Când am ajuns la poalele munţilor Tatra bătea un vânt teribil iar eu mă simţeam ca Dorothy, singura diferenţă era că pe mine m-ar fi luat pe sus cu maşina, nu cu casa. Şi că nu-l aveam pe Toto, doar pe Marina care conducea nervoasă bombănind întruna.
- Ţi-am spus să mergem undeva mai aproape dar tu nu şi nu! O să ingheţăm de frig sau o să învăţăm să zburăm, abia controlez maşina…
- Hai că nu mai avem mult, nu fi nesuferită, gps-ul zice că suntem aproape, uite, se vede hotelul, am încercat eu s-o îmbunez.
- Pe dracu ! O să ne pierdem pe aici şi în plus nici nu-mi place atât de mult să schiez !
Am lăsat-o să mai bombăne aşa câteva minute până când am ajuns la hotel. M-am gândit că nu are ce să strice, oricum ziua era compromisă pentru că, din cauza vântului, nu erau pornite teleschiurile. Şi înainte de asta ne-am certat aproape tot drumul pentru că ea cedase rugăminţilor mele de a alege o staţiune montană pe când eu nici nu am vrut să aud de zile petrecute prin bazine cu apă termală, într-o staţiune de moşi. Aveam mare nevoie de zilele astea, eu lucram de dimineaţa până seara târziu la o firmă pe care o socotisem de tranziţie dar tot acolo eram, de 5 ani de când terminasem facultatea, nu aveam viaţă personală şi orice încercare de a-mi face una era din start un eşec. Iar Marina voia să scape măcar puţin de un proces de divorţ lung şi costisitor. A înjurat din nou când am ajuns în parcarea hotelului, aproape plină, fără locuri vizibile în care ai fi putut parca maşina. În cele din urmă a găsit unul, destul de mic şi înghesuit.
- Eşti mulţumită acum ? mi-a urlat ea luptându-se cu vântul, trăgându-şi cu greu din portbagaj cele două valize şi încercând să îşi prindă părul care îi intra în gură.
- Hai, termină cu fandoselile, i-am urlat la rândul meu, peste vânt, ţinându-mi cu o mână eşarfa pe care riscam să o pierd şi cu alta luându-mi singurul rucsac pe care îl adusesem cu mine.
Odată intrate în hotel s-a trântit pe o canapea din hol şi a verificat reţeaua wi-fi, lăsându-mă pe mine să rezolv formalităţile de cazare. I-am completat până şi datele personale. Etajul 5, vedere la munte, două camere single, să nu ne omorâm.
S-a opintit până la lift cu cele două valize, relativ mai calmă.
- Bărbaţii sunt nişte porci ! a zis tropăind intenţionat pe lângă recepţie cu aerul care o făcea să treacă drept o înfumurată şi poate aşa şi era. Men are pigs, a silabisit şi a făcut înconjorul holului cu privirea ca să se convingă că are auditoriu..
- Sper că nu vei transforma săptămâna asta într-un calvar, am bodogănit eu intrând prima în lift, cu un început de enervare pe care nu voiam să-l las să se dezvolte.
- Oricum toate zilele îmi sunt distruse, acum vântul ăsta şi tu care spui idioţenii… abia aşteptam să schiez, am o energie negativă, nici nu-ţi închipui !
- Aşa crezi tu ! Nu trebuie să-mi închipui nimic, îmi serveşti tu totul de-a gata, m-am enervat complet. Şi parcă voiai să stai într-o piscină, nu să schiezi !
- Da, sigur, aşa sunt zilele mele, nu ţi-e milă măcar un pic de mine, nimic nu ţi-a convenit tot drumul ! a făcut ea ce ştia mai bine, adică pe victima.
Am privit-o încercând să-mi amintesc cât ne distram în liceu de fazele astea. Părea îmbătrânită, obosită, enervată de viaţă, în general. Îl iubise mult pe soţul ei şi nu-şi mai găsea echilibrul. Ceva se stricase ireversibil oricât încerca să-şi tundă părul în trepte şi să-l vopsească arămiu, să poarte botine roşii cu toc şi ruj asortat.
- Marina, uite, asta e cheia ta, 518, e lângă a mea, eu zic să despachetăm, să ne calmăm, după care stabilim un plan pentru jumătatea asta de zi care e totuşi a noastră.
- Ai dreptate, s-a înmuiat ea brusc, îmi vine să plâng, hai să facem planuri în 20 de minute jos la bar. Să vedem ce beau slovacii când beau.
Am intrat fiecare în camera ei şi am închis uşa cu cheia, cu perspectiva a 20 de minute de linişte şi gândindu-mă că poate ar fi fost mai bine să vin singură. Eram atât de diferite, întotdeauna am fost, dar poate tocmai de aceea ne-am simţit bine împreună încă din liceu. Ea expansivă, extrovertită, egocentrică, eu idealistă, visătoare, vorbind mai mult cu mine decât cu ceilalţi, formam un duet bizar, când prea calm, când prea gălăgios. Am renunţat să mă tot întreb de ce o păstrez ca prietenă. Poate pentru că e singura. Poate pentru că fără ea aş vorbi aproape tot timpul cu mine însămi.
Săptămâna a trecut relativ repede şi plăcut în ciuda acelei prime zile care nu a fost nici spre seară mai bună ţinând cont de faptul că, după ce am gustat mai toate specialităţile slovace de la bar, am dat afară în scurt timp, amândouă, cina servită la restaurantul hotelului. În rest, a fost cam acelaşi program: mic dejun, schi până pe la 2, prânz, somn de voie, saună, jacuzzi, masaj, cină şi în cele din urmă barul hotelului, având însă grijă după acea primă seară dezastruoasă să nu mai gustăm decât dintr-un fel, despicând în acelaşi timp firul în patru şi plângându-ne lipsa de noroc una pe umărul celeilalte, ea mai mult decât mine, normal. Nu am dus lipsă de atenţie, se găsea câte un tip grizonat, în fiecare seară altul deşi părea acelaşi, care-şi lăsase nevasta şi copiii acasă cu vieţile lor plictisitoare iar el era decis să profite de fiecare moment. Ei bine, nu cu noi. Noi îi refuzam pe toţi, sau pe acelaşi tip încăpăţânat căruia îi dispărea brusc zâmbetul când mai număra un eşec şi ne întorceam la paharul şi gândul nostru suspendat în timp, ţinut prizonier pentru că dacă am fi renunţat la el nu am fi avut cu ce să-l înlocuim.
Ultima zi a ieşit însă din tipare. M-am trezit cu un sentiment ciudat pe la 4 şi oricât am încercat, nu am mai reuşit să adorm. Am urmărit o vreme utilajele care nivelau pârtia, cum vântul răvăşea nebuneşte zăpada şi m-am simţit tare singură, dusă de vânt ca zăpada aceea şi trântită de toate colţurile vieţii. Când am coborât la micul dejun eram tulburată rău de tot şi îmi cânta în cap Fragile dreams de la Anathema. De fapt îmi cânta e puţin spus. O întreagă filarmonică interpreta piesa, regăseam fiecare instrument iar după ce se termina o lua iar de la capăt de parcă era un gif de pe facebook. Mi-am turnat o cafea fierbinte şi am aşteptat-o pe Marina. Întârzia, ca niciodată. A apărut după vreo jumătate de oră.
- Dragă, nu mă simt bine deloc, mi-a venit ciclul, mi-a spus ea încercând să se ţină cât mai drept. Voi bea doar un suc de portocale şi mă întorc în pat, azi nici vorbă să ajung pe pârtie.
Şi aşa am mers singură, pentru că mie nu-mi venise ciclul iar în cameră nu mai voiam să stau, mă cam plictisisem în ultimele 4 ore cât am măsurat-o în lung şi-n lat încercând să-mi opresc alămurile din cap.
Am făcut o ultimă verificare: schiurile pe umăr, casca la locul ei, ochelarii pe ochi, niciun nor pe cer, nu va ninge, e soare doar. Par chiar doi sori, trei, patru, clar, m-am îmbrăcat prea gros. Multe pârtii şi oameni echipaţi cam ca mine, cu schiuri cam ca ale mele, lumina e aceeaşi pentru toti, culorile gecilor de schi furnică într-un ameţitor du-te vino, îşi iau cartele valabile o zi întreagă sau doar pentru trei ore, visează pentru o secundă că ar putea fi nemuritori iar eu visez cu ei.
Când am ajuns la coada care era un fel de grămadă din care te desprindeai cu încetineală de melc pentru a urca într-un telescaun, au apărut şi primii nori. De nicăieri. După încă 15 minute s-a pornit un vânt atât de puternic încât atunci când m-am aşezat alături de încă 5 temerari, a început să ningă în rafale, iar atmosfera a devenit lăptoasă. În vârf s-au oprit şi telescaunul şi telecabinele, era ceva de sfârşit de lume. Nu vedeam decât la jumătate de metru în faţa mea şi puţinii schiori s-au grăbit să coboare. Am rămas singură, privind cu un fel de relaxare fascinată, nebunească şi sadică dispariţia rapidă a gecilor colorate. În cele din urmă, când se auzea doar vântul şi abia mai vedeam la cinci paşi, temându-mă într-un final şi eu, m-am hotărât să mă las să alunec. Coboram cu vântul lângă mine şi fulgii peste tot, îi auzeam bâzâind de parcă ar fi fost albine, lunecam uşor şi zăpada scârţâia cu un sunet care avea ecou. Nu se mai auzeau, ca de obicei, alte S-uri prin zăpadă. Am coborât aşa o vreme, mi s-a părut că au trecut vreo 45 de minute – lucru aproape imposibil – pe o bucăţică de alb ce se repeta la infinit, aceeaşi, înconjurată de un aer lăptos şi tăcut, străbătut doar de un bâzâit ca de albine şi de un fâşâit defazat. Ciudat. Mă dureau picioarele, aşa că m-am oprit şi am rămas nemişcată un moment, ascultând doar vântul care părea şi el că se potoleşte, lăsându-mi doar albul cu fulgii de nea. Care se îmblânzeau dacă mă opream, nu mai erau albine ci doar simple petice micuţe de zăpadă. Îmi venea să mă aşez un moment, dar ştiam că nu e o idee prea bună în acele condiţii aşa că am continuat să cobor, prudentă şi sperând că în raza mea de vizibilitate voi regăsi cât mai curând barul cu acoperiş albastru de la baza pârtiei. La un moment dat în dreapta mea, brusc, a apărut refugiul de pe la jumătatea pârtiei şi barul lui cu uşi glisante din sticlă cu margini roşii. Nu era posibil, trebuia să trec demult pe lângă el. Mă gândeam că poate nu l-am observat din cauza ceţii dar… era prea ciudat. M-am oprit, mi-am dat jos schiurile şi le-am plasat în locul special de lângă intrare.
În restaurant erau câţiva oameni. M-am dus direct la bar şi am comandat o cafea.
- Ciudată vreme, nu? Am avut impresia că am făcut o oră din vârf, i-am spus cu detaşare barmanului, de parcă nu ar fi fost mare lucru.
- E doar la 5 minute de aici pe schiuri, m-a fixat barmanul răspunzându-mi pe un ton tărăgănat şi plictisit. Nu aveai cum să faci o oră nici dacă veneai prin nămeţi.
- Ştiu asta, dar totuşi, e ciudat…
- Ce anume? m-a întrebat un tip care apăruse ca din senin lângă mine. Era de o vârstă incertă, ascunsă mai ales de căciula colorată care îi acoperea capul şi pe care o purta dezlegată sub bărbie ca un adolescent deşi era cu siguranţă trecut de adolescenţă.
- Tocmai spuneam că e o vreme teribilă şi a durat mult prea mult coborârea, mă dor îngrozitor picioarele.
- Acum am ajuns şi eu, de câteva minute, a durat ca de obicei, cel mult 5 minute. Cum adică mult ?
- Poi cu vremea asta, i-am spus eu din ce în ce mai nedumerită iar el m-a privit din ce în ce mai bănuitor.
- Bate puţin vântul, dar n-ar fi prima dată, a spus el privindu-mă suspicios.
- Şi ninge, s-au oprit telescaunele, e furtună, abia am văzut la doi paşi coborând, nu m-am putut eu stăpâni deşi îmi propusesem să bat în retragere.
- Nu cred că s-au oprit…. Tu ştii ceva de asta ? s-a adresat el barmanului
- N-am auzit pe nimeni să se plângă azi. Vântul bate puţintel mai tare dar nu suficient să se oprească, a zis barmanul căscând şi aranjându-şi sticlele.
Mi-am băut cafeaua fără să mai spun ceva. Erau ciudaţi, au tăcut dintr-odată amândoi şi m-am simţit cam aiurea, ca şi cum aş fi fost vreo nebună. Tipul cu căciulă a mai încercat să mă întrebe ceva după un pic de vreme, dar nu i-am răspuns. Mi-am luat schiurile, ninsoarea se potolise, la fel şi vântul. M-am uitat înspre telescaune: funcţionau. Erau mulţi schiori, multă agitaţie, gecile colorate au început iar să se agite şi să deseneze S-uri pe pârtie. Am rămas nemişcată un moment, aveam senzaţia că nu mai pot gândi, încercam să-mi aduc aminte cât am stat în bar la cafea. Sigur nu atât de mult încât să se schimbe radical atmosfera. Parcă s-ar fi pus totul pe rapid.
Am coborât mai iute decât de obicei, în 4-5 minute am zărit deja acoperişul albastru al restaurantului de la baza pârtiei. Mi-am dat jos schiurile, picioarele îmi tremurau de efort şi uimire, m-am întors la hotel şi primul lucru a fost să bat la uşa Marinei.
- Unde ai fost până la ora asta ? Tu ştii cât e ceasul ? s-a repezit asupra mea.
- Cât e ceasul ?
- Cum cât ?! E 4. Tu ai plecat la 9. De ce ai făcut atâtea coborâri ? Vei fi varză mâine.
- Da, am zis pierdută, varză, nu ştiu ce m-a apucat, dar mă bucur că suntem prietene şi că ai venit cu mine. Singurătatea vine cu tăcere. Şi cu fulgi care bâzâie ca albinele.
- Despre ce vorbeşti? Ai tras ceva pe nas pe pârtie, m-a bătut ea pe spate râzând. Mă simt mai bine, hai să comandăm ceva bun la restaurant.
- Mi-e o foame, nici nu-ţi dai seama. Auzi, îmi place lumea asta. Aşa cum e. Îmi place de tine. Hai să fim prietene multă vreme de acum înainte !
- Normal că o să fim, dragă, s-a întors ea şi m-a îmbrăţişat. Aşa şi suntem, nu văd ce ar putea schimba asta.
A trecut un an de atunci şi eu nu am văzut-o nici măcar o dată, totul s-a topit în timp şi ea şi tipul cu căciulă colorată. E o coborâre care durează mult, mă dor toate, dar nu mă plâng, nu suspin, nu mă tulbur. Ştiu că sunt singură. Uneori doar când închid ochii mai aud bâzâit de albine şi atunci mă gândesc că totul se va sfârşi brusc la un moment dat, fără intro-uri, fără avertismente. Las munca deoparte şi fac ceva ce-mi place, îmi iau o pisică, invit oameni la teatru, mănânc multe prăjituri fără să mă gândesc la calorii, fac city breakuri şi plâng la filme. Sunt de cele mai multe ori singură, dar am acceptat asta, vreau doar să nu se termine totul brusc cu senzaţia idioată că nu am făcut tot ce aş fi vrut să fac.
Autor, Crina Voinaghi
sursă foto: internet
Ce titlu interesant! Oare ce v-a atras atenţia: cartea sau dragostea? Bineînțeles ca a fost EA, cartea, cea fără de care nu se poate trăi frumos.
Mă gândesc uneori cât de ușor trece timpul. Dacă am fi nemuritori? E greu să deslușești acest mister. Dar, până la urmă… suntem oameni. Avem dreptul să ne imaginăm orice. Nu? Chiar și atunci când evadăm din interiorul nostru și ne expunem părerile, trebuie să acceptăm tot ceea ce o să se nască din cele auzite. Păreri, aprecieri, contraziceri… O „mulțime” neînțeleasă până la urmă. Probabil… nu știu. Omenirea e un fenomen dezastruos. Nemurirea ar fi păcatul cel mai greu de dus pentru noi.
Dunca Rebecca – Georgia
Unde aş merge dacă aş putea pleca?
Schimbarea este, ironic, singurul lucru permanent din viețile noastre, dar și cel mai iluzoriu. Nu vrem să admitem decât în străfundurile minții noastre că schimbarea ne sperie, chiar dacă e pozitivă: pentru că e succedată de necunoscut, pentru că ne obligă să părăsim zona noastră de confort, pentru că are capacitatea să ne schimbe întreaga viață.