Colegiul Național „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmației – Școală Ambasador a Parlamentului European a sărbătorit în avans, vineri, 7 mai 2021, Ziua Europei!

Școala Ambasador și Tech-X din cadrul Colegiului Național „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmației și-au unit forțele în acest an pentru a sărbători ziua de 9 Mai, Ziua Europei. În acest an 9 mai fiind duminica, am organizat evenimentul vineri, 7 mai 2021, în Sala Festivă a colegiului cu respectarea tuturor regulilor impuse de situația actuală a pandemiei. Ne-a bucurat mult prezența doamnei inspector școlar general prof. dr. Anca-Minodora Costin-Hendea care, prin cuvântul său ne-a mulțumit pentru invitație și ne-a felicitat pentru minunatele activități. Domnul Alin Spiridon Pralea a subliniat importanța datei de 9 Mai, Ziua Europei, iar doi ambasadori juniori ne-au prezentat aderarea României la Uniunea Europeană.

Totul a fost minunat, conform așteptărilor și mă bucur nespus că toți invitații au fost surprinși și încântați de momentele prezentate în cadrul evenimentului, mai ales prin jocul interactiv realizat de membrii echipei de robotică, prin intermediul căruia am primit și feedback despre tot ceea ce am pregătit. Lansarea din curtea colegiului de baloane în culorile UE și literele CNDV-UE a încheiat evenimentul, elevii participanți fiind, cred, încântați. Duminică 9 mai 2021, spre seară ne vom bucura de lansarea de lampioane.

Mulțumim mult tuturor celor care ne-au onorat cu prezența, celor care ne-au sprijinit în organizarea acestui eveniment, domnului insp. școlar Marius Voinaghi pentru deschidere, sprijin și implicare, dar și pentru lecția de istorie pe tema semnificațiilor zilei de 9 mai. Indiferent de situația epidemiologică proiectele din CNDV continuă cu prezența fizică sau în online. (prof. Cornelia Hotea, coordonatorul Școlii Ambasador)

Vineri, 7 mai, cu prilejul marcării ,,Zilei Europei”, în sala de festivități a liceului, ambasadorii juniori ai Colegiului Național „Dragoș-Vodă”, Școală Ambasador a Parlamentului European în România, alături de noi, membrii echipei de robotică Tech-X, coordonați de prof. Cornelia Hotea, am participat la pregătirea și susținerea evenimentului. Membrii Tech-X au imprimat color diplomele pe care urma să le acordăm elevilor de gimnaziu clasați pe primele 3 locuri la quiz-ul care a conținut întrebări despre Uniunea Europeană, un chestionar care i-a ajutat pe participanți să-și testeze cunoștințele și să învețe lucruri noi, utile. Alături de diplome, câștigătorii au primit și câte o medalie, pe care mentorul Alumni al echipei le-a confecționat cu ajutorul imprimantei 3D. Pe o față, medaliile conțin 12 stele pe fond albastru, simbolul Uniunii Europene, iar pe verso apare sigla clubului de robotică Tech-X. Pentru fiecare invitat din rândul oficialităților locale și județene am realizat o mapă ce cuprinde o scurtă prezentare a evenimentului, programul, echipa Școala Ambasador din acest an și câteva broșuri pe diverse teme, de la istoria Uniunii Europene la modalități de reducere a poluării. Totodată, clubul de robotică Tech-X a sponzorizat acest eveniment, inclusiv baloane și lampioane, pe care le vom lansa în cea de a doua parte a evenimentului, duminică, 9 mai. Ne-am ocupat de sonorizare, imagine și detaliile tehnice, de amenajarea sălii festive a liceului, asigurându-ne că toate măsuriile de distanțare socială sunt respectate. (Patricia Furtos, clasa a IX-a B, membru al echipei de robotică Tech-X a CNDV)

Proietul european „Școala Ambasador” este în așa fel gândit, încât să îmbine munca asiduă cu plăcutul. Orice activitate organizată de noi are în spate mult efort, multe ore de discuții aprinse, dar totul merită pe deplin. Evenimentul dedicat Zilei Europei nu este însă o excepție, printr-o muncă susținută a echipei a ieșit conform așteptărilor noastre. (Ștefania Michnea, ambasador junior, clasa a XI-a A)

Activitatea noastră s-a desfășurat parțial vineri, 7 mai, continuând până duminică, 9 mai. Împreună, Ambasadorii Juniori și Seniori, ne-am mobilizat în timp record și ne-am străduit să organizăm ceva frumos, plăcut invitaților noștri. Am pregătit inclusiv un joculeț interactiv pentru elevii prezenți, în speranța că vom destinde atmosfera. Eu sunt Ambasador Junior și am fost moderatorul evenimentului, „gazda” oaspeților noștri. Am reprezentat colectivul Ambasadorilor Juniori, transmițând mesajul nostru către comunitate. Fiind un membru nou al grupului Ambasadorilor, am fost surprinsă de implicarea colegilor mei și de determinarea lor de a organiza un eveniment perfect. Sper ca toate activitățile viitoare să fie cel puțin la fel de reușite ca aceasta, să menținem onoarea Colegiului nostru mulți ani de acum înainte. (Anastasia Herbil, clasa a IX-a B, ambasador junior)

Școala Ambasador este un proiect european coordonat la nivel central de Biroul de Informare al Parlamentului European (BIPE) de la București, inițiat în 2017, iar în 14 iunie 2018 și Colegiului Național „Dragoș-Vodă” a primit acest titlu.

Mai multe informații puteți găsi pe site-ul colegiului și pe pagina de facebook la adresele:
https://sites.google.com/view/cndv-scoala-ambasador/
https://www.facebook.com/cndv.pe

Salut, Sighet!

Undeva, pe o bancă dintr-un parc, stătea ea, bătrânica simpatică de pe strada vecină și hrănea porumbeii din firimiturile rămase din pâinea cumpărată pentru sărbători. Au venit copiii acasă și ea era tare bucuroasă, încât pregătise un adevărat festin, că doar au venit „puii mamei’’. Normal că nu putuseră să mănânce tot, așa că uite-o, stând pe băncuța de la malul râului care curgea pe lângă parc. Era cufundată în gânduri numai de ea știute – poate se gândea dacă au ajuns cu bine copiii acasă, dacă le-a plăcut masa pregătită de ea sau dacă vor mai avea la cine să vină la anul… cine știe? Zilele treceau cu repeziciune, firele albe se înmulțeau din ce în ce mai repede și nepoții creșteau. Rareori o mai sunau, dar nu se supăra; ei erau ocupați cu școala, aveau și ei viața lor, înțelegea asta. Ce bine ar fi fost dacă ar fi avut cu cine să își petreacă bătrânețile – soțul ei murise încă din tinerețe, în război, fiul său era director la o companie în unul din marile orașe ale țării, iar ea nu mai avea pe nimeni altcineva aproape. Toate zilele îi arătau la fel – își făcea plimbarea de dimineață prin parcul din apropierea casei, gătea câte ceva, se uita la telenovela de la ora 16, poate mai sta la o poveste cu vreo vecină, iar seara adormea în fața televizorului care, de o vreme, devenise plictisitor încât știa programul fiecărei emisiuni în parte.

În ciuda tuturor supărărilor ei, era o zi splendidă, cu un soare strălucitor care îi încălzea chipul brăzdat de riduri. Punga de firimituri se goli numaidecât și îndată se ridică și plecă spre casă. O dureau cam toate, dar nu se plânse niciodată în fața fiului… și așa avea el destule griji la serviciu. Trecând pe lângă locul de joacă, o întâlnise pe vecina care stătea la două case distanță de casa ei.
– Ce faci, vecino? Ai ieșit și tu puțin la aer?
– Da, uite, am ieșit puțin cu nepotul în parc că deja o ia razna de la atâta stat cu nasul în telefon, zise, arătând spre un copil zglobiu care se avânta spre tobogane.
– Ce mare a crescut de când nu l-am mai văzut prin curtea ta! Imediat e cât tine.
– Da, într-adevăr! spuse râzând vecina sa; de acum o să îl vezi și mai des pentru că fiul meu s-a mutat cu sediul companiei lui aici în oraș.

Chipul bătrânei se întunecase dar încercă să pară bucuroasă totuși, că nu era vina vecinei că nu avea nepoții aproape și nu se putea bucura de râsetele lor.
– Mă bucur mult pentru voi! Să ajungă acasă cu bine! O zi bună să ai în continuare! zise, după care, plecă abătută.
– Mulțumesc! La fel!

Se simțea mai singură ca oricând. I se părea că toate vecinele sale își petrec timpul cu nepoții, au cine să le scoată peri albi și nu ar fi supărat-o asta. Dar ea… ea nu are nimic. Avea doar o pisică ce îi mai ținea companie în unele zile dar era cam vagaboandă și era mai mult plecată decât acasă. Își mai pierdea din când în când vremea cu o vecină care stătea vis-a -vis, dar nu știe – poate din cauză că îmbătrânise sau poate pentru că vecina devenea din ce în ce mai cârcotașă pe zi ce trecea – ea nu mai avea răbdare să îi asculte toate balivernele, așa că se descotorosise de ea. Drumul i se păruse nesfârșit, cu toate că nu era prea lung și după câteva minute ajunse în sfârșit acasă. Casa era rece, așa cum se așteptase. Deja era obișnuită cu această atmosferă, era obișnuită doar cu propria-i persoană. Totuși, vestea primită de la vecina ei o făcea să se simta ca și cel mai uitat om dintre câți au existat. Se bucura pentru ea, dar ce n-ar fi dat să aibă și ea parte de o asemenea bucurie… sau măcar să o mai sune familia din când în când.

Scotoci printr-un sertar în căutarea unui album de fotografii pe care îl găsi în cele din urmă. Răsfoia albumul și privea pozele sale din tinerețe, alături de soțul și fiul său. Memoriile sale împăienjenite erau reîmprospătate de acele poze, care îi dădeau o stare de melancolie însă totodată îi aduceau zâmbetul pe buze. Pozele de la nuntă, cu fiul ei doar de câteva luni, cu prima zi de școală a acestuia – toate păreau așa de recente, de parcă se întâmplaseră ieri. Nu își putea explica când trecuse așa repede timpul. Timpul ăsta… oare unde se grăbea? Poate concura la maraton, cine era ea ca să îl judece? Lacrimi grele îi brăzdau obrazul măcinat de vreme și ofta, căci nu era cine să i le șteargă. Încă una și încă una până când, fără să-și da seama, umezise albumul de fotografii. Toate aceste retrăiri ale tinereții o epuizaseră complet, ca urmare se întise pe canapeaua din sufragerie și adormi cu albumul de fotografii în brațe și cu lacrimi încă umezindu-i fața, în ciuda eforturilor sale de a se liniști.

Era bolnavă de câteva luni – era obosită și încercată de viață. Nu dorea să spună nimănui de problemele sale, căci nu voia să devină o povară. Se puse liniștită să se odihnească pentru câteva ceasuri. Se trezi mai obosită. Ignorând acest aspect, se târî până la bucătărie ca un copil fără poftă de mâncare și ciuguli ceva, doar cât să prindă puțină putere, după care se tolăni în fața televozorului pentru a urmări telenovela de la ora 4.

Așa-și trecea viața… printre lacrimi, regrete, speranțe deșarte, dar masca toată această durere sub un chip zâmbitor.

Crina ANDRECA
clasa a IX-a E
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

foto: Peter Lengyel

Până la adânci bătrâneți

Încă o pagină albă în fața mea pe care urmează s-o pătez cu gânduri și ambiții, în speranța ca de data aceasta să nu mai ajungă în gunoi. Bine, poate exagerez, dar simt în mine un gol pe care nu-l pot umple nicidecum. Poate aceste foi vor reuși. De câteva zile m-am lipit de scaunul de la birou și încerc să-mi prefac sentimentele în slove, dar parcă mâna mea nu mă ascultă așa cum mi-ar plăcea. Încerc să-mi storc mintea pe o foaie nevinovată și să fac limonadă din toate trăirile mele. Îmi îndrept privirea spre peretele din dreapta mea, plin de poze. Reușesc cumva să trăiesc prin ele când le văd, în acele momente nemuritoare imortalizate care sădesc în inima mea speranță. Dacă au fost cândva timpuri bune, sigur se vor întoarce.

M-am întors la scrisul meu. Lucrez la o poveste despre un băiat, dar am rămas fără un final pentru acest protagonist misterios. A avut o călătorie prin viață destul de turbulentă, dar un simplu „și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” nu i se potrivește.
O bătaie neașteptată în ușă îmi distrage atenția pentru a doua oară. Mă întorc și văd o figură înaltă, îmbrățișată de razele aurii ale soarelui. Poartă un zâmbet mai vast ca viața în sine, iar părul de-un negru închis i se varsă asupra chipului precum o cascadă moale de smoală ce-ți îneacă sufletul în frumusețea ei. „Credeam că nu mai vii”, am spus, o ușoară ezitare oprindu-se pe buzele mele. Încă văd iubirea precum o capcană care așteaptă șireată să te ia de mână și să te tragă în josul etern al dezamăgirii. Ar fi ironic să mă îndrăgostesc de imaginea persoanei lui, oglindă a mea, dar, totuși, imposibil din moment ce eu l-am creat.

Oamenii sunt făcuți din probleme. Aceste probleme ne fac atractivi în ochii celor ce ne-nconjoară căci ei vor să ne „repare”, să ne rezolve problemele. De aceea și zicala, oamenii vin și pleacă. De fapt, oamenii nu pleacă, doar li se termină problemele care te-au făcut să te agăți de ei în primul rând. Lui, în schimb, nu-i curg problemele prin vene, ci cuvintele mele și cerneala de pe hârtie. El e pacea și armonia și nimic mai mult. Cum aș putea eu oare să rezist ochilor ce tăinuiesc o galaxie-ntreagă și zâmbetului parcă de miere, știind că în spatele lui nu se ascund probleme ce mi-ar pune bețe-n roate să-l iubesc? Cum ar fi să încalc singura regulă dintre creator și creație? Nu există pe lumea asta cineva mai potrivit să-l iubească decât mine. Și simt deja cum mă cuprinde dragul când îl văd așezându-se pe patul meu comod. El s-a ridicat din slove… Slovele mele. L-am clădit cuvânt cu cuvânt iar acum e destul de puternic să se țină pe picioare, dar, dacă mă opresc din scris el se va prăbuși precum gândurile mele pe această foaie. Foaia asta este începutul și sfârșitul nostru, iar asta mă sperie.

„Am găsit o piesă nouă, cred că ți-ar plăcea”, spune el, vocea-i răsunând în mintea mea de mai multe ori. El urmărește mereu rutina, iar eu îl urmăresc pe el mereu. Vine la mine, ascultăm muzică până ne îmbătăm cu notele muzicale, purtăm o conversație fără rost apoi pleacă, și nu se uită înapoi. „Arată-mi”, îi răspund sec în timp ce mă așez lângă el pe pat. Ne rezemăm amândoi de perete și împărțim o pereche de căști pe care le scoate din buzunar. Muzica a fost mediul prin care ne uneam de când am scris prima pagină a poveștii lui.

„Te-ai gândit la ce final să-mi dai?” m-a întrebat pe nepusă masă. Pluteam pe valurile piesei și nu eram pregătită să-i răspund încă și să mă despart de ele. Am stat în liniște câteva secunde, ce se prelingeau pe ceas ca fiind ore, apoi am reușit să spun un „Nu știu, sincer.”. Mi-am aruncat privirea asupra lui. Dintre toți oamenii pe care-i cunosc, el e cel mai fascinant. Fără să mai spună nimic, s-a ridicat și a început să danseze prin cameră. Vom putea noi, cei reali, să ajungem atât de liberi încât să acționăm fără vreun motiv ascuns așa cum face el? Nu m-am putut abține și m-am ridicat și eu, parcă trasă de casca din ureche. Am dansat dintr-o piesă în alta, doar noi doi în cutia de 4 pereți ce ne separa de lumea rece. Am avut dreptate, timpurile bune chiar se întorc – atât timp cât găsești persoana potrivită care să le aducă înapoi.

„Dă-mi finalul în care ți-ar plăcea să mă vezi dacă aș fi real.”, a spus încet, parcă sperând să nu-l aud. Știam eu că de asta a venit. Cuvintele lui s-au lovit de mine și nu știu de ce, dar m-au supărat enorm. „De parcă e așa ușor…”, i-am servit o replică pe un ton dur. M-am oprit din dansat și m-am așezat înapoi, trăgându-l și pe el după mine. „Ți-e ușor să vorbești,” am continuat, uitându-mă în gol și sperând că astfel voi putea scăpa de emoțiile agățate de vocea mea, „Dacă nu este ceea ce cititorul vrea să citească? Dacă mă răzgândesc? Dacă nu-mi place de fapt și-l scriu doar pentru că pare a fi ceea ce vreau?”. Se spune că atunci când vorbești despre problemele tale se simte ca și cum ți s-ar lua o piatră de pe inimă, dar eu mă simt de parcă am mai adunat 10 peste. „E vorba de ce vrei tu! M-am săturat să nu mă asculți! E povestea ta și doar a ta!”, a spus și am putut să-i simt frustrarea din glas. M-am gândit la ce a zis, destul de mult. Poate că are dreptate. „E timpul să-mi dai drumul”, glasul i s-a stins din nou.

„E timpul să-mi dai drumul.” Ce drum? La ce se referă? „Dă-mi drumul!”, am auzit din nou. Simțeam cum inima începe să-mi bată din ce în ce mai tare. Nu mai puteam să-i văd chipul angelic sau să-i aud vocea. „Nu-mi da drumul!” am răspuns, lacrimi umezindu-mi obrajii precum o ploaie de vară peste florile proaspete. Și astfel, totul s-a prăbușit în mâinile mele…

Am deschis ochii și m-am văzut din nou la birou, uitându-mă la pozele de pe perete. Am luat stiloul în mână, și de data asta nu m-am oprit din scris decât după cuvântul „Sfârșit”. Da, e povestea mea și avea dreptate. E finalul meu, al lui, al nostru și stă în gândurile mele, pe foaia asta. Așa că, precum într-o poză, voi trăi și eu, și el, amândoi, prin cuvintele așternute pe foaia asta, pentru totdeauna.

Carolina BURCUȘ,
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”,
Clasa a IX-a E

N.r.: Lucrare premiată cu locul II, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Proză/Liceu.

Să creăm împreună

Ultimul an a fost unul complicat pentru toată populația planetei, însă, mai ales pentru elevi, a căror viață a suferit cele mai multe modificări. Totul a început cu două săptămâni de vacanță, două săptămâni de relaxare care păreau binevenite, apoi a continuat cu trei luni de școală online, o idee atrăgătoare la început, iar apoi ni s-a promis că din luna septembrie ne vom întoarce în băncile școlii. Însă nu a fost așa, cel puțin nu pentru cei mai mulți dintre noi. După 12 luni cu urcușuri și coborâșuri, cu anxietăți, stări de singurătate, redescoperiri interioare, pierderi și câștiguri, putem analiza în mod obiectiv ce a însemnat și înseamnă în continuare „școala online”.

Cu toții știm că avem un sistem de educație pe alocuri deficitar, iar la capitolul de folosire a tehnologiei și a resurselor de învățare on-line nu excelăm. La un moment dat, majoritatea elevilor au visat să învețe într-un mediu modern, în care platformele on-line, utilizarea telefonului și a laptopului, proiectele și evaluările în format electronic sunt la loc de cinste, însă această realitate ni se părea una îndepărtată, una văzută doar în filmele de peste ocean. Însă, în doar câteva săptămâni, acest vis s-a transformat în realitate pentru toți elevii din țara noastră, deși cu greu îl mai putem numi vis, și cu exagerată indulgență putem zice că așa a fost pentru toți elevii din țara noastră. Am descoperit alte lipsuri ale sistemului: profesori nefamiliarizați cu tehnologia, profesori care nu sunt capabili sau pur și simplu refuză să predea la distanță, elevi plictisiți, care nu își dau interesul, elevi care nu pot asimila informațiile din mediul on-line. Toate astea, în timp ce lumea trece prin clipe grele, marcate de incertitudine și spaimă, de pierderi în familie, de izolare și singurătate.

Însă, nu totul legat de școala on-line este negru, întrucât am descoperit un alt mod de a învăța, un alt mod de a face școală, am învățat să folosim mult mai bine propriile dispozitive electronice, am învățat să fim autodidacți, și am învățat că, oricât de departe am fi unul față de celălalt, putem stabili o legătură extrem de puternică dacă avem încredere și înțelegere reciprocă. Am îmbunătățit relațiile cu școala și cu profesorii, care, între timp, s-au perfecționat în arta predării la distanță și a mânuirii platformelor on-line, deși, în mare parte, nu au fost instruiți în cadrul unor cursuri, după cum era de așteptat. Nici noi, elevii, nu am fost instruiți cum să trecem peste stările de interiorizare și peste anxietatea provocată de pandemie și izolare, însă am învățat singuri să ne ridicăm moralul, ne-am dedicat mai mult pasiunilor noastre și acelor lucruri mărunte care ne fac fericiți, și chiar am descoperit noi pasiuni, talente ascunse și laturi ale noastre despre care nu știam până acum.

Anularea olimpiadelor naționale din primăvara anului 2020 a fost o lovitură grea pentru elevii care s-au pregătit intens, timp de un semestru și jumătate, visând constant la evenimentul care le-ar da posibilitatea să își demonstreze inteligența, să întâlnească alți tineri cu aceleași pasiuni, și chiar să le schimbe radical viitorul. Calificarea la o olimpiadă națională necesită multă muncă, caiete întregi pline cu subiecte și exerciții, ore întregi de pregătire, iar recompensa ar fi trebuit să fie una pe măsură: un premiu la națională înseamnă și admiterea la facultate fară examen, direct cu notă maximă. Elevii olimpici, printre care mă număr și eu, am suferit pe moment, am fost furioși, însă nu din cauza simplului fapt al anulării olimpiadelor, complet justificată având în vedere situația pandemică de atunci, ci din cauza impresiei că toată munca noastră și a profesorilor noștri a fost în zadar, dar ne-am resemnat cu faptul că 2021 ne va da o nouă șansă, o nouă provocare. Această nouă șansă nu a venit nici în 2021, olimpiadele și concursurile școlare fiind, din nou, anulate, fară ca măcar să se ia în considerare organizarea acestora în condiții de protecție sanitară, însă noi, elevii, rămânem optimiști și ne punem speranțele în anul următor, resemnându-ne cu ideea că aceste concursuri nu sunt cele mai prețioase lucruri pe care pandemia ni le-a răpit.

Descoperim, însă, cu regret, și pe zi ce trece din ce în ce mai puternic, câte alte lucruri ne-a răpit pandemia, și de ce școala în format fizic este net superioară școlii on-line: nu ne mai vedem cu prietenii și colegii, nu mai avem parte de nicio interacțiune umană, petrecem prea mult timp navigând pe internet, fie de pe telefon, fie de pe laptop, stăm prea mult în casă și nu mai luăm destul contact cu natura, ne găsim cu greu motivația să ieșim din rutină, iar viața noastră devine una monotonă și lipsită de concretețe. Simțim chiar și lipsa trezirii dimineața devreme precum și a drumului până la școală și înapoi, pentru unii mai scurt, pentru alții foarte lung. Însă, eu consider că acum nu este momentul să ne uităm în trecut, ci trebuie să privim spre viitor, spre viitorul în care ne vom întoarce la școală și vom fi învățat să folosim tehnologia și resurele on-line, vom fi deprins spiritul autodidact, însă ne va lipsi experiența muncii în echipă și a comunicării. Am învățat multe de la școala on-line, atât despre noi înșine, cât și despre lumea din jurul nostru, iar provocarea cea mai mare, odată ce trece pandemia, este să nu uităm ce am învățat, ci să creăm împreună un sistem de educație care să răspundă „noilor vechi” nevoi ale elevilor.

Vasile Gabriel VOUCIUC
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
Clasa a X-a E

N.r.: Lucrare premiată cu locul I, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Eseu.

Jurnalul de Sabat

Ziua I de Sabat – Introducere
Nu știu de cât timp zac aici, în încăperea asta rece, gri și sufocantă, plină de umezeală, ciuperci și mușchi pe alocuri. Îmi lipsește lumina soarelui… Căldura e un lux de care nu are rost să aduc aminte… Singurele chipuri „umane” pe care le-am văzut de când sunt prizonieră, se aseamănă unor umbre… Toate amintirile mele s-au scurs odată cu timpul. Am rămas o carcasă firavă, ștearsă, gri…
Despre trecut n-are rost să scriu, paginile oricum se vor face scrum. Astăzi, după paru sute cincizeci și șase de linii pe peretele celulei, oamenii-umbră mi-au dat o nouă poruncă. Mi-a fost încredințat in jurnal în care trebuie să scriu ce-mi trece prin minte. (totuși trebuie să mă gândesc și la consecințele însemnărilor mele)…
Cum sunt forțată să am propria noțiune a timpului, voi denumi fiecare însemnare „zi”.

Ziua IV de Sabat – Mama…
Astăzi s-a întâmplat ceva minunat. Cât oamenii-umbră îmi verificau progresele, din neatenție, unuia dintre ei i-a căzut o floare din haină. Era un mac sălbatic cu petale de foc. Intensitatea culorii petalelor a stors din mineta mea o fărâmă a vremurilor trecute… Mi-am adus aminte de mama și de cum culegeam flori de câmp împreună… Mi-am adus aminte de cuvintele pe care mi le-a spus când ne-am văxut ultima dată. Au răsărit atât de clare în mintea mea, ca și cum mama ar fi fost lângă mine și mi-ar fi vorbit. Le voi scrie aici pentru a fi sigură că nu se vor pierde iar în negura trecutului.
„Și de-ar fi să plec într-un loc în care soarele nu mai răsare. Într-un pustiu, pe-un fund de mare. Ori pe-un vârf de munte, unde păsările-s mute. Să-mi petrec ani de-a rândul în adâncul unei peșteri. Sau într-un codru pustiu unde frunza-i de mult moartă și nici vântul nu mai bate, de frică să nu rupă crengile îngreunate de vreme.
Dacă aș dispărea, măcar pentru o zi, ce-ai face? O zi în care, timpul parc-ar sta în loc. O zi în care chipul, vocea și prezența mea ar rămâne doar o amintire. Ce-ai simți, dacă, pentru o zi n-aș exista? Aș fi ceva ce n-a fost acolo niciodată. Ceva între închipuire și trecut. Ceva ce moartea n-a luat, dar nici viața nu a dăruit.
Dacă păsările n-ar mai cânta pentru mine, pentru tine ar face-o? Dacă ființa mea ar fi închisă în amintirile tale și n-aș mai putea să mă bucur de nimic, ai face-o tu pentru mine? Te-ai uita la stele în fiecare noapte știind că dorințele mele străluceau la fel? Te-ai plimba pe plajă doar s-auzi vântul rostindu-mi numele? Ai strânge la piept animalele să-mi simși căldura? Ai zâmbi străinilor pentru a-mi vedea surâsul pe chipul fiecăruia? Ai asculta cântecele mele preferate pentru a-mi auzi vocea? Ai privi în oglindă pentru a te uita în ochii mei? Ai aștepta apusul pentru a-mi vedea umbra și răsăritul pentru a-mi vedea ființa? Ce-ai face dacă m-aș afla pretutindeni, dar nicăieri? Cu timpul m-ai uita? Ai putea face asta?
Probabil. Amintirile rămân și aduc odată cu ele cele mai puternice trăiri. Dacă nu ești suficient de puternic, poți rămâne prins în trecut. Și totuși… nu prea cred că viitorul contează. Ci felul în care îți construiești soarta și o trăiești. Felul în care te bucuri de lucrurile simple ce te înconjoară. Felul în care te bucuri de tine. Lucrurile sunt trecătoare. Oamenii sunt trecători. Poți avea totul și poți pierde totul doar clipind. Ce rămân sunt amintirile. Fă-le frumoase. Dar mai important, ai grijă ca atunci când dispari, să rămi o amintire frumoasă.”
Mi-e dor…

Ziua IX de Sabat – Povestea oamenilor-copac
Am aflat un indiciu valoros. Închisoarea mea se află în pădure. Poate nu vă e ușor să credeți ce voi scrie în continuare, cum nici mie nu mi-a fost, dar stând aici am învățat că nimic nu e imposibil… Am aflat acest indiciu de la copaci… I-am auzit plângând. Am ales să-i ascult și în felul acesta le-am aflat povestea… Pare o nebunie pentru cineva ce-a trăit afară, dar eu tind să-i cred… Oricum nu am de ales.
Vi s-a întâmplat vreodată să treceți noaptea pe lângă o pădure și să auziți suspine sau orice fel de sunet ce nu pare la locul său? Ați avut vreodată acest sentiment de neliniște sau că sunteți priviți când v-ați aflat într-o pădure? Ei bine… nu era doar mintea voastră ce vă juca feste. Cineva chiar suspina ori vă privea. Erau copacii. Copacii au suflet. Nu toți și nu au avut mereu suflet… aici intervin păcatele omenești.
Povestea spune așa: fiecare om ce-a murit cu sufletul zbuciumat, ce a fost ucis pe nedrept, ori în război, ori a fost răpus de vreo boală și-a murit cu regrete, nu a reușit să părăsească lumea pământească. Sufletul său a rămas blocat în trunchiul unui copac. Acolo își petrece eternitatea până își atinge scopul, pentru a putea pleca de pe Pământ.
O legendă spune că, acum foarte mult timp, oamenii ce stăteau în apropierea pădurilor auzeau suspine după miezul noții. Unii mai curajoși se înfățișau înaintea regelui pentru a reclama acest lucru, spunând că sigur e vreo uneltire a vrăjitoarelor. La început, nu erau luați în seamă și de multe ori erau chiar pedepsiți pentru îndrăzneala lor. Asta pâmă într-o zi…
Regele plecase la vânătoare. Fiind ocupat să prindă vânatul, a pierdut noțiunea timpului. Întunericul l-a prins hoinărind prin pădure. Atunci, a auzit și el pentru prima dată plânsul copacilor. Pentru prima dată de când era rege, frica îl stăpânise întru totul. Cum a ajuns la palat, nu se știe. Se zonește că l-ar fi condus un grup de femei îmbrăcate în negru. Cert e că a doua zi a poruncit să se caute toate vrăjitoarele din regat și a pus o recompensă enormă pe capul fiecărei vrăjitoare găsite. De atunci a început șirul nedrept al persecuțiilor.
Pădurile s-au umplut de suflete răzbunătoare sau îndurerate, iar suspinele copacilor pot fi auzite și ziua dăcă cineva ascultă cu mare atenție.
Mi-au spus că legenda trece din generație în generație deoarece regele în cauză a căzut pradă mâniei copacilor… Morala pe care fiecare povestitor o învăluie într-o aură aparte e „Copacii nu-ți uită regretele, iar oamenii nu-ți uită păcatele.”

Ziua XIII de Sabat – Rătăcire
Oamenii-umbră mi-au făcut ultimele zile greu de suportat. Nu le place ce scriu. Mi-au spus că vor să afle „știu eu ce”.Nu am idee despre ce vorbesc. Mă simt mai veșdetă pe zi ce trece… încep să cred că era mai bine să putrezesc în singurătate decât să suport asemenea ființe de piatră…
Aș vrea să-mi conduc pașii spre soare. Să mă înec în lumină și căldură. Să mă preschimb într-o rază și să cutreier pământul și universul. Fără griji, fără emoții, călătorind cu singurătatea de mână.
Mi-aș dori atât de mult să mă fac una cu oceanul. Să plutesc cu fiecare val. Să văd fiecare răsărit și apus. Să mă izbesc de maluri sau să mângâi nisipul rece, sub cerul înstelat al nopții. Aș vrea să fiu o stea. Să stau singură pe boltă și-n negura ce mă înconjoară. Să visez la vremuri ce n-au să vină niciodată. Să-mi țin iar singură de urât. Vreau ca lumina mea să rămână singura pe care o cunosc. Mi-aș dori să fiu un nor ce străbate cerul și vede lumea. Să plutesc într-o mare albastră de vise. Să simt un fulger ce-mi încălzește trupul, ca apoi să dispar pentru veșnicie.
Tânjesc după ce nu pot avea, dar mai ales după vechea singurătate. Vreau să fiu cucul ce-și pierde urma-n codru. Să trăiesc precum lupul pierdut de haită. Sunt fulgerul fără furtună, floarea-n vârf de munte și luna dintre nori. Știu că în adâncul sufletului, tot ce-mi doresc acum e liniște. Liniștea de care nu m-am bucurat până nu am pierdut-o…

Ziua XV de Sabat – Ce sunt umbrele?
M-au lăsat în pace. Iar rătăcesc prin pustiurile minții mele. Astăzi am dat de o întrebare ciudată. Ce sunt umbrele? Ce înseamnă pentru oameni umbrele lor? Pentru mine înainte însemna doar un joc al luminii, poate un fenomen fizic… Nu știu, nu o luam prea des în seamă…
Stând aici, am descoperit că umbra e cu totul altceva. Desigur, sunt doar teorii de ale mele, dar, având în vedere că nimeni (din câte știu eu) nu a mai văzut oameni-umbră, nu pot fi contrazisă.
Am ajuns să cred că umbrele sunt de fapt diferitele măști pe care le purtăm. Sunt diferite laturi ale personalității noastre. Unele sunt bune, altele sunt îngrozitoare. Cumva, toate vor să iasă la suprafață și să se materializeze, însă nu au permisiunea. Trebuie să funcționeze ca întreg. De aceea, tot ce pot face e să se răsfrângă din când în când în preajma noastră.
O altă teorie ar fi că, umbrele sunt de fapt reflexiile îndrumătorii noștri. Nu îi putem auzi, dar se pot face observați prin diferite metode. Își pot face simțită prezența prin sentimente puternice, prin diferite tipare (observi des un anumit număr, un anumit animal, etc.) și prin umbre. Ni se arată într-o înfățișare asemănătoare cu a noastră pentru a ne avertiza sau a ne spune că suntem în siguranță.
În cele din urmă, umbrele pot fi ceva mult mai morbid. Umbrele sunt de fapt creaturi are întunericului ce vor să pună stăpânire pe forma noastră fizică pentru a avea putere în lumea oamenilor. Se dau drept ceva cunoscut pentru a ajunge cât mai aproape de pradă, și, la momentul potrivit, vor profita de nepăsarea noastră.
Oamenii-umbră de aici mi-au confirmat toate cele trei teorii. Sunt mulți, însă mi-au atras atenția doar aceștia trei, ce par stăpâniți de umbrele descrise mai sus.

Ziua XVI de Sabat – Să fie oare sfârșitul?
S-au înfuriat. Nu aveam voie să scriu despre ei. Acum, totul se dărâ,ă în jurul meu. Singurul turn al siguranței se prăbușește. Cred că acesta e sfârșitul. Nu am să plâng. În loc de rămas bun, voi lăsa aici un lucru foarte important pe care l-am învățat pe calea grea.
Dacă ai ști că lumea se sfârșește mâine, cum te-ai bucura de azi? Ce ai vrea să faci în ultimele tale clipe? Ce-ți dorești să mai vezi măcar o dată? De la cine ai vrea să-ți iei rămas bun și pe cine ai vrea să strângi la piept ultima oară?
Cum ai reacționa în astfel de momente, când ai afla că ziua de mâine îți rezervă ție doar mormântul? Ai închide ochii și ai spera că nu e adevărat? Ți-ai urma rutina zilnică? Ai încerca ceva nou? Ai spune ceva ce n-ai avut curajul? Ți-ai revărsa fiecare gând fără a ține seama de consecințe? Ai fi cu adevărat tu, măcar pentru o zi? Care ar fi ultima ta dorință?
Nu aștepta ziua de mâine. Poate nu mai vine niciodată. Nu te întoarce la ziua de ieri, nu o poți schimba. Bucură-te de ziua de azi. Doar pe ea o ai. Valorific-o! Spune tot ce gândești. Fă tot ce-ți aduce zâmbetul pe buze. Râzi cât poți. Iubește-i pe toți, începând cu tine. Nu-ți fie frică să greșești. Ai nevoie de greșeli pentru a învăța și a crește. Dă cu capul, cazi și te ridică. Și ce dacă doare? Fără durere nu ai mai ști să apreciezi fericirea.
Fă totul fără mâine sau ieri, fără acolo sau dincolo, fără dacă și cu poate. Există doar aici și acum. Construiește-ți propriul prezent. Fă-l să merite. Fericirea ți-o faci cu mâna ta. Oprește-te uneori să privești în jur, observă detaliile. Vei întelege atunci lucrurile cu adevărat importante. Și nu mai aștepta ziua de mâine. Mâine poate nu mai vine…”
Strâng la piept aceste cinci pagini găsite în scrum. Cine a vrut să distrugă acest jurnal nu a pus prea mult efort în asta. Trebuie să plec mai repede. Celula asta îmi dă fiori. Observ cum ceva îmi fuge în colțul ochiului și – NU. Nu. Nunununu…. Am auzit ușa din metal ruginită cum s-a trântit în spatele meu… E prea târziu. Acum înțeleg de ce nu a fost mistuit de foc tot jurnalul…

Nu vă ignorați niciodată instinctul. Nu vă opriți să lecturați în locuri stranii. Nu vă aventurați niciodată în umbră. Eu am făcut-o și acum împart soarta cu cei care au fost ca mine. Și-au lăsat amprentele pe pereții celulei. Și eu sunt ca ei acum. Și eu voi scrie un jurnal cu care vă voi ademeni să-mi luați locul. Nu am de ales. E dorința oamenilor-umbră. Iar dacă citești asta, e prea târziu și pentru tine.

Mihaela Ioana TRIFOI
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
Clasa a X-a B

N.r.: Lucrare premiată cu locul I, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Proză/Liceu.

Concursul Juvenes Translatores este organizat de Direcția Generală de Traduceri a Comisiei Europene de la Bruxelles și se adresează liceenilor din Uniunea Europeană cu scopul de a le recunoaște meritele ca traducători și a-i încuraja să învețe cât mai multe limbi străine.

Școlile participante la concurs sunt selectate în mod aleatoriu iar pentru fiecare țară din Uniunea Europeană numărul de școli este egal cu numărul locurilor deținute în Parlamentul European, România având 33. Fiecare școală selectată poate înregistra 2-5 participanți (născuți în 2003 pentru ultima ediție) care pot traduce în ziua concursului un text în și din orice limbă oficială a Uniunii Europene.

Ultima ediție a concursului a avut loc online, în 26 noiembrie 2020 în intervalul orar 10:00-12:00 (ora Europei Centrale, adică 11:00-13:00, ora României) iar premiile au fost anunțate în 11 martie 2021. Au fost aproape trei mii de traduceri din care s-a ales câte o traducere câștigătoare pentru fiecare țară din Uniunea Europeană plus alte câteva cu mențiuni speciale pentru participanții „care au realizat traduceri de calitate excelentă”. Criteriile au fost acuratețea traducerii, capacitatea de a scrie corect (respectarea regulilor gramaticale, alegerea expresiilor potrivite), capacitatea de a scrie fluent și creativitatea soluțiilor găsite.

Printre cei 13 elevi din România care au primit mențiuni speciale se numără și eleva RALUCA MACIOCA din clasa a XII-a A de la Colegiul Național Dragoș Vodă, profesor Crina Voinaghi care a realizat o traducere foarte bună din limba franceză în limba română. Evaluatorul (unul dintre traducătorii Comisiei Europene, cel care i-a dat și feed-back-ul) declară că „e în primul rând scrisă într-o română îngrijită, corectă gramatical și care curge firesc”.

Sunt mândră de Raluca, eleva mea cu pasiune pentru limba franceză cu toate că ea studiază la un profil real. Acest succes vine ca o încoronare pentru toți anii de liceu în care studiul limbii franceze a fost pentru ea primordial, făcut cu plăcere și dedicație. O felicit încă o dată și îi doresc mult succes în tot ceea ce va alege să facă și să nu uite niciodată de talentul ei lingvistic. Bravo, Raluca! (prof. Crina Voinaghi)

Pentru început aș vrea să le mulțumesc profesoarelor mele de franceză fără ajutorul cărora nu aș fi ajuns astăzi în acest punct. Mi-am început parcursul sub îndrumarea doamnei Claudia Chindriș care a văzut potențialul din mine și datorită căreia mi-am descoperit pasiunea pentru limba franceză. Doamnei Crina Voinaghi doresc să-i mulțumesc pentru susținerea neîncetată, atât din punct de vedere educațional cât și moral, chiar și atunci când eram pe punctul de a-mi pierde speranța. S-a asigurat că am mereu o gândire pozitivă înaintea fiecărui concurs sau olimpiade și indiferent de obstacolele întâlnite în viața mea de licean.

Concursul internațional Juvenes Translatores se desfășoară în cadrul Uniunii Europene și se adresează elevilor cu vârsta de 17 ani având ca scop promovarea multilingvismului. Textul în limba franceză din cadrul ediției de anul acesta a avut ca temă solidaritatea dintre oameni și dintre statele membre ale UE în contextul pandemiei de coronavirus.

Am rămas foarte placut surprinsă de obținerea unui premiu special, ținând cont de competiția acerbă dintre cei peste 2700 participanți. Pentru mine, această realizare este dovada că munca pe care am depus-o în ultimii ani a dat roade și că sunt pregatită oricând să mut munții din loc prin răbdare și perseverență.

Pe această cale vreau să le transmit un sfat elevilor cu vârste mai fragede care sunt la început de drum: indiferent de parcursul profesional pe care doriți să îl urmați, nu neglijați sub nicio forma limbile străine! Cunoașterea lor ar putea să va aducă mai multe oportunități decât ați fi crezut vreodată. (Raluca Macioca)

Felicitări, Raluca! Felicitări, prof. Crina Voinaghi!

Salut, Sighet!

Femeia.
Mereu mă gândesc la puterea emanată de acest cuvânt. Sună blând și inocent, dar totuși îți trezește acel sentiment de duritate. Cu toții știm că „ea” nu este cineva de care ar trebui să ne temem, dar voința ei este ceva de temut. O vreme, femeia a fost văzută sub alți ochi față de zilele noastre, iar eu sunt fericită că trăiesc vremea în care vocile femeilor încep să fie auzite, sunt fericită că le aud strigând din toți plămânii și sunt fericită că și ceilalți le aud. Totuși, un lucru cert pe care l-am putea spune despre femei este că acestea nu au încetat niciodată să fie puternice. Chiar dacă nu au primit de la începutul timpurilor apreciere pentru efortul depus, pentru pasiunea cu care gestionează lucrurile, pentru tenacitatea din ochii lor cu care ajung într-un sfârșit unde și-au propus, ele nu s-au arătat neputincioase fie și în neputința văzută de bărbați.

Femeia.
Ea este cea care îndură, care crește, care muncește, hrănește, satisface nevoile copiilor, care cade și se ridică, care speră și cea care găsește lumina acolo unde întunericul zace în liniște. EA este femeia.
Ceva neprețuit, o creție grațioasă a universului și totuși lacrimile ei prețioase vărsate atât de des.
Cineva adorat, un zeu, o divinitate printre oameni și totuși atât de lipsită de credința lor.
Undeva aproape, un acasă pentru fiecare suflet și totuși o insulă părăsită, înconjurată de uitare.

Femeia.
Respectul pe care îl merită acel ceva, cineva, i-l datorăm.
Fiecare ne-am născut prin suferința unei femei. Am respirat pentru prima dată prin dorința ei de a ne oferi acest dar, viața, însă viața nu este un joc pe care cu toții reușim să-l câștigăm, iar viața femeii vine cu reguli mai complicate.
În această zi, 8 Martie, o zi dedicată vouă, vă mulțumim că sunteți darul nostru!
La mulți ani, femei! La multi ani, domnișoare! La mulți ani, Mama!

Sonia DUMA
clasa a IX-a B
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

Pentru mult timp, iubirea nu a fost nimic altceva pentru mine decât o altă frică. Nu înțelegeam cum e posibil ca din puținul meu să dau de bunăvoie altcuiva. Cum aș putea să simt că fără o persoană nu pot să trăiesc? Cum aș putea eu, o simplă ființă sub talpa timpului, să simt așa ceva pentru o altă ființă ca mine? Acestea nu sunt decât avertismente ale vieții că nu ne preocupă ce trebuie, nu-i așa? Căci e clar că vor duce la o dezamăgire adâncă, în care cazi și nu te mai poți ridica.

Așa mă gândeam pe vremuri, când încă lumea mi-era necunoscută, pe când mă uitam în sus să văd oamenii din jur și mă fascina orice străin care trecea pe lângă mine. Am citit cărți și am văzut filme cu ajutorul cărora se pictau în fața mea frumoasele tablouri ale unor relații ce conștientizam că nu sunt reale. Îmi spunea o voce interioară să nu cad pradă farmecului acestui pericol prefăcut în fericire și viață. Dar uite-mă acum, cititorule, cum stau cu capul rezemat de cimentul rece și privesc spre soare, pe acoperișul celei mai înalte clădiri din oraș, cu mintea plină de ea.

A fost o prostie, a fost pericolul temut dar dulcea izbândă, căci din momentul în care am vorbit prima oară am simțit gustul euforiei. Ca atunci când îți auzi piesa preferată pentru prima oară, înainte să știi că va deveni cea pe care nu vei putea să ți-o scoți din cap. Mi-am dat seama că e precum un asasin profesionist iubirea asta; te ia încet, tăcut și până să-ți dai seama că ești în mâinile ei, deja e gata. Adesea mă gândeam că împărțim un suflet și o minte, că ceva din ea a fost sădit în sufletul meu de dinainte să calc pe pamânt și a răsărit încetul cu încetul până ne-am întâlnit și mi-am găsit scopul în viața. Toate întrebările aveau brusc răspunsuri, și lumea căpăta în sfârșit culoare sub ochii noștri. În ea vedeam tot ce mi-aș putea dori, de parcă toate visele și nevoile mele acumulate pe parcursul anilor au prins viață. Nu am avut timp să mă gândesc la nimic rău, căci în ea găsisem toată bunătatea din lume. Îi urmăream zâmbetul oriunde, precum floarea soarelui care tânjește după razele calde. Cu ea timpul se oprea și se grăbea, sălta și mă învăluia într-un așa fel încât aveam impresia că momentul de fericire maximă nu se mai termină. Era un dans cu diavolul, dorința și dependența care îmi acopereau ochii ca să nu văd ce urâtă e lumea de fapt. Atunci am înțeles cu adevărat ce este iubirea, și de ce oamenii depind atât de mult de ea. Nu neapărat persoana în sine îi face să se simtă bine ci pur și simplu ideea că există cineva care să țină la ei fără nici o obligație, cineva care să creadă în ei. Ea era pentru mine un umăr pe care să mă sprijin, o vorbă bună și niște brațe calde care să mă primească așa cum sunt, fără să ceară nimic în schimb. Nici eu nu mai știu dacă m-am îndrăgostit de ea sau conceptul că ea există și mă iubește. Dar ce mai contează? Trăiește în gândurile mele, în amintirile intense, în privirea și atingerea mea – căci ea e o parte din mine acum. Pot încă s-o văd, dacă-mi întorc capul, lângă mine, pe ciment. Are părul în toate părțile și se uită la cer ca la ultima destinație. Cuvintele ei trec pe lângă mine precum anii tinereții, repede și nemilos, dar cu o oarecare grijă. Mereu am învățat multe de la ea și din spusele ei, dar nu credeam că o să am parte și de lecții dureroase. Cu glasul ei mai dulce ca mierea până și cuvintele care mă rănesc sună frumos.

La un moment dat, nu mai știam dacă ea m-a călăuzit puțin în confuzia mea sau a fost motivul pentru care m-am pierdut în primul rând. I-am dat ei toată iubirea, și mie nu mi-a mai rămas nimic. Un gol interior, adânc ca o gaură neagră, mă înghite cu totul. Sunt sub soare, și căldura se revarsă asupra mea, dar totuși mi-e atât de frig. V-am spus că e o capcană. Și cu toate acestea, încă mă gândesc la cum mă privea de parcă aș fi singura persoană de pe Pământ, la cum vorbea cu atâta drag și mă ținea de mână precum un copil ține un balon cu heliu ca să nu-și ia zborul. Dar, balonul s-a spart sau l-a lăsat sau naiba știe ce a făcut cu el de a ajuns în halul ăsta.

Oare așa se simte când ajungi la capăt? Când nu mai sunt întrebări de pus, ce se întâmplă? În timp ce-mi aruncam privirea asupra orașului și a străzilor pe care obișnuiam să le cutreierăm împreună, mi-am adus aminte ce i-am spus cândva, că suntem noi împotriva lumii. M-am gândit la tot ce mă ține captivă în aceste valuri teribile de sentimente și am dat drumul la tot. Știam că indiferent de cum bătea vântul, iubirea ei avea să-mi dea aripi să mă înalț.

Carolina BURCUȘ
clasa a IX-a E
CNDV

sursă foto: https://weheartit.com/entry/334031602

Ministerul Educației și Cercetării a selectat și avizat 100 de unități de învățământ liceale (conform articolului 17 al Regulamentului specific de selecție, organizare și funcționare pentru unitățile de învățământ preuniversitar cu statut de unități pilot în domeniul educației media, aprobat prin Ordinul Ministrului Educației și Cercetării nr. 6234/2020), pentru a participa, începând cu semestrul al II-lea al acestui an școlar, la proiectul-pilot „Programul de educație media”.

„Programul de educație media” este un demers strategic derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (director executiv, Cristina Lupu), prin care concepte de educație media sunt introduse în activitatea curentă a profesorilor și elevilor de liceu, în urma unui amplu proces de instruire a profesorilor.

„Programul de educație media” (coordonatorul programului din partea CJI, Cristina Jamschek) are drept partener strategic de dezvoltare Romanian-American Foundation și beneficiază de sprijinul financiar (în perioada 2017 – 2021) oferit de: Ambasada Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Ambasada Regatului Țărilor de Jos în România,  Ambasada Statelor Unite ale Americii, Fondul pentru Inovare Civică, Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România, IFEX (International Freedom of Expression Network), UNICEF România.

Mă ridic de la birou, din fața computerului, și mă duc la fereastră. Privesc albul infinit ce mi se așterne în față. Un „covor alb imaculat”, cum ziceam în compunerile din clasa întăi. O fi oare un covor de zăpadă în fața mea? Sau un covor de visuri încă neîmplinite, de scopuri nerealizabile, de experiențe netrăite e ceea ce văd în fața ochilor? Dar nu am timp acum de introspecții profunde, mă întorc la birou, pun manualul de psihologie deoparte, și mă pregătesc pentru următorul curs. Mai am 5 minute la dispoziție, și sunt nehotărât dacă să mănânc o portocală sau să-mi recitesc lecția.

De ce oare aveam obsesia de a folosi o figură de stil care să conțină cuvântul „covor” în clasele primare? „Covor de frunze” toamna, „covor alb imaculat” iarna, „covor viu colorat” primăvara. Vara nu aveam niciun fel de covor în vocabularul literar, fie pentru că în lunile de vară se spală covoarele din casă, fie pentru simplul fapt că era vacanță și nu eram nevoit să creez vreo compunere. De ce oare tocmai cuvântul „covor”? Poate că se datorează țesăturilor groase, indestructibile (poate exagerez), precum însăși trecerea timpului și schimbarea anotimpurilor, proces ce nu poate fi oprit. Poate că acel „covor de frunze” e un covor de întâmplări, plăcute și neplăcute, care se îmbină laolaltă pentru a crea propriul nostru depozit de sentimente și simțiri, pe care îl numim „amintiri”. Poate că acel „covor …

Îmi vibrează telefonul, verific să văd dacă e ceva important, un coleg mă întreabă care a fost ultima lecție, un altul mă întreabă la ce oră terminăm azi cursurile. Le răspund rapid, am deja răspunsurile pregătite, mă așteptam, ba chiar îmi făceam probleme că nu are nimeni de aflat nimic de la mine. Nu mă deranjează, ba chiar îmi fac plăcere aceste „întrebări și interpelări”, la fel cum îmi place atunci când îmi curge pe mâini zeama proaspătă a portocalei, pe care am decis să o mănânc, în detrimentul citirii lecției.

Poate că acel „covor alb imaculat” e așa alb pentru că încă nu a fost nimic așternut pe el, niciun vis împlinit, niciun scop realizabil, nicio experiență trăită… și poate că își dorește să fie așternut ceva pe el, să nu mai fie alb, poate își dorește atât de mult încât strigă prin vocea unei bufnițe sau a unui câine hoinar (iată ce sinonim am găsit pentru „vagabond”), sau poate strigă în tăcere și așteaptă să fie auzit de către cineva, oricine. Poate că acel „covor viu colorat” e plin de forță, de dorință, de determinare, e viu pentru că e colorat, e colorat pentru că e viu, e o sursă de energie cinetică ce trebuie transformată în energie potențială, în limbaj de fizician, sau de visuri ce trebuie să devină realitate, în limbaj de visător. Iar spălarea covoarelor în timpul verii poate nu este nimic altceva decât…

Aud sunetul alarmei, alternativa găsită de mine pentru clasicul clopoțel din curtea școlii, de care mă leagă amintiri plăcute și neplăcute, visuri și experiențe, energii supranaturale (poate exagerez din nou) și dorințe puternice. Nu îmi dădusem seama cât de atașat pot fi de unele aspecte ce par neînsemnate. Aud sunetul alarmei, ceea ce înseamnă că trebuie să intru la curs. Nu am terminat de mâncat portocala, dar am toată ziua la dispoziție, nici lecția nu mi-am recitit-o, dar am toată săptămână la dispoziție, și nici cugetarea nu mi-am încheiat-o, dar pentru asta am toată viață la dispoziție.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: istockphoto.com