Zece centimetri (autor, Luminița Colopelnic)

prof. Luminița Colopelnic

— O capră, asta ești! Nota 3. Biologia trebuie învățată, nu frunzărită!
— Cum îl chema și cum arăta? mă întrerupe Violeta, sorbindu-mă din priviri și sprijinindu-și bărbia în podul palmelor. Deasupra ceșcuței cu ceai verde din care ies aburi de muguri de bambus, cu fața albă, părul prins deasupra capului în două creioane, văd o gheișă. Nu întotdeauna am chef să mă întorc cu treizeci de ani în urmă, la anii de școală, am atâtea momente stânjenitoare și, cu mintea de acum, le-aș retrăi altfel. Dar, pe unele, pe unele le-aș păstra exact așa cum s-au petrecut.
— Nu mai știu decât că era înalt. În schimb, îmi amintesc bine că, stând în fața celor treizeci de colegi, rușinată până în vârful urechilor pentru răspunsurile care mi-au rămas în gâtlej, blocate de privirea strivitoare, mă simțeam și mai mică. Apoi, în drum spre banca din ultimul rând de la fereastră, m-am oprit o clipă, o clipă unică în care i-am privit pe colegi și i-am transformat pe toți în capre. Erau, așa cum văzusem la bunici, capre curioase, agile, capabile să deschidă ușa țarcului. Așa că m-am răsucit pe călcâie și am găsit cel mai scurt drum spre ieșire.
— Grozav! Aș vrea să am și eu curajul ăsta uneori.
— Nici eu nu-l aveam. Eram un metru patruzeci de timiditate și visare. Într-a patra, noul profesor de sport, în timp ce ne alinia după înălțime, m-a întrebat: Numele? Velker. Cu v simplu sau dublu? Cu dublu simplu, i-am spus, în timp ce el, în hohotele de râs ale colegilor, m-a așezat la coadă. Și am rămas Dublusimplu.
— Doar de ei nu-ți plăcea?
— Mai era doamna de istorie care adormea spunând lecția și, din cauza lentilelor ondulate, nu îmi dădeam seama când se trezea și mă punea să continui, apoi domnul de fizică Taci? Dormi pe tine ca ursu-n hibernare, domnul de matematică: tangentă de 60 de grade? Ăăă… Stai jos, doi, n-ai învățat. Am învățat, vă spun acum. Prea târziu, a plecat baba cu colacii. Ultimul a fost profesorul de folclor împotriva căruia am făcut grevă: întârzia, nu ne citea lucrările, parcă mereu avea altceva mai important de făcut. Pentru studenții cu pretenții de viitori profesori, comportamentul era inadmisibil. Decanul, sobru, ne-a ascultat pe holul impunător al facultății și, la sfârșit, ne-a spus doar atât: când un om se află pe marginea prăpastiei, voi îi dați un bobârnac?
— Adică?
— Nici eu nu am înțeles atunci. Dar acum știu că dascălul este și el om, cu defecte, cu probleme pe care unii pot doar să le ascundă, nu să le și rezolve. Puțini sunt fericiți. Profesorul de folclor tocmai își pierduse soția, după ani în care au fost ajutorul potrivit unul pentru altul și marea iubire. În acel moment, el avea altceva mai important de făcut: să își trăiască tristețea, iar noi aveam tot timpul din lume să devenim.
— Prea trist. Cu capre nu mai ai? întreabă fiica mea, descrețindu-și sprâncenele. Zâmbim, ne facem cornițe din degetele arătătoare, apoi ne întindem mâinile peste masă, una spre alta, într-o strânsoare prietenească. Pe vremea ta nu era un profesor cool datorită căruia ești așa acum?
— Chiar mai mulți. Unii profesori dăruiesc enorm, elevul ia ce se potrivește cu sufletul sau cu prelungirea lui. Cool erau profesoara de română, care prefăcea sala de clasă într-o scenă cu reprezentații felurite, madame care ne vorbea despre eleganța francezilor, uneori dovada fiind pantofii pe care și i-a luat de la Paris și povestea lor, poveste la care eram mai atenți decât la folosirea conjunctivului sau cea de psihologie care nu se sfia să apară în toată splendoarea ei de îndrăgostită, fredonând, în pauzele dintre idei, piese de Beatles. De dragul ei, învățasem și noi, pe de rost, Yellow submarine.
Însă cea care mă făcea să urc în cele mai ascunse cotloane ale sufletului era doamna Bucurescu. O văd și acum intrând la prima oră din clasa a cincea, cu o furcă mică de metal și un instrument voluminos care aproape o acoperea. Nu știam că furca se numește diapazon, ne imaginam că e cea care ne va ține tăcuți smirnă. Nu știam ce e o harpă, dar când, așezându-se pe scaun în fața noastră, a început să cânte, eram convinși că nu vom uita niciodată. Urmăream, cu sufletul la gură, degetele ei alunecând pe corzi, părul negru curgându-i în valuri până aproape de brâu. A vorbit puțin la prima oră, dar parcă o cunoșteam de-o viață. Cu atâta naturalețe și-a dezvelit sufletul, încât niciodată, după aceea, nu am ezitat să cânt în fața clasei, unde mă chema nu ca să îmi arate ce nu știu, ci ca să mă obișnuiesc cu scena. Când greșeam tonalitatea melodiei originale, mă avertiza cu vorbe atât de calde încât cea potrivită mi se așeza singură în gâtlej. Apoi, prin zâmbetul încurajator și felul în care-și mângâia părul, mă făcea părtașă la o mare sărbătoare. Cu fiecare instrument la care ne cânta, ne descopeream într-o altă lumină și învățam chemarea mării, trilul ciocârliei, sentimentul patriotic, aplauzele. În clasa a opta, ne-a oferit tuturor o casetă. Aici sunt zilele și nopțile mele, aici sunteți voi, ne-a spus. Apoi, o vreme, nu a mai venit. Intra câte un profesor care avea o fereastră. A răpus-o un cancer fulgerător, dar, cu ultimele puteri, a realizat acea casetă și continua să ne învețe. Datorită ei, devenisem un metru și jumătate de sensibilitate și curaj.
Draga mea, un dascăl nu pleacă pur și simplu, el rămâne până când trupul și scaunul devin o singură formă țeapănă, dar vorbitoare. În școală, se vorbește prea puțin despre iubire. Online, și mai puțin. Avem sarcini, drepturi și obligații, regulamente și programe de respectat. Avem cincizeci de minute de predat, fixat, evaluat. Asta înseamnă cincizeci de minute de iubit.

prof. Luminița COLOPELNIC




Perfect incompletă (autor, Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

– E ciudat, dar totuși hai să rămânem prieteni.
– Tu ai mai da de mâncare șarpelui care te-a mușcat de atâtea ori? Și nu că n-aș putea îndura încă o durere, dar veninul tău îmi va otrăvi până și inima, iar eu…
– Tu ce?
– Eu trebui să te uit! Atât!

Și dusă a fost, dar strigătul lui chiar și după atâția ani încă răsună în gândul ei. Poate i-o fi părând rău că nu s-a întors pentru a-i da ultimul sărut, dar ar fi putut ea trăi odată infectată cu veninul acelor buze? S-ar fi putut strecura printre jaloanele vieții sau doar s-ar fi târât precum o biată omidă? Deși mii de astfel de întrebări o cam înțeapă zilnic, povestea unor ochi trăiește prin basmele inimii ei, dar până și ea consideră că unele basme sunt predestinate răului de aceea încearcă să alunge astfel de întrebări, considerându-le penibile uneori.

E frumoasă, mai mult decât atât, este o femeie de invidiat. Cu părul împodobit de bucle, precum bradul de Crăciun cu globuri și cu o naivitate umbrită de prea multe vise, își poartă feminitatea cu atâta stil, de zici că-i regina Elisabeta, însă ea-i departe de a fi regină, pentru că nu preferă să ia ceaiul într-o grădină luxoasă, plus că, ea își bea cafeaua pe piste de alergat la 6 dimineața unde singurii cu care se întâlnește sunt ai ei 10 km frumoși, care dansează la braț cu roua, și totuși în stilul ei de femeie frivolă și vulnerabilă, ascunde atâta nebunie, încât, dacă și-ar dezlega-o sigur ar înnebuni salcâmii.

Vecinii de pe scară spun că ar fi o fată cam ciudată, deoarece de 3 ani de când se mutase la Cluj în afară de a alerga și a merge la muncă, nu știe altceva, unde mai pui că la cei 22 de ani ai săi normal ar fi să aibă și ea un prieten sau, de ce nu, chiar un soț, dar, ce să-i faci, lumea vorbește mult și prost, iar Agata, uneori, nu se asculta nici pe ea, de ce ar crede vecinii că ,,sfaturile” lor o interesează?

Fără a da prea mult curs vorbelor goale spuse-n vânt, zilele se scurgeau într-o rutină dinamică și folositoare, însă, ceva mereu îi umbrea chipul mult prea blajin și anume DORUL. Fugise de când se știe, pentru a se menține veselă și efervescentă, dar nu reușise niciodată să fugă de acest ,,stăpân” al inimii ei și Agata se tot întreba dacă nu cumva dorul este un alergător mult mai bun decât ea de reușește să o prindă mereu din urmă? Scrisese la un moment dat un articol din care țin minte doar atât: „Mi-ai legat sentimentele; mi-ai secat puterile și mi-ai închis zâmbetele în lagăre, iar acum, tu, dorul meu nespus, vrei să te iei la întrecere cu mine? Fie! Accept! M-ai distrus de atâtea mii de ori crezi că încă o dată îmi va fi fatală?”

Scrierile ei ajunseseră departe, dar nu se prea laudă cu asta, deoarece spunea că succesul i se datorează Celui de Sus și nu ei. Reușise să danseze la braț cu viața, să cânte pe scenele sufletului și să se remarce în țara viselor. Așa era ea: orgolioasă, sinceră, încrezută, arțăgoasă, puternică, plină de viață, tupeistă și frumoasă foc nu doar la trup, ci și la suflet, dar, totuși, tristă! Era o femeie perfect de incompletă, o adevărată operă de artă uitată din greșeală în cămara lui Picasso, pe care odată cu trecerea timpului s-a cam așezat praful.

Telefonul Agatei suna atât de rar încât aceasta știa exact cine o sună: fie sora ei care a întâlnit din nou un Făt Frumos, fie tatăl ei, care o tot întreabă dacă a mâncat, de parcă are 6 ani; fie e vreun curier care, zice ea, îi aduce fericirea la pachet. Dar azi nu a fost niciunul din cele 3 apeluri de rutină, azi a fost un apel cât 3:
-Da?
– Ioana? Tu ești?
– Da! Vă rog?
– Cu rugăminți am strigat și eu ca să rămâi!

Știuse încă de când îi rostise numele că interlocutorul ei era o parte însemnată a trecutului, dar a vrut să treacă diplomatic prin asta, însă prin viață diplomația se mai pierde, iar compasiunea îi ia locul.
– Tăcere! rostise cel de la capătul firului.
– Nu-s tocmai în măsură să-ți ofer Premiul Nobel, dar dacă aș fi, crede-mă, l-ai primi pe cel de actor, fără să-mi pară rău că nu i l-am înmânat lui Brad Pitt.
– Tu crezi că după atâția ani te-am sunat ca să ne certăm ?
– Ceartă? N-am nici cea mai vagă intenție pentru așa ceva.
– Văd! răspunse cam ironic vocea bărbatului.

„Din naștere” ar fi vrut Agata să-i răspundă, dar din nou tupeismul și ușoara sa aroganță ar fi fost înțelese greșit. Așa că își drese vocea și alese să spună doar atât:
– Te-ascult! Bănuiesc că m-ai sunat cu un motiv.
– Oh și încă ce motiv…
– Uimește-mă!
– Bine. Să încep cu începutul: după ce ai plecat fără urmă de regret, a fost o perioadă în care a trebuit să mă redescopăr.
– OK. Scuze că te întrerup, dar eu nu sunt psiholog, întâmplarea face că, visul meu a fost să devin antrenor de schi. Dacă voiam psihologie, acum te-aș fi chemat fără doar și poate la cabinet.
– Eh. O las baltă, deoarece Ioana de altădată a …
– Ioana de altădată, citez: „a fost prea bună pentru tine și niciodată ceea ce tu căutai.”
– Ai înțeles totul greșit, însă n-am s-o mai lungesc, am să vă spun pe scurt doamna antrenoare de schi, pentru a nu fi nevoită să vă puneți în pielea psihologului.
– Domnișoara antrenoare, te rog!
– Ești imposibilă. Am o fetiță și i-am pus numele tău.
Numele meu? Dar de ce, se întreabă Agata în gând, însă nu îi adresează și lui întrebarea, ci doar mimează o voce fericită și plină de recunoștință:
– Să-ți trăiască! Mă bucur pentru tine.
– Mulțumesc din suflet! Dar tu?
– Eu trebuie să închid, am musafiri! O zi frumoasă și felicitările mele încă odată!

Apoi, fără a-i da răgaz să mai spună ceva, închise repede apelul. Ce minciuni frumoase: musafiri, cică. Ea nu are niciodată musafiri, rar mai vine câte o vecină pentru a-i împrumuta zahăr, nu de alta, dar vecina de la 4 zice că: „bărbatul meu de 40 de ani nu bea cafeaua fără zahăr, iar eu vreau să-i îndulcesc și viața nu doar cafeaua.”

Și-ar fi făcut acel apel uitat, dar era noapte și mult prea cald pentru a putea dormi: „I-a pus numele meu. Și ce dacă? Sigur așa o cheamă și pe maică-sa, iar acum face pe victima , vrând să treacă în fața mea drept un nevinovat și un sensibil. Dar cum spuneam: eu nu sunt psiholog să-i analizez demersurile și repercusiunile.”

În plin sezon de schi, un antrenor are treabă, iar a noastră frumoasă Agata, cam somnoroasă, ce-i drept, cu câteva cearcăne ațipite nu de multă vreme, se ridică destul de nostalgică din pat și, deși nu știe dacă a adormit sau doar a fost somnambulă prin gânduri, e deja în echipamentul de schi. Pe repede înainte își face o cafea mult prea caldă pentru acea zi friguroasă și dusă e, nu de alta, dar azi are elevi noi și ea iubește punctualitatea.

– OK… acum o să te desprinzi de bețele mele, și vei veni singură până jos. Te aștept acolo.

Agata ajunsese jos cât ai clipi, apoi, cu un zâmbet larg, se uită la fetița cu ochii de smarald și părul blond de-un creț fermecător, care, temătoare, se apropie de pârtie.
– Am reușit! strigă fetița plină de entuziasm și sări în brațele Agatei.
– Ești o fetiță curajoasă și atât de frumoasă, mama ta e norocoasă că te are.
– Mama a plecat după ce m-a adus pe lume, dar tata zice că buclele și frumusețea mea sunt precum a unei fermecătoare regine Agata, al cărei nume mi l-a și dat.

Ioana TRIFOI
studentă, anul I, Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca




Mama de 102 ani (autor, Gabriela Mich)

Gabriela Mich

Milioane de fii și fiice… i-a iubit pe fiecare în mod egal. A râs la râsul lor, a vărsat lacrimi amare la vaietele ce nu conteneau să apară, a sperat că dreptatea își va găsi locul pân’ la urmă, și-a deschis brațele ca să aline inimile frânte și, ca o mamă, le-a dus pe toate. A încercat să rămână puternică, să nu pară firavă, să se uite la lucrurile bune și să se ambiționeze că a făcut tot ce a fost cu putință. Nu e vina ei că o parte dintre copii îi sunt plecați, alții o hulesc, iar altora le e rușine cu propria mamă. Omul și le face cu mâna lui și dacă ceva nu iese bine, câteodată mai dă vina pe altul. A încercat să se amăgească și așa, dar a obosit.

Lumea pe care credea că o cunoaște i-a devenit peste noapte necunoscută. Acel URA! strigat cu ardoare la 1 decembrie 1918 s-a transformat în ură și o doare, tare, chiar dacă nu zice nimic. Odată Romândrie… a rămas doar Românie.

Responsabilitate
Onoare
Mândrie
Autenticitate
Neam
Iubire
Altruism
Așa și-a dorit să fie și chiar așa a rămas. Doar noi ne-am schimbat. Ne-am obișnuit să ne jucăm cu cinstea și onoarea, iar ea, mama noastră, și-a pierdut mândria. Limba și legea, portul și datinile au rămas în urmă, carevasăzică ne-am modernizat, ne-am dezvoltat și am ieșit în prima linie ca să arătăm că noi putem. Noi, noi și iar noi, dar am uitat că un popor fără istorie este un popor fără viitor; un neam fără iubire de patrie e un neam fără iubire de sine. Patria suntem eu și cu tine, el și cu ea. Înainte și după furtună pâmântul nu e la fel. Așa este și cu încrederea pierdută. Fiecare dintre noi greșim, dar greșeala cere iertare, nu acuzare! Judecă și vorbește drept, iar dacă unii nu lucrează punând dragostea de oameni, credința și dreptatea pe primul loc, nu da vina pe țară, n-o asupri! Răsplata lor va veni la locul și momentul potrivit! Iubirea de patrie e chiar iubirea de oameni.

1 decembrie 2020… Mama noastră are 102 ani. De dureri și bucurii nici nu o întrebăm, sigur are multe. Haideți ca măcar acum să nu treacă această zi de parcă nici n-ar fi fost. Dacă ne-am adus aminte pe 1 cine suntem, să facem asta și pe 2, și pe 3. Marile făuritoare ale caracterului – copilăria și tinerețea – aici le-am trăit!

Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele (…) Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută. (Maria, Regina României)

Ani buni, dragi români! Ani buni, nu doar mulți! Iar ca să fie anii buni, fiți și voi buni! Tot ce-i românesc nu piere! Greșeala are și iertare, iar iertarea cere rezolvare și îndreptare! Înflorește tu ca să înmugurească și țara!

Gabriela MICH
clasa a XII-a A, Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

foto: Salut, Sighet!




PoetikS – Luminița Colopelnic

Zbor de-o vară

tu cu mâini de vară indiană
eu cu degete de cleștar
ne-am făcut unul altuia aripi de ceară
obosiți de mers
dornici de zbor
ne-am mutat mai întâi de pe un suflet pe altul
pentru a ne recunoaște mai ușor
apoi distanțele au devenit poduri cu lanțuri
am prins aripile la fiecare desprindere
de-un talaz trecător
le-am pus pecete un sărut
apoi soarele ne-a topit și în cădere
văzduhul s-a umplut de sărutări
și de psaltiri scrise pe foițele inimilor
în flăcări

***

Din eter

te-am văzut în apele cerului
ce se-nvolburau pe înnoptat și
din stropii de ploaie în care te-ai închis
mi-am făcut cercei
pentru sărbătorile din zori

te-am îmbrățișat ca-n vis în eter
cu inima făcută căuș și
din fuioare de nori în care te-ai ascuns
mi-am făcut fard de pleoape
pentru ochii ce încă te-aprind

te-am sărutat pe obraz sub o stea
printre colonii de fluturi albi și
din hlamida roșie pe care-o purtai
mi-am făcut ruj
pentru buze ce încă te sorb

m-am gătit pentru tine și-aștept
pe-o margine de lună de argint
să-nvolburăm amândoi apele din cer
să facem fuioare de nori
și colonii de fluturi-n zbor

prof. Luminița COLOPELNIC




DEBUT: Casian Andrei Ardelean

Veninul cuvintelor

Cuvântul are două părți: una bună, una rea!
Prin cea bună reușim să ne exprimăm gândurile, sentimentele, opinia, să comunicăm, atât oral cât și în scris. Putem să facem ziua mai frumoasă doar prin câteva cuvinte: „Te iubesc!”, „Ești minunat/ă!”, „Vei reuși!”.
Prin cea rea, reușim să rănim oamenii, să spulberăm visurile, să distrugem prietenii. Putem să stricăm starea de spirit a cuiva. Aici apare și expresia „Ce va spune lumea?”

Anul 2020 nu a fost cel mai bun. A schimbat lumea și totodată și oamenii. În ce fel? Încredere, comportament, limbaj, sunt doar câteva exemple. Oare aceste schimbări sunt bune? Oare viața era mai bună înainte? Aici fiecare are un răspuns, doar trebuie să-l analizăm. Cel mai bine acum, ca să nu regretăm pe viitor!

Revenind la subiect… Oare de ce m-am oprit la acesta? Cu un singur scop. Odată cu această pandemie, toți am devenit mai reci, mai nemiloși, precum… vipera. Animalul acesta ucide cu sânge rece, fără să gândească, iar noi spunem cuvinte grele fără să ne pese. Există vreo diferență? Eu zic că nu! De ce să fim șerpi când putem să fim OAMENI?! Costă doar zero lei, nu 1000!

Din dorința de a împărtăși iubire, am ajuns să transmitem ură. Merită acest lucru? Rănim oameni care nu ne-au făcut nimic. Zâmbim și spunem cuvinte frumoase și apoi înjunghiem pe la spate fără milă. Vă place ce am ajuns? Acesta ne este scopul? Mă gândesc dacă pandemia este de vină. Oare așa eram și înainte? Acestea sunt fețele noastre adevărate?

Viața este o poveste, dar toate poveștile au și un sfârșit. Noi decidem dacă va fi unul frumos sau unul trist, așa că nu-ți irosi cuvintele cu oameni care nu merită. Invidioșii nu se vor opri din vorbit, tu dă drumul la muzica și fii fericit!

Nu uita! Ești o persoană minunată și mereu va fi undeva, cineva, care va crede în tine, în cuvintele frumoase!

Casian Andrei ARDELEAN
clasa a 9-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: Facebook




Filozofie pe front (autor, Evelin Batizi)

Evelin Batizi

Scântei dansau pe văzduhul întunecat, iar pocnetele focurilor de artilerie și exploziile sporadice ale bombelor nu îngăduiau liniștea a se așterne peste meleagurile pustii brăzdate de sânge și leșuri. Parcă fiecare zgomot venit dinspre prima linie a frontului aducea junghiuri îngrozitoare care îi asaltau mintea lui Artinom. Simțea cum îl cuprinde un fel de spaimă crescândă, apoi un val de disperare începe să-i încleșteze mintea. Nu are control asupra acestor sentimente înrobitoare, ele vin precum o cireadă sălbatică de bivoli gata să-l sfărâme sub puterea lor insurmontabilă. Frica îi paralizează trupul, iar respirația îi devine sacadată. Privirea începe să i se încețoșeze iar gândurile îi îneacă mintea zbuciumată.

Trebuie să scap. Trebuie să ajung acasă… în siguranță… acasă

Un tunet coborât parcă pe pământ îl readuse din nou pe front pe Artinom. O rafală de țărînă și așchii îi acoperiră fața și trupul, zmucindu-l într-o parte. Un proiectil rătăcit ce aprope îi curmase povara.

– Tovarășe ofițer Artinom! se auzi o voce înfundată venind din josul tranșeii.

Artinom îl zări pe Leonid grăbindu-se către el făcîndu-și loc cu greu prin strâmtoarea tranșeii.

– Artinom!

Artinom încercă să se ridice, nu înainte de a verifica dacă totul era în regulă cu trupul său.

– Sunt bine, reuși el să murmure în final.

– Te-a scuturat bine, ai? întrebă Leonid încercând să schițeze un zâmbet în timp ce-l ajuta pe Artinom să se ridice.

– Da… afirmă Artinom reamintindu-și de spaima care-l cuprinsese cu doar câteva clipe în urmă.

Leonid observă mutra derutată a tovarășului său, așa că încercă să-l îmbuneze.

– Auzi, mă, tovarășe ofițer, ce ai spune de o mică pauză? Ivan a adus un termos cu niște ceai cald. Nu e mare lucru de ceaiul ăla, e doar niște apă fierbinte cu un vag gust de ceva plante, dar aș zice că te-ar încălzi un pic că doar nici toamna asta nu e miloasă cu noi. Ei, ce zici?

Artinom îi aruncă o privire lui Leonid, apoi încuvință ezitant. Îi lipsea cineva cu care să își împartă chinurile sufletești, se gândea că acesta ar fi un prilej bun să se descarce. Leonid îl bătu prietenește pe umăr și îl conduse de-a lungul tranșeii până la locul unde poposea el pe tura de noapte. Întunericul înghițise totul în jur, iar tranșea părea părăsită, doar pașii greoi ai celor doi soldați se auzeau plescăind în noroiul de o palmă.

Licărirea unei lampe cu petrol străjuia mica bază improvizată a lui Leonid. O pătură așternută de-a lungul unei scânduri putrede, un automat și ceea ce părea să fie un termos vechi și noroios alcătuiau micul lăcaș al soldatului.

– Ei, ia fă-te comod, tovarăș Artinom! îl îndemnă Leonid lăsîndu-se să pice pe banca improvizată.

Artinom se așeză cu mișcări lente lângă fratele său de arme. Leonid își deschise mica traistă legată de brâu și scoase două căni mici de metal.

Pocniturile continuau în depărtare și totuși între cei doi tovarăși se lăsă parcă o liniște de mormânt, o liniște care le divulga gândurile amândurora, o liniște prea evidentă, liniștea fricii, liniștea războiului.

Leonid îi întinse cana cu ceai aburind, iar Artinom o luă mulțumind cu o simplă încuvințare, după care sorbi din lichidul cald. Căldura i se prelinse în trup precum un sentiment pe care nu l-a mai simțit demult. Cum se numea acel sentiment oare? Bucurie? Siguranță? Sau doar simplă și pură plăcere? Știa doar că îi face bine această căldură, parcă îi alunga acele gânduri, acea angoasă…

– Ție ți-e frică? scuipă dintr-o dată Artinom simțind cum frica își face loc iar în mintea sa.

Cana lui Leonid se opri brusc în drumul ei spre gura soldatului, dar doar pentru o fracțiune de secundă și totuși suficient cât să trădeze surprinderea superficială a lui Leonid.

– Frică? întrebă Leonid pe un ton oarecum indiferent, ca și cum ar fi așteptat o asemenea interogație.

– Frică de ce? continuă Leonid sorbind din ceai.

Tăcerea se așternu asupra lor. Un răpăit de mitralieră se auzi în depărtare parcă adăugând răspunsul la întrebare.

– De război… zise Artinom pe un ton sec fără să-și ia privirea împietrită de la cana din mână.

Mina lui Leonid deveni serioasă, iar degetele sale se plimbară pe marginea cănii într-un gest contemplativ, ochii săi de un verde intens se fixară asupra flăcării plăpânde al lămpii.

Apoi cu o voce sobră, Leonid spintecă liniștea ca de plumb:

– De război să nu te temi, că doar acesta poate a-ți aduce mântuirea. Războiul trebuie să-l iubești! Și nu să-l iubești cu orișice simțire pământească, ci cu dinții să te ții de el cum te ții de draga viață!

Artinom îl țintui cu o privirea, o licărire de îndoială dansînd în dânsa. Apoi îl întrebă neîncrezător și cu o urmă de grijă în glas:

– Și dacă mori?

Leonid își mută privirea asupra tovarășului său și îl privi drept în ochi, o hotărâte de nezdruncinat înfiripându-se în privirea sa stăruitoare.

– În război mori doar dacă îți e frică, fiindcă frica te împietrește, îți zdruncină mintea și te zăpăcește. În război trebuie să acționezi cu zel și să nu lași gândurile năprasnice să pună stăpânire pe propria-ți judecată că doar atunci ajungi să mori, când te pierzi cu firea.

Cuvintele îi reverberară în mintea lui Artinom parcă încercând să combată tentaculele spaimei și mușcăturile grijilor. Artinom își coborî privirea în cană și mai sorbi din ceai, de data aceasta gânditor. Privirea lui Leonid încă îl urmărea cutezătoare.

– Mâine mă trimit pe prima linie, începu Artinom pe un ton deznădăjduit.

– Ei, acolo unde-i distracția mai mare! Eu rămân tot aici deocamdată, să păzesc licuricii, nu altceva!

Artinom lăsă să i se schițeze un zâmbet timid.

– Leonid, dar tu nu ai treabă, adaugă el, pe tine nu te vor vâna gloanțele și nici bombele nu te vor căuta!

– Ei, vezi tu, începe Leonid entuziasmat. Asta e că tu ai șansa de a merge acolo să faci o schimbare, să devii erou și poate dacă faci ceva măreț te-or și trimite acasă!

Artinom își ridică privirea și simți un firicel de speranță infiltrându-se prin crăpăturile sufletului său oropsit de atâta război.

– Acasă… repetă el temător, ca și cum ar fi fost un cuvânt sacru.

Soldatul stătu un pic pe gânduri, iar apoi încuvință ca pentru sine murmurând:

– Ai dreptate, Leonid, ai dreptate.

– Numai ia aminte, dragă prietene, adăugă Leonid. Războiul să-l ții mereu aproape de inimă, ca pe o binecuvântare, și nu te teme de nicio încercare a acestuia ci înfruntă totul cu un elan spiritual fabulos, urmându-ți mereu obiectivul căci doar așa vei răzbi și ca recompensă vei lăsa în urmă frontul!

– Am să țin seamă de cuvintele tale, Leonid, răspunse Artinom, acum cu un nou entuziasm evident în vocea sa. Sper să ne revedem cu bine!

Leonid îi zâmbi tovarășului său apoi îl bătu prietenește pe umăr.

Razele zorilor scrutară norii de fum care se învolburau deasupra câmpului de luptă și îi lumină fața murdară a lui Artinom. Un zâmbet real i se așternu acum pe buze, iar în ochi îi sclipea speranța reunită cu o bucurie pe care demult nu a mai simțit-o.

Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN

 




In memoriam prof. dr. Vasile Mih (14.12.1967 – 20.10.2020)

Directorul C. N. „Dragoș-Vodă”, prof. dr. Vasile Mih s-a stins din viață în dimineața zilei de 20 octombrie 2020.

Absolvent al Liceului „Dragoș-Vodă”, promoția 1986, Vasile Mih a urmat studiile Facultății de Fizică din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, în perioada 1987-1992. Și-a început activitatea didactică în septembrie 1993, fiind profesor de fizică la Grupul Școlar Forestier până în anul 1995.

În perioada 1995-2012 a predat la Grupul Școlar pentru Industrie Mică și Servicii, Sighet, în paralel, activând și la Casa de Copii Școlari. Între anii 2003-2006 și 2008-2009 a fost profesor asociat la Universitatea UBB Cluj-Napoca, Extensia Sighet.

A fost directorul Grupului Școlar pentru Industrie Mică și Servicii, în intervalul 2005-2012 și, în continuare, la același liceu, cu noua denumire Liceul Tehnologic Marmația, din 2012 până în 2014.

Din octombrie 2015 a predat fizică la Colegiul Național „Dragoș-Vodă”, din septembrie 2017 fiind directorul CNDV. Vasile Mih a fost cel care a avut onoarea, în anul 2019, de a coordona organizarea și sărbătorirea Centenarului Colegiului Național „Dragoș-Vodă”.

A fost consilier local PNL din 2012 până în 2020. Și-a luat Doctoratul în Fizică (Magna cum laude), la Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, în anul 2002. A fost membru al Rotary Club Voievodal Sighet.

Colegii de la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” își iau adio de la directorul lor printr-un mesaj video care readuce în memoria noastră câteva din momentele petrecute împreună cu profesorul Vasile Mih:

Echipa „Salut, Sighet!” este alături de familia îndoliată și transmite sincere condoleanțe! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

P. S. Cerominia funerară va avea loc joi, 22 octombrie 2020, de la orele 13:00, la Biserica din Iapa.

Salut, Sighet!




Călătorie (autor, Diana Nadir Ștefănescu)

Diana Nadir Ștefănescu

Orele se scurg cu o viteză neobișnuită, realizezi că e vineri seara. Oboseala acumulată pe parcursul săptămânii își face simțită prezența. Te urci în autobuzul speranței, precum ți-e rutina mult prea bine cunoscută. Aștepți răbdător ultima stație.

Deși știi că stația este aceeași de câțiva ani buni, aștepți parcă să se întâmple ceva. Orice. Ceva ce va face diferența dintre azi, ieri, august, anul 2000.

Cerul începe să plângă iar tu privești lung pe geamul prin care abia se mai văd luminile orașului. Nu e vreo scenă de film vechi, în ciuda aprențelor. Muzica din căști este la volum maxim. Nu, nu e Mozart nici Metallica, doar un instrumental rătăcit prin lista de redare.

Înainte de a te deconecta complet de ce se întâmplă în jur, observi definiția vieții prin chipuri, lacrimi și zâmbete. Copilul inocent care așteaptă cuminte să ajungă la destinație, adolescentul cu ochii captați de telefon, femeia vizibil extenuată după programul de lucru, cuplul de bătrâni care își păstrează intact focul din priviri încă de când s-au îndragostit.

Ești doar unul dintre cei mulți, totuși ești altceva. Reușești să te distanțezi psihic de tot și toate. Gândurile îți invadează mintea. Reconstitui neîncetat secvențe, conversații, imagini; te gândești la ce ai fi putut face diferit. Printre multe alte întrebări pe care ți le adresezi, te bântuie clasicul „cum ar fi fost dacă?” sau banalul „de ce?”. Ești conștient că nu poți schimba nimic dar alegi să îți transformi viața într-un scenariu doar de tine știut. Alegi să lași aceste fantezii ale trecutului la o parte și începi să îți reamintești programul pentru următoarele zile.

Orice ai face, gândul îți fuge undeva. Acel „undeva” este un loc, o persoană sau o dorință. Nici măcar muzica tare, acompaniată de picăturile de ploaie nu mai poate acoperi vocea ta interioară pentru ceva timp. Ești doar tu și… restul lumii.

Te trezești din transă brusc atunci când o voce de robot te anunță că urmează stația unde trebuie să cobori. Te întristezi când realizezi că totul s-a întâmplat la fel ca de fiecare dată.

Cobori din autobuz și te îndrepți spre casă. Ai ajuns în stație dar nu la destinație. La destinația la care visezi vei ajunge când vei întâmpina acel „ceva” pe care îl aștepți.

Timpul trece. E dimineață. E seară. Îți păstrezi zâmbetul pe buze orice ar fi și o iei de la capăt…

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
Liceul de Muzică „Sigismund Toduța”

Cluj-Napoca




Un suicid făcut în șoaptă (autor, Mădălina Danci)

Mădălina Danci

,,Tot ce scriu e păgân, dar nici măcar sfinții n-au fost religioși. Ei au fost convertitorii durerii. Eu sunt cea care le zicea povestea.”

Cândva, Soarele s-a îndrăgostit de o muritoare cu bujori în păr care nu se bucura de el ca restul muritorilor, ea înflorea zilnic, avea deja un foc în inimă și nu-l urmărea cu privirea cum făceau celelalte flori care-i aparțineau. Ea nu l-a iubit, nu a iubit, nu știa ce era iubirea și nu avea antidot pentru că nu se regăsea în nimic din ce o înconjura. A murit în lumina soarelui când avea doar 22 de ani, pur și simplu inima ei s-a oprit pentru că era încărcată cu un soi de iubire ce nu putea fi oferită. Era frumoasă când corpul ei mai avea căldură, dar rece era absolut splendidă. Nu moartea a făcut-o mai frumoasă, ci faptul că ea s-a contopit cu esența ei de gheață și frumusețea ei nu a mai fost omenească. Misterul muritoarei, sensibilitatea ei în fața vieții, zâmbetul ei angelic, privirea inocentă și moartea ei nefirească a făcut ca Soarele să cuprindă pământul de atunci până în prezent pentru a o căuta reîncarnată în alt corp, dar cu aceeași sfințenie caracteristică spiritului său.

Dar dacă n-ar fi fost frumoasă și sfântă? Dacă n-ar fi fost sensibilă? Poate ar fi fost o lună, poate o stea sau poate ar fi devenit ea un soare sau o nouă planetă. Sau poate ar fi fost doar fericită, în singurătatea ei. Ar fi simțit fericirea în confortul creat, în haosul din minte și în oglinda unde mai vedea doar singurul om dintotdeauna, pe care nu-l cunoaște, dar ar vrea să-l știe, măcar puțin.

Eu cred că moartea ei a fost un suicid făcut în șoaptă. Lumina ei a rămas vie, dar în plan fizic vrea să fie moartă, imună la simțire, la ceas de noapte târziu să-i dea oamenii o clipă să mai respire, în somnul de târzie se pun dorințe – ea ar vrea de la un nimeni o îmbrățișare. Coboar-o ca să se ridice, gropare!

Mereu ne întâlnim cu tot felul de oameni care se prezintă frumos și scot tot ce au mai bun din ei. Oameni care par triști, dar sunt de fapt doar inteligenți și lipsiți de încredere în viitor. Tot felul de oameni. Nu prea întâlnești oameni fericiți care ajung să nu mai fie în viață și mâine, de asta cred că sunt mulți oameni care nu mor din cauza bolilor, de fapt… nici nu cred în boli. Cred doar în suflet, în arta de a trăi cu iubire, în arta de a trăi în durere și că ei se sinucid zilnic, în șoaptă, cu ajutorul crucii pe care o cară. Inima s-ar opri dacă n-ar mai exista timp, iar timpul s-ar putea opri dacă am alege noi să se oprească. Oamenii ajung să moară făcând zilnic tentative de suicid și zâmbind morții.

Coboară-ne ca să ne ridicăm în Rai, gropare!

Autor, Mădălina DANCI
Studentă, Facultatea de Jurnalism
Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj – Napoca

 




CNDV-iști premiați la Centrul Nobilimii Române Maramureșene

Sâmbătă, 19 septembrie 2020, Inspectorul Școlar General al județului Maramureș, prof. dr. Anca – Minodora Costin Hendea, inspectorul școlar pentru istorie, prof. Marius Voinaghi și dna prof. Alina Trifoi, directorul Casei Corpului Didactic Maramureș, au participat la Centrul Documentar Expozițional al Nobilimii Române Maramureșene din Vișeu de Sus, la un triplu eveniment cultural: dezvelirea monumentului închinat Liviei Piso-Filipașcu, realizat de sculptorul Ioan Ladea; lansarea albumului „Livia Piso și arta ei scenografică” (Editura „Vremea”) și simpozionul „Corifei, apostoli, martiri ai nobilimii maramureșene: Găvrilă Iuga, Alexandru Filipașcu, Livia Piso-Filipașcu”. Au conferențiat: Acad. Ioan – Aurel Pop, Președintele Academiei Române, Acad. Emil Burzo, Președintele onor. al Filialei Cluj a Academiei Române, Acad. Alexandru Surdu, Președintele Secției de Filosofie și Teologie a Academiei Române, prof. dr. Radu Băltașiu, lect. univ dr. Ilie Gherheș, general dr. Alexandru Leordean, dr. Klara Gușeth, dr. Ovidiana Bulumac.

În cadrul simpozionului, organizat în condiții impecabile de siguranță, cu respectarea normelor sanitare de distanțare socială, au fost premiate cele mai bune șapte lucrări ale elevilor participanți la concursul „Ce știți despre marile personalități ale Maramureșului?”, organizat de Fundația „Ion și Livia Piso”, în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean Maramureș și Serviciul Județean al Arhivelor Naționale.

Toate eseurile elevilor premianți vor fi publicate într-un viitor volum omagial: „Sinteza realizată de Livia Piso-Filipașcu pentru cunoașterea și popularizarea trecutului Maramureșului istoric” – Dunca Maria (Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației); „Despre disidența anticomunistă din Maramureș” – Bolba Denisa (Colegiul Național „Vasile Lucaciu” Baia Mare); „Contribuția profesorului Alexandru Filipașcu la descoperirea trecutului istoric al Maramureșului” – Beșicuța Mihaela Paula (Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației); „Alexandru Filipașcu” – Berci Dorothea (Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației); „Contribuția profesorului Alexandru Filipașcu la redescoperirea trecutului istoric al Maramureșului” – Bot Minodora Aurelia (Liceul Teoretic ”Ioan Buteanu” Șomcuta Mare); „Dr. Găvrilă Iuga – personalitate marcantă a Maramureșului istoric” – Ileș Bianca (Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației); „Sinteza realizată de Livia Piso – Filipașcu pentru cunoașterea și popularizarea trecutului Maramureșului istoric” – Ștefan Dumitraș (Colegiul Național „Gheorghe Șincai” Baia Mare), lucrare prezentată în plen.

Inspectoratul Școlar Județean Maramureș

N.r. Elevii de la C. N. „Dragoș-Vodă” din Sighet au fost îndrumați de profesorii Claudia Dura și Marius Voinaghi și sunt membri ai Cercului de Istorie „Gemina”.