fost sărbătorită, în avans, la Sala George Enescu din Sighetu – Marmației pe data de 18.02.2018.

Evenimentul a fost deschis de dl. Petrețchi Miroslav – președintele Organizației Județene Maramureș, care a salutat și a prezentat, plin de vervă, invitații și cele 14 grupuri artistice venite la Sighetu Marmației. Despre importanța evenimentului a vorbit dl. Petrețchi Nicolae Miroslav – președintele UUR.

Pe scena de la Sala George Enescu, au fost prezenti preșcolari, bunici, tineri recitatori, dansatori. Din programul spectacolului remarcăm excepționala evoluție a vestitul cor din Rona de Sus, ”Vocile Ronei” dirijat de prof. Geta Petreţchi, cor care se apropie de 70 de ani de la înființare precum și înalta măiestrie a cântăreților veniți din Ucraina.

Programul a constat în recitarea de poezii și cântece în limba ucraineană, însoțite de dansuri tradiționale și coregrafii realizate cu multă muncă și cu mult drag.

Limba maternă este cel mai puternic instrument de conservare și dezvoltare a patrimoniului tangibil și intangibil. ONU consideră că toate acțiunile ce promovează diseminarea limbilor materne servesc nu doar scopul încurajării diversității lingvistice și educației multilingve, ci ajută și la dezvoltarea conștiinței tradițiilor lingvistice și culturale în întreaga lume și la inspirarea solidarității bazată pe înțelegere, toleranță și dialog.

Limbile materne, într-o abordare multilingvistică, sunt componente esențiale ale educației de calitate, care este însăși fundamentul pentru emanciparea atât a femeilor, cât și a bărbaților în cadrul societăților lor. Limba maternă și cultura sunt componente esențiale în procesul de definire a unei minorități naționale. Însușirea limbii materne, precum și utilizarea ei ca mijloc de comunicare contribuie la conservarea și perpetuarea identității fiecărei minorități. Există obiceiuri, există tradiții care se păstrează și se transmit mai departe, dar limba maternă se poate pierde foarte ușor, dacă nu este învățată și vorbită în familie ori dacă nu este studiată și exersată în școală. Limbile sunt cele mai puternice instrumente de conservare și dezvoltare a patrimoniului mondial material și imaterial.

Limba e prima convenție pe care copilul o învață, primul nostru mod de „a veni laolaltă cu ceilalți”. Primii pași în educație se fac prin corectarea greșelilor de limbă. Doar învățând limba, copilul este adus la numitorul comun al umanității. El intră în lume în numele limbii pe care a învățat să o vorbească și iese din lume lăsând în urmă amprenta limbii pe care a vorbit-o. Așa cum într-o țară străină limba te exclude din comunitatea celorlați, limba vorbită la tine acasă e cea care te include, te integrează și te face egalul celorlalți.

Limba ucraineană – limba mea maternă, este o limbă din subgrupul oriental al limbilor slave. Se bucură cu statutul de limbă oficială în Ucraina, limba ucraineana scrisă folosind o versiune modificată a alfabetului chirilic. Împărtășește partea vocabularului cu limbile națiunilor slave vecine – poloneză și slovacă la vest, bielorusă la nord și rusă la nord și est. Ucraineana a rămas în uz în ciuda faptului că utilizarea ei a fost deseori limitată sau chiar interzisă. Limba a fost păstrată de ucraineni în folclor, muzică și literatură.

Limba ucraineană- limba mea maternă, este pentru mine cea mai frumoasa si dulce limba, este limba cu care mereu m-am mândrit și mereu o voi face! Limba mamei mele, răsuna-n fiecare zi, o altă limbă mai armonioasă ca limba ucraineană, nu găsim nicăieri în lume! Pentru mine, limba ucraineană e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte suflet. Noi, ucrainenii, avem limba noastră: atât de sonoră, de expresivă şi de plastică, atât de exactă şi de bogată în cele mai variate locuţiuni. Nicio limbă nu se poate compara cu ea, o limbă sonoră, plină de cuvinte vesele și melodioase. Sunt mandră că vorbesc o limbă atât de dulce, sunt măndră că locuiesc într-un sat plini de ucraineni care nu se rușinează de limba lor maternă și de portul tradițional! Sunt mândră că sunt ucraineancă! А я просто українка!

„Чужу мову можна вивчити за шість років, а свою треба вчити все життя.” -Франсуа Вольтер („O limbă străină o poți învăța în șase ani, dar limba ta maternă trebuie să o înveți toată viața!” – François Voltaire)

„Мово, рідна матусю, за руку мене ведеш!” -М.Самійленко.

Mihaela Delia Firisciac,
clasa a X-a G,
C.N. „Dragoș Vodă”

Stau întins pe firele de iarbă de pe un câmp care e în apropiere de casa mea, e o seară monotonă de joi și eu citesc Plumb de Bacovia. Am o stare morbidă de la niște substanțe pe care mi le-am injectat cu o seară înainte în vene. Îmi pare rău că am ajuns să mă droghez.

Privind către câmpul cu flori de mac observ ceva, observ acea coroniță din flori de mac. Era Jocelyn. Corpul ei e acoperit cu praful stelelor, își întoarce privirea către mine, ca de obicei mi se pare că are galaxii în ochi, îi simt vibrația și zâmbesc. Parcă totul a prins o culoare care e mult mai vie.

De la vârsta de 7 ani viața ei a devenit un haos. Când tatăl ei vitreg a murit l-a acuzat pe Thanatos pentru că ucide oamenii buni, oamenii care chiar pot face lumea mai bună. Bunica ei avea probleme cu memoria, credea că Mnemosyne nu a lucrat la fel la memoria bunicii ei, nu la fel cum a făcut cu restul oamenilor.

Când era mică a visat un înger care avea aripi negre, acel înger i-a pus pe cap o coroană din flori de mac, ea credea că i se arătase Morfeu. Adora benzile desenate. Adoră universul pe care l-au creat cei de la DC și Marvel. Mereu trăia din visele sale. La un moment din viața sa un simplu și banal vis o putea salva de fiecare coșmar. Asculta Beatles, Blind Boys of Alabama, Blondie, Billy Bragg, Imagine Dragons și The Neighbourhood. Recitea poeziile lui Walt Whitman. A recitit Proscrișii de S.E. Hinton de patru ori.
Credea în zei, se interesa de mitologia greacă, de religii, de oameni, îi plăcea să citească fiecare carte pe care o avea și într-un final a decis să se caute pe ea.

Pe parcursul vieții s-a lovit de ideologiile și părerile personale ale oamenilor. Era mereu sceptică. A studiat enorm de mult. A înțeles că oamenii sunt propriii lor monștri, iar drurerea lor fizică este provocată de durerea psihică, acea durere psihică pe care ei o ignoră. Dar există și o durere sufletească, care e mult mai gravă. Ea avea o durere sufletească care-i afecta gândirea. Corpul ei era de fiecare dată acoperit de vânătăi și cicatrici. Pe fața ei nu era mereu acel zâmbet cu care toți eram obișnuiți. Pe parcursul vieții sale s-a lăsat distrusă. Spunea mereu ceea ce gândea și n-a avut mereu o gândire bună, erau momente în care se distrugea singură, era conștientă de asta. Scria povești bazate pe agresiune sexuală, dependență de droguri și automutilare. De fapt scria despre viața ei… Încercând să devină ceva s-a transformat în propria sa creație. N-a avut parte de un miracol.

La un moment dat tot ceea ce ne înconjoară e nociv. Ne e frică să cerem ajutorul și ne lăsăm distruși.
Ne obișnuim cu durerea și o căutăm. Totul e un haos. Ea s-a săturat de durere și s-a schimbat. A încercat să fie ea propriul ei miracol. Nu mai voia haos, voia fericire. A observat fiecare fenomen trecător și schimbător. Știa că prin cosmos timpul are o altă conotație pentru care nici Cronos nu are vreo explicație.

A început să scrie despre mortalitate și viață, a început să picteze, făcea schițe și călătorea. A făcut ceea ce voia mereu să facă. Ai nevoie de mult curaj ca să faci ceea ce-ți propui. A început să scrie într-un carnețel negru o poveste despre fratele ei care a murit din cauza cancerului, despre mama ei alcoolică și despre cum nu l-a cunoscut niciodată pe tatăl ei biologic. A împărtășit fiecare emoție pe care o simțea cu mine. Ea nu avea o religie. Credința ei stătea în stele, flori, ocean, soartă și ea însăși. De fiecare dată când picta avea universul în mintea și în mâinile sale. Făcea artă. Era artă.

M-am culcat cu ea de multe ori, am văzut-o în tot felul de ipostaze și nu-mi mai imaginam viața fără ea.
Era înaltă, slabă și nu avea niște forme „wow!”. Părul ei era brunet, piele ei avea un subton cald, avea coșuri, cicatrici și vergeturi. Aspectul fizic nici nu mai conta când mă trezeam dimineața lângă ea. Nu era perfectă. Nici eu nu sunt perfect. Întrebarea e dacă eram perfecți unul pentru altul. În fiecare dimineață am privit-o la fel cum un sărac privește un obiect de mare valoare, dar trebuia să o privesc dincolo de perspectivă.

Era independentă. Nu mi-a cerut niciodată bani. De obicei eu am dormit la ea. Într-o vară, ne-am întâlnit într-un local din oraș și au vorbit tot felul de lucruri. În acea seară în care ne-am văzut nu știam că va fi ultima dată când o să o mai pot privi. Următoarea zi a dispărut.

A trecut mult timp de atunci. Nici nu știam că voi deveni cinic și credeam că viața mea va fi altcumva.
Acum eu definesc cuvântul, versul, epitetele și oda. O să mă redenumesc „poet” când nu va mai fi la modă. Ea e un poem. E poemul meu.

Când un poem este citit cu atenție, neinterpretat de minte, original și creat cu toată intenția de a face bine unui om. apare o nouă formă de artă. Te trezești și vezi lumea cu alți ochi. Vezi legea supremă a existenței care este guvernată de un sistem cu valori vitale pe care puțini îl cunosc.

Oamenii care nu cunosc acest sistem de valori se folosesc de pretexte pentru a se încrede în ceea ce ei doar presupun că există. Ei nu observă esențialul. Se pierd în cele mai proaste detalii. Au credință, au încredere în puterea binelui. Dar au în suflet și o teamă de care nu sunt conștienți, teama aceasta se echivalează cu credință în puterea răului. Răul fiind interpretat subiectiv este denumit: păcat. Oamenii cred în existența divinității, ei cred în Dumnezeu. Eu sunt sigur de existența divinității, sunt sigur că există Dumnezeu.

Privesc spre trecut și realizez că ea a fost ascunsă în sine, era doar o iluzie. Eu sunt doar un dobitoc! Încă mă mai gândesc la ea și realizez că de fiecare dată că mă uit în gol am doar impresia că o văd… nu o pot vedea… nu o pot vedea vie. Nici măcar nu știu de ce îmi zboară mereu gândul la ea, nici nu știu dacă pot spune că o cunosc cu adevărat și îmi pare rău că a plecat așa devreme dintre noi, a avut doar 28 de ani.
Simt că am pierdut-o cu adevărat, asta se întâmplă pentru că am iubit-o mai mult decât pe mine însumi.

S-a sinucis în data de 29 iulie, la fel ca van Gogh.

Danci Mădălina
clasa a XI-a F, C. N. „Dragoș Vodă”

Sclav dintr-o eroare comună

O, iubite, dar tu nu m-ai iubit pe mine, de fapt, niciodată.
Ai iubit iluzia unei himere, aceleia care credeai că mă reprezintă.
Mi-ai aurit colivia, dar nu mi-ai mângâiat aripile vreodată.
M-ai eliberat de sub sclavia unei iubiri toxice,
Dar doar pentru a mă antrena în alta.

Și ți-a păsat de mine, e drept.
Dar nu mai mult decât îi păsa unui pater familias de un sclav de-al său.
Dacă vreodată cineva ar fi îndrăznit să mă fure,
Ai fi luptat până în pânzele albe să mă ai înapoi.
Dar doar pentru că socoteai că îți aparțin pe deplin
Și nu pentru că îmi voiai libertatea.

Sau totuși hai să nu fiu așa crudă cu tine.
Poate între noi era mai mult decât exercitarea unei dominica potestas.
Poate, în zilele bune, când îmi dădeai o mică portiță de libertate,
Fie ea şi măcar în gândire,
Era rezultatul unei încercări de sine manu.
Părea să ai atâta affectio maritalis,
Dar ne lipsea cu desăvârşire honor matrimonii, deci eram lezați.
Dar chiar şi această lipsă a conviețuirii, propriu-zisă,
Nu te-a-mpiedicat să-ncerci să-mi controlezi fiecare tentativă de zbor individual.

Legătura noastră m-a ținut sclavă fără să ai vreun drept scris undeva, sau vreo cutumă acceptată.
Am fost o alieni iuris, care şi-a ales călăul de sine stătător,
Fără ca nimeni s-o oblige,
Ci mai degrabă, împotriva tuturor.

O, tu, acela ce m-ai robit cu ale tale cuvinte pline de neadevăr,
De ce nu mi-ai lăsat o portiță spre fericire?
De ce ai fost mai crud chiar decât vechii romani?
Până şi ei aveau puțină considerație față de zeitățile lor.
Contractul era stabilit, şi până la proba nerespectării acestuia,
Tot aveau încredere.

Tu de ce te-ai hotărât unic suveran al vieții mele?
Fără să crezi că deasupra ta stăpâneşte un zeu mai mare decât tine?
Fără să-mi dai miez de credit şi fără măcar o şansă de salvare?
Nici prin conduită, nici prin repararea unei greşeli, nici prin fapte extraordinare.
În fața ta nu eram absolvită de vina îndoielii permanente pe care o aveai asupra mea nicicum.
Pentru mine ca şi-un fel de egal omenesc al tău, nu exista nicio Lex Cornelia, cu-al său ius postliminii.
Şi cu-atât mai puțin ca simplu bun, nu mi-ai dat o şansă la a respira un aer diferit de-al tău…

Măcar în testament să-mi fii lăsat,
Dreptul de-a fi un dezrobit.
Măcar după a ta moartea fizică,
S-am dreptul de a fi iubit…
Căci mort în sufletul meu erai de mult.
Dar un mort la care nu vrei să renunți.
Mă legaseşi de tine şi de voința ta,
Şi zbaterea mea era una insuficientă.
Căci o parte din mine credea în schimbarea ta.
Dar tu nu mi-ai fi dat dreptul la emancipare, nici măcar ca şi pedeapsă.

Şi usus să fii încercat,
Nu m-ai fi văzut seară de seară
Chiar dacă-aş fi fost în cealaltă parte de pat.
Mintea ta îmbibată-n îndoială,
M-ar fi văzut undeva la celălalt capăt de țară.
Dar chiar şi-aşa, nu m-ai fi repudiat,
M-ai fi ținut acolo, să ştii că măcar afirm că sunt în pat.
Chiar dacă nu ai fi considerat asta deloc adevărat.

Ce pot să mai zic, eu cu-al meu suflet robit?
În final, când ne-am despărțit,
N-ai avut pic de milă,
Măcar s-avem un divortium bona gratia.
Măcar la despărțirea pe care într-un fel mi-o doream, să fi avut drept de decizie.

Dar de unde când eram orice altceva, dar nu o sui iuris, în fața ta.
Pedeapsa de a avea un tutore ți se părea prea uşoară, când puteai să mă stăpâneşti tu.
Astfel, că la final, tot eu am fost vinovată.
M-ai acuzat de abandon, pentru că am abandonat calea deciziilor pe care le luai în numele meu.
M-ai acuzat de adulter, pentru că sufletul meu făcea dragoste cu gânduri despre independență.
Şi, cel mai grav, m-ai acuzat de tentativă de omor asupra iubirii noastre.
Când noi, iubite, n-aveam aşa ceva…

Căci, iubite, tu nu m-ai iubit pe mine, de fapt, niciodată.
Ai iubit iluzia unei himere, aceleia care credeai că mă reprezintă.
Mi-ai aurit colivia, dar nu mi-ai mângâiat aripile vreodată.
M-ai eliberat de sub sclavia unei iubiri toxice,
Dar doar pentru a mă antrena în alta…

Ioana Sidău