Ca în fiecare an, cu prilejul Zilei de 1 Decembrie, E.S. Domnul Klaus Iohannis, președintele României, a semnat decrete de decorare, în semn de apreciere pentru meritele deosebite avute în activitatea profesională.

Ministerul Educației a propus pentru Ordinul „Merit pentru învățământ”, în grad de Cavaler, zece profesori din întreaga țară, printre care se numără și Luminița Colopelnic, profesor doctor în filologie, titular pe catedra de limba franceză la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” Sighetu Marmației. Decorația i-a fost înmânată de Ministrul Educației, doamna Ligia Deca, în cadrul ceremoniei desfășurate la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” București, pe 12 decembrie. Vom selecta, în rândurile care urmează, câteva dintre motivațiile care au stat la baza acestei decorări.

Dascălul sighetean se remarcă, în primul rând, prin contribuțiile sale la promovarea limbii și culturii franceze în România și peste hotare. Calificarea sa în semifinala Concursului de Elocvență, organizat de Universitatea Paris Sorbonne, precum și obținerea Premiului I la etapa națională a concursului internațional „Ma thèse en 180 secondes” cu lucrarea „Le besoin de miroirs concaves dans la société actuelle”, ambele derulate în timpul studiilor doctorale, subliniază excelența sa academică și contribuția sa la cercetarea francofonă.

Una dintre realizările sale recente este coordonarea proiectului „Educația în vreme de război”, un exemplu clar al angajamentului său pentru educația interculturală și pentru solidaritate între comunități, evidențiind valorile francofone ale dialogului și cooperării. Recunoașterea internațională a eforturilor sale, concretizată prin invitațiile la Centrul de Studii Pedagogice din Lyon, la Zilele Francofoniei de la Lausanne, la Parlamentul European de la Bruxelles și Strasbourg, reflectă impactul său în promovarea valorilor europene.

Luminița Colopelnic se evidențiază și prin implicarea sa în formarea tinerilor, mărturie stând numeroasele premii obținute de elevii săi la olimpiadele și concursurile școlare și extrașcolare, dar și în dezvoltarea acestora prin diverse proiecte educaționale, naționale și internaționale, care promovează excelența și incluziunea. Participarea sa în proiecte caritabile și de voluntariat reflectă angajamentul ei față de coeziunea socială și educația accesibilă pentru toți, contribuind astfel la formarea unei comunități unite și responsabile.

Se cuvine să menționăm că doamna profesoară a mai fost distinsă, din partea Ordinului Suveran al Cavalerilor de Malta, cu două medalii de recunoștință, în 2022, pentru ajutorul oferit la nivel local categoriilor dezavantajate în timpul pandemiei de Covid, respectiv în 2023, pentru ajutorul oferit refugiaților ucraineni. Tot în semn de apreciere, s-a realizat imprimarea timbrelor de la Vatican cu activitățile desfășurate la vama Sighet de voluntarii Tineretului Maltez, elevi ai Colegiului Național „Dragoș Vodă”, coordonați de doamna profesoară.

Contactată de Salut, Sighet!, Luminița Colopelnic ne-a declarat: Este o decorație care îmi confirmă că mă aflu la locul potrivit. În același timp, mă onorează, mă responsabilizează și îmi amintește de rolul meu, acela de formator al propriului destin, dar și al celor care îmi sunt încredințate. Și, pentru că aproape întotdeauna este un efort de echipă, gândurile mele de recunoștință se îndreaptă spre familia mea, care a muncit și a pus suflet alături de mine, și spre acei oameni care, de-a lungul timpului, au crezut în mine, în proiectele educative și de caritate la care am colaborat.

Salut, Sighet!

Sunt două luni de când Violeta m-a părăsit, dar, în fiecare dimineață, pentru câteva clipe, mă lasă să mă bucur că sunt mama ei. Nici nu am deschis bine ochii și deja năvălește în dormitor, face o piruetă, îmi zâmbește ca o școlăriță la spectacol și așteaptă o reacție. Observ că o altă bluză normală de-a mea a fost transformată într-una trendy: cu mâneci neașteptat de lungi și atât de scurtă în talie încât lasă buricul să tragă cu ochiul la lumea de dincolo de bumbac. Trec câteva secunde bune până să realizez că s-a tuns scurt. Îmi vine să plâng, nici nu știu dacă după frumosul ei păr castaniu, care-i cădea pe spate în valuri bogate sau pentru că sunt pusă în fața faptului împlinit, fără drept de a interveni, de a schimba, ca de atâtea ori în trecut, mersul lucrurilor. Dar e atâta aur în ochii ei căprui și a mânuit atât de bine foarfecele încât mă ridic din pat, o iau în brațe și îi confirm că îi stă foarte bine. Apoi mă cufund în rugăciune.

Camera ei e neschimbată. Cu jaluzelele trase, într-un semi-întuneric cu luciri de ametist, din tavanul alb atârnă fluturi mov de hârtie pe care îi confecționase în ziua morții sale. Dulapurile sunt atât de goale încât mă rănesc. Tocmai își donase o mare parte din haine în cadrul unui proiect de voluntariat. Patul destinat ei și prietenelor rămase peste noapte, lipit de perete, are în partea opusă două perne mari care aveau misiunea de a o descuraja în aventurile ei de somnambulă. Spre liniștea noastră, începeau să se rărească. Plictisit și solitar, pe etajera ce se întinde de-a lungul patului, cel mai nou prieten, un laptop de ultimă generație, primise numele artistului preferat din Hollywood Undead: Danny. Totul e aranjat, ascuns privirii, doar masa de toaletă e doldora de produse cosmetice pe care s-a așezat un praf dureros. Mă așez pe scaunul din fața biroului în formă de pian, iau de pe spătarul lui pijamaua galbenă, martora ultimului nostru Halloween petrecut pe stradă până la miezul nopții, o strâng la piept pentru a nu știu câta oară și mirosul de iasomie îmi pătrunde în nări și în ochii ce par un izvor nesecat. Mă așez pe patul ei și plâng până adorm.

Violeta îmi zâmbește din spatele șevaletului așezat pe holul de la etaj, sub velux. Toată strălucirea zilei e acolo, pe pânză. Tabloul cu restaurantul în formă de corabie de la malul apei e aproape gata. Îmi recunosc pălăria albă cu o floare albastră și pe puștoaica ce soarbe limonada cu umbreluță. La amintirea primei Irish coffee mă pufnește un râs amar. Suna atât de bine și de nou! Chelnerul, mirat în mod vădit de comanda mea la o oră atât de matinală, a preferat să mă creadă mahmură decât să-mi subestimeze cunoștințele, iar Violeta, văzându-mi dezamăgirea, mi-a întins paharul ei. De la distanță, chelnerul, pe ecusonul căruia scria Visarion, zâmbea discret. Prin gesturile de o eleganță desăvârșită, părea desprins dintr-o altă epocă, întocmai ca personajele din romanele mele. Aș putea sta ore întregi în fața șevaletului și să mă răsfăț precum tânăra lui Rubens servită de satir cu cele mai rafinate preparate culinare. Îmi place să privesc cum, din paleta de culori, le alege pe cele dătătoare de viață savurată la maxim și transformată în psalmi. Violeta pictează ca și cum s-ar ruga: cu sfințenie, cu respect pentru frumusețe. Pictează ca și cum ar coase și când coase e ca și cum ar picta un tablou: cu migală și sensibilitate. Mereu, dar mai ales acum, mă uit la ea ca la icoana din altar, apoi îi sărut repede părul de teamă să nu fie doar o fantasmă.

Trăiesc pentru aceste dimineți. În liniștea casei abia trezite, Violeta poate să crească, să își continue pasiunile, să fie. Dimineața, șterg oglinda mare din hol, cu rame din lemn sculptat, pentru ca frumusețea ei să îmi apară neștirbită, neatinsă. În miezul zilei, imaginile cu Violeta mutilată, întinsă fără suflare pe patul de la morgă peste care, de îndată ce am dat din cap afirmativ, s-a tras un cearșaf alb, se suprapun cu cele de la înmormântare, unde părea o păpușă gonflabilă în rochie de mireasă, cu chipul mult prea fardat. Toți prietenii și colegii de clasă erau prezenți, îngroziți de vestea căzută din senin într-o frumoasă zi de vacanță. Îndopată cu medicamente, singurul lucru pe care l-am înțeles din vorbele preotului a fost despre un trup care a fost adus la mal. În minte mi se perindau frânturi din piesele care răsunau de la duș: I know that life is short and living is the hardest part… After all this time you gave me butterflies. Când pământul a început să o acopere, pelicula s-a rupt în mii de bucăți și m-am trezit a doua zi, într-o lume complet nouă. O lume în care trebuia să reînvăț să trăiesc. De dragul cui?

Din cei trei pui de caniche ajunși pe lume în cartierul nostru, Violeta l-a ales pe cel care a venit singur spre ea, un ghem de lână albă cu pete cafenii. Au durat zile până a primit un nume: Marțipan. Au durat săptămâni până a învățat să își facă nevoile afară. Au durat luni până să înțelegem că orice poate fi ros, zgâriat, mirosit, lins, înghițit. Împreună am învățat să iertăm. Patru ani ne-a întâmpinat la sosirea acasă și, de bucurie, toată blana de culoarea untului îi tremura pe spinare. La patruzeci de zile de la moartea Violetei, după ce a umplut ușa camerei ei de zgârieturi, după coșmaruri și gemete, după zile în care l-am alimentat cu lingurița, Marțipan s-a stins de tristețe.

Violeta îmi zâmbește din spatele lui Danny pe care rulează, pentru a treia oară, serialul ei preferat, „Friends”. Ochii îi sunt senini și atât de inocenți la cei paisprezece ani! Ce vor fi meșterit în dimineața asta mâinile ei dibace? Marțipan iese de sub pat și îmi prezintă ținuta de sărbătoare: o cravată din mătase, în dungi, crem cu verde, care l-a transformat în gentledog. Îi iau în brațe pe amândoi în patul în care s-au cuibărit și îi îmbrățișez până se volatilizează.

Băiatul, înalt și slab, cu părul lung și creț, prins într-o coadă la spate, îmi părea un personaj deformat cu priviri extatice din El Greco. Atunci când l-au prins și ne-au pus față în față, vorbea incoerent și îmi zâmbea ca unei prietene. Am trecut ușor peste piercing-urile din nas, tatuajele ostentative, adidașii cu două numere mai mari, gesturile necontrolate cu mâinile și picioarele, însă zâmbetul acela de o familiaritate crudă, mi-a pătruns în toate mădularele. Polițiștii n-au scos nimic de la el, totul a fost dat în vileag de filmarea care a apărut la un moment dat în spațiul virtual. Nici până azi nu am reușit să o urmăresc până la capăt. Pe holul secției de poliție, prăbușită pe un scaun, o femeie modestă, plânsă și suptă la față: mama monstrului. Când a venit spre mine încercând să-și ceară scuze, i-am acoperit gura cu amândouă mâinile și am luat-o în brațe. N-aș putea spune care din noi două suferea mai mult.

În încercările mele de a imagina viitorul Violetei, o vedeam un fel de Goodrich al lui Musso sau o Amélie Poulain, gata să intervină în schimbarea destinului celorlalți, convinsă că e datoria ei de a-i face fericiți. În anul în care ultimul meu roman, Semne, a fost refuzat de editor, eram în pragul depresiei. Muncisem zile și nopți la el, era o mare parte din viața mea așternută pe hârtie și recenziile pe fragmente erau bune. Refuzul a fost atât de neașteptat încât nu-mi reveneam și nu aveam puterea de a căuta alte soluții. După câteva săptămâni, m-au abordat edituri cărora Violeta le trimisese romanul în complicitate cu Danny. Maturitatea ei, intuiția, naturalețea cu care rezolva situații pe care eu, din pudoare, din orgoliu sau din prostie, le consideram de nedepășit, mă uimeau și îmi dădeau mereu aceeași impresie: că mai fusese cândva pe pământ. Când îmi plângeam de milă, Violeta era copilul care, din țăndări, îmi făcea un curcubeu și mi-l punea deasupra capului.

*

Sunt la masa din bucătăria vopsită în verde, atât de luminoasă încât ai impresia că pajiștea a venit să ia micul dejun. Am cumpărat un espressor nou și, alături de Violeta, savurez cafeaua cu ochișori, sub privirile nesățioase ale lui Marțipan, în timp ce urmărim filmul „Pianul” pe televizorul suspendat. Ne promitem unii altora că vom învăța depănarea zilelor pe clapele albe și negre, mai mult albe. Pentru a nu fi doar un gând răzleț, îi căutăm pianului din lemn de trandafir un loc în noua sa casă: în sufragerie, sub crucea mare din sticlă de Murano. Pe coloana sonoră a filmului, transformăm lumea într-o păpușă rusească din care scoatem pe rând: un pod din Strasbourg, o gondolă din Veneția, o frescă din Padova, o lagună din Malta, un lacăt al iubirii din Ljubljana… Când soneria țârâie prelung, două lacrimi grele picură în cafeaua care s-a răcit.

De două luni, nu mai aștept pe nimeni. Și totuși, îmi pun capotul peste pijama, îmi aranjez puțin părul rebel și deschid ușa. Pe prag se află un bebeluș într-un coș îmbrăcat în satin alb și un plic întredeschis. Mă uit pe casa scării, dar nu zăresc pe nimeni. Iau coșul, las ușa metalică să se închidă după mine și fug la geam. O bătrână cu umbrelă de soare și-a scos câinele la plimbare. Un domn cu servietă se îndreaptă grăbit spre un taxi. O tânără cu două cozi împletite așteaptă pe banca din stație să ia următorul autobuz. Gândul de a coborî pentru câteva explicații îmi e alungat de revederea plicului. Înăuntru se află o sumă importantă de bani și o scrisoare:

Cum să începi să scrii despre ceva fără de-nceput? Iubirea noastră nu s-a scris și nu s-a rostit. Cum ai putea scrie cu penița o poveste de dragoste între doi zei? Căci, îmbătați de ambrozie și nectar, zei am fost unul pentru celălalt, îndepărtați de ceruri prea înalte. Și cu ce glas ai rosti povestea? De fulger, de naiadă, de flacără, de rai? Lucrurile importante se întâmplă în taină.

Din prima zi, când te-ai așezat în corabia mea, de la primul zâmbet și prima mirare, am știut că nu te voi uita. Nu-mi doream decât să mă privești cu dragostea pe care i-o arătai fetei tale. Să aruncăm pietre în lac și să râdem. Să închidem ochii și să ne imaginăm cutreierând lumea până la insule de corali și insule cu foci în care se respiră aerul împăcării. Să descoperim vara între dinți. Nu visam decât să fii femeia mea, mama copiilor mei. Zi de zi mă rugam să revii, să mă cerți, să mă alungi, să mă dezamăgești. Simțeam când apăreai, corabia începea să se legene pe raze de argint. Când lăsai lacul în urmă, tristețea din ochii tăi îmi dădea speranța reîntâlnirii.

Apoi, într-o zi, ai plecat. Vacanța se terminase. Cu puțin înainte, Violeta mi-a strecurat în palmă adresa și numărul tău de telefon. Luni întregi te-am urmărit, chiar și după ce m-am căsătorit, fără a avea curajul de a te aborda. Uneori, aveam impresia că mă vezi și îți place acest joc de-a v-ați ascunselea. Mi s-a părut?

Și acum ce nu știai: Irina a murit la nașterea lui Miriam. În plic sunt toate economiile mele. Pornesc pe mare spre insula mea cu foci. Dacă nu mă întorc, sunt sigur că, așa cum ai crescut-o singură pe Violeta, o vei face și cu Miriam. Dacă mă regăsesc, te voi căuta. Vreau să fiu bărbatul pe care îl meriți.

Visarion

prof. Luminița COLOPELNIC

Primii mei ani de educație nu s-au dovedit a fi foarte luminoși. În clasele I-IV am urât școala și abia așteptam vacanțele, să nu mai pomenesc de faptul că în examenele de la finalul clasei a IV-a am obținut niște note deplorabile, urmând să fiu repartizată la orele cu predare de după masă. Viitorul meu arăta sumbru, dar mie nu prea îmi păsa. Însă, lucrurile aveau să se schimbe în clasele V-VIII, unde am înțeles, în final, că educația era importantă pentru viitorul meu, cu toate că habar nu aveam ce voiam să devin.

Apoi a urmat liceul și absolut totul a luat o întorsătură neașteptată. Colegiul Național „Dragoș Vodă” este locul unde viața mea s-a schimbat radical deoarece aici am întâlnit legende vii. Și când spun legende nu mă refer la cele din cărțile cu povești. Nu. Mă refer la legendele care trăiesc printre noi, deghizate în oameni obișnuiți, dar care, prin „scânteia” lor, schimbă lumea în fiecare zi. Este vorba de cei șase eroi din “Făuritorii” (cartea mea), profesorii Gabriela Ilieș, Oanță Brîndușa, Marius Voinaghi, Nodiș Simona, Burcuș Andrea și Colopelnic Luminița. Ei sunt „profii” care, prin felul lor de a fi, prin iubirea, dedicația și pasiunea cu care își săvârșesc meseria m-au învățat faptul că viața nu înseamnă fuga după bani, stres și griji. Tot de la ei am învățat și faptul că în viață cu toții avem un scop care, dacă îl găsim și îl dezvoltăm, poate aduce roade nu atât pe plan personal, cât și pe plan global! Acum, poate că unii vor crede că exagerez folosind un cuvânt cu o asemenea rezonanță – global – dar dacă stăm să analizăm situația, meseria de profesor, dacă este făcută așa cum trebuie, chiar făurește lumea de mâine, modelând și formând viitoarele generații, generații care vor conduce și vor decide viitorul lumii de mâine. În acest context, putem observa deja imensitatea importanței acestei meserii care, dacă este de proastă calitate așa va fi și viitorul rasei umane.

Tocmai din acest motiv avem nevoie de cât mai mulți profesori precum „Făuritorii” mei. Probabil pentru mulți dintre voi cuvântul „profesor” desemnează o persoană plictisită de viață, închisă la minte, care vă sâcâie cu materia sa pe care nici nu știe să o predea ca lumea. Însă acești șase profi, pe care nu întâmplător i-am selectat drept eroii cărții mele, sunt cu totul diferiți și unici. Ei nu intră la clasă cu gândul să bage cât mai multă materie în elevi, pentru ca apoi să își încheie ora și să plece, fără ca măcar să schimbe două vorbe cu elevii, în afara materiei. Nu. Ei când vin la oră își propun să lege mai întâi o prietenie cu elevii, să aibă o discuție open-minded cu aceștia, să le dea sfaturi, să râdă împreună cu ei astfel că elevii ajung să-i placă și prin urmare, îi determină să le iubească și materia. De asemenea, meseria de ”prof’” nu este o meserie pe care o faci de dragul banilor ci, ca să fii un profesor de succes, trebuie să ai pasiune, devotament și iubire pentru meseria ta. Și asta este exact ceea ce fac acești șase profi – își iubesc meseria, iar acest lucru se resimte din momentul în care intră în clasă. Cu toții sunt senini și zâmbitori, transmițând această stare și elevilor. Iar odată ce elevii văd acești adulți împliniți și pasionați de munca lor, ei efectiv ajung să îi vadă pe acești profi drept modele și sunt determinați de conduita acestora să înceapă să își caute propria vocație și să o dezvolte.

În plus, „Făuritorii” sunt implicați nu doar în predare, ci și în viețile extrașcolare ale elevilor lor; le pasă de aspirațiile noastre, de talentele nostre și de dezvoltarea noastră personală. Toate aceste calități, atât spirituale cât și profesionale fac din acești șase profesori modele demne de urmat de către toate cadrele didactice din această țară, dar și din întreaga lume. Avem nevoie de cât mai mulți profesori precum „Făuritorii” pentru a crea un viitor mai bun, mai educat și mai plin de viață și bunătate.

Datorită acestor șase profesori am reușit să îmi descopăr vocația și puterea lăuntrică. Am ajuns să mă descopăr pe mine. E drept că în acest sens trebuie să îi mulțumesc în primul rând „profei” mele de engleză, Gabriela Ilieș, pe care încă din clasa a IX -a am văzut-o drept un model, iar în timp, după ce ne-am cunoscut mai bine, am ajuns să o văd ca pe un părinte spiritual care mi-a luminat calea și continuă să o lumineze. Ea a fost cea care mi-a deschis ochii prin „scânteia” ei și m-a ajutat să îmi descopăr vocația. Cea de profesor. Iar acum sunt pregătită să mă alătur „Făuritorilor”, care pentru mine sunt cei șase profi magnifici de la CNDV, dar sunt sigură că mai sunt mulți alți profesori „făuritori” în țara asta care își fac meseria din pasiune și devotament și cu ajutorul cărora, prin educație, vom reuși să făurim un viitor mai luminos pentru țara aceasta și, de ce nu, pentru întraga rasă umană.

P.S. – (către Făuritorii mei) sunteți o binecuvântare în viața mea! Vă respect și vă ador pe toți șase! 🙂

Evelin BATIZI,
clasa a XII F, CNDV