Muzeul Satului Maramureșean din Sighetu Marmației rebotezat recent „Mihai Dăncuș”, la aniversarea a 40 de ani de la înființare, este un gest binevenit, făcut în memoria fostului director al Muzeului Maramureșean.

Prof. dr. Mihai Dăncuș merită din plin acest act de recunoaștere realizat de către urmașii și beneficiarii realizărilor sale de înaltă valoare și importanță etno-culturală. Mihai Dăncuș, excelent manager, muzeograf, cercetător, editor si autor, a contribuit la ridicarea la cel mai înalt nivel a Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației, acesta devenind unul dintre muzeele similare de top din România.

După preluarea funcției de director al Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației de către Mihai Dăncuș, Muzeul Satului care atunci era la începutul existenței, s-a extins și s-a dezvoltat în mod sinergetic, devenind foarte vizitat atât de către turiști din țară și din străinătate cât și de specialiști din domeniu.

Am apreciat și admirat personalitatea lui Mihai Dăncuș care a fost și este recunoscut ca om de înaltă cultură atât în Maramureșul istoric, cât și pe plan național și internațional. Precizez (cu firească mândrie profesională) că toate exponatele din Muzeul Satului, începând de la biserică, case, anexe, porți, garduri, mobilier etc. sunt executate din lemn, acest aur verde regenerabil care a fost și este materie primă principală în Maramureșul istoric.

În activitatea sa de director la Muzeul din Sighetu Marmației, pe lângă problemele de zi cu zi, Mihai Dăncuș a inițiat și organizat mai multe expoziții, simpozioane, tabere de sculptură și altele, care au asigurat un înalt prestigiu muzeului și implicit personalității sale. Un reper important, în anul 1983, la Muzeul din Sighetu Marmației, directorul Mihai Dăncuș a organizat Simpozionul internațional cu tema „Drumul lemnului în Europa”, la care au participat delegații ale muzeelor din România și din Europa.

L-am cunoscut îndeaproape pe Mihai Dăncuș datorită colaborărilor la nivelul conducerilor de la Muzeu și de la Combinatul de Prelucrare a Lemnului din Sighet, combinat pe care l-a definit ca „un colos industrial”, dar și datorită unor relații la nivel personal.

Dintre colaborările la nivelul conducerilor Muzeului și CPL-ului evidențiez doar câteva, mai relevante: expunerea la Expoziția de mobilă de la CPL a unor piese de mobilier autentice, specifice Maramureșului istoric, aparținând muzeului, care erau prezentate delegațiilor oficiale și partenerilor de afaceri din țară și străinătate care vizitau această expoziție; la taberele de sculptură organizate la inițiativa lui Mihai Dăncuș, CPL-ul din Sighet a asigurat materiale lemnoase, unele utilaje specifice, cât și premierea sculptorilor respectivi. Sculpturile realizate la aceste tabere au fost amplasate pe terenurile de pe dealul Doboieș aparținătoare Muzeului Satului; CPL a executat în regim de sponsorizare unele vitrine pentru expunerea pieselor muzeale la secția de Științe ale Naturii.

Colaborarea personală cu Mihai Dăncuș a fost cu rezultate deosebite și de neuitat de ambele părți. În anul 2002 Mihai Dăncuș mi-a propus să înființez Asociația „Prietenii Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației”, ONG având personalitate juridică, al cărui președinte am fost ales. Prin această asociație muzeul a beneficiat de sprijin financiar, material, voluntariat etc.

Dintre acțiunile importante de sprijinire a Muzeului a fost finanțarea prin Asociația „Prietenii Muzeului Maramureșului”, de către Ambasada SUA din București, a proiectului „Satul maramureșean între anii 1945-1990”. Realizarea acestui proiect a constituit un obiectiv nou la Muzeul Satului de pe Dealul Doboieș. Inițiativa, elaborarea și realizarea proiectului respectiv au avut loc sub îndrumarea lui Mihai Dăncuș. Din finanțarea respectivă au fost achiziționate unele aparate cu care au fost dotate activități de la sediul muzeului.

Cu prilejul întâlnirilor noastre frecvente, Mihai Dăncuș m-a îndemnat insistent să scriu istoricul activităților din industria lemnului din Maramureș, cu accent pe înființarea și dezvoltarea la Sighetu Marmației a Combinatului de Prelucrare a lemnului (CPL). Fiind deja pensionar am receptat acest sfat și am devenit autorul a sase cărți apărute între anii 2006 – 2015 în Sighet și în Satu Mare.

Prima carte apărută în anul 2006 la editura „Asociația pentru Cultura Poporului Român din Maramureș”, girată de Muzeul Maramureșului din Sighet, s-a intitulat „120 de ani de la primele scaune 1886-2006; PLIMOB – 15 ani de succese 1996-2006”.

Cea mai reprezentativă carte, apărută în anul 2008, a fost „CPL – Citadela Industrială din Sighetu Marmației” cu un cuvânt înainte scris de Mihai Dăncuș care, pe prima pagină scrie: „Iată o carte de istorie contemporană ce cuprinde un segment important din viața orașului Sighet (1963-2008) cu referire directă la înființarea, construirea și dezvoltarea a ceea ce noi numim CIL sau CPL. Acest colos industrial a trezit din amorțirea de sute de ani orașul Sighet, care de multe secole trăia într-o viață patriarhală, ducându-și existența într-o economie de tip agro-pastoral.”
În anul 2012, când a avut loc festivitatea de sărbătorire a semicentenarului CPL – ului (la Școala de Muzică – sala „George Coșbuc”), prof. dr. Mihai Dăncuș a prezentat cartea „Citadela Industriei Lemnului din Sighetu Marmației. Repere istorice”, recomandând să fie procurată de către toate bibliotecile din Maramureș și păstrată în fiecare casă din Sighetu Marmației.

Exprim și cu acest prilej mulțumiri din inimă și recunoștință regretatului Mihai Dăncuș, care m-a determinat și sprijinit să devin autor de cărți cu conținut mai mult monografic a unităților cu profil de prelucrare a lemnului din Sighetu Marmației, Baia Mare, Vișeu de Sus și Satu Mare.

În cadrul nenumăratelor întâlniri pe care le-am avut cu Mihai Dăncuș am observat și admirat ținuta, atitudinea, comportamentul și discursul elevat, am apreciat valoarea numeroaselor lucrări cu conținut istoric și științific, am avut onoarea de-a cunoaște o personalitate demnă, de înaltă cultură, urmașul unei familii nobile din Maramureșul istoric.

Prestigiul personalității sale a fost evidențiat și de apariția excelentului volum „Documentar biobibliografic aniversar Mihai Dăncuș”, editat de Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare, în anul 2012. Pe parcursul întâlnirilor și colaborărilor noastre am apreciat și admirat aportul și contribuția stimatei sale soții, Ioana Dăncuș, pe care le-a avut în activitățile profesionale și extraprofesionale ale regretatului Mihai Dăncuș.

Decizia de acordare a numelui Mihai Dăncuș Muzeului Satului Maramureșean din Sighetu Marmației „obligă” urmașii de la conducerea acestei importante instituții din Sighetu Marmației la menținerea și dezvoltarea activităților și prestigiului acestui Muzeu renumit în țară și în străinătate.

Ing. Iancu Gheorghe
Ex – director la CPL Sighet

Gheorghe Iancu s-a născut în comuna Culciu Mare judeţul Satu Mare, într-o familie de agricultori, la 23 aprilie 1935. A urmat școala primară în localitatea de baştină, apoi liceul de prelucrare a produselor din lemn din Satu Mare. Studiile universitare le-a făcut la Braşov (1953 – 1958) unde a absolvit Facultatea de Industrailizare a Lemnului de pe lângă Institutul Politehnic. Gheorghe Iancu a fost bursier pe toată durata studiilor liceale şi universitare, în ultimii doi ani de facultate beneficiind de bursă republicană.

După absolvirea Facultăţii de Industrializare a Lemnului este repartizat la Fabrica de mobilă IPROFIL Sighetu Marmaţiei (1958 – 1960). Între anii 1973 – 1974 a urmat cursul postuniversitar de „pregătire a specialităților pentru management în industrie”, București.

Activitatea profesională a desfăşurat-o în unităţi de prelucrare a lemnului, timp de aproape 40 de ani, până în anul 1995 când s-a pensionat, ocupând, la diferite niveluri, funcţii de conducere tehnică, comercială, în dezvoltare, investiţii şi personal. Cea mai îndelungată şi apreciată activitate profesională a desfăşurat-o la CIL/ CPL (Combinatul de Industrializare/Prelucrare a Lemnului) din Sighetu Marmaţiei.

Construcţia Combinatului (CIL) a început în anul 1963, din acel an Gheorghe Iancu a ocupat, succesiv, funcţiile de director adjunct, inginer șef adjunct, director tehnic şi director general. Un sfert de veac, numele lui Gheorghe Iancu a fost legat de activitatea acestei unităţi industriale reprezentative pentru municipiul Sighetu Marmaţiei, pentru Maramureşul istoric, din acea perioadă. Primele capacităţi de producţie ale acestei unităţi industriale de prelucrare a lemnului au intrat în funcţiune în anul 1965 – secţia de placaj şi de mobilă corp – ajungând la un număr de 11 secţii şi fabrici la Sighetu Marmaţiei, Baia Mare şi Vişeu, cu un total de peste 6300 de salariaţi, devenind, în anul 1980, una din cele mai mari unităţi industraile de profil din România.

Combinatul de Prelucrare a Lemnului din Sighetu Marmaţiei a derulat contracte de export în ţări din întreaga lume: Germania, Anglia, Italia, Franţa, Rusia, SUA și a participat la importante târguri internaţionale de mobilă de la Koln – Germania, Lyon – Franţa, Manchester – Anglia, Nord Carolina – SUA, Moscova, Kiev – fosta URSS. Combinatul a avut relaţii foarte bune cu firma IKEA care a apreciat colaborarea cu specialiștii sigheteni.

Este căsătorit din 1963 cu doamna Olimpia (Pușa) Micle, o maramureşeancă dintr-o familie nobilă din comuna Şieu și are doi copii: Adrian, inginer în prelucrarea lemnului şi Mirela, absolventă a Academiei de Științe Economice (ASE) din București – Facultatea de informatică – specializarea financiar-contabilă şi Comerţ internaţional.

După pensionare, ing. Gheorghe Iancu a fost reprezentant și agent de asigurări la Generali Asigurări SA (1997 – 2004), director tehnic la SC XILOBAIA SA Sighet (1998 – 2000), consilier de management și membru în Consiliul de Administrație la SNGFOR SA Satu Mare (2000 – 2004).

Gheorghe Iancu s-a implicat pe lângă problemele de specialitate şi în viaţa cultural-artistică și sportivă a municipiului Sighetu Marmaţiei, a sprijint Ansamblul folcloric „Ţapinarii„ echipa de fotbal CIL Sighetu Marmaţiei (divizia B) etc. A fost membru fondator (în anul 2000) al Fundaţiei Asociaţia Prietenii Muzeului Maramureşului din Sighetu Marmaţiei, fiind ales și preşedinte.

Este autor al monografiilor SC PLIMOB SA (2002), SC SIGSTRAT SA (2007), CPL – Citadela Industrială din Sighetu Marmației (2008), “Citadela Industriei Lemnului Sighetu Marmației – repere istorice” (2012) și “PLIMOB la dublu jubileu – 25 de ani de succese, 125 de ani de la primele scaune curbate” (2016). A fost, de asemenea, inițiator și colaborator la publicarea monografiei satului natal Culciu Mare, Satu Mare (2011).

Este cetățean de onoare al municipiului Sighetu Marmației din anul 2019.

Acum, la împlinirea vârstei de 85 de ani, îi dorim inginerului Gheorghe Iancu să-și păstreze nealterate vitalitatea și dorința de-a participa la activitatea culturală a Sighetului și… La mulți ani!

Salut, Sighet!

Ecouri din copilărie… Tata, pe peronul gării, impecabil în costumul lui de impiegat de mișcare… Agitație pe peron… Megafonul din mijlocul peronului face să se audă o voce puțin plictisită: „Atențiune! Atențiune! Trenul accelerat numărul 345 din direcția București Nord va sosi în stație pe linia unu!”. Cu câteva minute înainte de anunț, un alt tren, de data aceasta un tren de marfă rusesc a trecut cu cele 35 de vagoane ale sale fără să se oprească, dar mecanicul a avut timp să-l salute pe tata scoțând mâna pe geamul locomotivei. Puțin mai departe, o altă garnitură aștepta permisiunea să intre în gară; era un personal ce făcea curse scurte până la Vișeu de Sus, pentru navetiști. Îmi era drag să merg la tata când era de serviciu pentru că la acea vreme gara Sighet fremăta de viață! Un tren pleca, un altul intra pe peron.

Pe tata îl vedeam ca pe un fel de zeu care făcea să circule corect și la timp trenuri de toate felurile: trenuri rapide, trenuri personale, trenuri de marfă. Momentele de liniște erau puține. Pentru toate departamentele era un singur șef, dar exista o armată de întreținători de linie, acari, magazioneri, personal auxiliar, etc… Comuniștii, oricât de blamați au fost, au făcut, totuși, lucruri pe care cei de azi nu sunt în stare nici măcar să le întrețină. Când spun asta, mă gândesc la calea ferată Salva-Vișeu, construită imediat după război, în 1957, construită cu sape, cazmale, roabe și mult, extraordinar de mult patriotism! Oamenii care au muncit la impresionantele viaducte care sunt presărate între Iza, Salva și Vișeu au fost construite fără mijloace moderne și totuși durează! Această linie ne-a unit cu țara și ne-a dat și nouă, sighetenilor, posibilitatea să ieșim din izolare așa cum drumul ce traversează Gutinul ne-a dat aceeași posibilitate, dar pe șosea, să ieșim din strânsoarea munților și dealurilor ce ne înconjoară.

Gara Sighet era locul de unde plecau spre țară și spre lume mobilele din Combinatul de Prelucrare a Lemnului, tricotajele de la „Unitatea”, confecțiile de la „Mara”, produse lactate de la Fabrica de lactate, periile de la „Părplast”, etc. Tot cu trenul veneau mărfuri de toate felurile pentru oraș. Oamenii se foloseau de tren pentru că transportul cu trenul era comod și ieftin. Nu era nevoie să mergi la vagonul de dormit ca să ajungi la București, era suficient să-ți iei bilet de clasa I unde stăteai pe bancheta tapițată cu catifea și, când îți era somn, trăgeai bancheta, o făceai pat și dormeai liniștit până la destinație. Drumul până acolo era de 12 ore și trenul, chiar și pe timp de iarnă, cu zăpadă multă, ajungea la timp. Rareori se întâmpla să întârzie!

Nu aș fi crezut niciodată după 1989 că îmi voi aduce aminte cu drag de ceea ce a fost! Și, cu toate astea, mi-e drag și acum să privesc sosind în gară, obosit de atâta drum, acceleratul de București care, printr-o ironie a nu știu cui – este și acceleratul de Timișoara și poate că le va veni o idee și mai năstrușnică să lipească și vagoane de Iași. Mai știi?

Iar trenul este cu adevărat obosit: de uzură, de timpul pe care-l face (16 ore-timp pe care l-ai face cu mașina până în Austria!), de delăsare. Parcă se întoarce din război! E adevărat că gara a fost renovată! E adevărat că acum are trei șefi de stație, în condițiile în care nu mai există Transport Marfă și nici alte servicii, ca să nu mai vorbim de trenuri.

Pot sa va dau o informație: s-au pus DOUĂ VAGOANE de clasa a II-a pe direcția Sighet-Mangalia pe durata verii pentru doritorii de senzații tari. Probabil că trebuie să stai în vagon, pe vagon sau între vagoane dacă vor fi prea mulți amatori să călătorească cu trenul de la Sighet. Doritori ar fi, dar ce te faci cu costul ridicat al biletelor și condițiile de ev mediu de călătorie? Am înțeles că ține de competența Primăriei să stabilească ce trenuri, câte trenuri și direcția înspre care e nevoie ca acestea să se pună în circulație. Și, ca să ajungi la Mangalia, faci 18 ore!!! Mai mult decât face trenul București-Salonic.

Eh! Ce să spun, într-o lume grăbită, doar ardeleanul doarme mergând! Unde vrem să ajungem și ce vrem să facem? Oare ce este normal și ce este anormal în tot ceea ce trăim? De ce îmi vin mereu în minte lucruri din trecut și de ce nu sunt mulțumită de ceea ce văd și trăiesc azi? Poate veți crede citindu-mi articolele, că sunt un fel de frustrată care nu știe decât să critice, dar vă mărturisesc că mă doare să văd că lucruri făcute cu dragoste și pasiune de predecesorii noștri sunt acum negate, distruse, iar în loc nu se mai pune nimic.

Gara moare încet, așa cum s-a dus și tata, așa cum s-au dus aproape toți cei care au construit-o și au îngrijit-o. Mai vine și pleacă din când în când câte un tren obosit care se va opri și el undeva, printre stații.

Mariana Ona