Așadar a mai trecut un an și 2017 a început în forță, așa cum se cuvine, cu…mult timp liber. Însă, dacă ești student sau cel puțin elev, știi prea bine că timpul liber nu există, ci se face. Pentru că, din proprie experiență, sunt bună la rezolvat o singură problemă de matematică ce sună cam așa: „Atunci când ai de citit (5 cărți+10 eseuri) și ai de făcut (3 proiecte (powerpoint+word) + studii de caz) +( fișe biografice + subiecte de bac + ore în particular) x (multe/foarte multe) dureri de cap = La ce serial ar trebui să mă uit?”

Fie că ești un consumator înrăit de seriale, meciuri de FIFA sau îți faci veacul în baruri postând pe facebook despre cât de bine îți merge, am pregătit aici câteva locuri în care, cu siguranță ai prefera să îți „pierzi” timpul în loc să îți faci tema la mate sau să stai pe capul alor tăi toată vacanța de vară.

1. Pe primul loc e festivalul meu de suflet, Electric Castle.

Electric Castle se va desfăşura în 2017 în perioada 12-16 iulie la Castelul Banfy din Bonțida, un sat anonim până nu demult de lângă Cluj, festival care s-a lăudat de-a lungul vremii cu artiști uriași precum: Die Antwoord, Skrillex, The Prodigy și, pentru acest an, se-anunță Alt J, în principiu ai cam toate genurile de muzică laolaltă. Săracii oameni, organizatorii, tot schimbă data sperând ca măcar anul ăsta să nu lovească potopul. Pe lângă peisajul superb de care ești înconjurat, castelul, care găzduiește acum labirinturi cu fum în care îți pierzi capul și săli de jocuri, cu tot cu potop, noroi, ploaie şi frig, mi-a oferit una dintre cele mai frumoase experiențe pe care ar trebui să o simți pe pielea ta măcar o dată în viață. Aici am văzut că nu contează în ce condiții trăiești timp de 4 zile, atâta timp cât ești cu oamenii care trebuie, ascultând și bucurându-te de muzică bună și o anume atmosferă pentru care ai venit până la urmă. O să întâlnești tot felul de persoane, de la ăla care e îmbrăcat ca în club, deși ești în plin câmp, și plânge când a venit ploaia, până la ăla care stă la o singură scenă 24/24 ca să își alinieze chakrele, dar nici unul dintre ei nu o să vină la tine să te înjunghie cu o furculiță de plastic sau să îți vomite pe spate în timp ce îți legi șireturile, ci, maxim, o să se țină de tine jumate de drum să se plangă că “frateeee, ăia de la magazin nu aveau bere cu aromă de varză, în ce lume trăim?”.

În concluzie, un big thumps up, du-te că-i fain!

2. O să vă vorbesc acum puțin despre un festival la care am fost doar anul trecut, însă funcționează de ceva timp, căpătând și el proporții.

Mioritmic se desfășoară în perioada 7-9 octombrie pe Aleea Muzeului Etnografic în Cluj, adică foarte aproape de pădurea Hoia Baciu. Se autocaracterizează drept “Un festival de muzică electronică de avant-gardă, găzduind o selecție inovativă de artiști”. Spre deosebire de alte festivaluri de muzică din România, acesta se pare că găzduiește un teren foarte fertil pentru muzica electronică underground, promovând DJ cunoscuți în mare parte doar de fanii înrăiți, dar nu numai, ai acestui gen de muzică, cum ar fi: Rhadoo, Raresh, PetreInspirescu. Mioritmic încearcă și reușește să păstreze vie tradiția și să mențină publicul român pasionat, orientat spre talentele locale. Acesta este organizat de Club Midi, primul loc din Transilvania destinat exclusiv acestui gen muzical. Cât despre oameni, oricât de frumoși ar fi și ei, nu prea o să apuci să îi vezi pentru că o să dansezi cu ochii închiși toată noaptea, crede-mă. Cred că e locul perfect unde ai putea să mergi și singur, asta dacă nu prea îți mai suporți prietenii, căci fiecare își vede de viața și vibeurile proprii acolo.

Așa că, încă un big thumbs up pentru voi, ăștia, amatori de experiențe complete și lumini care îți dau ochii peste cap. Du-te și aici că-i fain!

3. Al treilea festival este unul de hipioteală maximă, dacă cele doua de mai sus nu au fost de-ajuns. Aș vrea să îl laud, însă nu pot să o fac din proprie experiență, pot să spun doar că laudele aduse acestui loc m-au făcut să vreau să pot să mă teleportez la vară. Am intrat pe pagina oficială a site-ului unde am găsit o descriere care mi-a gâdilat simțurile: “Dacă îți place să simți iarba umedă sub picioare, să respiri aerul proaspăt al pădurii și să dansezi sub cerul înstelat, tot ce mai ai nevoie este un vibe minunat care să îți facă experiența complementară”.
Waha s-a desfășurat anul trecut în perioada 21-25 iulie și e, și el, un festival underground, fapt pentru care prietenul meu s-a supărat că scriu despre el, asta doar ca să nu apară acolo oameni care nu au de-a face cu atmosfera locului, și-l înțeleg perfect, însă, mi-a spus, totuși, ce l-a făcut să se reîntoarcă acolo în fiecare an: ”Cel mai mult mi-au plăcut oamenii, sunt oameni foarte faini şi vin din diverse colțuri ale lumii, în Transilvania. Totul se petrece în mijlocul naturii, nici măcar semnal la telefon n-ai, fiind la câțiva kilometri de civilizație. Ai acolo tot ce îți trebuie, inclusiv mâncare bună făcută pe loc. Am văzut de la muzica electronică, la live acturi, cinema în aer liber, chilling și healing area și chiar o zonă destinată exclusiv copiilor.”

În concluzie, du-te la Waha, dar nu merge aici doar ca să-ți pierzi timpul, aici du-te ca să-l simți. Ah! Și nu le strica vibeul oamenilor dacă afli doar în momentul în care ai ajuns în poienița fermecată că Bear Grylls-ul tău interior nu poate suporta 5 zile fără telefon! Dacă e așa, ia-te și du-te la Untold!

Și, ca să rămânem în același ton, am să-i mai citez pe cei de la Waha încă o dată:
“Noi dansăm pentru pace, iubire și fericire, dar, cel mai important, noi dansăm pentru că putem!” So, dance first, think later. It’s the natural order.

Autor, Sebastiana Joicaliuc

(elevă, clasa a XII-a E, C. N. „Dragoș Vodă”)

sursă foto: http:// electriccastle.ro

Nu am mai scris vreodată pe altundeva în afara comodului meu locaș obișnuit, dar am fost de acord să scot și eu capul prin lume, să mă fac auzit. Iar ca să fiu cât mai scurt, o să sar direct la recomandări:

„Umanii” de Matt Haig este povestea unui extraterestru trimis pe Pământ pentru a elimina toți oamenii care au intrat în contact cu soluția unei probleme matematice ce are puterea de a propulsa evoluția umanității periculos de mult. Dar extraterestrul nostru este rapid contaminat de vasta cultură omenească, și începe să iubească viața pe Pământ. O poveste extraordinară care militează pentru înțelegere și iubire. O poveste despre umanitate, văzută dinafara ei. O recomand tuturor celor care cred în armonie, în oameni și în frumos. Dar o recomand și celor care și-au pierdut încrederea în aceste valori. Pentru mine, cartea aceasta a fost un medicament.

 „Clopotul de sticlă” de Sylvia Plath este un roman semi-autobiografic. Autoarea a schimbat numele personajelor și a locurilor pentru a se distanța de evenimentele descrise în roman. Tânăra Esther, protagonista romanului, este un personaj chinuit de evenimentele traumatice prin care a trecut, iar mai apoi de medicina rudimentară a vremurilor în care trăiește. Am ajuns să mă cunosc mai bine, asimilând mentalitatea că tot universul este împotriva mea, cu ajutorul acestei cărți. Cred că, pentru a fi fericit, trebuie să fii mai întâi trist. Iar cartea aceasta este răspunsul pentru oricine nu vrea să își ignore tristețea, ci s-o accepte. Să accepte că viața este nedreaptă, și să meargă mai departe.

O să încerc să mai las baltă chestiile profunde de acum încolo…

„Sînt o babă comunistă!” de Dan Lungu ne arată clar că literatura română mai are ceva unic de oferit. Cartea lui Dan Lungu este o înșiruire de situații comice ce conduc protagonista, acum pensionară, mai departe în timp, deși ea nu se poate opri din a rememora trecutul. Este povestea unei generații intermediare, produsă de regimul comunism, generația care a plecat de la sat și a ajuns la oraș. Membrii acestei generații, precum pensionara Emilia Apostoae, sunt prea orășeni pentru părinții lor, dar prea țărani pentru copii lor, rămânând prinși undeva la mijloc, într-un purgatoriu al societății românești. Depănarea amintirilor Emiliei se întretaie cu prezentul în care fiica ei aduce acasă un ginere dintr-o țară străină, care este imediat îndopat cu sarmale. O lecție scurtă de istorie și cultură românească pentru toate vârstele, spusă cu umor.

„Neuromantul” de William Gibson este cartea care a pus bazele curentului cyberpunk. Este o carte destul de veche, despre o lume destul de nouă. Case este un hacker genial, dar care a fost atacat de o armă biologică ce i-a distrus sistemul nervos în așa fel încât să nu mai poată folosi un calculator prin interfață neurologică. Acum, vinde tehnologie furată într-un oraș din Japonia, încercând să strângă bani pentru o operație care l-ar aduce din nou pe piața muncii. Lumea lui Gibson este o lume a viitorului controlată de corporații, care funcționează pe stații orbitale, iar în care suprafața Pământului este populată de oamenii lăsați în urmă, care se luptă pentru orice bucățică de tehnologie care cade din orbită. Recomand întreaga trilogie noii generații, pentru a observa de unde provin noțiunile lumii virtuale din prezent.

„O lume se destramă” de Chinua Achebe este doza de cultură străină pe care ar trebui să o asimilăm cu toții. Romanul expune societatea africană dinaintea colonizării ei de către europeni, și contactul triburilor africane cu religia omului alb, care le-a fost impusă atât de autoritar. Pe mine m-a fascinat întreaga religie și ierarhie socială a satului tribal, și am ajuns să iubesc fiecare personaj al cărții. Cu atât mai mult am urât primele semne ale interferenței europenilor în peisajul african. O carte pe care cred că toată lumea ar trebui să o citească, la o vârstă cât mai fragedă, pentru a înțelege greșelile trecutului, și a nu le repeta. Filozofia liderilor tribului este extraordinară, iar argumentele lor împotriva religiei oamenilor civilizați sunt puternice și memorabile.

Spor la citit! Să nu lași anul acesta să treacă fără să fi citit, văzut, înțeles!

Pentru recenzii și recomandări, sunt de găsit pe palarisme.ro, sub numele de Dregus.

Autor, Dragoș Ilieș

(elev, clasa a XI-a A, C.N.  ”Dragoș-Vodă”)

Pe adresa redacției noastre a sosit următorul mesaj pe care îl facem public, ținând cont de conotațiile „practice”.

Au trecut sărbătorile și cu ele și vacanța de iarnă mult așteptată de elevi. Sâmbătă, începeam cu toții să ne pregătim psihic pentru ultima sută de metri din primul semestru, care pe unii îi așteaptă cu teze și teste „de final de an”. Ultimul miracol de Crăciun a fost duminică dimineața când toata lumea anunța una dintre puținele decizii luate cu cap, suspendarea cursurilor în data de 9 și 10 ianuarie, din cauza temperaturilor scăzute. Dar, am avut parte și de o surpriză, nu chiar așa plăcută. O nouă modificare a orarului la Colegiul Național „Dragoș Vodă” (a câta oare din septembrie?!). Ce surpriză!

Orarul liceului este în continuă schimbare de la începutul semestrului și, din câte am înțeles, acesta este „generat” de un soft. Ultimul orar a rămas stabil pentru o perioadă destul de lungă de timp, și elevii erau adaptați deja la un ritm al orelor. Înțelegem. Modificările au fost necesare, dar schimbările sunt radicale. Am discutat cu prieteni, colegi de-ai mei, care au aceeași reacție: „Şi acum ce facem?”. „Norocoșii” au prins câte 5 ore de informatică în aceeași zi, 3 ore de fizică sau chimie, una după alta.

Schimbarea orarului are un efect mult mai mare decât pare dar, la sănătatea mintală a elevilor, cine se mai gândește? Suntem obișnuiți, după cum am spus mai sus, cu același orar de două luni. E un program după care îți planifici majoritatea timpului liber, activitățile extra-școlare etc. Omul este făcut să se adapteze, e adevărat, trebuie să facem față provocărilor și să ne confruntăm cu toate problemele vieții, dar fiecare schimbare în viața noastră aduce mai mult sau mai puțin stres, lăsând la o parte faptul că mai nou școala, în realitate, este o „mașină de stres” .

Se întâmplă multe nedreptăți, dar cine suntem noi să vorbim despre ele? Noi trebuie să ne vedem de cărțile noastre și să lăsăm oamenii mai „mari” să ne conducă. În speranța că această poveste cu orarul se va remedia, doresc tuturor elevilor spor și succes în continuare la școală!

A. S. Kontra (elev model)

sursă foto: internet

O șansă la o generație

Se spune că viața merită trăită din plin, atunci de ce nimeni nu trăiește cu adevărat? Aceleași fețe posomorâte și obosite, extenuate de propria lor percepție asupra realității, a vieții, prefăcându-se că simt… Cât de îngrozitoare poate fi o asemenea situație! Cum poate cineva să trăiască în acest mod? A, da, cum am spus, nu o fac. Ei respiră pentru că trebuie, au nevoie de asta. Dorm fiindcă trebuie, merg la școală fiindcă trebuie, își fac temele deoarece trebuie, merg la serviciu pentru că trebuie și lista poate continua la nesfârșit. Respiră cu nonșalantă, e normal să respiri, nu?! Și totuși sunt atât de multe persoane care respiră, deși nu trăiesc. Respiră, deși sufletul lor e pe moarte.

Este amuzant cum cineva care minte ajunge popular, iar oricine spune adevărul e luat de nebun. Tragi-comedie de fapt. Poate acesta este motivul pentru care mă simt atât de singură uneori. Oamenii se luptă între ei de secole pentru a-și dovedi teoriile proprii în privința etnogenezei lumii spre exemplu, recurg la atrocități și schimbă regimuri politice în numele Domnului, stârnesc războaie de pe urma cărora singurii beneficiari vor fi cei ce știu cum să se folosească de datoriile oamenilor pentru a-și apăra propriile credințe și propriul ego. Pacea nu aduce profit. Sclavii moderni nu poartă lanțuri, ci poartă cărți de credit. Cum ar fi dacă în loc să ne luptăm pe teorii despre cine sau ce a creat lumea, să ne luptăm împotriva celor ce o distrug?

Uneori, cele mai luminate minți nu se evidențiază în testele standard de inteligență, pentru că nu au o inteligență standard. De ce încercați să ne epuizați cu șase-șapte ore pe zi la școală învățând în 12 ani peste 16 materii? De ce nu ne lăsați să ne urmăm propriile vise și să studiem ceea ce ne dorim și ne împlinește? A, da, voi nu vreți inovație și fericire, voi vreți marionete ademenite de promisiunea siguranței care se destramă chiar sub ochii noștri zilnic prin crize de șomaj ș.a.m.d. Voi, nu profesorii și nici părinții, cei pe care noi v-am ales, încercați să ne vindeți un alt fel de fericire, puneți și un preț pe ea. Când cumperi, ești stabilit la casa ta și ai un job bine plătit ești fericit, corect? Nu mai contează ce prostie care nu valorează nici măcar un bănuț cumperi, important este să cumperi. Altfel, cum să fii fericit? Cel mai grav este că, așa cun susține și George Orwell, atât timp cât noi v-am ales nu suntem victime, ci complici. Marionetele respectă regulile și legile (ca în vremea coloniilor americane „regulile sunt făcute și aplicate pentru binele tuturor”, o etichetă ieftină ce continuă să ne ia drepturile. Coloniile au realizat asta și au devenit independente de Coroană, noi când vom realiza? Chiar e nevoie să ne ajungă cuțitul la os ca să luăm o decizie? Nimeni nu vede în ce ne afundăm?), se mulțumesc cu cât au și nu creează multe probleme. Muncesc până la bătrânețe, o bătrânețe care îi găsește nefericiți, nesănătoși și epuizați psihic și fizic sperând că măcar copiii lor vor reuși.

Șansa schimbării e o dată la o generație, oare de ce toți speră că schimbarea va veni de la altcineva? Mulți trăiesc, muncesc mai mult de jumătate din viață, învață lucruri pe care oricum le-au uitat si care nu îi fac fericiți și așa, toată viața lor e risipită, mor. Grav este că mor triști și neîmpliniți, întrebându-se mereu „ce s-ar fii întâmplat dacă?”. Este greu să te schimbi pe tine și mentalitatea ta, dar aceasta este adevărata schimbare.

Dacă vrei să știi care-ți sunt prietenii, nu-ți fie frică să spui adevărul. S-ar putea să rămâi singur, dar unele valori nu cresc în fiecare grădină. Un trandafir e special, țepii lui te înțeapă când vrei să-l rupi, dar buruienile nu-l înăbușă. Să plantezi doi trandafiri în aceeași grădină e divin; să cunoști pe cineva care să te înțeleagă e un alt fel de intimitate. Mulți maci se cred trandafiri, dar tu nu-i asculta.

Autor, Mirela Costinar

(elevă, clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”)

sursă foto: internet

Sfârşit şi de la capăt

Voi cum vă beţi cafeaua? Cu zahăr sau cu lapte, încet sau repede, dimineaţa sau seara? Dar finalurile cum vă plac? Triste? Nostalgice? Exuberante? Eu le prefer senine, cu zâmbete şi la obiect. «Drum bun, ai grijă de tine, ne vedem la anu’!» Şi dacă nu ne mai vedem? Ei, asta-i altă poveste.

Finalurile pot părea lungi. Eternitatea clipei în care întorci spatele şi te strădui stângaci să aşezi un picior în faţa celuilalt. Finalurile pot fi grele, căci implică o sinceritate crasă faţă de propria persoană. Povestea nu e niciodată gata până nu te-ai aşezat în faţa ta la o masă şi nu ai scos din traistă toată povestea. Nu e gata nici atunci, căci ai de adunat şi de scăzut, de împărţit cu tine şi cu alţii, ca să poţi trage linie. Ai ieşit pe plus? Înseamnă că a fost bine. Dar ce faci când ştii de dinainte că ai ieşit pe minus? Nu-ţi vine să te aşezi la masa aia, nu-ţi vine nici măcar să fii în apropierea ei. Şi uite aşa, te trezeşti peste 10 ani cu de două ori mai multe mese care încă te aşteaptă şi pe care le porţi în spate zi de zi.

Mai mult, ce faci când presiunea socială îţi scoate în cale o masă mare cât 12 luni de zile? Când tu ştii că ai prea multe poveşti pe minus, pe care le-ai îngrămădit tot anul în fundul minţii tale? De asta fugiţi voi, nu? De asta vă refugiaţi în cozi interminabile, oale cu sarmale şi mesaje pline de dragoste adresate unor oameni pe care, accidental, i-aţi uitat în restul anului. De asta propovăduiţi bunătatea şi necesitatea rezoluţiilor, gândindu-vă că, poate, dacă alţii se aşează la mesele lor, masa voastră va uita de voi.

Finalurile cer timp, iar cozonacii nu se fac singuri. Fugim de noi pentru că ştim că am greşit, că nu am fost nici cei mai buni, nici cei mai frumoşi în ultimele luni. Fugim crezând că asta e tot ce am adunat pe masă, dar nu putem fi siguri, nu? Doar după ce te aşezi poţi să aduni faptele bune pe care le-ai facut şi doar atunci poţi să scazi ce nu a mers cum ar fi trebuit. Adică să priveşti în ochi ce a fost rău, să-i spui „mulţumesc” şi să îl arunci la gunoi. Pe tot, ca să nu-l mai porţi după tine încă un an de zile.

Finalurile sunt despre curaj. Curajul de a-ţi spune mai întâi ţie „Iartă-mă !” şi după aceea celor în faţa cărora ai călcat strâmb. Finalurile sunt frumoase. Când ai rămas cu o masă plină de bine în faţa ta, când poţi să îl sărbătoreşti pe tot şi pe toţi cei care ţi-au fost alături pe drum.

Final fericit şi sincer, scurt şi la obiect !

Autor, Alexandra Nistor

(elevă, clasa a XII-a B, C.N. „Dragoș Vodă”)

Cu toate că actul oficial de acreditare a fost semnat de către regele Karol al III – lea abia la 5 octombrie 1737, gimnaziul piarist funcţiona deja din anul 1721 sub titulatura de “Gimnazium regium”.

La început, şcoala a funcţionat cu un profesor şi 28 de elevi într-o clădire de lemn. Ulterior, ordinul piarist ridică o clădire de piatră în vecinătatea bisericii. Unul din profesorii școlii a fost poetul Juhász Gyula. Între anii 1911-1912, Ordinul Piarist construiește o nouă clădire în capătul parcului bisericii romano-catolice, la intersecţia străzilor Jokái Mór şi Şcolii (azi Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”). Proiectantul clădirii a fost arhitectul Baumgarten Sándor din Budapesta, construcţia fiind atribuită firmei “Fuchs es Társa”, din Beregszász. Deasupra intrării principale, şase îngeri susţin o coroană împletită, în mijlocul căreia se afla emblema Ordinului Piarist, cu inscripţia “Gimnaziul Piarist”, iar pe faţadă, doi îngeri flanchează stema ţării. La intrare se află două plăci de marmură cu inscripţia: “Pentru educarea, etică, religioasă şi patriotică a tinerilor, impulsionarea culturii naţionale, ridicată cu sacrificiul nobil al statului maghiar, de către Ordinul Piarist, în 1912. A fost construită în timpul domniei regelui apostolic Franz Josef, ministrului educaţiei şi cultelor contele Zichy János, conducătorului ordinului Magyar Gábor, inspectorului şcolar regal, Mázy Egelbert, directorului gimnaziului piarist Kelle János, sub supravegherea controlorului constructor Novákovics Peter.” La realizarea planşeelor la nivelul I şi II s-a folosit pentru prima dată în Sighet betonul armat.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Sunt adolescent pentru că nu ştiu care-i faza cu adolescenţii, nu ştiu care-i faza şi cam atât. Nu-mi prea pasă, de altfel, de nimic din jur. Sau îmi pasă, uneori, mai ales când spun că nu-mi pasă. Ştiu, e complicat, chiar e, dar puţini adulţi din jurul meu îşi dau seama de asta. Poate niciunul. Iau în calcul moartea, însa îmi place prea mult să trăiesc şi uit repede de ea. Azi am părul albastru, mâine-l am portocaliu. Azi îmi place de Radu, mâine-mi place de Alexa.

Care-i faza cu adolescenţii? Depinde cât de norocos eşti. Mie-mi place să fiu optimistă, să-mi hrănesc de cele mai multe ori entuziasmul până când prind un foarteeee mare avânt şi mă lovesc, în încercarea de a intra pe balcon, de primul geam de sticlă pe care nu-l observ. Nimic şi nimeni nu are mai mult sens decât acum, momentul prezent. Acum mi-e cel mai bine şi-mi dau seama că nimic în afară de somn nu mai are rost. Aaa, si ăla pe care-l iubesc de vreo câţiva ani. Iubire? Ce-o fi iubirea? Cam patetic. Ce patetic! Oare ce-avem în frigider? Dacă mi-ar scrie, aş fi tare fericită. Stai, stai, vibrează. Telefonul, telefonul vibrează. Mesaj, aoleo. Mami: dc nu dormi?!?.

Ce simt eu acum? Sincer, că pot să fac orice. Dar sunt un caz fericit. Eu nu prea am simptome de „Materialism acut” sau „Doamne, fată, ai văzut-o pe aia?”, în schimb mă gândesc uneori la sensul vieţii si probabil că e destul de grav având în vedere că răspunsu-i aşa simplu.

Sunt cine vreau eu să fiu. Dacă vreau, dar numai dacă vreau, am ziua de mâine de partea mea, am caţi ani vreau eu. Am înţeles că totul e despre mine , iar când eu spun stop, e gata, ca la teatru. Oamenii aplaudă, zâmbesc, momentul le-a plăcut, însa odată ce se trage cortina, spectacolul s-a terminat. Cel mai important acum e să mă cunosc. Ciudat că-mi pare azi mai trist decât ieri, ciudat că-mi pare azi ca şi cum aş vrea sa fiu mai bun şi mâine-mi pare că politica e calea mea. Partea amuzantă vine când îţi dai seama că în politică sunt şi oameni buni, eu cunosc vreo doi , dar nimeni nu mă ia în serios.

Uneori, adolescenţa înseamnă refugiu în solitudine. Alteori, mă simt ca şi cum aş avea de împărţit mii de inimioare pe stradă. În fond, cred că sunt un copil ceva mai mărişor. Ce vreau eu să-ţi spun e să ai grijă , orice vârstă ai avea, să nu devii un trist. După cum spuneam, eu sunt un caz fericit, cu toate că poate te aşteptai să mă plâng de cât de grea e viaţa, dar oamenii-s diferiţi şi tot recent am înţeles şi asta. Am mai înţeles că adolescenţa e despre experienţă, despre cunoaşterea de sine, ca mai apoi să poţi alege corect cam în ce direcţie vrei să mergi. Oricum, noi suntem prieteni oricine ai fi, aşa că vreau să-ţi mai spun ce-am învăţat, poate-ţi iese şi ţie şi-mi mulţumeşti într-o zi. Cum zice prietena mea Alexandra : « Nu te opri niciodată din a vrea să fii mai mult, o să dai mereu de oameni care o să-ţi spună că nu poţi, că ai ţeluri prea mari, că eşti copilăros, naiv, patetic la anii tăi. De ignorat, nu poţi să-i ignori, dar nu le răspunde cu aceeaşi monedă. Îndepărtează-te doi paşi, aminteşte-ţi cine eşti şi apoi zâmbeşte-le ca unor oameni care nu ştiu nimic. Căci ei chiar nu ştiu nimic.»

Autor, Daiana Opriș

(elevă, clasa a XII-a B, C.N. Dragoș-Vodă)

Performanță de excepție la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației!

Elevul Laurențiu Lazăr din clasa a VIII-a a realizat o remarcabilă performanță prin obținerea certificatului CAMBRIDGE la limba engleză (PET) cu 167 de puncte din 170 posibile (B2), echivalentul nivelului maxim al competențelor lingvistice din cadrul examenului de bacalaureat!

Laurențiu este îndrumat de către doamna profesor Oana Kosztelnik, diriginte prof. Loredana Bedeoan, profesoare fără de care performanța nu ar fi fost posibilă.

Menționăm că acest elev cu care ne mândrim este olimpic național încă din clasa a V-a la matematică, informatică, fizică, dar e pasionat și de limbile străine.

Autor, Oana Kosztelnik

V-ar plăcea să călătoriți în… Zimbabwe?! Cred că știți, sau bănuiți pe unde se află această “exotică” țărișoară! De fapt nu e greu de aflat, pentru asta nu trebuie să “tocim” coordonatele geografice, nu e cazul să ne obosim mintea cu repere inutile, doar tasta pe “Google” și… gata! Și totuși, ce căutăm în Zimbabwe?

Alina Pisuc este sigheteancă. A parcurs etapele aparent “banale” din viața formală, specifică oricărui individ, a absolvit Colegiul Național “Dragoș Vodă” după care s-a orientat spre o meserie “adecvată” zilelor noastre: dreptul. A urmat facultatea în Vestul țării, la Timișoara și, după un popas la Universitatea Populară din Roma pentru obținerea certificării internaționale în cunoașterea limbii italiene a revenit în orașul de pe Bega unde a finalizat un master în Legislație și Integrare Comunitară Europeană. Pare un master destul de… pompos dar, așa se clădește educația europeană. Alina stăpânește foarte bine limbile engleză, franceză, italiană și spaniolă. Cu bagajul de cunoștințe acumulate a preferat însă să părăsească… Europa. La ora actuală Alina trăiește și studiază în… Harare (Zimbabwe). Ați înțeles de ce aveți nevoie de… Internet?!

Și dacă tot a ajuns Alina Pisuc acum, la începutul lunii decembrie și pe acasă, pe la Sighet, am convenit să o întreb și să… ascult/ascultăm!

Chiar rar pe la Sighet, doamnă Alina Pisuc?
Cam aşa, rar, însă intens fiindcă de fiecare dată când revin aici totul mi se pare nou şi fascinant.

Să studiezi la Tmișoara sună bine. Să dai o fugă până la Roma este… reconfortant. Să “evadezi” tocmai în Africa înseamnă… aventură?!
Aş răspunde reţinând ideea de evadare, însă aş nega ideea de aventură datorită sensului pe care îl implică, de acţiune riscantă şi supusă elementelor aleatorii. Faţă de lumea preponderent materialistă în care m-am format ca fiinţă socială, Africa reprezintă o „evadare” într-o altă lume care, contrar aparenţelor sau percepţiilor superficiale, este mult mai reală şi clar definită decât lumea materială, şi anume, lumea spirituală.

De ce Harare, de ce Zimbabwe?
Pentru că înţelegerea oricărei manifestări sau mişcări necesită studierea originilor. În urmă cu 78 de ani o apariţie mistică unui tânăr zimbabwean de 15 ani, Ezekiel H. Guti, i-a schimbat viaţa. De atunci şi până astăzi viaţa a milioane de oameni din peste 120 de naţiuni a fost transformată radical prin mesajul pe care acest tânăr, astăzi în vârstă de 93 de ani, l-a primit şi transmis mai departe (eu fiind unul dintre receptori). De aici porneşte de fapt întreaga mea evadare în Africa. Cu ceva ani în urmă când am început să studiez Biblia îndeaproape, atenţia mi-a rămas mereu pe un fragment din Evanghelia după Ioan unde Isus ne spune că vom face lucruri şi mai măreţe decat a înfăptuit El pe pământ. Mi s-a părut un “imbold” extraordinar însă problema era că nu reuşeam să găsesc corespondenţa în lumea din jurul meu. În acelaşi timp, am ajuns să îmi pun întrebări cu privire la diferitele ritualuri şi tradiţii religioase. Am ajuns să nu mai răspund mecanic la acestea dacă nu le regăsesc fundamentarea în „Constituţia” umanităţii (Biblia).

Astfel, am pornit într-o „călătorie” spirituală în aflarea „bazei legale”. După multe căutări, în anul 2015 l-am întâlnit pe slujitorul lui Dumnezeu, Ezekiel H.Guti (apostol, profet, evanghelist, pastor şi învăţător) la Birmingham, în Marea Britanie, iar mesajul transmis a fost în măsură să îmi demonstreze că acesta este singurul fundament, singurul „temei legal” care să facă posibilă îndeplinirea operelor de calibrul celor împlinite de Isus: vindecări miraculoase, alungarea spiritelor rele, schimbarea cursului naturii etc.

Până în anul 2015 pot să spun că nu mi-a lipsit nimic in viaţă. Din contră, am avut o bogată experienţă personală şi profesională însă am ajuns în punctul în care mi-am dat seama că viaţa e mai mult decât rutina mersului la serviciu, a încasării salariului şi a ieşirii la shopping.

Pentru ce perioadă ai decis să te stabilești la Harare?
Este o stabilire temporară, doar pe durata celor trei ani de studiu şi poate a unui alt an de practică.

Nu-i un “pic” obositor să trăiești în lumea exotică africană?
E obositor doar în ceea ce priveşte adaptarea la condiţiile calde de climă, a percepţiei relaxate asupra timpului şi a sincopelor în furnizarea utilităţilor. În rest, „exoticitatea” culturală şi etnică este o sursă permanentă de nou pe care pe mine mă încântă şi pe care o asimilez ca pe o îmbogăţire interioară.

Ești mulțumită cu viața din Zimbabwe?
Da, sunt foarte mulţumită fiindcă imi oferă mai mult decât imi imaginam. Eu oricum nu căutam confort material. Nu am dus niciodată lipsa, nici în România nici în Italia. Ceea ce căutam era o viaţă trăită la un nivel mai înalt spiritual.

Interacționezi cu populația și cultura africană locală?
Permanent. Personalul didactic şi majoritatea colegilor sunt africani, respectiv zimbabweni. Pe lângă acest fapt, particip frecvent la evenimente de evanghelizare a populaţiei locale care presupun predici adresate unei adunări compuse din mii de persoane precum şi consiliere personală. Interacţiunea e fructuoasă de ambele părţi. Localnicii sunt nemaipomenit de bucuroşi şi onoraţi de atenţia acordată şi de aportul adus în viaţa lor, iar eu mă simt tot mai bogată cu fiecare destin pe care îl ating şi păstrez în trezoreria inimii.

Colegiul la care ești înscrisă (Africa Multination for Christ College, Harare) este doar pentru creștini? Ce faci concret acolo?
Creştini şi aspiranţi. Oricine e binevenit. Ce fac acolo? Programa şi programul sunt menite să ne înveţe şi demonstreze cum să relaţionam cu divinitatea astfel încât aceasta să se manifeste pe deplin în vieţile noastre, iar noi să experimentăm o viaţă împlinită, în armonie, pace şi bucurie indiferent de circumstanţele care ne înconjoară. Pe scurt, o viaţă în Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.

Există constrângeri pe care Zimbabwe le “impune” ?
Zimbabwe este o naţiune multietnică ce respectă diversitatea culturală. Astfel, obiceiurile şi tradiţiile culturale sunt respectate de localnici însă nu sunt impuse străinilor. Daca însă aceştia decid să le adopte şi practice, atunci îşi asigură o şi mai mare deschidere, acceptare şi respect din partea populaţiei locale.

Președintele Robert Mugabe conduce Zimbabwe de aproape 30 de ani. Există contradicții politice în statul condus de fostul aliat al lui Nicolae Ceaușescu?
Să fiu sinceră, nu am simţit. Poate şi pentru că majoritatea timpului îl petrec în campus, lecturând subiecte legate de viaţa spirituală. Am luat într-un fel o pauză de la mondenitate şi politică.

Cum este percepută Europa din inima continentului african? Dar România?
Europa şi implicit România sunt percepute ca destinaţii ideale pentru o viaţă confortabilă şi lipsită de griji datorită bunăstării materiale pe care o percep că le-ar caracteriza. Nu în ultimul rând sunt fascinaţi de moda noastră, ei acordând o destul de mare atenţie felului cum se îmbracă şi mai ales pe varietatea articolelor de îmbrăcăminte.

Diferențele culturale, sociale, economice dintre europeni și africani sunt puternice ?
La nivel cultural şi social nu resimt mari diferenţe între africani şi noi, cei din Europa de Est. Prioritatea materialului şi deci a capitalului nefiind aşa de pronunţată ca în Europa de Vest, societatea este clădită pe valori creştine în centrul cărora stă familia, creştineşte şi nu doar legal constituită, respectul faţă de semeni, îndeosebi faţă de persoanele în vârstă, aprecierea deosebită a femeii ca mamă şi pilon al vieţii casnice şi, în general, raportarea comportamentului uman faţă de divinitate şi nu atât faţă de partea sancţionatoare a legii ca şi limitare a libertăţii personale. La fel ca şi noi sunt foarte deschişi şi direcţi în relaţionarea cu cei din jur, neexistând „programarea” vizitelor care există în Vestul Europei, iar ca fire sunt foarte calzi, ospitalieri şi generoşi.

Din punct de vedere economic aş spune că da, există diferente în nivelul de trai. Din păcate furnizarea serviciilor de utilitate publică suferă întreruperi şi, în general, lipseşte confortul şi multitudinea de servicii cu care suntem obişnuiti noi, europenii. Legat de aspectul “economic” cred că este şi lipsa de creativitate în ceea ce priveşte designul interior. Casele mi se par un pic austere însă poate observaţia mea este şi subiectivă având în vedere că în cei 5 ani în care am locuit în Italia ochiul şi-a format un anumit standard al frumosului, al armoniei formelor şi al utilităţii obiectelor care alcătuiesc spaţiul de locuit.

Care sunt punctele forte ale statului african Zimbabwe?
Aeroportul Internaţional Cascada Victoria (una dintre cele 7 minuni ale lumii), bogata cultură africană, mâncarea preponderent organică, lacul Kariba, cel mai mare lac artificial din lume. Și, nu în ultimul rând, Zimbabwe pare să fie cea mai bogată ţară din lume în resurse naturale ca diamantul, aurul, platina, cromul, fierul, cuprul şi cărbunele.

Cum arată Sighetul văzut din… Africa?
Sighetul văzut din Africa este pur şi simplu „acasă”. Este origine şi formare. Este ceea ce reuşesc să dăruiesc Africii şi ceea ce mă face unică şi încântătoare în ochii ei.

Mama ta a publicat, cu doar câteva luni în urmă, la Editura Valea Verde, o interesantă carte: “Doar cu Dumnezeu în lume”. Presupun că-i moștenești talentul. Te-ai gândit să-ți așterni pe “ hârtie” experiențele tale interesante de viață?
În momentul de faţă, nu. Am impresia că viaţa începe abia acum (la 35 de ani), deci sunt undeva la „Prefaţă” (zâmbește!). Oare câţi dintre noi găsesc această parte a oricărei cărţi interesantă?

De ce ai nevoie pentru a fi fericit?
De o relaţie de dragoste cu Dumnezeu. O relaţie liberă de tradiţii sau ritualuri. O relaţie care implică experienţa personală a manifestării Sale, iar nu cunoaşterea Lui prin prisma teologiei. Cu alte cuvinte, Isus ne dezvăluie legea, în sens de principiu, care operează în relaţia dintre lumea spirituală şi materială. Şi anume că lucrurile materiale au fost create „să ne urmeze”, să ni se adauge vieţii noastre, iar nu noi să le urmărim.

Pentru tineri poate fi Sighetul o variantă pentru împlinirea profesională?
Desigur. Cred însă că înainte de a se stabili în Sighet este util să locuiască şi în alte oraşe mai dezvoltate ale ţării sau chiar în alte ţări pentru a fi expuşi şi altor moduri de abordare a lucrurilor. Dacă în urma acestor experiențe reuşesc să asimileze şi să pună în practică doar ce este bun, atunci Sighetul va rămâne mereu un oraş viu şi în acord cu vremurile.

Cine conduce lumea?
„dumnezeul veacului acestuia” (II Corinteni 4:4). Fiind scris cu literă mică, nu cred că are nevoie de introducere suplimentară. Şi o conduce într-un mod foarte subtil, din „scaunul” minţii noastre prin manifestări ce circumscriu înşelăciunii la nivel de percepere a realităţii, îndoielii, fricii, dragostei de bani (atenţie, nu a banilor) însă şi celor aparent pozitive, ca nenumaratele activităţi de „divertisment” care însă prin frecvenţa şi intensitatea lor ne consumă întreg timpul pe care ar trebui să îl dedicăm şi scopurilor nobile. Astfel, încet dar sigur, ni se ia viaţa întrucât ni se ia timpul, iar viaţa înseamnă timp.

Industrializarea, globalizarea accelerată din zilele noastre duc la… omogenizare? Se pierd și/sau estompează valorile locale, tradiționale?
Într-o anumită măsură, da. Nu cred că reuşim să ne opunem cu totul valurilor schimbării. Însă, cu privire la anumite valori locale, tradiţionale, nu pot să spun că regret pierderea sau estomparea lor. Mi se pare că multe dintre acestea sunt rezultatul unui amestec de elemente păgâne (unde noţiunea de idol înseamă orice manifestare spirituală sau materială căreia i se atribuie puteri supranaturale, în măsură să afecteze realitatea) şi creştine. Iar acest fapt îmi creează confuzie. Ca şi creştin, cum poţi să fii şi păgân, iar ca păgân să fii şi creştin? Cred tot mai mult că lucrurile nu se mai pot adopta doar pentru că „aşa se face” sau pentru că „aşa spune lumea”. Cred că e nevoie de a le fi cercetată originea şi mai ales „baza legală”.

Ce aștepti de la sigheteni? Cum crezi că va evolua Sighetul?
Aştept să îşi pună mai multe întrebări şi să fie mai înclinaţi către cercetarea personală a adevărului şi a corespondenţei sale cu realitatea înconjurătoare.

Mulțumesc mult pentru interviu și succes în tot ceea ce faci!
Şi eu vă mulţumesc şi vă doresc zile cu soare şi inspirate!

Autor, Ion Mariș

Încă din Antichitate omul a fost însetat de Cunoaștere. De pildă Lucretius (poet și filosof al secolului I î.H) este adeptul cunoașterii prin simțuri. Pentru a explica simțul văzului, acesta apelează la teoria simulacrelor (un fel de membrane alcătuite din particule materiale diafane, emanate de lucruri și având forma și proporțiile lor –Lucretius, cartea a IV-a, “De rerum natura” – Despre natura lucrurilor). Aceste simulacre pătrund în sufletul nostru pe calea simțurilor, formându-se astfel percepția lucrurilor. Tot de vedere este preocupat și Marius Leordeanu în primul său volum de proză „Mă numesc albastru” (Editura „Valea Verde”, Sighet, 2016). Însă, de așa numita vedere computațională.

Absolvent al C.N. Dragoș Vodă din Sighetu-Marmației (născut la Cluj-Napoca în 11 mai 1980), Marius Leordeanu este acum conferenţiar la Universitatea Politehnică Bucureşti, unde predă cursurile de Vedere Computaţională şi Introducere în Robotică, pe care le-a introdus la programul de Master în Inteligenţa Artificială. Marius este şi cercetător ştiinţific la Institutul de Matematică al Academiei Române. Marius Leordeanu a primit titlul de doctor în robotică în 2009 de la Universitatea “Carnegie Mellon” din S.U.A., una din primele din lume în domeniul informaticii şi al roboticii. În 2003 a obţinut licenţa în matematică şi informatică de la Universitatea “City University of New York – Hunter College”.

Volumul „Mă numesc albastru” reprezintă pentru Marius o îngemănare și mai profundă între artă și știință, între munca de cercetare care poate părea ermetică și cea umană, liberă și deschisă.

Există o rețetă a succesului? Era diferit sistemul de învățământ în urmă cu 18-20 de ani? Dar elevii? În ce măsură au modelele influență asupra formării noastre profesionale? Sunt doar câteva întrebări la care Marius Leordeanu răspunde în interviul următor:

Brîndușa Oanță: Cum era viața de liceu în urmă cu 20 de ani?

Marius Leordeanu: La 16 ani viața e foarte frumoasa. Plină de speranță, culori, poftă de viață și bucurie! De abia așteptam să învăț încă ceva, de abia așteptam să experimentez ceva nou. Doream să devin adult, să cresc mare, atât intelectual cât și emoțional. Îmi era drag să mă bucur de prieteni, de oameni și locuri dragi. Acea perioadă era minunată, fantastică, mai ales după cum o văd acum. Sunt sigur însă, că atunci a fost câteodată și altfel. Au fost și momente grele, a fost și durere. Însa peste toate, iată, am rămas cu ce e frumos, cu ce contează. Acum mă uit înapoi și spun: „A fost minunat!” Toate au fost ca într-un basm cu întâmplări miraculoase. Exact la fel e și acum. Tot așa și elevii de azi vor vedea această zi precum o filă dintr-o poveste- când aveau 16 ani, într-o zi mereu frumoasă, de vară, de toamnă, de iarnă, de primăvară.

Brîndușa Oanță: S-a schimbat profilul elevului în contextul intensificării vieții on-line în detrimentul socializării clasice?

Marius Leordeanu: Oare s-a schimbat? Eu unul nu cred că viața on-line e în detrimentul întâlnirilor și a relațiilor interumane apropiate, directe. Cred că cei cărora le plac oamenii se vor întâlni cu oameni și dincolo de mediul on-line. Iar cei care înainte erau mai retrași și stăteau în camera lor, acum pot, măcar on-line, să fie mai sociabili. Ar fi bine însă, să fim atenți la această aglomerare de informații și la pericolul dependenței de mediul on-line. Să mai rărim din când în când „statul pe net”. Să oprim calculatorul. Să lăsăm telefonul pe raft și să ieșim la aer. În natură sau în oraș, la un film sau la o terasă, la o plimbare sau la o simplă odihnă pe bancă. Să ieșim!

Brîndușa Oanță: Cu siguranță în liceu a existat un profesor (sau mai mulți), care a avut o influență puternică, benefică, asupra evoluției tale. Mai putem vorbi în ziua de azi despre “modele”?

Marius Leordeanu: Avem tendința de a privi trecutul ca pe o perioadă de “aur”, de “glorie”, și de a privi prezentul ca pe o variantă mai slabă, mai puțin bună, mai departe de ideal. Avem tendința de ne forma mental “modele” și de a ne depărta, de fapt, de lumea reală. Nu cred în modele perfecte. Modelele ajută, bineînțeles. Fiecare model e o variantă mai bună, într-un fel sau în altul. Dar să nu uităm că modelele nu sunt perfecte. Cu toții sunem oameni, reali, vii. Drumul fiecăruia dintre noi e unic. E amprenta noastră, e ecuația sau, dacă doriți, cocktailul nostru. Nu există rețeta rețetelor, nu există modelul modelelor. Există drumul nostru prin lume care ne ofera o identitate, într-o îmbinare cu identitățile și personalitățile deosebite ale celor din jur.

În ceea ce privește profesorii mei, am avut parte de dascăli și profesori cu totul și cu totul deosebiți. La toate materiile. Nu cred că aș putea să pun pe cineva în față. Nu ar fi drept. Eu unul am simțit că profesorii mei m-au iubit. Chiar și când nu am meritat. Ei însă m-au iubit și au știut să mă călăuzească. M-aș bucura să pot să îi răsplătesc într-o zi pentru dragostea lor.

Brîndușa Oanță: Din punctul tău de vedere, mai este astăzi aplicabil termenul clasic de “lectură”?

Marius Leordeanu: Termenul de „lectură” se aplică și azi, doar că și-a schimbat puțin sensul. Acum oamenii citesc mai puține cărți, în schimb caută mai ușor informația pe internet. Pe de o parte s-a mărit capacitatea noastră de a străbate lumea rapid dintr-un colț în altul din punct de vedere informatic. S-a mărit astfel și capacitatea de a integra și sintetiza informații de mai multe tipuri și din mai multe surse. Suntem mult mai capabili acum de a selecta dintr-un ocean imens de informații. Nu mai ne e frică să citim ce spun ziarele dintr-o țară și să le comparăm cu cele din alta, sau să găsim punctul comun între mai multe puncte de vedere expuse online, într-un timp relativ scurt. Însă, depărtându-ne de cititul în liniște și profunzime al unei singure cărți, în același timp ne depărtăm și de noi înșine. Nu mai știm atât de bine cine suntem. Am stins lumina în camerele mai profunde ale ființei noastre. Avem așadar nevoie de mai multă liniște. Doar Noi și Cartea. Acel timp când ne regăsim printre paginile ei – pentru a redeveni cine suntem de fapt, mai profunzi, mai conștienți, mai puternici.

Brîndușa Oanță: Ai plecat să studiezi în S.U.A. dintr-un orășel despre care unii ar spune că este un „colț uitat de lume”: Sighetu-Marmației. Acum ești doctor în robotică, cercetător, conferențiar, autor sau coautor a peste 30 de lucrări științifice. În ce constă „rețeta” reușitei tale? Consideri că ai sacrificat ceva pentru a ajunge aici?

Marius Leordeanu: Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am trăit, pentru tot ce am simțit și am reușit să fac până acum. Dacă am reușit să scriu versuri, proză, sau să public lucrări științifice trebuie să îi mulțumesc tot Lui. Dacă am scris și pe placul altora, e extraordinar, trebuie să îi mulțumesc încă o dată. Dacă am reușit să ridic probleme și întrebări interesante, spre drumuri noi, atunci e cu atât mai bine. Încerc să respir aerul cu cât mai multă recunoștință pentru că mi s-a dat pasiunea și forța necesară pentru a face ceea ce iubesc. Nu cred că am sacrificat nimic important. Da, de multe ori am sacrificat pofte. Însă nu mi-am sacrificat iubirea.

Brîndușa Oanță: Ai publicat până acum două volume: unul de poezie (“Povestea unui cuvânt”) și unul de proză (“Mă numesc albastru”) în care, de asemenea, inserezi și versuri. Vorbește-mi despre știința poeziei sau poezia științei.

Marius Leordeanu: Poezia pentru mine are mai puțină știință decât trăire. Da, există și o parte științifică să zicem – un program prin care pot să ajung să scriu versuri care să mă reprezinte. Programul ar fi așa: încep cu ceea ce gândesc la un moment dat, cu ceea ce mă preocupă, cu fapte și situații de viață, sau probleme de natură mai științifică. Cumva, fiecare zi are o lecție a ei, e o etapă în parcursul meu. Încep de acolo. Las apoi acea lecție să mă cuprindă și încerc să îi găsesc tot mai adânc, sensul. Sens înseamnă armonie. Când ceva prinde sens, prinde muzică și culoare. Așa devine mai pozitiv, mai luminos. Se apropie de ființa mea. Or, eu trăiesc în lumea firescului și a miraculosului uman. Nu trăiesc în ecuații. În lumea mea, cele mai esențiale sunt armonia și adâncimea vieții, cu imaginile, simțurile și cântecele ei cele dintâi. Astfel ajung la versurile care devin tot mai clare, precum o apă de izvor, precum o fântână în care mă oglindesc. Tot ce am înțeles parțial în ecuații, înteleg în acea fântână mult mai bine, pe mai multe nivele. În acea fântână se regăsesc mai multe adevăruri în același timp. Doar în câteva cuvinte. Acele cuvinte, prin conținut, culoare, ritm, muzică și poveste, mă leagă, mă fac unul. Și, pentru un moment, mă simt întreg. Prind sens. Acea zi în care scriu poezia, e sfântă pentru mine. Ea încheie, marchează o etapă din viața mea. După acea poezie urmează o nouă lume, cu noi întrebări. Un nou drum, cu o nouă știință.

Brîndușa Oanță: Spui în cartea ta, la un moment dat: „Noi recunoaştem ceea ce vedem, sau vedem după cum putem recunoaşte.” Ce înseamnă pentru tine “a vedea”? Dar “a iubi”?

Marius Leordeanu: La nivel conștient, vedem doar ceea ce am mai văzut. Chiar dacă suntem martorii unui eveniment complet nou, încercăm apoi să îl descriem prin cuvinte, concepte cu care suntem deja familiari. Vedem ceea ce se aprinde și în noi, la o întâlnire dintre ceea ce vine dinafară și ceea ce e deja înăuntru. Atenție, chiar și cea mai complexă și originală „descriere”, e de fapt o reducere în spațiul cunoscutului a unei povești noi, în termeni și moduri de relaționare cunoscute deja. Încercăm să explicăm Noul prin ceea ce știm deja, adică prin Vechi. În același timp, muzica descrierii, o anumită informație nespusă, nevăzută, care se ascunde dincolo de cuvintele explicite, poate fi însă cu adevărat nouă. Așa e și vederea. Vedem clar, concret, prin prisma a ceea ce știm deja. Suntem conștienți de ceea ce vedem atunci când ceea ce vine din memorie se potrivește oarecum cu ceea ce vine din afară. Noul se strecoară nevăzut. Ne dă un fior și un freamăt al prezentului viu ne cuprinde. O emoție. Atunci, fără să ne dăm seama de ceea ce se întâmplă, trăim altceva, încă nemaiîntâlnit și de neexplicat, de nerecunoscut. Atunci acel „ceva” începe să prindă prima lui seminifcație. Aceea pe care i-o vom da atunci când îl vom experimenta pentru a doua oară. Atunci îl vom recunoaște – e acel ceva, ce a mai fost atunci când încă nu știam ce e… Ei bine, în funcție de ce alegem, vom trăi un „acel ceva” mai mult sau mai puțin frumos și sănătos. Să avem grijă ce alegem. Recomand să alegem ceea ce iubim, pentru a ne încărca cu ceea ce iubim. Iubirea e cea mai frumoasă și mai sănătoasă devenire. E cea mai bună călăuză și cel mai viu izvor.

Brîndușa Oanță: Fă, te rog, un “promo” volumului tău de proză pentru a-i determina pe elevii de la C.N. “Dragoș Vodă” să-l citească.

Marius Leordeanu: E o carte deosebită. Le va schimba viața în bine. Mie mi-a schimbat-o!

Brîndușa Oanță: În universul mecanicist, guvernat de atomi, există un echilibru interior al ființei umane?

Marius Leordeanu: Acest univers mecanicist există doar în cărțile despre „universuri mecaniciste”. Ființa umană însă e reală, vie. Mai real decât noi nu e nimic pentru că prin noi a început până și lumina să prindă un sens. Prin noi au început întrebările să își caute și apoi să își găsească răspunsuri. Noi am fost primii, apoi teoria. Fiecare ființă vie e un miracol și o dovadă că acest echilibru ciclic, spațio-temporal al supraviețuirii există. Existența ființei vii e dovada unui echilibru foarte sofisticat și profund, în univers.

Brîndușa Oanță: Ce aștepți de la semenii tăi?

Marius Leordeanu: S-au spus multe idei valabile în această lume și de foarte mult timp. Dar multe s-au uitat. Altele se știu la nivel teoretic, dar nu se mai pun în practică. Doar pentru că s-au spus sau s-au scris, nu e suficient. Eu sunt pentru o atitudine practică și constructivă. Sunt pentru iubirea care pornește de la materie, de la primele exerciții de dimineață, continuă cu o relaționare bună la muncă și în viața socială, iar apoi se termină seara cu o perioadă de reflexie, mai meditativă și mai idealistă, să zicem. E adevărat că nu toate sunt roz în această lume și că e nevoie și de critică – o critică atentă și făcută cu inima curată. Totuși, parcă în societatea noastră s-a stricat puțin echilibrul dintre construcție și critică. Prea mulți critică. Prea puțini construiesc. Prea mult se vorbește. Prea puțin se face. Prea multă frică. Prea puțin curaj. Prea multă complexitate. Prea puțină simplitate. Și încă o dată: prea multa frică. Prea puțin curaj.

Brîndușa Oanță: Să presupunem că predai la C.N.”Dragoș Vodă”. Urmează să intri la oră. Cum ar arăta “planul” de lecție al cursului opțional “Vederea computațională”?

Marius Leordeanu: Aș preda cursul la fel cum îl predau și studenților de la Universitatea Politehnică din București. La „Dragoș Vodă” sunt studenți extraordinari! Nu îi văd ca fiind mai prejos decât studenții din vremea mea, sau decât cei din vremea părinților mei. Știu că mulți nu ar fi de aceeași părere. Este părerea mea și o mențin! Cred în capacitatea extraordinară a generației de acum de la „Dragoș Vodă”. Mă bazez pe multe lucruri frumoase pe care le-am auzit despre ei: rezultate deosebite la olimpiade, la concursuri de artă și sport – și asta la cel mai înalt nivel național și internațional. Cum să nu mă bucur! Sunteți fantastici! Și vă aștept la Universitatea Politehnică din București, ca să vă spun mai multe despre vederea computațională! Nu vreau să divulg secretul aici :). Sună interesant, nu? Ei bine, chiar este!

Brîndușa Oanță: Care este mesajul tău pentru “cenedeviști”?

Marius Leordeanu: Totul va fi bine! Vă iubesc și mă bucur pentru voi! 🙂

Autor, Brîndușa Oanță