Călătorie (autor, Diana Nadir Ștefănescu)

Diana Nadir Ștefănescu

Orele se scurg cu o viteză neobișnuită, realizezi că e vineri seara. Oboseala acumulată pe parcursul săptămânii își face simțită prezența. Te urci în autobuzul speranței, precum ți-e rutina mult prea bine cunoscută. Aștepți răbdător ultima stație.

Deși știi că stația este aceeași de câțiva ani buni, aștepți parcă să se întâmple ceva. Orice. Ceva ce va face diferența dintre azi, ieri, august, anul 2000.

Cerul începe să plângă iar tu privești lung pe geamul prin care abia se mai văd luminile orașului. Nu e vreo scenă de film vechi, în ciuda aprențelor. Muzica din căști este la volum maxim. Nu, nu e Mozart nici Metallica, doar un instrumental rătăcit prin lista de redare.

Înainte de a te deconecta complet de ce se întâmplă în jur, observi definiția vieții prin chipuri, lacrimi și zâmbete. Copilul inocent care așteaptă cuminte să ajungă la destinație, adolescentul cu ochii captați de telefon, femeia vizibil extenuată după programul de lucru, cuplul de bătrâni care își păstrează intact focul din priviri încă de când s-au îndragostit.

Ești doar unul dintre cei mulți, totuși ești altceva. Reușești să te distanțezi psihic de tot și toate. Gândurile îți invadează mintea. Reconstitui neîncetat secvențe, conversații, imagini; te gândești la ce ai fi putut face diferit. Printre multe alte întrebări pe care ți le adresezi, te bântuie clasicul „cum ar fi fost dacă?” sau banalul „de ce?”. Ești conștient că nu poți schimba nimic dar alegi să îți transformi viața într-un scenariu doar de tine știut. Alegi să lași aceste fantezii ale trecutului la o parte și începi să îți reamintești programul pentru următoarele zile.

Orice ai face, gândul îți fuge undeva. Acel „undeva” este un loc, o persoană sau o dorință. Nici măcar muzica tare, acompaniată de picăturile de ploaie nu mai poate acoperi vocea ta interioară pentru ceva timp. Ești doar tu și… restul lumii.

Te trezești din transă brusc atunci când o voce de robot te anunță că urmează stația unde trebuie să cobori. Te întristezi când realizezi că totul s-a întâmplat la fel ca de fiecare dată.

Cobori din autobuz și te îndrepți spre casă. Ai ajuns în stație dar nu la destinație. La destinația la care visezi vei ajunge când vei întâmpina acel „ceva” pe care îl aștepți.

Timpul trece. E dimineață. E seară. Îți păstrezi zâmbetul pe buze orice ar fi și o iei de la capăt…

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
Liceul de Muzică „Sigismund Toduța”

Cluj-Napoca




Un suicid făcut în șoaptă (autor, Mădălina Danci)

Mădălina Danci

,,Tot ce scriu e păgân, dar nici măcar sfinții n-au fost religioși. Ei au fost convertitorii durerii. Eu sunt cea care le zicea povestea.”

Cândva, Soarele s-a îndrăgostit de o muritoare cu bujori în păr care nu se bucura de el ca restul muritorilor, ea înflorea zilnic, avea deja un foc în inimă și nu-l urmărea cu privirea cum făceau celelalte flori care-i aparțineau. Ea nu l-a iubit, nu a iubit, nu știa ce era iubirea și nu avea antidot pentru că nu se regăsea în nimic din ce o înconjura. A murit în lumina soarelui când avea doar 22 de ani, pur și simplu inima ei s-a oprit pentru că era încărcată cu un soi de iubire ce nu putea fi oferită. Era frumoasă când corpul ei mai avea căldură, dar rece era absolut splendidă. Nu moartea a făcut-o mai frumoasă, ci faptul că ea s-a contopit cu esența ei de gheață și frumusețea ei nu a mai fost omenească. Misterul muritoarei, sensibilitatea ei în fața vieții, zâmbetul ei angelic, privirea inocentă și moartea ei nefirească a făcut ca Soarele să cuprindă pământul de atunci până în prezent pentru a o căuta reîncarnată în alt corp, dar cu aceeași sfințenie caracteristică spiritului său.

Dar dacă n-ar fi fost frumoasă și sfântă? Dacă n-ar fi fost sensibilă? Poate ar fi fost o lună, poate o stea sau poate ar fi devenit ea un soare sau o nouă planetă. Sau poate ar fi fost doar fericită, în singurătatea ei. Ar fi simțit fericirea în confortul creat, în haosul din minte și în oglinda unde mai vedea doar singurul om dintotdeauna, pe care nu-l cunoaște, dar ar vrea să-l știe, măcar puțin.

Eu cred că moartea ei a fost un suicid făcut în șoaptă. Lumina ei a rămas vie, dar în plan fizic vrea să fie moartă, imună la simțire, la ceas de noapte târziu să-i dea oamenii o clipă să mai respire, în somnul de târzie se pun dorințe – ea ar vrea de la un nimeni o îmbrățișare. Coboar-o ca să se ridice, gropare!

Mereu ne întâlnim cu tot felul de oameni care se prezintă frumos și scot tot ce au mai bun din ei. Oameni care par triști, dar sunt de fapt doar inteligenți și lipsiți de încredere în viitor. Tot felul de oameni. Nu prea întâlnești oameni fericiți care ajung să nu mai fie în viață și mâine, de asta cred că sunt mulți oameni care nu mor din cauza bolilor, de fapt… nici nu cred în boli. Cred doar în suflet, în arta de a trăi cu iubire, în arta de a trăi în durere și că ei se sinucid zilnic, în șoaptă, cu ajutorul crucii pe care o cară. Inima s-ar opri dacă n-ar mai exista timp, iar timpul s-ar putea opri dacă am alege noi să se oprească. Oamenii ajung să moară făcând zilnic tentative de suicid și zâmbind morții.

Coboară-ne ca să ne ridicăm în Rai, gropare!

Autor, Mădălina DANCI
Studentă, Facultatea de Jurnalism
Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj – Napoca

 




CNDV-iști premiați la Centrul Nobilimii Române Maramureșene

Sâmbătă, 19 septembrie 2020, Inspectorul Școlar General al județului Maramureș, prof. dr. Anca – Minodora Costin Hendea, inspectorul școlar pentru istorie, prof. Marius Voinaghi și dna prof. Alina Trifoi, directorul Casei Corpului Didactic Maramureș, au participat la Centrul Documentar Expozițional al Nobilimii Române Maramureșene din Vișeu de Sus, la un triplu eveniment cultural: dezvelirea monumentului închinat Liviei Piso-Filipașcu, realizat de sculptorul Ioan Ladea; lansarea albumului „Livia Piso și arta ei scenografică” (Editura „Vremea”) și simpozionul „Corifei, apostoli, martiri ai nobilimii maramureșene: Găvrilă Iuga, Alexandru Filipașcu, Livia Piso-Filipașcu”. Au conferențiat: Acad. Ioan – Aurel Pop, Președintele Academiei Române, Acad. Emil Burzo, Președintele onor. al Filialei Cluj a Academiei Române, Acad. Alexandru Surdu, Președintele Secției de Filosofie și Teologie a Academiei Române, prof. dr. Radu Băltașiu, lect. univ dr. Ilie Gherheș, general dr. Alexandru Leordean, dr. Klara Gușeth, dr. Ovidiana Bulumac.

În cadrul simpozionului, organizat în condiții impecabile de siguranță, cu respectarea normelor sanitare de distanțare socială, au fost premiate cele mai bune șapte lucrări ale elevilor participanți la concursul „Ce știți despre marile personalități ale Maramureșului?”, organizat de Fundația „Ion și Livia Piso”, în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean Maramureș și Serviciul Județean al Arhivelor Naționale.

Toate eseurile elevilor premianți vor fi publicate într-un viitor volum omagial: „Sinteza realizată de Livia Piso-Filipașcu pentru cunoașterea și popularizarea trecutului Maramureșului istoric” – Dunca Maria (Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației); „Despre disidența anticomunistă din Maramureș” – Bolba Denisa (Colegiul Național „Vasile Lucaciu” Baia Mare); „Contribuția profesorului Alexandru Filipașcu la descoperirea trecutului istoric al Maramureșului” – Beșicuța Mihaela Paula (Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației); „Alexandru Filipașcu” – Berci Dorothea (Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației); „Contribuția profesorului Alexandru Filipașcu la redescoperirea trecutului istoric al Maramureșului” – Bot Minodora Aurelia (Liceul Teoretic ”Ioan Buteanu” Șomcuta Mare); „Dr. Găvrilă Iuga – personalitate marcantă a Maramureșului istoric” – Ileș Bianca (Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației); „Sinteza realizată de Livia Piso – Filipașcu pentru cunoașterea și popularizarea trecutului Maramureșului istoric” – Ștefan Dumitraș (Colegiul Național „Gheorghe Șincai” Baia Mare), lucrare prezentată în plen.

Inspectoratul Școlar Județean Maramureș

N.r. Elevii de la C. N. „Dragoș-Vodă” din Sighet au fost îndrumați de profesorii Claudia Dura și Marius Voinaghi și sunt membri ai Cercului de Istorie „Gemina”.




Culorile vieții (autor, Diana Nadir Ștefănescu)

Diana Nadir Ștefănescu

Viața este cea mai pură și complexă formă de artă. O operă abstractă al cărei autor este omul. Dispunem de o varietate de nuanțe din care suntem liberi să alegem ce tonuri vor predomina în conturarea „tabloului”. Fiecare moment constituie o tușă de pensulă, tușă ce va influența într-o oarecare măsură imaginea finală.

Inevitabil ajungem într-un punct în care culorile care ne animă existența își pierd din intensitate până ce ajung să dispară în totalitate, lăsând în urmă o imagine rece. Aceste culori nu se risipesc doar din jur, ci și din interiorul nostru, creând o graniță fină între înțelegerea și dușmănia dintre minte și suflet, două elemente principale ale omului, ființă spirituală. Acest „colaps” apare în momentul în care uităm de propria noastră persoană și neglijăm ceea ce simțim sau ne dorim, alegând să trăim pe ritmuri dictate de către influențele exterioare. Renunțăm, fără să ne dăm seama, la unele lucruri care par nesemnificative dar care pot evolua în așa măsură încât să aducă o schimbare pozitivă întregii noastre vieți. La baza acestor aspecte stă lipsa de curaj în a vedea dincolo de bariere.

Cu toate acestea, o acțiune, o persoană, un gest sau un cuvânt poate readuce brusc culorile în peisaj, în cele mai neașteptate momente. Atunci începe adevărata luptă. Lupta de a menține culorile vii când intervine frica de a nu pierde ceea ce ajunge să devină propria noastră realitate actuală. Acela este momentul în care ar trebui să realizăm că scopul principal al vieții noastre nu este să ne ridicăm la anumite standarde deja impuse. Dacă acea frică ajunge să pună stăpânire în totalitate pe noi, riscăm să uităm din nou că „tabloul” existenței noastre depinde doar de noi. Idealul utopic este de a renunța la tot ce înseamnă lucruri fizice și de a deveni lumină pură care nu ține cont decât de propria ei intensitate. O alternativă mai accesibilă ar fi să realizăm că nu ne putem aștepta să primim nimic fără să oferim ceva în schimb, de exemplu, să judecăm persoane și să aspirăm la a nu fi judecați.

Tabloul va prinde incontestabil contur în momentul în care vom realiza adevărata putere de influență pe care o avem asupra noastră și a tuturor lucrurilor din jurul nostru. Opera finală ne va dovedi negreșit că totul s-a întâmplat cu un anumit scop și ne va face să realizăm ce au însemnat de fapt culorile vieții.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
clasa a X-a,
Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța”, Cluj-Napoca




Vasile Gabriel Vouciuc, elevul – poet latinist, a mai adus un premiu CNDV – ului!

 

În luna mai a acestui an, Catedra de Filologie Clasică (Departamentul de Limbi și Literaturi Romanice, Clasice și Neogreacă) a Universității București alături de Societatea de Studii Clasice din România, a organizat o competiție interesantă și antrenantă pentru toți liceenii, Certamen Covidianum.

În cadrul acestei competiții (o compensare a faptului că, din cauza pandemiei, s-au anulat toate etapele naționale ale olimpiadelor) elevilor li s-a propus să scrie (într-o latină clasică) și să trimită versuri pentru cântecul Ameno al grupului ERA.

Cele mai bune 3 variante au fost răsplătite cu vouchere de 300, 200 respectiv 100 de lei pentru ca elevii să-și achiziționeze cărțile dorite.

De la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” din Sighet, a participat, obținând locul II la Certamen Covidianum, elevul Vasile Gabriel Vouciuc din clasa a IX-a E (acum clasa a X-a), care, în luna februarie a acestui an a obținut și locul I la etapa județeană a Olimpiadei de Limba Latină, calificându-se la națională (prof. coord. Brîndușa Oanța).

Când am aflat, în luna mai, de concursul Certamen Covidianum, am fost atras de ideea de a compune versuri, de a-mi valorifica cunoștințele de limbă latină și de a da o semnificație misterioasei piesei Ameno a grupului ERA, așadar m-am hotărât să răspund acestei provocări. Au urmat săptămâni în care, în viața mea cotidiană, dominată de școala online și de anxietatea provocată de pandemia de coronavirus, și-au făcut loc piesa Ameno și voința de a crea versuri precum marele poet roman, Ovidius.

Ideea care a stat la baza versurilor mele este una destul de actuală: nu avem nevoie să descoperim toate secretele lumii acesteia pentru a duce o viață bună, ci trebuie să ne lăsăm ghidați de iubire, de pace, de bunătate, de empatie și să fim noi înșine. De atât a fost nevoie, de o idee actuală, de un element pe care l-am considerat potrivit – soarele -, de cunoștințe de limbă latină și de puțină îndrumare de la dna prof. Brîndușa Oanță, pentru a compune Ameno, ameno, clamo, varianta mea de versuri pentru melodia Ameno, variantă care, după câteva luni de așteptare, a fost premiată de către juriul concursului „Certamen Covidianum”, spre marea mea onoare, cu premiul II. (Vasile Gabriel Vouciuc)

Iată și versurile:

Ameno, ameno, clamo

Fulgeo
Veritatem quaero
Quaero
Quae magna secreta
In nostro mundo celant?
Fulgeo, fulgemus

Ameno, ameno, clamo
Sol fulget, sol imperat
Pax vincet, amor vincet
Ameno, ameno, clamo

Scio
Responsum scio
Scio
Pacem et amorem
Homines et splendorem
Scio, scimus

Ameno, ameno, clamo
Sol fulget, sol imperat
Pax vincet, amor vincet
Ameno, ameno, clamo

Ameno, ameno, clamo
Sol fulget, sol imperat
Pax vincet, amor vincet
Ameno, ameno, clamamus
(Vasile Gabriel Vouciuc)

Felicitări, Vasile Gabriel, Per aspera ad astra!
Colegiul Național „Dragoș-Vodă” din Sighet are asigurată continuitatea spiritului latinist care a consolidat valoarea celei mai importante instituții de învățământ din orașul nostru, cu o istorie de peste un secol!

Salut, Sighet!

 




#BOOVIE – CNDV-iștii, mari cititori, mari actori!

Gabriela Mich

Carte vs. Film…. Ce aș putea alege?
Film vs. Carte….. Cum aș putea alege?
Carte+Film = BOOVIE

CE ESTE BOOVIE?

Boovie este un festival-concurs de book-trailere (organizat de Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret” Focșani – profesor Carmen Ion – și Asociația Grow Up Project Focșani) care oferă participanților o formă de instruire bazată pe dezvoltare personală și mijloace nonformale: citire, actorie, scriere creativă, montare-editare video, cinematografie.

DE CE?

Scopul concursului constă în motivarea elevilor să citească în mod conștient prin realizarea unui book-trailer care să surprindă esența unor romane reprezentative pentru viața adolescentului din toate timpurile și din toate zonele lumii. Cultivarea interesului pentru lectură, dezvoltarea empatiei și a capacității de lucru în echipă, crearea unei viziuni multiculturale sunt câteva dintre obiectivele acestui festival.

PENTRU CINE?

Pentru toți elevii din ciclul gimnazial/ liceal ce iubesc filmul, cartea…. arta.
Pentru toți elevii creativi, pasionați, dornici de a cunoaște și  de a face.
Pentru mine, pentru tine, pentru noi – echipa CLUBUL NORDIC DESTINAT VIZIONARILOR (CNDV).

Totul  a început cu o extraordinară profesoară  vizionară, iubitoare de lectură, film și viață. Cum 1 e un număr prea mic pentru a atinge măreția, s-a format o echipă de 11 tineri.

Cele 11 lebede (așa cum ar spune Augustina – personajul principal al romanului Pelinul Negru) sunt:

  1. Mich Gabriela-Maria, clasa a XII-a A, CNDV (lider, regizor, scenarist, narator);
  2. Semeniuc Raisa-Mirela, clasa a XII-a A, CNDV (actor, scenarist);
  3. Grad Andrada- Lacrima, clasa a XII-a F, CNDV (actor, scenarist);
  4. Rednic Mădălina, clasa a XII-a F, CNDV (actor);
  5. Beșicuță Mihaela, clasa a XII-a F, CNDV (actor);
  6. Pop Andreea, clasa a X-a F, CNDV (actor);
  7. Pop Alina, clasa a X-a F, CNDV (actor);
  8. Chindriș Antonia, clasa a XI-a E, CNDV (actor, machiaj);
  9. Boroica Denisa, clasa a XI-a B, CNDV (actor, operator cameră video);
  10. Vișovan Aurel, clasa a XII-a B, CNDV (actor);
  11. Babotă Sebastian, clasa a XI-a B, CNDV (operator cameră video, montaj audio-video).

Alături de profesoarele coordonatoare, Brîndușa Oanță și Otilia Chindriș, experiența nu putea fi altfel decât minunată.

Emotivi, cu rețineri, oarecum sceptici, curioși, creativi, inteligenți, începând cu 31 ianuarie am format o echipă.  Alegerea cărții, discuții, dezbateri aprinse, idei, creativitate, mai multe idei, crearea scenariului, repartizarea rolurilor, învățarea replicilor, filmare, stres, oboseală,  cadre peste cadre, zâmbete, scurtă pauză și din nou la treabă. Mai cu stângăcie, neîncredere, cu sau fără comunicare, dar cu dorința arzătoare de a fi parte din Boovie ediția a V-a,  a apărut  și rezultatul final: book-trailer-ul romanului Pelinul Negru.

Pandemia COVID-19 părea să încurce planurile celor 69 de echipe, dar ce nu știa virusul e că nu avea cum să oprească  echipa de organizatori. Când vrei ceva, poți! Am trecut prin: Aplicația Boovie; Mentori și întâlniri online; Book-trailere trimise; Organizatori dedicați ce strălucesc în momentele de Tutuană, deoarece au  știut să depășească momentele de Drugă!

Astfel, finala Boovie 2020 a început. În perioada 28-30 august, deși zilele au avut gust a dor de Focșani, ne-am putut bucura de festivalul Boovie doar la noi acasă.

CARE A FOST REZULTATUL?

Mii de informații aflate, deschiderea unor noi orizonturi spre cinematografie, romane, cultură  și  MENȚIUNE pentru echipa CLUBUL NORDIC DESTINAT VIZIONARILOR. Pentru noi, experiența Boovie nu s-a terminat! Purtăm în suflet fiecare moment trăit până anul  viitor când o vom lua de  la capăt mult mai pregătiți, mai adaptabili, mai disponibili și comunicativi.

CE PUTEȚI FACE VOI?

Să credeți în noi, să ne sfătuiți, să ne ajutați să putem zbura!!! Iar dacă credeți suficient în noi, vă invit să votați echipa CLUBUL NORDIC DESTINAT VIZIONARILOR pe canalul de youtube BOOVIE (nu uitați să dați mai întâi subscribe/abonează-te canalului Boovie)!

CE ÎNSEAMNĂ BOOVIE PENTRU NOI?

Pentru mine, Boovie înseamnă acceptare, disponibilitate, dorință, dăruire, implicare, creativitate și, bineînțeles, carte. Boovie e asemenea unei păpuși Matrioska: cu cât descoperi despre ce e vorba, cu atât te pasionează mai mult; cu cât te pasionează mai mult, cu atât te implici mai mult, iar la final vezi cât de mult ai evoluat ca  scenograf, regizor, scenarist, dar mai ales ca persoană. Sunt mai mult decât recunoscătoare cadrelor didactice și organizatorilor Boovie pentru că au crezut și cred în continuare în elevi care, deși greșesc, nu sunt o greșeală.  Zilele pe care le-am petrecut lucrând la book-trailer sunt zile de neuitat, pentru că Boovie e MINUNAT! (n.r. Gabriela Mich)

***
Cum a început totul?! Îmi aduc aminte de ziua în care una dintre prietenele mele a venit visătoare cu propunerea de-a participa la un concurs, despre care, atunci, nu știam nimic. Nici măcar cum avea la final să mă transforme, să-mi ofere șansa să mă descopăr pe mine, să învăț că unele prietenii indiferent de obstacolele pe care le întâlnești rămân pe viață. Mi-a arătat că, uneori, ai nevoie doar de câteva persoane care să creadă orbește în tine, și că un grup restrâns de necunoscuți care devin prieteni, dornici de aventură și care cred cu tărie în potențialul lor, pot face lucruri minunate. Boovie nu a fost pentru mine o competiție. Boovie a fost mai mult de atât. A fost despre modul cum încerci și improvizezi pentru a te descurca chiar și atunci când treburile o iau razna. A fost despre dorința de a face lucrurile cum poți mai bine chiar dacă ai certitudinea că nu o să iasă totul ca la carte. Boovie a fost despre vise care devin realitate. Despre necunoscuți care devin cei mai buni prieteni. Despre cadre didactice care îți oferă aripi pentru a reuși. Pentru aceasta și pentru încă o mie de motive vreau să le mulțumesc!❤ Alături de echipa Clubul Nordic Destinat Vizionarilor (CNDV)  am înțeles că de cele mai multe ori obstacolele pălesc si devin mici în fața dorinței și că împreună puterea noastră crește pentru a face lucruri minunate. (Grad Andrada)

***
Sincer, Boovie a fost un proiect pe care l-am privit inițial cu scepticism, nefiind un cititor înrăit… Dar odată cu citirea cărții și alegerea temei trailer-ului, am ajuns să realizez cât de major poate fi acest proiect pentru percepția tineretului românesc în ceea ce privește producția de filme/trailere, al conținutului de calitate pe Youtube etc. Scopul educației copiilor este de a le explora inteligențele, de la cele matematice, la cele muzicale și practice, iar Boovie este un explorator al inteligenței artistice și de creație. Sunt sigur că Boovie va descoperi (asta bineînțeles, explorând perseverent) următorii regizori, producători, actori, scenariști și cameramani! (Vișovan Aurel)

***
Boovie este un vis împlinit. Personal, cred că proiectele de genul acesta ar trebuie promovate mai mult. Eliberează creativitatea elevilor de liceu cărora li se spune, din păcate, din ce în ce mai rar să fie creativi. (Semeniuc Raisa)

***
Până  la începutul acestui an, probabil ar fi însemnat un alt festival de care nu știu prea multe, o știre la televizor sau poate n-ar fi însemnat nimic. Acum înseamnă mândrie pentru ce am reușit toți să facem împreună și înseamnă oameni faini fără de care Boovie n-ar fi însemnat nimic acum pentru mine. (Beșicuță Mihaela)

***

3 cuvinte care să descrie Boovie

Din persepectiva de lider al echipei voi spune doar un cuvânt: ECHIPĂ! Când spui Boovie, spui Echipă! Oare o echipă fără oameni maturi, perseverenți, creativi, adaptabili, comunicativi, responsabili, disciplinați, entuziasmați, dedicați, altruiști, s-ar mai putea numi echipă? (n.r. Gabriela Mich)

Lectură, Creativitate, Echipă. (Semeniuc  Raisa)

Cel mai probabil, dacă aș căuta aș găsi mult, dar mult mai multe cuvinte. Totuși, având în vedere că mi se cer doar trei  o să încep cu MATURITATE, o să continui cu PERSEVERENȚA și,  cel mai potrivit cuvânt pentru a încheia, cred că  este AJUTOR. Avem nevoie de maturitate pentru a pune la punct toate „mărunțișurile”, avem nevoie de perseverență pentru a le pune în aplicare și a crea ceva tangibil și  mulțumitor și avem, de asemenea, nevoie de ajutor unul din partea celuilalt pentru a putea modela un întreg. (Beșicuță  Mihaela)

***

CE AM ÎNVĂȚAT DIN ACEASTĂ EXPERIENȚĂ?

  1. Oricine poate alege să fie un om bun de echipă!
  2. A coopera nu înseamnă neapărat a colabora.
  3. Una e să crezi în ceea ce faci și alta e să îți iei angajamentul.
  4. E important să te oprești când ai terminat, nu când ai obosit.
  5. Gestionează-ți timpul!
  6. Să nu spun niciodată NU  vreunei șanse ce m-ar ajuta să mă dezvolt ca persoană. (n.r. Gabriela Mich)

***

Un proiect de calitate cere implicare, timp și răbdare. Și dacă  ai oameni deschiși și creativi alături de tine, rezultatul te poate uimi. (Semeniuc Raisa)

***
Pentru început, Boovie m-a ajutat destul de mult să-mi îmbunătățesc talentul actoricesc. Am avut ocazia de a cunoaște mai bine echipa, am învățat o mulțime de lucruri benefice de la ea. Fiecare moment de pe „platourile de filmare” ne-a apropiat și m-a făcut să înțeleg că dacă suntem uniți, totul e posibil. Găsind idei împreună, dezvoltăm o altă formă de creativitate. Să fii actor, nu este ușor. Ca să profesezi, e nevoie de multă muncă și susținere. Mi-am dat seama că elementele cheie sunt încrederea, echilibrul, pasiunea și agerimea pentru a intra în pielea personajului. Da, naturalețea e importantă în jocul actoricesc, dar dacă vom combina toate elementele, va ieși cu siguranță ceva frumos.  Așadar, aștept cu nerăbdare noile experiențe pe care mi le va pregăti Boovie! (Pop Alina)

***
Cum ar trebui să fie munca în echipă. M-a surprins atât de plăcut cum fiecare din noi aveam câte ceva de făcut și toți eram indispensabili unii pentru alții. (Beșicuță Mihaela)

Depășiți-vă limitele! Citiți mereu, tot ce vă pică în mână și distingeți binele de rău! Imaginați-vă cum ar fi să regizați un film, creați-vă o echipă și începeți munca. Fixați-vă drept scop scrierea unei cărți, alergarea la un maraton, scrierea unei melodii, combinați diferite pasiuni  și lista poate continua la nesfârșit! Ieșiți din zona de confort, deoarece puteți! Creați-vă un plan, pregătiți-vă pentru acțiune, fiți altruiști, tenace, dedicați, încrezători, dornici de a învăța și de a face totul mai bine! Nu uitați, pentru a termina primul  o competiție, trebuie să o termini! Iar competiția poate fi chiar cu tine!

        Așa că….. LET’S BOOVIE! Hai să punem țara la cale indiferent de domeniu!

Gabriela MICH
(lider, regizor, scenarist, narator… elevă)
Clubul Nordic Destinat Vizionarilor

P.A. (post articol) în loc de P.S.: Deși articolul spune totul și este „lămuritor” pentru toată lumea, nu m-am putut abține să nu intervin și eu în a aprecia această echipă (în care, de data asta, ei au fost profesorii) cu nota…. 10!!! În competiția națională am obținut mențiune, dar experiența și comunicarea au fost de locul I! Felicitări, Vizionarilor! Felicitări, BOOVIE! (prof. Brîndușa Oanță)




Mai mult (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

S-a trezit, pentru a nu știu câta dimineață cu nasul complet înfundat, ca și cum ar fi fost răcită deși știa aproape cu siguranță că nu este. Iar mă simt nașpa în propria mea viață, și-a spus. De multe ori se întâmpla să fie luată prin surprindere de propriul ei corp. Ca și cum ar avea o ținere de minte personală și ceea ce și-ar aminti ar fi că nu-i place de el în camera gri cu perdeluțe crem care probabil ar trebui spălate mai des. Nu-i place să fie frig atunci când se dă jos din pat și caută prin dulapuri cafeaua, atunci când trebuie să se spele în baia rece și să se îmbrace cu aceleași haine pentru a merge la un serviciu necesar și în același timp inutil.

Nu a fost tot timpul așa dar oamenii își doresc diverse lucruri și cad în numeroase capcane. Viața te învârte cu 180 de grade și te întoarce rapid cu capul în jos, zicea bunicu-său și poate știa el ceva. Cine ar fi crezut că vor ajunge în situația asta, totul mergea bine până când au scăpat hățurile și el…. Nu are rost să-și mai aducă aminte, oricum e trecut, nu mai poate fi schimbat și își face mai mult rău bătând aceleași drumuri cunoscute prin mintea ei.

A ieșit din scară proptindu-se cu șoldul drept în ușa cu arc care se închide singură și docilă în urma ei. Aerul transparent era ușor de inspirat. Intra în plămâni fără dificultate, ca un fuior invizibil și binefăcător al unei zâne bune. Era ziua ei liberă și totul în jur i se părea emoționant, ca unui copil care așteaptă și nu așteaptă prima zi de școală. Copacii din curtea învecinată blocului aveau mugurii pregătiți să-și descopere albul sau rozul sau galbenul, pământul respira umed și verde iar oamenii închideau cuminți ochii pe bănci la soarele de martie. O așteptau Carla și ceilalți, era în întârziere, știa asta, dar totuși nu s-a putut abține și a rămas câteva minute nemișcată, visătoare, cu impresia că totul se putea opri câteva clipe dacă se oprea și ea.

– Ia dă-te la o parte că nu poate nimeni intra în scară! auzi o voce feminină răgușită probabil de la prea mult tutun.

Deschise repede ochii sau poate mai întâi se mișcă din loc, încetinită de revenirea simțurilor.

– Scuze, reuși să articuleze după vreo 20 de secunde, timp în care femeia cu părul mov și cu o plasă voluminoasă deschise ușa de la scară vorbind cu ea sau nu.

– Ce ți-e și cu fițele tineretului din ziua de azi! Parcă vor fi tot timpul tineri și frumoși! În loc de muncească stau în drumul oamenilor, mai auzi înainte să se închidă ușa.

Sâmbătă, sfârșit de martie. Azi nu merge la fabrică, e liberă și tocmai azi, după 5 zile de trezit la ora 5 și alergat cu ochii pe jumătate închiși la stația de autobuz se găsește cineva să-i facă observație că nu muncește și că este prea tânără, mda, fain să ai 30 de ani, să te doară diverse chestii, să suferi de insomnie 6 nopți din 7 și să ți se arunce în față, în singura zi cât de cât bună, că nu muncești cât ar trebui. S-a întors cât ai clipi, nici nu apucase vecina cu părul proaspăt vopsit cu violet de gențiană să închidă ușa. Din două salturi a fost lângă ea făcând-o aproape să scape plasa de spaimă.

– Ce ați spus? Credeți că știți mai bine ca mine ce se întâmplă în viața mea? Ce dracu ați vrea să fac sâmbătă dimineața? Să bat la ușa fabricii să mă primească și azi la lucru? Să fac șnițele toată dimineața? Să mut mobilele prin casă sau să îmi găsesc o mătușă care stă la casă și să-i sap grădina? Fir-ar să fie de treabă! și dădu cu pumnul în ușă mai tare decât ar fi intenționat.

Vecina cu părul mov nu a mai spus nimic ba chiar a luat-o la picior pe scări în sus, cam speriată de izbucnire și tot uitându-se în urmă, să nu o apuce ceva pe nebună.

Nebuna, căreia lumea îi spunea Aura, lăsă moale ușa să se închidă și se întristă. A fost dură și de acum înainte, când se va întâlni cu vecina pe scara blocului sau în oraș va simți aceeași rușine de a fi fost prea temperamentală, de a fi spus lucruri care i-au scăpat de nesomn, de tristețe, de singurătate, de suprasolicitare. O obosea groaznic viața din cartier, ar fi vrut să fie oriunde altundeva. A grăbit pasul uitând de primăvară, soare și aer, pregătindu-și o mască chirurgicală albastră pe care o mai purtase și ieri. Carla o aștepta deja lângă librărie.

– Hai odată, iar întârziem, te-am sunat de cinșpe ori, unde dracu îți ții telefonul?

Fir-ar. Și-a uitat telefonul.

– Carla, te rog să nu strigi, și-așa părea o dimineață bună dar nu prea este.
– Dar ce s-a întâmplat? se calmă Carla brusc.
– Hai să mergem. Întârziem mult?
– Eu te-am așteptat vreo 20 de minute.
– Așa de mult? Vai, îmi pare rău.
– Hai să uităm și să ne grăbim, ne așteaptă ceilalți, cu siguranță au băut deja două cafele.
– Mor și eu după una.

Au grăbit pasul. Oamenii erau mai numeroși decât de obicei și unii purtau măști, se anunța un nou virus, altul, diferit de ultimele două, Covid 19 și Covid 20. Unii refuzau cu încăpățânare să le poarte, sătui deja de situație, parcă o dată la doi-trei ani se repeta aceeași teroare. Mulți nu credeau că se moare din asta deși cimitirele erau pline. Făceau cumpărături și se opreau circumspecți pe trotuare, câte doi sau trei dezvoltând teorii ale conspirației și îndepărtându-se brusc unul de altul după câteva minute bune de socializare. Carla spunea că lumea se va schimba, de data asta chiar se va întâmpla, deși tot asta spusese în ultimii ani și nu se schimbase nimic, zicea că a treia oară e cu noroc dacă se poate spune asta. În primele două cazuri, după ce trecuse pericolul și se descoperise un vaccin, toată lumea se purtase ca și cum virusul nu ar fi existat niciodată. Aura o privea în tăcere când spunea asta, cel mult o maimuțărea puțin și începeau amândouă să râdă. Ele își purtau cuminți măștile, deveniseră un accesoriu obligatoriu pe care îl regăseau în orice geantă și în mai toate buzunarele.

Era o perioadă ciudată, oricum, nu că pentru Aura ar fi existat perioade foarte normale. Nu că ea s-ar fi simțit foarte normală. Și tot ce se întâmpla în ultima vreme îi dovedea asta. Călin. Fabrica. Ceilalți. Avea din ce în ce mai mult impresia că tatăl ei avea dreptate când spunea că infernul sunt ceilalți. Tatăl ei citea mult, fusese profesor universitar, pe urmă nu a mai fost nimic pentru că a făcut infarct cu 2 zile înainte de pensionare. Și nu orice fel de profesor. Unul bun. Ea în schimb se dădea repede bătută, așa credeau toți. O enerva amintirea lui, o enervau teoriile pe care le avea, o enerva de fapt toată familia ei, cu toate mătușile care știau mai bine, cu frații ei care reușiseră în viață și o priveau superior.

– … așa tâmpiți? Tu ce crezi?
– Cine?
– Iar nu mă asculți! Că vorbesc cu tine sau singură pe stradă e același lucru! Ai mai fost la cimitir?
– Normal.
– În curând nu vei mai putea ieși din casă, trebuie să te dezobișnuiești. Morții cu morții.
– Auzi, vrei să termini cu asta? Am avut o săptămână de coșmar. Și în plus, măștile asta, de vreo 5 ani tot le purtăm, e mai rău de fiecare dată dar nu ne dăm bătuți, ca niște Sisifi vrednici de milă. Apropo, mie îmi face coșuri.
– Asta e, nu se vede când mor de râs de unii cât sunt de fraieri, zise Carla de sub mască. Dar nu schimba subiectul, dear. La ce i-a folosit lui Călin că s-a spetit muncind?
– Mie la ce-mi folosește că m-am lăsat de școală pe ultima sută de metri și lucrez într-o fucking fabrică? Mă lași cu prostiile? Iar el a murit pentru că așa a ales.
– Călin nu dădea niciun semn că ceva este în neregulă cu el, să nu cumva să te mai învinovățești, ai făcut-o destul! Și o să vezi tu, Aura, lumea se schimbă în sfârșit, mâine nu va mai fi la fel.
– Nu mai e nici azi la fel. Carla, nu cred să mai rezist în apartament, am vândut casa să-i plătesc datoriile și tot sunt până în gât. Singura diferență este că stau într-un loc pe care îl urăsc.

Nu poți rezista să nu-ți dorești mai mult. Oricât și orice ai avea. Dopamina spune mereu mai mult. Iar tu nu ești în poziția în care ai putea să o ignori, își zise Aura. Așa a fost cu Călin, așa e cu toată lumea. După prima cafea a mai vrut una pentru a prelungi senzația de câteva secunde că e o cafea ideală, destul de dulce, destul de fierbinte, apoi se răcește, devine călduță și dacă o lași, chiar rece, ca o femeie superbă care e așa până se demachiază, își dă joc peruca și implanturile. Apoi au mai stat și au povestit până i s-a făcut somn de tot și s-a gândit că nu are nici un sens, cafeaua e călâie și dulceagă, ceilalți vorbesc de planeta care își va cere dreptul ei, de liniște și nepoluare, toată lumea prevestește din nou vremuri dure. De parcă până acum au fost calme și bune.

– Vreau să reiau școala de asistenți pe care am întrerupt-o la un moment dat.

Nu și-a programat să spună asta, nici nu era prea sigură că așa va face, dar nu mai putea da înapoi. A obținut o liniște totală, parcă și muzica din cafenea s-a întrerupt un moment.

– Așa zici tu? a luat-o peste picior Augustin care era asistent. Întrerupt? Ai făcut-o pe toată, fiecare curs, fiecare oră de practică, fiecare examen, examenele finale, practica finală, examenul scris. Apoi nu te-ai prezentat la licență.
– Mda, așa o fi. Ideea e că vreau să o termin, îmi bag picioarele în ea de fabrică și trezitul la 5 în fiecare zi. Mă termină.
– Vin vremuri aiurea, a zis și Doina, profesoară de biologie la un liceu din oraș. Eu în locul tău nu aș face acum schimbarea. Virusul vine către țara noastră, e o chestiune de timp. Iar va fi jale.
– Eu cred că te înșeli, spuse Țocu, cel mai fioros ca înfățișare dintre toți dar de fapt cel mai sentimental. E departe toată nebunia, din America până la noi mai are un ocean de traversat și apoi americanii vor descoperi rapid un vaccin. Nu va mai fi cazul să ne stresăm, eu nici nu înțeleg de ce purtați iar măști.
– Tu vorbești serios?! Dar cu celelalte două virusuri cum a fost? s-a rățoit Doina la el. Și să nu mă iei cu teorii ale conspirației, am văzut oameni care chiar au murit, și Călin a văzut mulți, prea mulți, întreab-o pe Aura.
– Nu mă întreba, a muncit ca orbul, aproape nu ne mai întâlneam, cred că ar fi avut nevoie de un psiholog, de fapt sunt sigură, cretinii dracului, au văzut că medicii erau terminați, credeau cumva că sunt mașinării? A clacat, a clacat iar eu nu am văzut asta, ocupată cu școala mea și cu manichiură, coafor, toate prostiile astea, vai, cum am putut? Și începu să plângă de-a binelea.
– Aura, nu te mai gândi, termină școala aia dacă asta vrei, noi te ajutăm, suntem prietenii tăi, i-a spus blând Carla nepăsându-i de lume și strângând-o în brațe.
– Nu puteam gândi, zău dacă puteam. Dacă gândeam, apăreau întrebări și îl revedeam pe Călin cu ochii deschiși în vana plină parcă de suc de roșii. Eu credeam că e ok dar el nu era deloc ok. Și-a tăiat venele și m-a lăsat cu o căruță de datorii. Și în plus nici nu cred că știa ce pariază, făcea asta doar ca să nu se mai gândească la toți oamenii care mureau sub ochii lui.

Nimeni nu a mai spus nimic. Era prima dată după un an când Aura vorbea despre asta. Covid 20 fusese mult mai dur decât Covid 19. După înmormântare toți au încercat să o ajute dar ea nu prea îi lăsa, nu răspundea la telefon, nici la ușă, se ferea de toată lumea. A vândut casa, a plătit mare parte din datorii, și-a închiriat un apartament și s-a angajat la fabrică. S-a schimbat. Din tipa fardată, veselă și aranjată tot timpul, cu rochii vaporoase, pantofi cu toc și genți multicolore s-a transformat într-o femeie cu vârsta incertă care poartă aceeași pereche de blugi și teniși, părul prins cu un elastic și mâinile cu unghii roase până la carne. Ea s-a schimbat cu siguranță dar lumea părea la fel, cu aceleași reguli nescrise, aceleași apucături, aceleași metehne, ca un uriaș cu vreo zece miliarde de personalități diferite dar formând totuși același colos care nu se schimbă niciodată.

S-a întâlnit cu Augustin după câteva luni în care situația devenise critică, se înmulțeau cazurile de infectare, acum se numea Covid 21 și ataca în primul rând rinichii urmând și celelalte organe.

– Ei, zise el transparent de oboseală, am auzit că muncești pe rupte.
– Da, e mai bine să fiu asistentă decât muncitoare în fabrică.
– Cum mai bine? E iadul în spitale.
– Da, este, dar măcar sunt acolo până cad de oboseală, dorm pe unde apuc, un somn fără vise, de piatră. Nu mă mai gândesc la nimic, nu mă mai doare nimic, nu mai am probleme de respirație, nu mă mai trezesc cu nasul înfundat. Mă rog doar să nu mă îmbolnăvesc, să pot s-o duc așa cât mai mult, până la capăt.
– Nu știu unde e capătul. Și la mine e jale, mai ceva ca la Spitalul Sfântul Spiridon, am înțeles că totuși sunteți mai bine organizați. Și de acum înainte vine greul. Nu am mai dormit de 48 de ore dar știi ce mi-aș dori cel mai mult acum?
– Să dormi? zâmbi ea printre cearcăne.
– Pffff, cred că mai rezist. Aș vrea să petrec o zi pe plajă, undeva la o mare unde nu are nevoie nimeni de mască, unde copiii fac castele de nisip pe plajă și câinii lor aleargă după bețe aruncate aiurea. Aș vrea să beau o halbă rece după o baie în valuri, să mă întind pe un prosop direct pe nisip și abia apoi să dorm.
– O lume normală. Când a fost asta? Eu nu mai țin minte. Cafeaua aia de acum câteva luni pare lucrul cel mai aproape de normalitate.

S-au despărțit fără să se salute, ca și cum nu ar mai fi avut energie pentru un lucru atât de superfluu, siluete obosite fără griji mici, doar cu griji mari, Sisifi îndurând trecerea zilelor fără să se plângă prea mult, stăpâni pe propria lor viață, fericiți în tristețea lor nemărginită.

Crina VOINAGHI

sursă foto: bittv.info




Planuri pentru trecut… (autor, Vasile Gabriel Vouciuc)

Vasile Gabriel Vouciuc

Trecutul nu se lasă ușor uitat, ci prinde rădăcini adânci în sufletul unei persoane, și nu ezită să mai bântuie din când în când, readucând la viață atât amintiri plăcute, dar mai ales dezamăgiri, regrete, dureri. Acesta este unul dintre principalele defecte ale trecutului (ale celui personal, căci cel istoric se lasă, din păcate, foarte ușor uitat). Celălalt defect ar fi acela că nu poate fi schimbat. Auzind însă de atâtea ori pleonasmul „planuri pentru viitor”, mi-am pus întrebarea: oare nu am putea face și „planuri pentru trecut”? Iar dacă am putea, ar fi în interesul nostru să schimbăm ceea ce s-a întâmplat deja?

Ce este de fapt trecutul? Trecutul reprezintă distanță deja parcursă din lungul și imprevizibilul drum al vieții. Dacă zăbovim și revenim, riscăm să nu mai ajungem cu bine la destinație. Trecutul reprezintă punctele deja bifate de pe o uriașă listă de cumpărături pentru supermarketul virtuților. În momentul în care cumpărăm ceva ce avem deja în coș, nu ne mai rămân bani pentru celelalte produse necesare. Trecutul reprezintă petalele deja căzute ale unui trandafir roșu și nobil, care este viață noastră. Dacă ne uităm doar la petalele ofilite, și nu la cele încă vii, nu vom mai observa frumusețea florii.

Trecutul trebuie să rămână trecut, pentru că trecutul nu cuprinde doar timpul scurs până într-un anumit punct, ci și sentimentele, gândurile, bucuriile și supărările, luptele interioare sau exterioare, deciziile bune sau rele, care au schimbat viziunea noastră asupra lumii și care ne-au făcut cine suntem acum. Iar noi nu trebuie să rămânem la stadiul de acum, ci să evoluăm în permanență, să răspundem cu entuziasm la noile provocări pe care ni le dă viața zi de zi. Așa cum zicea Albert Einstein, „Viața e ca mersul pe bicicletă: ca să-ți menții echilibrul, trebuie să te miști în permanență”. Dacă ne uităm tot timpul peste umăr, ne imaginăm că am putea schimba ceea ce am făcut sau am spus, retrăim toate momentele grele, ne lăsăm stăpâniți de regrete, atunci viața va trece pe lângă noi, iar tot ce ne va rămâne vor fi părerile de rău și gândurile reexaminate de sute de ori.

Totuși, trecutul ne este prieten sau dușman? Trecutul poate readuce la viață momentele dificile, amintirile dureroase, oprindu-ne din a merge mai departe pe drumul vieții. Sau, trecutul ne poate învăța lecții importante, ne poate face mai puternici, ne poate arăta că uneori trebuie să pierdem ceva pentru a câstiga altceva mai bun în schimb. Depinde doar de noi dacă facem pace cu trecutul sau dacă îl lăsăm să ne controleze. Depinde doar de noi dacă realizăm cât de benefice au fost toate „bunele și relele” prin care am trecut sau dacă alegem să ne plângem de greutățile întâmpinate. Depinde de noi dacă acceptăm ceea ce ne da viață și mergem tot timpul înainte, sau dacă ne dăm bătuți după prima bătălie pierdută.

Nu putem schimba trecutul, dar am putea schimba felul în care îl percepem, ne-am putea schimba pe noi înșine, dacă am vedea partea bună în orice încercare, ușoară sau dificilă, pe care ne-o dă viață, și dacă am înceta să ne mai facem „planuri pentru trecut”.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: www.gettyimages.com/photos/uccia_photography

 




PoetikS – Anastasia Herbil

Anastasia Herbil

Cana violet

parcă nu-i convine linguriței
să se dezlipească
de dulceața albului
în abisul fierbinte de cafea

plutește abur
cu gust de apusuri de soare
și strânsoare de mână

se topesc inimile noastre
într-un întuneric colorat
amestecat cu lapte
se topesc despărțite
înstrăinate de ceva timp

dimineața mi-e alinare
și se scufundă tăcută
în cana mea
atinsă de liliac

*****

Exil

mestec nimicul
în aroma sa de negru
și în mirosul său de alb

se răsfrânge prăpastia
sub tălpile mele goale

aș vrea să cred
că nimicul e dulce
cu un vag gust de scorțișoară
în acest fel
îmi pot lăsa gândurile
să alerge spre tine

ai fost alungat
și deși ești captiv
în cel mai întunecat cotlon al temniței
razele tale iluminează cărarea

dacă fac vreo greșeală
mă rătăcesc
și ajung din nou la tine

Anastasia HERBIL
Clasa a IX-a
CNDV




Dimineața (autor, Luminița Colopelnic)

prof. Luminița Colopelnic

Sunt două luni de când Violeta m-a părăsit, dar, în fiecare dimineață, pentru câteva clipe, mă lasă să mă bucur că sunt mama ei. Nici nu am deschis bine ochii și deja năvălește în dormitor, face o piruetă, îmi zâmbește ca o școlăriță la spectacol și așteaptă o reacție. Observ că o altă bluză normală de-a mea a fost transformată într-una trendy: cu mâneci neașteptat de lungi și atât de scurtă în talie încât lasă buricul să tragă cu ochiul la lumea de dincolo de bumbac. Trec câteva secunde bune până să realizez că s-a tuns scurt. Îmi vine să plâng, nici nu știu dacă după frumosul ei păr castaniu, care-i cădea pe spate în valuri bogate sau pentru că sunt pusă în fața faptului împlinit, fără drept de a interveni, de a schimba, ca de atâtea ori în trecut, mersul lucrurilor. Dar e atâta aur în ochii ei căprui și a mânuit atât de bine foarfecele încât mă ridic din pat, o iau în brațe și îi confirm că îi stă foarte bine. Apoi mă cufund în rugăciune.

Camera ei e neschimbată. Cu jaluzelele trase, într-un semi-întuneric cu luciri de ametist, din tavanul alb atârnă fluturi mov de hârtie pe care îi confecționase în ziua morții sale. Dulapurile sunt atât de goale încât mă rănesc. Tocmai își donase o mare parte din haine în cadrul unui proiect de voluntariat. Patul destinat ei și prietenelor rămase peste noapte, lipit de perete, are în partea opusă două perne mari care aveau misiunea de a o descuraja în aventurile ei de somnambulă. Spre liniștea noastră, începeau să se rărească. Plictisit și solitar, pe etajera ce se întinde de-a lungul patului, cel mai nou prieten, un laptop de ultimă generație, primise numele artistului preferat din Hollywood Undead: Danny. Totul e aranjat, ascuns privirii, doar masa de toaletă e doldora de produse cosmetice pe care s-a așezat un praf dureros. Mă așez pe scaunul din fața biroului în formă de pian, iau de pe spătarul lui pijamaua galbenă, martora ultimului nostru Halloween petrecut pe stradă până la miezul nopții, o strâng la piept pentru a nu știu câta oară și mirosul de iasomie îmi pătrunde în nări și în ochii ce par un izvor nesecat. Mă așez pe patul ei și plâng până adorm.

Violeta îmi zâmbește din spatele șevaletului așezat pe holul de la etaj, sub velux. Toată strălucirea zilei e acolo, pe pânză. Tabloul cu restaurantul în formă de corabie de la malul apei e aproape gata. Îmi recunosc pălăria albă cu o floare albastră și pe puștoaica ce soarbe limonada cu umbreluță. La amintirea primei Irish coffee mă pufnește un râs amar. Suna atât de bine și de nou! Chelnerul, mirat în mod vădit de comanda mea la o oră atât de matinală, a preferat să mă creadă mahmură decât să-mi subestimeze cunoștințele, iar Violeta, văzându-mi dezamăgirea, mi-a întins paharul ei. De la distanță, chelnerul, pe ecusonul căruia scria Visarion, zâmbea discret. Prin gesturile de o eleganță desăvârșită, părea desprins dintr-o altă epocă, întocmai ca personajele din romanele mele. Aș putea sta ore întregi în fața șevaletului și să mă răsfăț precum tânăra lui Rubens servită de satir cu cele mai rafinate preparate culinare. Îmi place să privesc cum, din paleta de culori, le alege pe cele dătătoare de viață savurată la maxim și transformată în psalmi. Violeta pictează ca și cum s-ar ruga: cu sfințenie, cu respect pentru frumusețe. Pictează ca și cum ar coase și când coase e ca și cum ar picta un tablou: cu migală și sensibilitate. Mereu, dar mai ales acum, mă uit la ea ca la icoana din altar, apoi îi sărut repede părul de teamă să nu fie doar o fantasmă.

Trăiesc pentru aceste dimineți. În liniștea casei abia trezite, Violeta poate să crească, să își continue pasiunile, să fie. Dimineața, șterg oglinda mare din hol, cu rame din lemn sculptat, pentru ca frumusețea ei să îmi apară neștirbită, neatinsă. În miezul zilei, imaginile cu Violeta mutilată, întinsă fără suflare pe patul de la morgă peste care, de îndată ce am dat din cap afirmativ, s-a tras un cearșaf alb, se suprapun cu cele de la înmormântare, unde părea o păpușă gonflabilă în rochie de mireasă, cu chipul mult prea fardat. Toți prietenii și colegii de clasă erau prezenți, îngroziți de vestea căzută din senin într-o frumoasă zi de vacanță. Îndopată cu medicamente, singurul lucru pe care l-am înțeles din vorbele preotului a fost despre un trup care a fost adus la mal. În minte mi se perindau frânturi din piesele care răsunau de la duș: I know that life is short and living is the hardest part… After all this time you gave me butterflies. Când pământul a început să o acopere, pelicula s-a rupt în mii de bucăți și m-am trezit a doua zi, într-o lume complet nouă. O lume în care trebuia să reînvăț să trăiesc. De dragul cui?

Din cei trei pui de caniche ajunși pe lume în cartierul nostru, Violeta l-a ales pe cel care a venit singur spre ea, un ghem de lână albă cu pete cafenii. Au durat zile până a primit un nume: Marțipan. Au durat săptămâni până a învățat să își facă nevoile afară. Au durat luni până să înțelegem că orice poate fi ros, zgâriat, mirosit, lins, înghițit. Împreună am învățat să iertăm. Patru ani ne-a întâmpinat la sosirea acasă și, de bucurie, toată blana de culoarea untului îi tremura pe spinare. La patruzeci de zile de la moartea Violetei, după ce a umplut ușa camerei ei de zgârieturi, după coșmaruri și gemete, după zile în care l-am alimentat cu lingurița, Marțipan s-a stins de tristețe.

Violeta îmi zâmbește din spatele lui Danny pe care rulează, pentru a treia oară, serialul ei preferat, „Friends”. Ochii îi sunt senini și atât de inocenți la cei paisprezece ani! Ce vor fi meșterit în dimineața asta mâinile ei dibace? Marțipan iese de sub pat și îmi prezintă ținuta de sărbătoare: o cravată din mătase, în dungi, crem cu verde, care l-a transformat în gentledog. Îi iau în brațe pe amândoi în patul în care s-au cuibărit și îi îmbrățișez până se volatilizează.

Băiatul, înalt și slab, cu părul lung și creț, prins într-o coadă la spate, îmi părea un personaj deformat cu priviri extatice din El Greco. Atunci când l-au prins și ne-au pus față în față, vorbea incoerent și îmi zâmbea ca unei prietene. Am trecut ușor peste piercing-urile din nas, tatuajele ostentative, adidașii cu două numere mai mari, gesturile necontrolate cu mâinile și picioarele, însă zâmbetul acela de o familiaritate crudă, mi-a pătruns în toate mădularele. Polițiștii n-au scos nimic de la el, totul a fost dat în vileag de filmarea care a apărut la un moment dat în spațiul virtual. Nici până azi nu am reușit să o urmăresc până la capăt. Pe holul secției de poliție, prăbușită pe un scaun, o femeie modestă, plânsă și suptă la față: mama monstrului. Când a venit spre mine încercând să-și ceară scuze, i-am acoperit gura cu amândouă mâinile și am luat-o în brațe. N-aș putea spune care din noi două suferea mai mult.

În încercările mele de a imagina viitorul Violetei, o vedeam un fel de Goodrich al lui Musso sau o Amélie Poulain, gata să intervină în schimbarea destinului celorlalți, convinsă că e datoria ei de a-i face fericiți. În anul în care ultimul meu roman, Semne, a fost refuzat de editor, eram în pragul depresiei. Muncisem zile și nopți la el, era o mare parte din viața mea așternută pe hârtie și recenziile pe fragmente erau bune. Refuzul a fost atât de neașteptat încât nu-mi reveneam și nu aveam puterea de a căuta alte soluții. După câteva săptămâni, m-au abordat edituri cărora Violeta le trimisese romanul în complicitate cu Danny. Maturitatea ei, intuiția, naturalețea cu care rezolva situații pe care eu, din pudoare, din orgoliu sau din prostie, le consideram de nedepășit, mă uimeau și îmi dădeau mereu aceeași impresie: că mai fusese cândva pe pământ. Când îmi plângeam de milă, Violeta era copilul care, din țăndări, îmi făcea un curcubeu și mi-l punea deasupra capului.

*

Sunt la masa din bucătăria vopsită în verde, atât de luminoasă încât ai impresia că pajiștea a venit să ia micul dejun. Am cumpărat un espressor nou și, alături de Violeta, savurez cafeaua cu ochișori, sub privirile nesățioase ale lui Marțipan, în timp ce urmărim filmul „Pianul” pe televizorul suspendat. Ne promitem unii altora că vom învăța depănarea zilelor pe clapele albe și negre, mai mult albe. Pentru a nu fi doar un gând răzleț, îi căutăm pianului din lemn de trandafir un loc în noua sa casă: în sufragerie, sub crucea mare din sticlă de Murano. Pe coloana sonoră a filmului, transformăm lumea într-o păpușă rusească din care scoatem pe rând: un pod din Strasbourg, o gondolă din Veneția, o frescă din Padova, o lagună din Malta, un lacăt al iubirii din Ljubljana… Când soneria țârâie prelung, două lacrimi grele picură în cafeaua care s-a răcit.

De două luni, nu mai aștept pe nimeni. Și totuși, îmi pun capotul peste pijama, îmi aranjez puțin părul rebel și deschid ușa. Pe prag se află un bebeluș într-un coș îmbrăcat în satin alb și un plic întredeschis. Mă uit pe casa scării, dar nu zăresc pe nimeni. Iau coșul, las ușa metalică să se închidă după mine și fug la geam. O bătrână cu umbrelă de soare și-a scos câinele la plimbare. Un domn cu servietă se îndreaptă grăbit spre un taxi. O tânără cu două cozi împletite așteaptă pe banca din stație să ia următorul autobuz. Gândul de a coborî pentru câteva explicații îmi e alungat de revederea plicului. Înăuntru se află o sumă importantă de bani și o scrisoare:

Cum să începi să scrii despre ceva fără de-nceput? Iubirea noastră nu s-a scris și nu s-a rostit. Cum ai putea scrie cu penița o poveste de dragoste între doi zei? Căci, îmbătați de ambrozie și nectar, zei am fost unul pentru celălalt, îndepărtați de ceruri prea înalte. Și cu ce glas ai rosti povestea? De fulger, de naiadă, de flacără, de rai? Lucrurile importante se întâmplă în taină.

Din prima zi, când te-ai așezat în corabia mea, de la primul zâmbet și prima mirare, am știut că nu te voi uita. Nu-mi doream decât să mă privești cu dragostea pe care i-o arătai fetei tale. Să aruncăm pietre în lac și să râdem. Să închidem ochii și să ne imaginăm cutreierând lumea până la insule de corali și insule cu foci în care se respiră aerul împăcării. Să descoperim vara între dinți. Nu visam decât să fii femeia mea, mama copiilor mei. Zi de zi mă rugam să revii, să mă cerți, să mă alungi, să mă dezamăgești. Simțeam când apăreai, corabia începea să se legene pe raze de argint. Când lăsai lacul în urmă, tristețea din ochii tăi îmi dădea speranța reîntâlnirii.

Apoi, într-o zi, ai plecat. Vacanța se terminase. Cu puțin înainte, Violeta mi-a strecurat în palmă adresa și numărul tău de telefon. Luni întregi te-am urmărit, chiar și după ce m-am căsătorit, fără a avea curajul de a te aborda. Uneori, aveam impresia că mă vezi și îți place acest joc de-a v-ați ascunselea. Mi s-a părut?

Și acum ce nu știai: Irina a murit la nașterea lui Miriam. În plic sunt toate economiile mele. Pornesc pe mare spre insula mea cu foci. Dacă nu mă întorc, sunt sigur că, așa cum ai crescut-o singură pe Violeta, o vei face și cu Miriam. Dacă mă regăsesc, te voi căuta. Vreau să fiu bărbatul pe care îl meriți.

Visarion

prof. Luminița COLOPELNIC