Zece centimetri (autor, Luminița Colopelnic)
— O capră, asta ești! Nota 3. Biologia trebuie învățată, nu frunzărită!
— Cum îl chema și cum arăta? mă întrerupe Violeta, sorbindu-mă din priviri și sprijinindu-și bărbia în podul palmelor. Deasupra ceșcuței cu ceai verde din care ies aburi de muguri de bambus, cu fața albă, părul prins deasupra capului în două creioane, văd o gheișă. Nu întotdeauna am chef să mă întorc cu treizeci de ani în urmă, la anii de școală, am atâtea momente stânjenitoare și, cu mintea de acum, le-aș retrăi altfel. Dar, pe unele, pe unele le-aș păstra exact așa cum s-au petrecut.
— Nu mai știu decât că era înalt. În schimb, îmi amintesc bine că, stând în fața celor treizeci de colegi, rușinată până în vârful urechilor pentru răspunsurile care mi-au rămas în gâtlej, blocate de privirea strivitoare, mă simțeam și mai mică. Apoi, în drum spre banca din ultimul rând de la fereastră, m-am oprit o clipă, o clipă unică în care i-am privit pe colegi și i-am transformat pe toți în capre. Erau, așa cum văzusem la bunici, capre curioase, agile, capabile să deschidă ușa țarcului. Așa că m-am răsucit pe călcâie și am găsit cel mai scurt drum spre ieșire.
— Grozav! Aș vrea să am și eu curajul ăsta uneori.
— Nici eu nu-l aveam. Eram un metru patruzeci de timiditate și visare. Într-a patra, noul profesor de sport, în timp ce ne alinia după înălțime, m-a întrebat: Numele? Velker. Cu v simplu sau dublu? Cu dublu simplu, i-am spus, în timp ce el, în hohotele de râs ale colegilor, m-a așezat la coadă. Și am rămas Dublusimplu.
— Doar de ei nu-ți plăcea?
— Mai era doamna de istorie care adormea spunând lecția și, din cauza lentilelor ondulate, nu îmi dădeam seama când se trezea și mă punea să continui, apoi domnul de fizică Taci? Dormi pe tine ca ursu-n hibernare, domnul de matematică: tangentă de 60 de grade? Ăăă… Stai jos, doi, n-ai învățat. Am învățat, vă spun acum. Prea târziu, a plecat baba cu colacii. Ultimul a fost profesorul de folclor împotriva căruia am făcut grevă: întârzia, nu ne citea lucrările, parcă mereu avea altceva mai important de făcut. Pentru studenții cu pretenții de viitori profesori, comportamentul era inadmisibil. Decanul, sobru, ne-a ascultat pe holul impunător al facultății și, la sfârșit, ne-a spus doar atât: când un om se află pe marginea prăpastiei, voi îi dați un bobârnac?
— Adică?
— Nici eu nu am înțeles atunci. Dar acum știu că dascălul este și el om, cu defecte, cu probleme pe care unii pot doar să le ascundă, nu să le și rezolve. Puțini sunt fericiți. Profesorul de folclor tocmai își pierduse soția, după ani în care au fost ajutorul potrivit unul pentru altul și marea iubire. În acel moment, el avea altceva mai important de făcut: să își trăiască tristețea, iar noi aveam tot timpul din lume să devenim.
— Prea trist. Cu capre nu mai ai? întreabă fiica mea, descrețindu-și sprâncenele. Zâmbim, ne facem cornițe din degetele arătătoare, apoi ne întindem mâinile peste masă, una spre alta, într-o strânsoare prietenească. Pe vremea ta nu era un profesor cool datorită căruia ești așa acum?
— Chiar mai mulți. Unii profesori dăruiesc enorm, elevul ia ce se potrivește cu sufletul sau cu prelungirea lui. Cool erau profesoara de română, care prefăcea sala de clasă într-o scenă cu reprezentații felurite, madame care ne vorbea despre eleganța francezilor, uneori dovada fiind pantofii pe care și i-a luat de la Paris și povestea lor, poveste la care eram mai atenți decât la folosirea conjunctivului sau cea de psihologie care nu se sfia să apară în toată splendoarea ei de îndrăgostită, fredonând, în pauzele dintre idei, piese de Beatles. De dragul ei, învățasem și noi, pe de rost, Yellow submarine.
Însă cea care mă făcea să urc în cele mai ascunse cotloane ale sufletului era doamna Bucurescu. O văd și acum intrând la prima oră din clasa a cincea, cu o furcă mică de metal și un instrument voluminos care aproape o acoperea. Nu știam că furca se numește diapazon, ne imaginam că e cea care ne va ține tăcuți smirnă. Nu știam ce e o harpă, dar când, așezându-se pe scaun în fața noastră, a început să cânte, eram convinși că nu vom uita niciodată. Urmăream, cu sufletul la gură, degetele ei alunecând pe corzi, părul negru curgându-i în valuri până aproape de brâu. A vorbit puțin la prima oră, dar parcă o cunoșteam de-o viață. Cu atâta naturalețe și-a dezvelit sufletul, încât niciodată, după aceea, nu am ezitat să cânt în fața clasei, unde mă chema nu ca să îmi arate ce nu știu, ci ca să mă obișnuiesc cu scena. Când greșeam tonalitatea melodiei originale, mă avertiza cu vorbe atât de calde încât cea potrivită mi se așeza singură în gâtlej. Apoi, prin zâmbetul încurajator și felul în care-și mângâia părul, mă făcea părtașă la o mare sărbătoare. Cu fiecare instrument la care ne cânta, ne descopeream într-o altă lumină și învățam chemarea mării, trilul ciocârliei, sentimentul patriotic, aplauzele. În clasa a opta, ne-a oferit tuturor o casetă. Aici sunt zilele și nopțile mele, aici sunteți voi, ne-a spus. Apoi, o vreme, nu a mai venit. Intra câte un profesor care avea o fereastră. A răpus-o un cancer fulgerător, dar, cu ultimele puteri, a realizat acea casetă și continua să ne învețe. Datorită ei, devenisem un metru și jumătate de sensibilitate și curaj.
Draga mea, un dascăl nu pleacă pur și simplu, el rămâne până când trupul și scaunul devin o singură formă țeapănă, dar vorbitoare. În școală, se vorbește prea puțin despre iubire. Online, și mai puțin. Avem sarcini, drepturi și obligații, regulamente și programe de respectat. Avem cincizeci de minute de predat, fixat, evaluat. Asta înseamnă cincizeci de minute de iubit.
prof. Luminița COLOPELNIC