„Roboții” CNDV-iști sunt la înălțimea… Nației prin Educație!

Vineri și sâmbătă, 17 și 18 ianuarie 2020, echipa de robotică a Colegiului Național „Dragoș-Vodă”, Tech-X, a participat pentru prima dată, la competiția internațională Nație Prin Educație – BRD First Tech Challenge România, ediția a IV-a, desfășurată la Cluj-Napoca. 

Selecția echipelor s-a făcut pe baza înscrierii echipei, redactând un eseu motivant, un logo, un motto și un video prin care să-și exprime dorința și pasiunea pentru robotică. Spre bucuria noastră, am fost selectați să participăm la această competiție, Regionala Cluj din data de 7-9 februarie 2020, unde vor concura 40 echipe.

Echipa colegiului a primit materiale pentru construcția robotului în valoare de 21.000 lei, echipa având sarcina de a căuta sponsori pentru achiziționarea unui telefon, webcam, controller, alte piese, ținuta de concurs și materiale promoționale impuse de competiție, transport, cazare și masă pentru toate etapele competiției.

Pentru a participa la Regională, fiecare echipă este obligată să participe la două competiții demonstrative, deoarece regulamentul și desfășurarea sunt de un alt concept, un alt format competițional, participanții trebuie să cunoască exact regulile competiției, iar roboții trebuie testați.

Primul DEMO, prima competiție a fost deosebit de benefică pentru echipa Tech-X, robotul conceput și programat de cei 8 elevi ai echipei sighetene [n.r.: echipa Tech-X are următoarea componență – elevii: Giurgi Darius (inițiator și lider), Holociuc David, Fonta Alin, Mihai Cosmin, Hasciar Vlad, Gherman Ovidiu, Vîrsta Anamaria, Dunca Ioana Florentina; prof. Cornelia Hotea – mentor; prof. Arthur Fellner și Vasile Mih – comentori] aducându-le un onorant loc 8 din 26 de  echipe înscrise în această primă etapă.

În colegiul nostru, robotica se învață din pasiune, nu există ore sau opționale în programa școlară, elevii pasionați rămân și studiază în laboratorul de robotică după ore sau sâmbăta și duminica. Suntem încrezători și mulțumiți de rezultatul de la primul DEMO din Cluj, 18 ianuarie!

Ne găsiți pe Instagram și facebook sub numele de tech-x.cndv și vă rugăm să ne fiți alături.
https://www.facebook.com/techx.cndv
https://www.instagram.com/tech_x.cndv

Prof.Cornelia HOTEA
Tech-X CNDV




Marius Voinaghi a fost premiat!

*****
copii la joacă –
buna aprinzând focul
cu jarul de ieri

*****
fulgi de zăpadă –
teanc de fotografii
îngălbenite

*****
amurg în iarnă –
din turla bisericii,
iar Luna plină

*****
stație goală –
Munte-n Soare așteptând
zăpada nouă

*****
râul dezghețat –
la poalele Muntelui
nori în derivă

*****
iarna la-nceput –
livada dezgolită
cu înserarea

*****
iarna-n oglindă –
cerul tulbură lacul
din vârf de Munte

*****
zăpezi de Munte –
la marginea drumului
un plop desfrunzit

*****
iarnă nesfârșit –
rămași cu mâna-ntinsă
copiii din parc

Marius VOINAGHI

N. r.: prof. Marius Voinaghi a obținut Mențiune pentru primul haiku din acest grupaj, la concursul săptămânal „Romanian Haiku” (635), organizat de Autorii de haiku din România




Am întâlnit Polonezi fericiți (autori, prof. Maria și Gheorghe Bărcan)

prof. Maria și Gheorghe Bărcan

Hornarul – bibelou stă la loc de cinste în casa Familiei Huber/ Fudro, în vitrină, sus, la locul cel mai de cinste. „Este cea mai de preț moștenire de la tatăl nostru”, ne spune Angele, arătându-ne cu mândrie raftul pe care a plasat bibeloul țanțos reprezentând un hornar, sau un vagabond, îmbrăcat în haine petecite, dar zâmbitor. „În fiecare zi, de îndată ce intră pe ușă, tatăl nostru agață în mâna lui cheile de la casă și punea monezile ce îi sunau în buzunar, în gropița de la picioarele vagabondului”, continuă Angele. „Nu l-am da pentru toate bijuteriile din lume”, ne spune ea, cu privirea plină de drag.

Ramona Fudro, bunica și mama fetelor, are 86 de ani. Bunicii ei au venit din Polonia, Ramona fiind a treia generație. Domnul Fudro, Stan, a decedat în 2008, născându-se și el în SUA, dar fiind a doua generație. S-au întâlnit la nunta surorii Doamnei Ramona și de atunci au fost nedespărțiți, întemeind o familie minunată care continuă să ducă mai departe tradițiile și dragostea ce i-a unit o viață întreagă, împletite cu o profundă credință. Domnul Stan și Doamna Ramona au fost oameni de vază în Nordul Minneapolisului, o zonă cu populație predominant poloneză, unde, până nu demult era un bar polonez cu muzică tradițională, care, din păcate, s-a închis, dar unde se mai pot găsi bucatele tradiționale poloneze la vestitul „Kramarczuk”. Tradițiile de sute de ani par să se ducă, încet, încet, cufundându-se în uitare. Nu însă, și în casa Fudro…

Am întâlnit Familia Fudro prin fiica noastră, care este colegă cu Beth Fudro, una din cele 3 surori Fudro, sau, cum le numim noi cu afecțiune, „cele 3 zâne din poveste”. Beth și fata noastră au devenit prietene lucrând împreună și de câțiva ani, familia Fudro ne invită în fiecare an la toate evenimentele importante din an: Sărbătoarea Recunoștinței, Crăciun, Paști și la evenimentele prilejuite de absolvirea liceului copiilor/nepoților Fudro. Invitația este nelipsită mereu și cu multă căldură.

Anul acesta am petrecut Ziua Recunoștinței la Angele. Bunica, Matriarha familiei, Doamna Ramona Fudro, șade la loc de cinste, mereu zâmbitoare, la masa pe care cele trei fete așază cu rândul, printre râsete și vorbe de voie bună, nenumărate bucate, gustoase și arătoase, așa cum fac în fiecare an. Masa se umple încet, parcă pe nesimțite, de nici nu mai știi dacă felurile au fost aduse de cei prezenți sau de o zână bună. Fetele o întreabă pe rând pe Doamna Ramona dacă dorește ceva și se grăbesc să o servească, cu drag. Copiii joacă jocuri împreună, și fug pe rând către locul unde este așezată masa, să mai ia câte o gustare înainte de a se întoarce la joc.

De ziua Recunoștinței, după ce toată lumea a reușit să se delecteze cu bucatele pregătite, fiecare din cei prezenți, pe rând, se ridică în picioare și-și exprimă recunoștința în cuvinte calde, emoționante pentru un lucru anume pentru care sunt mulțumitori anul acesta. Cuvintele blânde, călduroase, însoțite de câte o lacrimă în colțul ochiului, râsetele, creează un cerc aproape magic, în care voia bună, recunoștința, și o înțelegere și apreciere cu semnificații profunde, pentru toate lucrurile simple de care ne bucurăm în fiecare zi – care de multe ori trec nebăgate în seamă, dar pe care acest moment le aduce la suprafață; declarația de recunoștință creează o legătură directă, acceptată, tânjită, între fiecare dintre noi și Domnul, cel care ni le dă. Un val de dragoste și bucurie pentru că suntem în viață, împreună într-o casă plină de dragoste, prietenie, simțind apropiere spirituală între toți cei prezenți și avem atât de multe lucruri de care să ne putem bucura, ne împresoară, ne înconjoară, ne umple sufletele și creează între noi niște legături ce nu le vom uita niciodată și care ne vor însoți toată viața.

Crăciunul îl petrecem la Gretchen și familia ei. Ne apropiem de casă și ne întâmpină lătratul vesel al celei mai noi achiziții a familiei, un pui de Golden Retriever, gătit de sărbătoare cu un colier de sezon. Intrăm în casa deja plină cu oaspeți, întreaga familie este acolo, ca și la sărbătoare, și de asemenea o familie de prieteni din India și o altă familie din Asia, prieteni vechi ai familiei. Și noi. Românii. Suntem întâmpinați cu nespusă bucurie, îmbrățișări și râsete. Beth Fudro, una din surori, ne așază cu grijă la masă lângă Doamna Fudro, după ce o îmbrățișăm și îi urăm toate cele bune. Și, încă o dată, vârtejul pregătirilor, punerii bucatelor pe mese, umplerea paharelor cu licori care mai de care mai înmiresmate, începe, vegheat, de data aceasta, de bradul țanțoș, împodobit, luminos, sub care se găsesc multe, nenumărate pachete, cadouri pentru toți cei prezenți. Fiecare din cei invitați aduce ceva de mâncare tradițional să împartă cu ceilalți. Noi aducem ouă umplute, cârnați de casă, mici și vișinată. Văzând atâta diversitate în această casă, dar o diversitate adoptată, căci toți cei „străini” se simțeau iubiți și adoptați de cercul Fudro, nu putem să nu ne amintim de moștenirea poporului polonez, de solidaritatea lui Lech Walesa, și de unul din cei mai venerați Papi ai credinței catolice. Ambele influențe, determinate de dragoste sunt și acum vii în poporul Polonez, și le vedem demonstrate chiar sub ochii noștri.

Se appropie momentul servirii mesei, unul din nepoți se apropie să ia ceva de mâncare și este oprit brusc de Beth, care îi re-amintește dojenitor că „nu putem începe până nu îi cântăm lui bunica!”. Cântecul este un cântec polonez vechi, Stolat, un cântec plin de urări de viață lungă și îmbelșugată pe care îl cântă la fiecare Crăciun. Nu știu dacă nepoții știu limba poloneză, dar pot să vă asigur că vocile de copii și adolescenți se împleteau armonios cu cele ale seniorilor. După aceasta, urmează ceremonia împărțirii ostiei. Este o ostie cum nu am mai văzut, mare cât o palmă, fiecare foaie reprezentând Sfânta Familie. Fiecare participant primește o asemenea bucată de ostie, după care se trece de la unul la altul, urându-ne „Merry Christmas!” și rupând o bucățică de ostie de la celălalt. Este o ceremonie care ne duce cu gândul la Cina cea de Taină când toți ucenicii au împărțit pâine cu Domnul Isus. Încet, ne îndreptăm cu toții către masă, iar în drum, pe cine văd? Vagabondul, care acum este așezat pe polița ce desparte cele două încăperi principale, în așa fel încât să aibă vedere și veghere asupra tuturor. Mi se pare că zâmbetul de pe fața statuetei s-a lărgit. După masa îmbelșugată, copiii se reped către pom, căci știu că vine un moment important: împărțirea cadourilor de la „Moșu”. „Liniște, vă rog!”, spune Beth, și îl introduce mai întâi pe Samuel, nepotul nostru, care ne va delecta cu vocea lui minunată, cu cântece de un repertoriu variat. Toți oaspeții ascultă și aplaudă. La sfârșit, Samuel întinde mâna și îi dau două pagini de versuri, versurile unui foarte îndrăgit colind polonez „Lulajże jezuniu”, datând din secolul 17, care este un cântec de leagăn penru Sfântul Prunc Isus. Tăcerea e deplină, iar emoția Doamnei Ramona și a fetelor ei este palpabilă. Lacrimi le izbucnesc din ochi, în timp ce cuvintele duioase și vocea blândă a lui Samuel ne poartă până la finalul colindului. A fost o surpriză pe care Beth o pusese la cale cu fiica noastră și ne bucurăm că le-a pricinuit atâta bucurie.

Cadourile sunt momentul festiv următor, în care din nou, dragostea, generozitatea și dăruirea totală a acestei familii sunt din nou demonstrate. Nimeni nu este uitat, iar pe noi ne copleșesc emoțiile când primim o decorație pentru pomul nostru de Crăciun, un glob pe care este scris „România” și pe care l-am așezat în pom imediat ce-am ajuns acasă la fiica noastră. Oare cât timp or fi petrecut căutând acest cadou perfect, de suflet?

O sărbătoare de neuitat, o familie dragă, de neuitat.

O poveste simplă, nu-i așa, prezentând evenimente de fiecare zi. Sărbători, obiceiuri care se păstrează, deci ce face această familie să fie deosebită? Da, oamenii sărbătoresc peste tot, însă ne-a copleșit în cel mai minunat mod pasiunea, dragostea, îndârjirea cu care Doamna Ramona, Beth, Gretchen și Angele duc mai departe, cu dragoste, dar și cu mare atenție la fiecare detaliu, tradițiile aduse de peste mări și țări, de pe meleaguri îndepărtate, pe care nici măcar nu le-au văzut vreodată, dar prin intermediul cărora păstrează vie și mereu arzândă, cu mândrie, flacăra, ștafeta, legătura cu țara mamă, într-un mod care face să dispară granițele, timpul și chiar locul, creând impresia că suntem, pentru o după-amiază, „una” cu țara mamă, cu locurile natale, trăind pentru câteva ore, într-un univers paralel, atemporal, o agora perfectă. Oare nu este și asta un fel de eternitate?

Sărbătorirea Crăciunului la familia Baumhauer/ Fudro se apropie de sfârșit și ne luăm „La revedere!”, cu îmbrățișări, de la toți și de la minunatele noastre gazde, Gretchen și Greg. Chicote de râs, zâmbete și promisiuni să ne revedem curând ne însoțesc, în timp ce ne pregătim să plecăm. Îmi întorc capul și din colțul ochiului întâlnesc privirea galeșă a vagabondului. Mi se pare că văd o licărire, mi se pare că pe fața împietrită a bibeloului trece o rază de lumină, parcă un zâmbet, zâmbetul fericit al Tatălui, plecat prea devreme dintre ele, dar mereu, mereu prezent, veghind și zâmbind fericit.

Am întâlnit, într-adevăr, Polonezi fericiți. Și mai erau și ceva Români. Tot fericiți.

autori, prof. Maria și Gheorghe BĂRCAN

foto: Ana-Rodica Bărcan

 




Praf de stele și dorințe împlinite… (Andrada GRAD)

Andrada-Lacrima Grad

Era o dimineață destul de friguroasă pentru începutul lunii octombrie. Mă trezisem greu, având în vedere faptul că noaptea trecută dormisem aproximativ trei ore.

În ultimul timp, eram din ce în ce mai distrasă de realitate. Nu mai înțelegeam nimic din tot ce era în jurul meu. Devenisem o străină atât pentru mine, fata care eram altădată, cât și pentru cei apropiați, care odată ce se ciocneau de zidul meu de indiferență, preferau să plece fără a încerca să mă înțeleagă. Dintre toate persoanele apropiate mie, Casandra, colega de apartament era ceea care uneori îmi mai punea câte o întrebare pentru a se asigura că mai sunt în „viată”. Este atât de ciudat
cum oamenii pe care cândva îi numeam „prieteni”, atunci când avem cu adevărat nevoie de ei, pleacă.

Abia atunci ne luptăm cu „dura realitate”. Abia atunci conștientizăm, iar „conștientizarea este o ușa deschisă către schimbare”. Însă viața nu este întotdeauna roz, nu-i așa? Uneori ne luăm la trântă cu ea, alteori o îmbrățișăm asemeni unui vechi și bun prieten, uneori nu o înțelegem deși ne oferă cele mai frumoase lecții de viață, ne arată ca lumea nu este ceea ce pare, ci poate, mult mai bună…

Totul a durat aproximativ cinci minute, iar decorul camerei mele a fost înlocuit cu o pajiște imensă de narcise galbene care emanau un miros atât de amețitor și atât de cunoscut, era mirosul copilăriei… caramel și căpșuni. În mijlocul pajiștii altceva mi-a atras atenția. O narcisă albă printre sutele de narcise galbene. Nu știu dacă părea tristă, sau doar dezamăgită, însă un lucru era destul de clar. Nu era bine, dar față de toate narcisele galbene era diferită… Părea naturală și atât de vulnerabilă. Și tocmai lucrul acesta o făcea frumoasă. Extrem de frumoasă. Iar în frumusețea ei nu observa răutatea din jur. Atunci într-un moment de libertate, un moment în care mi-am permis cu adevărat să fiu liberă, am comparat narcisele cu noi, oamenii. Semănam atât de mult și totuși suntem atât de diferiți! Motivul comun este dragostea. Simțim dragoste și corespondăm ascultându-ne inima. Însă, o facem de puține ori printre acaparările vieții. Ne ghidăm întreaga viață după modele și idealuri. După tabloidele unei societăți tare ciudate… unde binele este răsplătit cu rău și nu viceversa.

Un zgomot ciudat, o căldură înăbușitoare, și praf de stele…. mi-am deschis ochii speriată. Visasem. Capul mă durea groaznic însă simțeam că eram alta. O nouă persoană începea să se contureze în corpul meu care până acum scurt timp era lipsit de vlagă, de entuziasm, de viață… M-am uitat în jur. Camera în care stăteam arăta groaznic. Lucrurile îmi erau la fel ca și gândurile; prezente și atât de depărtate… O carte deschisă, cine știe de când, mi-a atras atenția. Atunci am văzut: „În momentele în care inimile noastre iau cunoștință de comorile care sălășluiesc în interiorul nostru, atunci ne putem declara vii”. Acesta a fost momentul în care mi-am promis că a avea grijă de fericirea proprie este o responsabilitate, nu o să pot să zâmbesc în fiecare zi, dar este cel mai frumos cadou pe care mi-l pot face.

Andrada-Lacrima GRAD
Colegiul Național „Dragoș Vodă”, Sighetul Marmației
clasa a 11-a F




PoetikS – Anastasia Herbil

Anastasia Herbil

Din douăzeci și opt

Magia, aparent, se termină prin „două’ ș-opt”.
Apoi, nu are același gust nici cozonacul copt,
Nici bucătăria parcă nu-i la fel de parfumată,
Nici ciocolata de pe brad nu e atât de aromată.

Clopoțeii nu mai sună, beteala-i dată jos din brad,
Și-n fiecare noapte, temperatura pierde-un grad.
Sania pe zăpadă nu mai alunecă atât de bine,
Și nu mai zice nimeni „Moșul vine”…

Nu mai sclipește zăpada, nici vreun ochi blând de copil,
Iar vântul mândru și sălbatic, brusc a devenit umil.
Farmecul s-a șters din stradă, armonia a pierit.
Roșul, verdele, albastrul… vechiul gri le-a-nlocuit.

****

E iar…

E iar decembrie afară,
În urlet dureros de sincer,
În gust de dragoste amară,
Dar cu Crăciun și glas de înger.

E iar ianuarie afară,
Gheața din inimi se întinde
Și frigul sufletelor – fiară –
Focul încearcă a-l aprinde.

E iar februarie afară,
Și haosul se potolește.
Învie vis de primăvară,
Iar vrăjitoarea se-odihnește.

Anastasia HERBIL
clasa a VIII-a, CNDV

foto: Kanyuka Mihai




Drumuri care duc spre nicăieri… (autor, Andrada Grad)

Andrada Grad

Acum, la început de an, fiecare dintre noi sperăm să ne deschidem propriile poveşti, să ne cunoaştem toate oportunitățile şi să ne urmăm toate drumurile care sperăm că o să ne aducă sau o să ne ducă pe meleaguri presărate de flori și, de puține ori, doar de frunze.

Dragii mei, există astfel de drumuri pe cărările cărora să nu te pierzi niciodată, ci să te regăsești pe tine însuți?! Drumuri mult prea misterioase şi ciudate pentru vremurile în care trăim, acele „drumuri” despre care bunica îmi spunea de fiecare dată când avea ocazia, că duc spre „nicăieri”. Vreți să urmați aceste drumuri, iar la finalul lor să nu vă mai recunoașteți?! Sau o să fie mai misterios să vă urmați toate drumurile, pe care întâmplarea sau voința destinului o să le scoată în fața voastră, urmând ca la final să creeze din voi cea mai bună copie, care să bată până și originalu’ ? Voi decideți dacă cu ajutorul inimii, al rațiunii sau al ambelor…

Trăim intr-o lume destul de ciudată, unde ambalajul face mai mult decât conțintul, unde adevărul pălește în fața minciunii, unde sufletele se plimbă pe stradă noaptea având nevoie de felinare, pentru că lumina lor proprie s-a stins demult, cu timpul.
Realitatea este de multe ori subiectivă. Avem „realitatea” pe care o găsim atât de ușor în lucruri atât de complicate și nu „realitatea” pe cate o merităm. Trăim intr-o lume unde nonculorile capătă mai multă valoare decât curcubeul însuși. Pământul suferă asemenea nouă, natura suferă, cu toții suferim, iar oamenii preferă să rămână aceiași, asemeni unor roboți; înfăptuind aceleași lucruri de fiecare dată… Acesta este unul dintre drumurile care duc spre „nicăieri” şi totuși, decidem, mulți dintre noi, să îl urmăm, dar, cel mai trist, alegem să-i atragem și pe ceilalți în „capcana vieții”, o capcană care nu te face nici mai bun, nici mai frumos, nici mai inteligent, ci doar te lasă să stagnezi, iar noi, oamenii, uităm de cele mai multe ori că viața este mișcare, dorințe, eșecuri, bucurii dar și o nesfârșită „fugă” de celălalt sau poate doar de tine însuți.

Alege tu ce vrei să devii, dar alege întotdeauna să iubești, să faci bine și să te bucuri de „binele” celuilalt, pentru că în fiecare „bine” ți se oglindește propriul chip, iar oamenii sunt oglinzi unii altora.

Andrada-Lacrima GRAD
Clasa a XI-a F
Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetul Marmației

foto: Peter Lengyel




Gânduri de final pentru un nou început (autor, Gabriela Mich)

Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor este aceea că o persoană își poate schimba viitorul doar schimbându-și atitudinea. (Oprah Winfrey)

Oare de ce ne e frică să ne uităm în oglindă și să ne întrebăm cât mai curând cine suntem și ce avem de schimbat? De ce nu spunem acum De azi îmi rescriu povestea? De ce amânăm? Pentru că ne e frică de vreo primejdie care ne-ar putea apărea în cale și astfel ne ascundem în spatele amânării pe care o considerăm cea mai sigură cale de a scăpa. Așa se scurge o oră, mai apoi un an și, într-un final, se scurge viața și noi tot nu înțelegem că primejdia de care încercam să ne apărăm era doar în mintea noastră. Realizăm mult prea târziu că amânarea a fost doar un hoț de timp și regretăm că nu am acționat… dar e prea târziu. Fiecare nou an vine cuminte, nu ne întreabă, nu zăbovește să apară și ne găsește la fel de nepregătiți și încărcați de liste cu obiective nemăsurabile. Dar AZI și ACUM încă se mai poate schimba ceva.

E 31 decembrie… o zi în care facem bilanțul, adunăm, scădem, împărțim, mai trișăm…. dar tot 2019 dă… un 2019 cu bucurii, întristare, lacrimi, zâmbete, realizări, eșecuri, pace, război. Orice am încerca noi să evaluăm, privind înapoi vedem numai ce am făcut. Azi se trag linii, se bifează dorințele împlinite și se trec pe listă, din nou, cele neîndeplinite; se face curățenie în minte și se intră în noul an cu sufletul la gură. Viitorul e o enigmă. Dar, cu toate acestea, e legat de trecut și prezent.

Ce am mai făcut eu anul acesta?? Am explorat întreaga lume: de la Coreea de Nord până în Alaska alături de ființele mele de hârtie și nu regret nici măcar o secundă timpul petrecut citind. Dacă nu ar fi existat cărțile care mi-au devenit și destinație, și drum; și lacrimi, și zâmbete cel mai probabil că azi nu mai eram aceeași EU. Am întâlnit oameni; oameni emotivi, realiști, iubitori, introvertiți, extrovertiți, deschiși, valoroși, educați, calmi, stresați, creatori de viitor, întemeietori de prezent, oameni de nota 10… diferiți, dar toți minunați; oameni care m-au inspirat să devin un creator de viitor oricât ar fi de greu. Am făcut doar ce îmi place: am învățat, am încercat să îmi fac timp pentru fiecare pasiune, am participat la câteva evenimente care mi-au schimbat radical percepția despre viață și dacă ar fi să iau fiecare pagină din cele 365 probabil că nu aș avea destule cuvinte să o descriu. Anul acesta a fost cu de toate:cu proiecte finalizate, dar și în așteptare; cu clipe de la agonie la extaz; cu prietenii noi, dar și vechi regăsite și consolidate. Dar, mai ales a fost un an dominat de implicare, creativitate, muncă, pasiune, efort, regăsire, devenire, susținere, dăruire, iubire, supărare, fericire și recunoștință. Și aș lua-o mereu de la capăt numai că… nu pot. Timpul fuge și nu se mai întoarce, noi trecem prin el și uneori nu ne recunoaștem, iar ocaziile bat mereu la ușa noastră…. noi trebuie doar să le deschidem la timp.

Ce am învățat anul acesta?
• Că oamenii vin și pleacă, iar cei care rămân sunt cu adevărat cei care vor sta lângă tine și când vei fi pe tronul de aur, și când vei cădea în mocirlă;
• Că poți cunoaște atât de ușor oameni minunați dacă le dai voie să fie minunați;
• Că oricât de greu ar fi,nu ești singur niciodată;
• Că poate nu ai tot, dar ai mai mult decât suficient;
• Că nu se poate face bine omului fără a-l iubi;
• Că le-am găsi tuturor calități dacă ne-am osteni puțin să mergem măcar o milă în pantofii lor;
• Că viața poate fi schimbată în doar câteva ore de oameni pe care abia îi cunoști;
• Că de fiecare dată avem câte ceva de învățat, însă doar noi alegem ce;
• Că în orice moment avem nevoie de o mică „trusă de ajutor” formată dintr-o BUSOLĂ pentru a ne regăsi scopul când îl pierdem prin valurile lumii, un STILOU pentru a ne scrie povestea, o FOAIE pentru a ne stabili obiectivele și un CEAS pentru a nu irosi vremea cu ucigașii de timp. Un adevărat lider învață mai întâi să-și fie propriul lider pentru ca apoi să fie lider pentru ceilalți;
• Că Valoarea personală e dată din prima clipă de viață, iar stima de sine o construim pe parcurs;
• Că povestea mea nu trebuie să fie într-o competiție cu a ta.
• Că Dacă ceva ne-a dezamăgit ieri, nu înseamnă că trebuie să ne descurajeze azi. Fiecare Azi e o noua ocazie de a fi mai bun, de a cugeta mai mai mult, de a dărui din inimă;
• Că eu sunt un generator de iubire și tu esti un generator de iubire. Iar dacă am învăța să oferim și să primim această energie, am învinge totul, am înțelege totul…. am avea totul.

Cum mă simt după 2019? Mai puternică, mai sigură pe mine și totuși… la fel. De ce? Pentru că odată de descoperi lumea, îți dai seama câte mai ai de învățat. Și te zbați, și cauți, și descoperi, și cunoști și, tot nu atingi apogeul. Iar acesta e farmecul vieții: din învățare, iubire și dăruire nu ne putem opri niciodată. Ce conține bagajul meu pentru noul an? Nu foarte multe, deoarece am învățat că întotdeuna cantitatea pălește în fața calității! Iau cu mine numai cele mai frumoase amintiri și cele mai importante lecții. Nu voi renunța nici la oamenii care mi-au transformat anul într-un vis. Știu că Mulțumesc! nu e numai de rostit, ci și de dovedit,iar azi, mai mult ca oricând, țin să le mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat să visez, m-au învățat că e atât de frumos să îi ajuți pe alții, mi-au arătat frumoasele lor povești de viață, mi-au oferit siguranță, speranță, curaj și aripi să zbor. Mulțumesc necondiționat părinților mei, familiei Salut, Sighet!, organizatorilor și participanților evenimentului Champions United 2019 și camporeei Upgrade the story, clubului Interact, profesorilor mei și lista poate continua la infinit. Albert Einstein spunea că Sunt două feluri de a trăi viața. Unul de a crede că nu există miracole și altul de a crede că totul este un miracol. Vă mulțumesc tuturor că sunteți un miracol pentru mine!

2019…. ai fost ieri și ai trecut repede. Încet, încet pleci și te arunci în negura vremii.

2020… Nu știu cum vei fi sau cum voi fi eu. Dar dacă înveți ceva de la bătrânul 2019, voi fi mai mult decât mulțumită. Te rog doar să nu ne furi pe nimeni și nimic și, dacă se poate, să ne aduci nu ce ne dorim, ci doar ce avem nevoie.

Vă doresc tuturor o călătorie fericită și binecuvântată. Nu știu prin ce ați trecut în acest an. Știu doar că puteți deveni cea mai bună versiune a voastră. Pendulul bate un nou an…. pendulul bate a schimbare. Să începeți noul an nu cu voi face, ci cu voi fi: Voi fi EU. Știu că nu sunt vreun milionar de carton, nici vreun zeu, atlet de nota 10, artist și nici măcar un prinț. Dar sunt EU și îmi ajunge. Iubiți cu toată bucuria de a iubi, ieșiți în întâmpinarea celui ce vă evită, dăruiți din inimă cui nu cere. Faceți primul pas pentru a observa, analiza și concluziona; restul vor veni de la sine. Nu fiți indiferenți, deoarece, așa cum spunea Cehov Indiferenţa este paralizia sufletului, o moarte prematură . În noul an învățați să nu puneți etichete: oamenii nu sunt ceea ce par și uneori nu sunt nici măcar ceea ce cred ei că sunt. Doar priviți-i dincolo de privirea sobră… priviți în sufletul lor și veți găsi numai iubire. Poate la unii veți vedea un curcubeu de zâmbet și iubire, la alții iubirea va fi ascunsă de grijile vieții, iar unora inima și iubirea le vor fi frânte. Și după ce ați observat atent sufletul lor, voi alegeți ce faceți cu iubirea: o reparați și creați un diamant de iubire sau o îngropați mai tare?

Ca gând de final: ce e viața? Dacă ați întreba un matematician v-ar răspunde fără ezitare că viața e ecuația din care scoate răul, mințile obtuze, durerea și îi dă ca rezultat fericirea. Un critic literar ar răspunde că viața stă în puterea cuvintelor. Un medic ar zice că viața e mai subțire decât un fir de ață, iar un profesor ar răspunde că viața înseamnă dăruire. Dacă m-ați întreba pe mine, în acest moment v-aș spune că viața înseamnă schimbare și devenire exemplară . Și așa vreau să fie și noul an: schimbare, iubire, pace, prietenie, dăruire,implicare.

Timpul își deschide, din nou, cartea…. Voi să vă deschideți inima! Fiți binecuvântați!

Gabriela Mich
clasa a XI-a A
C. N. „Dragoș Vodă”




PoetikS – Marius Voinaghi

*****
Foșnet de rochii –
toamna se stinge încet,
în galben – roșu.

*****
Toamnă și toamnă –
cenușa din zăpadă,
o amintire.

*****
Linia vieții –
încet-încet prin toamnă,
amurgul din ploi.

*****
Nori „buclă de păr” –
terase fără clienți,
fum de țigară.

*****
Amurg în iarnă –
primele raze din geam,
orânduite.

*****
Burg, Decembrie –
tăcerea zidurilor,
murmurul zilei.

*****
Iarna cea lungă –
zile cu mult mai scurte,
după ferestre.

*****
Focuri prin iarnă –
cimitirul de sub Deal,
colind peste sat.

*****
Drum în răspântii –
cu inima ușoară
trecând prin iarnă.

Marius VOINAGHI




Chop Suey (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

Îl iubise pe Nichita Stănescu cu mult înainte de a-i înţelege poeziile. Şi asta se datora unui album memorial destul de consistent apărut în 1984, la un an de la moartea poetului şi care publica interviurile, unele poezii şi mai ales poze, multe poze. Poetul de Crăciun, zâmbind jovial cu un pahar în mână şi sprijinindu-se de braţul Dorei, poetul copil, cu părul lăsat mai lung, lucru care ar face liceenii mai puţin iubitori de literatură să spună „Vezi, ţi-am spus eu că Nichita e nume de fată”, poetul cu prieteni, cu un premiu în mână, singur pe malul mării… Cumva, i se părea că seamănă cu tatăl ei: blond, cu o tristeţe permanentă în priviri şi o amăgire de zâmbet, cu pungi sub ochi şi reflectând în ei o oarecare absenţă, o anume plutire. Poate şi pentru că tatăl ei îl cumpărase dintr-o slăbiciune nemărturisită pentru poezie.

Îşi vedea foarte rar tatăl, era tot timpul ocupat, absent, nemulţumit. Îi spunea mamei ei că munceşte, aduce bani în casă şi ea, Elvira, îl credea, dar mai credea şi că îşi trăieşte viaţa în exteriorul lor, dincolo de ele, că erau doar o obligaţie, o decizie neinspirată. Asta o umplea pe ea de tristeţe şi pe mama ei de furie. Spărgea farfurii prin bucătărie când el îi spunea în ajun de An Nou că trebuie să plece, că are multe solicitări, multe centrale de apartament dădeau rateuri şi doar nu era să-i lase pe oameni fără căldură de Revelion. Era bun în ceea ce făcea, Elvira nu se îndoia de asta, doar că prea cu bucurie se desprindea atunci când primea un telefon, prea mulţumit era când îşi lua trusa cu scule şi anunţa că îl aşteaptă o lucrare dificilă care presupune mult timp. Apărea cu mult după ce Elvira adormea, doar nişte şoapte răstite şi uşa de la dormitor trântită îi confirmau întoarcerea.

Aşa că după ce tatăl ei muri când ea avea 12 ani, fără fasoane, a murit, haideţi după el, nu mai e nimic de făcut, Elvira se simţi pierdută, singură, fără rădăcini. Şi asta e paradoxal dacă ţinem seama de faptul că îi era aproape un străin. Nu-şi amintea de nicio aniversare la care să fi fost şi el prezent, nici un Crăciun, nicio vacanţă. Dar atunci când se întâlneau avea o scânteie în ochi, o iubire şi un abandon pe care nu le regăsea la nimeni altcineva, ştia că dacă ar fi fost cazul el ar fi ales-o pe ea dintre toţi oamenii de pe pământ, îi era clar că iubirea faţă de ea e atemporală. Ştia asta la cei 23 de ani ai ei dar este posibil şi să-şi fi construit un trecut, nişte senzaţii. Cât din ce ne amintim e real şi cât inventat, calibrat, înclinat în favoarea unui sentiment sau a altuia? Poate nimic nu era adevărat, poate tatăl ei avusese o altă viaţă de care ea nu avea cum să ştie, poate iubise pe altcineva mai mult dar nu prea conta, conta doar ce credea, ce simţea.

– Haide Elvira, plecăm, auzi vocea lui Emil, tristă şi sacadată, semăna cu cea a lui Nichita Stănescu atunci când recita.
– Nu prea vreau să plec, spuse ea încercând să nu plângă.
– Am discutat despre asta, dragă, ai spus că eşti de acord să plecăm din oraş, că nu te leagă nimic aici.
– Dar brusc Canada mi se pare foarte departe, silabisi ea cu gândul la poet.
– Pentru că e departe. Dar parcă spuneai că doar pe mine mă iubeşti şi unde voi fi eu…se precipită vocea rupând orice asemănare cu cea a unui tip blond care recită poezii.
– Da, stai puţin, lasă-mă să respir o dată doar.
– Eşti sigură că nu vrei să-ţi iei rămas bun de la mama ta? mai întrebă, teribil de real şi fără nici un farmec.
– Sunt sigură, spuse sfârşită, învinsă înainte ca lupta să fi început, lăsându-se moale pe un scaun, în timp ce Emil cobora să ia paracetamol de la farmacie. Pisica îi sări în braţe şi se cuibări acolo adormind pe loc.

Nu mai păstrase legătura cu nimeni din familie, de fapt nici nu avea o familie prea mare, doar mama ei mai trăia, retrasă şi nesimţindu-i lipsa. Cel puţin aşa credea ea. Mama ei putea plânge cât era ziua de lungă după ea, nu avea de unde să ştie. Îşi umplu plămânii cu aer respirând încăperea de unde voia să plece şi în care intrase pentru prima dată la 18 ani, atunci când mama ei se hotărî să nu-i mai ascundă existenţa dublă a tatălui. Poate trăise acolo singur, poate avusese o iubită, o amantă, nu îi era clar ce părere trebuia să aibă despre asta, mama ei fusese acuzatoare, era ca şi cum i-ar fi spus, vezi, nu ne-a iubit, a avut o altă viaţă dar Elvira înţelegea şi a început să meargă tot mai des pe la garsoniera lui. Mai întâi o noapte, apoi un week-end, a sfârşit prin a se muta acolo, în cămăruţa unde şi-a păstrat tot timpul cărţile despre repararea centralelor pe gaz, a curăţat toată bucătăria, prăjitorul de cafea, frigiderul minuscul, singura tigaie care exista, singura cană în care îşi făcea seara un ceai şi dimineaţa o cafea. A refuzat să schimbe ceva, şi-a luat doar o oală în care să-şi fiarbă pastele şi un strecurător, o pătură şi o pisică. A locuit acolo pe toată durata studenţiei, refuzând orice ajutor din partea mamei ei, întreţinându-se din bursă şi dintr-o jumătate de normă de chelneriţă. Barul în care lucra făcea posibilă legătura dintre ea şi oameni, o oprea să fie singură, să se gândească la ceva serios, în fiecare zi era acelaşi lucru: cursurile, oamenii din bar, obişnuiţi ai casei cu care purta conversaţii aiuritoare, mersul acasă la Cocuţa, pisica ce o aştepta mieunând, încurcându-i mersul nu prea sigur, de adolescentă obosită care nu-şi lasă deloc timp liber pentru a nu gândi, a nu analiza, a nu se descoperi complet singură.

Aşa că atunci când Emil a insistat, a dus-o la Cocuţa cu maşina, i-a mângâiat părul nemângâiat de multă vreme, Elvira a cedat apropierii, a acceptat-o ca pe un măr, o îmbrăţişare anonimă sau ca pe razele soarelui într-o zi de mai. Emil a văzut-o pentru prima dată într-un pub unde ea ajunsese pentru că Maria, colega ei de facultate îşi serba ziua şi era şi ziua ei liberă, nu putea să refuze. Şi-a comandat două tequila ca să fie sigură că nu se va pierde în gânduri ori nostalgii iar când Emil a văzut-o era singură între toţi acei oameni, cu o ţigară aprinsă de care uitase într-o mână, cu părul prins cu două agrafe mari, părea în mijlocul lucrurilor, al oamenilor, al lumii. Cei care treceau pe lângă ea ar fi vrut să se oprească, să-i spună ceva, ca atunci când vrei să distrugi ceva frumos doar pentru că tu eşti urât şi totuşi nu îi spuneau nimic, mergeau mai departe având acea senzaţie de şovăire şi regret. Chop Suey. Nu era o piesă pe care ţi-ai fi dorit să o vezi pe femeia visurilor tale dansând, părea stupid, nu putea să-şi explice cum de era atât de feminină, de simplă, de naturală, ca şi cum unduirea firească a piesei era făcută de o femeie cu părul prins în două agrafe într-un pub de unde putea să o vadă tot universul care, o data cu ea, intra într-o mişcare de slow motion. Părea o scenă dintr-un film şi după ce au trecut 3 minute şi 26 de secunde cât era piesa s-a simţit obligat de tot universul să meargă şi să o întrebe ceva, orice. S-a dat jos de pe scaunul de la bar iar în momentul când a atins podeaua a ştiut că nu mai există cale de întoarcere. Ca pasta de dinţi atunci când o scoţi din tub.

– Haide, Elvira, să plecăm, i-a spus Emil intrând grăbit cu punga de la farmacie în mână, întrerupându-i şirul gândurilor.

Elvira s-a uitat lung la valiza de la picioarele ei care conţinea puţinele lucruri personale, la prăjitorul de pâine din bucătărie şi la Cocuţa care mieuna a sfârşit de lume simţind că urma să se întâmple ceva neplăcut pentru ea. A ştiut în momentul în care a privit-o că nu exista nimic mai de preţ în viaţa ei decât acele rămăşiţe ale lumii ei de la 12 ani şi pisica pe care nu şi-ar fi iertat niciodată dacă ar fi lăsat-o vecinei de la 1. A ştiut că nu va pleca, că nu poate pleca.

– Emil, eu nu plec, a spus hotărâtă.
– Elvira, te rog, s-a întors el din drum grăbit şi iritat, am mai discutat asta, pierdem avionul, trebuie să ne grăbim.

Era chiar urât atunci când nu ieşeau lucrurile cum voia el. Avea un rictus care îi strâmba toate trăsăturile de altfel blânde, îi mărea ochii făcându-i incomod de mari şi îi cobora colţurile gurii părând gata să izbucnească în plâns. Schimbarea era atât de mare şi trecerea atât de bruscă de la o faţă la alta încât Elvira simţea de fiecare dată un fior neplăcut.

– Nu, eu nu plec, a spus ea luând pisica în braţe cu încăpăţânare.
– Tu ştii că eu plec, totul e rezolvat acolo pentru mine, de ce-mi faci asta?
– Nu-ţi fac nimic, pur şi simplu nu vreau să plec, nu pot să plec.
– Elvira, nu am timp de copilării, plecăm în două minute, fă ce trebuie să faci şi gata. Du pisica, adună-te, plecăm, am discutat despre asta.

Semăna cu mama ei când spunea asta. Plus că era chiar urât. Şi când te gândeşti că toate colegele ei de la facultate îl găseau extrem de şarmant, înalt cum era, tot timpul zâmbitor şi bine îmbrăcat, proaspăt tuns şi bărbierit fără reproş, cu trăsături masculine şi regulate. Pe lângă ea, mică, slabă şi mai degrabă ştearsă, cu părul prins într-o coadă anostă aproape tot timpul şi cu ochii prea mari, prea trişti.

– Tu ai discutat, adică ai monologat, eu nu ţi-am spus nimic, ai luat tăcerea mea drept confirmare. Şi chiar am crezut la un moment dat că voi fi capabilă să plec dar nu pot, nu ştiu de ce dar nu pot, i-a zis ea cu ochii şi mai mari şi mai trişti.
– O să-ţi pară rău că-mi faci asta, erai pierdută când te-am întâlnit şi aşa vei fi fără mine. Eşti stricată, nu ştiu cine te-a stricat dar m-aş mira să te mai repari vreodată. Cam asta a fost şansa ta, aici, acum, cu mine. Şi tu ai refuzat-o. Să nu uiţi asta, a şuierat el trântind uşa cu forţa celui care urăşte de atâta iubit.

Cam asta a fost încercarea ei de a pleca. Şi-a continuat viaţa în acelaşi ritm, cu aceeaşi rutină până într-o zi când o serie de evenimente au făcut-o să-şi piardă şi mai mult echilibrul precar pe care şi-l construise. Primul a fost că a găsit-o pe Cocuţa moartă. Aşa, pur şi simplu. Nu se înecase cu nimic, nu era nici urmă de sânge, era moartă pe parchet. Nu a ştiut unde să o îngroape şi în dimineaţa următoare, pe la 4.30 a înfăşurat-o într-un pled vechi şi a dus-o în păduricea de lângă parc. S-a îmbrăcat în trening ca şi cum tot ce voia era să facă jogging, a pus pisica într-un rucsac şi după ce a îngropat-o cu tot cu pătură, a marcat cu nişte pietre locul. Întorcându-se, cheia s-a înţepenit în ială şi nu a mai putut face nicio mişcare, văzându-se nevoită să caute pe google un lăcătuş dar niciunul nu-şi începea programul mai repede de 8, aşa că s-a aşezat lângă uşă, aşteptând. Era abia 6. La 8 avea ultimul curs de literatură universală, urma să termine şi masteratul şi ea lucra tot în acel bar, tot cu jumătate de normă iar gândul că într-o lună va trebui să schimbe ceva, că termina şi masteratul îi dădea fiori. Nu va mai ajunge, asta e clar, treningul şi adidaşii nu prea se potriveau cu un amfiteatru. Probabil că adormise cu capul rezemat de uşă când o voce o făcu să sară brusc în picioare.

– Unii aşteaptă prea mult.
– Cum? s-a scuturat de somn şi a sărit în picioare.

În faţa ei stătea tanti Dumitriţa, vecina din garsoniera alăturată, cu aceeaşi plasă goală pe care o flutura în fiecare dimineaţă când ieşea să-şi cumpere pâine. Avea nasul lung şi ascuţit, ochii apropiaţi ce o făceau să semene cu o pasăre de pradă dar în ciuda aspectului de cotoroanţă era o femeie bună. Curioasă ca toate femeile de vârsta ei, poate din plictiseală, poate din plăcere. Locuia singură, bărbatul o părăsise recent pentru una mai tânără şi poate o idee mai frumoasă, vorbea mult la telefon şi se certa cu fiica ei sau cu altcineva de la celălalt capăt al firului la ore destul de nepotrivite. Cu Elvira nu intrase în vorbă, îi răspundea doar la salut.

– Doar nu ai de gând să aştepţi ca tatăl tău!
– Nu ştiu despre ce vorbiţi, a zis ea simţindu-şi capul greu.
– Tatăl tău a aşteptat aici.
– A aşteptat ce?
– Asta nu ştiu. Dar până la urmă a murit. Cred că tot aştepta şi atunci.
– Eu aştept ora 8 să sun după un lăcătuş. Mi-a înţepenit cheia.
– Da, aşa zicea şi tatăl tău, ba aştepta primăvara, ba aştepta un telefon. Ia să văd ce are uşa şi cu o mână precisă întoarse scurt cheia în yală, deschizând-o cu un scârţâit uşor.

Elvira rămase cu gura căscată de mirare, ea se chinuise vreo 15 minute fără nici un rezultat.

– Nu ştiu cum de…
– Ţi-am spus eu, mai zise tanti Dumitriţa coborând scările, eşti ca taică-tău, o să treacă viaţa pe lângă tine şi tu vei fi tot aici.
– Da, da….mormăi Elvira şi strigă după ea Săru mâna, tanti Dumitriţa, mulţumesc.

Intră în garsoniera pustie şi îşi dădu seama că acolo timpul stătea în loc, lucrurile nu aveau vârstă pe când ea, ea avea şi ultimii 5 ani zburaseră, parcă a fost o singură zi multiplicata cu 365 ori cinci plus minus o zi două pentru anii bisecţi. Tatăl ei nu se mai întoarce, lucrurile care au rămas neclarificate sau nespuse vor rămâne aşa. A luat valiza şi a început pentru a doua oară în ultima lună să îndese în ea tot ce i se părea vital. Pe când cobora val vârtej scările se întâlni iar cu tanti Dumitriţa care urca legănând uşor plasa de data asta plină.

– Pleci în vacanţă?
– Da, într-un fel.
– Dacă ar fi gândit şi taică-tău aşa… Ei, asta e, măcar tu, să ai noroc!

Elvira a coborât în viteză dar când a ajuns jos a simţit brusc nevoia să se oprească. S-a aşezat pe banca din faţa scării pe care de obicei stăteau pisicile sau se odihnea vreo vecină obosită, cu valiza în faţa ei. A mutat-o la un moment dat în lateral pentru că era incomod pentru cei care voiau să intre sau să iasă din scară. A stat acolo până ce soarele a dispărut după clădirea cu birouri din faţă. Iar când mai mult de sete decât de somn a urcat iar scara, tanti Dumitriţa şi-a făcut apariţia în cadrul uşii, făcându-şi datoria de vecină care ştie tot:

– Te-ai şi întors? a întrebat-o prefăcându-se că nu ştie că a stat toată ziua pe banca din faţa blocului.
– Am uitat să împachetez nişte lucruri, a zis Elvira grăbindu-se să deschidă uşa şi să dispară în interior. Cu siguranţă voi pleca mâine.

Ajunsă în siguranţa încăperii a lăsat din mâini valiza şi fredonând Chop Suey s-a apucat să caute în ea pijamaua. Ziua se uzase complet.

Crina VOINAGHI

N. R.: povestire publicată în Revista „Mantaua lui Gogol” (redactor-șef, Mihai Traista), anul VI, nr. 30-31, mai-octombrie 2019 

sursă foto: www.toxel.ro




PoetikS – DEBUT – Raisa – Mirela Semeniuc

Raisa Semeniuc

Contemplare…

Eu sunt tu…
Acea fărâmă din tine, care a fost lăsată la o parte
În speranța că se va dezvolta mai încolo…
Dar din păcate, ,,mai încolo” a devenit prea târziu.

Eu sunt tu…
Te-am salvat…
M-am dezvoltat, am crescut astfel încât să nu resimți dezamăgirea,
Să nu te simți de parcă această parte s-a pierdut în neștirea
De care ai dat dovadă atunci…

Eu sunt tu…
Te moștenesc și cu asta vreau să cresc,
Să rămân același suflet frumos și plăpând
Care seară de seară mă așez în colț și creez.

Eu sunt tu…
Îndrăznesc să mai sper,
Să mai cred în oameni
Chiar dacă uneori infatuați
Uită de unde pornesc.

Eu sunt tu…
Un copil sincer, visător și etern,
Un izvor de energie, bună dispoziție
Care împărtășesc bucurie
Și radiez de fericire.

Eu sunt tu…
Ochi căprui pătrunzători,
Păr castaniu intens,
Buze moi și înguste,
Urechi mici de lăcuste.

Eu sunt tu…
Și când voi crește, tot copil am să rămân,
Tot în serile senine o să scriu în colț visând,
Versatil nicicând să fiu
Doar tenace și prudent.
(2017)

Raisa – Mirela Semeniuc